2.1.

LEGĂTURA CHIMICĂ

Legătura chimică se formează în rezultatul interacțiunii electrostatice între particulele

încărcate: cationi şi anioni; nuclee şi electroni. La apropierea atomilor încep să acționeze forţele
de atracție între nucleul unui atom şi electronii altui atom şi forţele de respingere între nuclee şi
electroni. La o anumită distanță aceste forţe se echilibrează şi se formează un sistem di- sau
poliatomic (molecule, cristale etc.) stabil din punct de vedere chimic.
În acest caz energia sistemului poliatomic format este mai mică decât energia sumară a
atomilor izolaţi, adică EAB < EA + EB. Energiei minime îi corespunde o anumită amplasare a
atomilor unul faţă de altul sau mai putem vorbi despre repartizarea densităţii electornice. Forţele
care rețin atomii în formațiunile nou formate au obţinut denumirea de „legătură chimică”.
În dependenţă de caracterul repartizării densității electronice între atomii care
interacţionează, pot fi trei tipuri de legătură chimică: legătură covalentă, ionică şi metalică.

2.1.1. Legătura covalentă

Legătura chimică care se formează pe baza unei perechi comune de electroni se numeşte
covalentă.
Pentru exprimarea mai clară a schemelor de valenţă, de obicei, se aplică următoarea
modalitate. Electronii, ce se află pe învelişul extern, se notează prin puncte, plasate în jurul
simbolului elementului. Electronii comuni pentru ambii atomi se notează prin puncte, plasate între
simbolurile elementelor chimice; legătura dublă sau triplă se notează corespunzător prin două sau
trei perechi de puncte. Aplicând cele menţionate, formarea legăturii de hidrogen poate fi redată în
modul următor:

Schema indică că în urma combinării a doi atomi de hidrogen într-o moleculă

fiecare din atomi a obţinut un înveliş di-electronic stabil, asemănător cu învelişul electronic al
heliului.
Prin schemă analoagă poate fi redată formarea moleculei de azot:

La combinarea a doi atomi de azot într-o moleculă comuni devin trei perechi de
electroni (legătura triplă). Ca urmare, învelişul electronic extern al fiecărui atom se completează
până la configuraţia stabilă opt-electronică a atomului de neon.
Structura moleculelor unor substanţe compuse – amoniacul, apa, dioxidul de
carbon, metanul – pot fi reprezentate prin următoarele scheme:
Din scheme rezultă, că fiecărei perechi de electroni îi corespunde o liniuţă, ce indică
o legătură în formulele de structură:

Lungimea legăturii chimice

Distanța între nucleele atomilor într-o moleculă se numeşte lungimea legăturii chimice.
Lungimea de legătură depinde de natura substanței, tipul şi multiplicitate.
Majorarea multiplicităţii legăturii duce la micşorarea distanţei dintre nucleele atomilor
(tab. 1) şi în rezultat la creşterea stabilităţii (trăiniciei) legăturii.
 Tabelul 1.
Lungimile unor legături simple şi multiple
Lungimea Lungimea
Tipul legăturii Tipul legăturii
legăturii (pm) legăturii (pm)
С−С 154 С−О 143
С=С 133 С=О 123
С≡С 131 С≡O 113

Energia legăturii covalente. Un compus chimic se formează din atomi separaţi numai în
cazul când aceasta este convenabil din punct de vedere energetic. Dacă forţele de atracţie sânt mai
mari în comparaţie cu forţele de respingere, energia potenţială a atomilor ce interacţionează se
micşorează, în caz contrar – se măreşte. La o oarecare distanţă (egală cu lungimea legăturii r0)
această energie este minimală. Astfel, în procesul formării legăturii chimice energia se elimină, iar
la ruperea legăturii chimice – se absoarbe.
Energia E0 necesară pentru ruperea legăturii între atomi şi îndepărtarea lor la o distanţă la
care ei să nu interacţioneze, se numeşte energia legăturii
Pentru moleculele diatomice energia legăturii se determină ca energia disociaţiei moleculei
în atomi. Ea poate fi determinată în mod experimental.
În molecula de hidrogen (H2) energia legăturii numeric este egală cu energia care se degajă
la formarea moleculei H2 din atomi de hidrogen:
H + H = H2 ; ΔHo = - 432 kJ
Tot această energie este necesară pentru ruperea legăturii H–H:
H2 = H + H; ΔHo = + 432 kJ
Pentru moleculele poliatomice această mărime este convenţională şi corespunde energiei
acelui proces, la care legătura chimică dată dispare, iar celelalte legături nu se modifică.
Cu cât energia legăturii este mai mare, cu atât legătura chimică este mai stabilă (
trainică).
Legătura chimică se consideră stabilă, dacă energia ei este mai mare de 500 kJ/mol (de
exemplu, energia legăturii pentru molecula N2 este de 942 kJ/mol) şi considerată slabă, dacă
energia ei este mai mică de 100 kJ/mol (69 kJ/mol pentru molecula NO2). Dacă la interacţiunea
atomilor se elimină energia mai mică de 15 kJ/mol, se consideră că legătura chimică nu se
formează (de exemplu, 2 kJ/mol pentru Xe2). Stabilitatea şi energia legăturii se micşorează odată
cu mărirea lungimii legăturii.

2.1.1.2. Mecanismele de formare a legăturii covalente.

Formarea legăturii covalente e posibilă şi la interacţiunea atomilor, unul din care posedă
perechea de electroni cuplaţi, iar altul orbitalul liber. Perechea de electroni cuplaţi devine comună
pentru ambii atomi. Atomul, care oferă perechea de electroni pentru formarea legăturii se numeşte
donor; atomul care primeşte pe orbitalul său această pereche de electroni se numeşte acceptor.
Legătura donor-acceptor – legătura covalentă, care se formează prin punerea în comun a
unei perechi de electroni, care iniţial aparţinea doar unuia din atomi (fig 1).
De exemplu – formarea ionului de amoniu NH4+:
  
H  H 
• • •
H • N •• + H + → H •• N •• H  +
•  •• 
H  H 
 
* -electronul care aparţine atomului de hidrogen.
Legătura, care s-a format conform mecanismului donor-acceptor are aceleaşi proprietăţi
ca şi legăturile covalente formate în mod obișnuit.

2.1.1.3. Proprietățile legăturii covalente.

Legătura covalentă se caracterizează prin trei proprietăţi importante: 1) saturabilitate; 2)
orientare în spaţiu; 3) polaritate şi polarizabilitate.
Saturabilitatea legăturii covalente presupune că fiecare atom poate forma un anumit număr
de legături. Acest număr depinde de structura electronică a atomului. Numărul de legături care
poate forma atomul elementului caracterizează valenţa lui. Ea este determinată la rîndul ei de: 1)
numărul de electroni necuplaţi pe ultimul nivel energetic; 2) numărul de perechi de electroni
neparticipante pe acest nivel; 3) numărul de orbitali liberi.
Orientarea în spaţiu a legăturii covalente. Hibridizarea orbitalilor atomici.
O altă proprietate importantă a legăturii covalente reprezintă orientarea în spaţiu (cu
excepţia orbitalelor s-). Norii electronici (orbitalii) au diferite forme si orientări în spaţiu. Din
această cauză întrepătrunderea lor reciprocă se realizează în diferite moduri. Legătura covalentă,
care reprezintă un rezultat al întrepătrunderii nourilor electronici, este plasată într-o anumită
direcţie către nucleele atomilor ce formează molecula dată.
Dacă norii electronici se întrepătrund de-a lungul liniei ce uneşte atomii (linia sau axa de
legătură) se formează legătura σ - (sigma). De exemplu, în moleculele Н2 F2, НС1 atomii se
combină în moleculă prin legătura σ. Legăturile covalente de tip σ se formează la întrepătrunderea
orbitalilor s-s (în Н2), s-р (în НС1), px-px (în Cl2).
În cazul întrepătrunderii orbitalilor de tip p- (care sânt orientați perpendicular axei de
legătură), se formează două regiuni de întrepătrundere a norilor electronici – de asupra axei de
legătură şi sub axa de legătură. O astfel de legătură se numește legătură . De exemplu, în molecula
de azot atomii sunt legaţi cu o legătură σ şi două .
Formarea legăturilor π (pi) are loc între doi atomi numai dacă ei deacum sunt legați cu
legătura σ. În acest caz se vorbește despre multiplicitatea legăturii. Această noțiune presupune
numărul cuplurilor de electroni, care participă în formarea legăturii covalente.
De exemplu: în molecula CO2 fiecare atom de oxigen este legat cu atomul de carbon prin
două legături covalente –una σ şi o legătură π .
Orientarea legăturii covalente determină forma (geometria) moleculelor. Astfel, molecula
HCl are formă liniară – ea se formează prin intermediul unei legături σ - (întrepătrunderea
orbitalelor s- şi p-). Molecula apei are o formă unghiulară – se formează în urma întrepătrunderii
orbitalilor s ai atomilor de hidrogen cu doi orbitali reciproc perpendiculari de tip p a atomului de
oxigen. Molecula amoniacului are forma unei piramide regulate, molecula metanului – forma unui
tetraedru.
Legăturile σ şi π nu sunt echivalente. Legătura σ este mai stabilă pentru că ea se formează
în urma întrepătrunderii mai profunde a norilor electronici.
Principiul legăturilor localizate are un şir de avantaje, unul dintre ele fiind simplitatea lui.
Metoda dată permite de a prevedea geometria moleculelor.
 Forma spaţială a moleculelor este strâns legată de hibridizarea orbitalilor atomici.
Delocalizarea legăturii.
In acest mod legătura π se transformă din bicentrică în hexacentrică, adică devine
delocalizată. Legătura se numeşte delocalizată dacă cuplul de electroni aparţine nu la doi atomi
vecini determinaţi, dar la mai mulţi atomi , adică devine policentrică.
Legătura  delocalizată in molecula de benzen se înseamnă prin linie punctată sau printr-
un cerc înscris în interiorul hexagonului:
Delocalizarea legăturii se observă nu numai în substanţele organice, dar şi în cele
anorganice: CO32- , NO3- etc.

Polaritatea şi polarizabilitatea legăturii. În molecula, formată din atomii aceluiaşi

element , norul electronic comun este repartizat simetric în spaţiul dintre nucleele atomilor. Astfel
de legătură este nepolară.
La apariţia legăturii covalente între atomii de diferite elemente norul electronic comun se
deplasează în direcţia atomului mai electronegativ; ca urmare el capătă un exces de sarcină
negativă, iar celălalt atom obţine o sarcină pozitivă cu aceeaşi valoare absolută. Molecula
biatomică în acest caz prezintă un dipol electric, iar legătura covalentă se numeşte polară .
De exemplu: în molecula HCl norul electronic comun este deplasat în direcţia atomului de
clor mai electronegativ - atomul de clor capătă sarcina efectivă negativă (-0,18 din sarcina
electronului), iar atomul de hidrogen - sarcina efectivă pozitivă (+ 0,18 din sarcina electronului).
Polaritatea legăturii se caracterizează prin momentul dipolului. Momentul dipolului este
produsul dintre sarcină şi distanţa între sarcinile dipolului: µ = q·l.
Momentul dipolului moleculei se exprimă în unităţi numite debai (D).
1D=3.33.10-30 C . m (Coulomb .metru).
Momentul dipolului este o mărime vectorială , sensul căreia este îndreptat de la plus spre
minus. Momentul dipolului unei molecule poliatomice este egal cu suma momentelor dipolului
fiecărei legături.
Polaritatea moleculei depinde nu numai de polaritatea legăturilor, dar şi de poziţia lor
reciprocă.
Multe proprietăţi ale substanţelor (solubilitatea, capacitatea de a disocia etc.) în mare
măsură depind de polaritatea legăturilor.
Polaritatea legăturilor şi a moleculei în întregime poate fi modificată sub influența
câmpului electric sau sub influența altei molecule sau ion .
Capacitatea legăturii de a-şi modifica polaritatea sub influenţa unui câmp electric exterior,
se caracterizează prin polarizabilitate. Câmpul electric poate fi creat de către ioni sau molecule
polare, care reacționează cu molecula dată. Cationii posedă capacitate polarizantă, anionii –
proprietate de a fi polarizaţi. Acestă proprietate creşte odată cu mărirea razei anionului.
De exemplu, în şirul moleculelor de acelaşi tip, cum sunt HF, HCl, HBr, HI, capacitatea
moleculei de a fi polarizată creşte, deoarece se măreşte raza anionului şi proprietatea de a se
polariza. Însă, datorită efectului polarizării, caracterul ionic al legăturii scade.
În rezultatul realizării acestei capacităţi, moleculele nepolare pot deveni polare, iar cele
polare pot deveni şi mai polare - pînă la ruperea definitivă a unor legături covalente cu formarea
ionilor pozitivi şi negativi. Acest tip de rupere a legăturilor se numeşte rupere heterolitică:
••
• •
H • Cl → H • Cl → H + + •• Cl • _
•
••
 La descompunerea moleculei în atomi şi radicali (particule cu un electron necuplat) are loc
ruperea homolitică .
• •
• •
H • Cl → H • + • Cl •
••

Polaritatea şi polarizabilitatea în şirul moleculelor tipice se scimbă în direcţii opuse.

2.2 Legătura ionică
Legătura ionică reprezintă tipul legăturii chimice, energia căreia este determinată de
forţele de atracţie electrostatică între ionii cu sarcină de semn opus. Acest tip de legătură poate fi
considerat cazul extrem al legăturii covalente, formate între atomii elementelor, ce au diferenţă
mare de electronegativitate.
De regulă, legătura ionică se formează între atomii elementelor subgrupelor principale
grupelor I, II şi elementelor subgrupei principale grupei VII. Însă, a fost constata,t că şi în aceşti
compuşi nu are loc separarea definitivă a sarcinilor (adică transferul total al electronului de la un
atom la altul) şi densitatea electronică între ioni nu este egală cu zero.
În compuşi ionici câmpul electric creat de sarcină are o simetrie sferică. De aceea orice ion
poate forma legături cu alţi ioni în orice direcţie cu aceeaşi probabilitate, adică legătura ionică nu
este orientată în spaţiu. Principala deosebire între legătura covalentă şi legătura ionică constă în
lipsa orientării în spaţiu şi saturabilităţii legăturii ionice.
În general, compusul ionic reprezintă o asociere gigantică de ioni cu sarcini opuse. Din
această cauză formulele chimice ale compuşilor ionici reflectă numai cel mai simplu raport între
numărul atomilor elementelor, care constituie asocierea nominalizată.
2.3 Legătura metalică.
În condiţiile obişnuite metalele (excepţie miercurul) există în formă cristalină.
Interacţiunea, ce menţine atomii metalelor într-un cristal unic se numeşte legătură metalică.
Natura legăturii metalice în linii generale este identică naturii legăturii covalente: ambele
tipuri de legătură se bazează pe comunizarea electronilor de valenţă. Numai că în atomii metalelor
numărul electronilor de valenţă este mult mai mic decît numărul orbitalilor vacanţi, de aceea aceşti
electroni pot trece uşor de pe un orbital pe altul. Energiile mici de ionizare ale metalelor determină
uşurinţa ruperii electronilor de valenţă de la atomi şi deplasarea lor în tot volumul cristalului.
Datorită deplasării libere a electronilor, metalele posedă proprietatea de a conduce energia
electrică şi termică. Deci, putem constata că un număr relativ mic de electroni de valenţă asigură
o legătură trainică a tuturor atomilor în cristalul metalului. Acest tip de legătură, spre deosebire de
legătura covalentă, este nelocalizată şi nu are orientare în spaţiu.
Datorită acestui fapt se explică plasticitatea metalelor – capacitatea de a-şi modifica
ireversibil forma sub acţiunea forţelor mecanice.
În mod schematic, metalul poate fi reprezentat ca o moleculă gigantică, construită din
cationi legătură dintre care se realizează prin intermediul electronilor liberi de valenţă (gaz
electronic).
2.4 Legătura de hidrogen
Legătura de hidrogen – una din modificările legăturii intermoleculare. Ea se formează între
atomul de hidrogen polarizat pozitiv al unei molecule şi atomul polarizat negativ al altei molecule.
Atomul de hidrogen, combinat cu atomul de fluor, F; oxigen, O sau azot, N (mai rar clor,
Cl; sulf, S) pot forma încă o legătură suplimentară. M.Ilinschii şi N.Bechetov au stabilit, că unele
grupe de atomi ce conţin hidrogen deseori formează legături chimice stabile cu atomii mai
electronegativi, ce intră în componenţa aceleiaşi sau altei molecule. Un astfel tip de legătură se
numeşte legătura de hidrogen.
 Legătura de hidrogen este cauzată de atracţia electrostatică a atomului de hidrogen (ce
posedă sarcină parţial pozitivă +) către atomul elementului mai electronegativ (–). De regulă,
legătura de hidrogen posedă un caracter covalent (exprimat prin mecanismul donor-acceptor). Spre
deosebire de interacţiunile electrostatice, legătura de hidrogen se caracterizează prin orientare şi
saturabilitate.
Unul din semnele legăturii chimic este distanţa între atomul de hidrogen şi atomul cu care
el formează legătura chimică. Ea trebuie să fie mai mică decât suma razelor acestor atomi.
Legătura de hidrogen intermoleculară şi intramoleculară. Legăturile de hidrogen sânt
prezente în astfel de substanţe ca apa, fluorura de hidrogen, amoniac, acizii neorganici oxigenaţi,
acizii carbonici, fenoli, alcooli, amine. La cristalizarea acestor compuşi legăturile de hidrogen, de
regulă, se păstrează. De aceea structurile lor cristaline au forma unor lanţuri (metanol), straturi
bidemensionale (acid boric), reţele spaţiale tridimensionale (gheaţa).
Dacă legătura de hidrogen uneşte diferite părţi a unei molecule, atunci acest tip de legătură
se numeşte legătură de hidrogen intramoleculară. Acest tip de legătură este caracteristic unui
număr mare de compuşi organici. Dacă legătura de hidrogen se formează între atomul de hidrogen
a unei molecule şi un nemetal al altei molecule, atunci acest tip de legătură se numeşte legătură
de hidrogen intermoleculară. În acest caz moleculele formează dimeri (polimeri), lanţuri, cicluri.
Dimerizarea moleculelor de acizi carbonici în solvenţi nepolari în urma formării
legăturilor de hidrogen intermoleculare:
Proprietăţi “anomalice” ale substanţelor, cauzate de prezenţa legăturilor de hidrogen.
Aceste anomalii constau în puncte de topire şi de fierbere deosebite de ale altor molecule tipice;
densităţi, capacităţi calorice şi temperatiri de vaporizare mai ridicate decît cele prevăzute. Prezenţa
legăturilor de hidrogen duce la modificarea proprietăţilor şi a apei, H2O comparativ cu ale altor
hidruri – H2S, H2Se, CH4, HBr, etc. Molecula triatomică H2O formează 4 legături de hidrogen. La
formarea lor participă ambii atomi de hidrogen (câte o legătură) şi atomul de oxigen (care posedă
două perechi de electroni libere) formează două legături de hidrogen cu doi atomi de hidrogen a
moleculelor vecine de apă.

H H H H
+
O H O H O H O H

Dacă legăturile de hidrogen nu s-ar forma, temperaturile de topire şi fierbere a apei ar

trebuie să fie mult mai joase, ceea ce şi se observă la compuşii nemetalelor cu hidrogenul (tab.2).
Tabelul 2.
Temperaturile de fierbere a halcogenohidrurilor
H2Te H2Se H2S H2 O
Tfierb., oС −2 −42 −60 100

Prezența legăturilor de hidrogen între moleculele de apă cauzează o alte proprietate unică
a apei – la topire densitatea ei creşte. În gheaţă fiecare moleculă de apă formează 4 legături de
hidrogen şi, ca urmare, se formează o structură poroasă tridimensională. Iată din ce motiv gheața
este uşoară.