Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

CURS 2
2.1. Forțe intermoleculare

Prin forțe (legături) intermoleculare se înţeleg acele forţe ce acţionează între molecule
sau grupări ale acestora, forțe ce asigură configurația și stabilitatea unui sistem. Sunt mai
slabe decât forţele intramoleculare, energia de legătură fiind de aproximativ doar 0,5 – 10
kcal/mol. Se pot numi:
- forţele de tip Van der Waals, reprezentând rezultanta forţelor de atracţie şi respingere
dintre molecule, când distanța dintre acestea este cuprinsă între 3 - 4 Å. Această distanță se
numește rază de acțiune Van der Waals; când aceasta se micșorează, forțele de respingere
cresc, ceea ce explică proprietatea de incompresibilitate a sistemelor lichide și solide;
- forțele de tip electrostatic, acestea putându-se stabili între doi ioni, între un ion şi un
dipol electric sau între doi dipoli.
Prin dipol electric se înțelege un ansamblu de două sarcini electrice punctiforme egale
dar de semne opuse (+q, - q), aflate una de cealaltă la o distanță d mică în comparație cu
poziția unui punct M din mediul înconjurător în care studiem efectul lor (Fig. 1). Dreapta ce
unește sarcinile reprezintă axa dipolului. Un dipol electric poate fi caracterizat printr-o
mărime fizică vectorială numită moment electric dipolar, ce are expresia: µ=q⋅d. Vectorul
moment electric dipolar este orientat de-a lungul axei dipolului și are întotdeauna sensul
dinspre sarcina negativă spre cea pozitivă.
M

Figura 1. Dipolul electric

Moleculele asimetrice posedă un astfel de moment electric dipolar și sunt numite

molecule polare. În cazul lor, există o separare a centrului sarcinilor pozitive de centrul
sarcinilor negative. Distanța dintre acești centri fiind mică, putem spune că molecula
respectivă posedă moment electric dipolar permanent (exemplu molecula de amoniac NH3,
Fig. 2 ).

Figura 2. Momentul electric dipolar al moleculei asimetrice de amoniac

1
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

Interacțiunea ion-dipol este bine exemplificată în cazul interacțiunii moleculelor de

apă cu ionii prezenți în soluții (fenomenul de hidratare a ionilor). Moleculele de apă prezintă o
separare a centrului sarcinilor pozitive în raport cu centrul sarcinilor negative, ceea ce
înseamnă că apa posedă un dipol electric permanent. Moleculele de apă se dispun în jurul
ionilor aflați în soluție, formând așa numita cifră de coordinație.
Interacțiunea dipol-dipol este reprezentată, de exemplu, prin legătura de hidrogen.
Aceasta este un tip de legătură intermoleculară ce se stabilește între un atom de hidrogen
implicat într-o legătură covalentă polară (cum ar fi legătura H-O din molecula de apă) și un
atom puternic electronegativ (F, O, N). Legătura de hidrogen este mai slabă decât legătura
ionică sau covalentă, având valoarea energiei de legătură 4 – 7 kcal/mol. Legăturile de
hidrogen au o importanță deosebită, deoarece sunt prezente în substanțe cum ar fi proteinele
sau glucidele.

2.2. Apa

Molecula de apă este alcătuită dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen, între
care există legături covalente polare.
Lungimea unei legături covalente din molecula de apă este de 0,99Å iar unghiul dintre
cele două legături are valoarea 104,5º (Fig. 3).

Figura 3. Structura atomică a moleculei de apă

Trei izotopi ai hidrogenului (protiu, deuteriu, tririu),

1 2 3
1H, 1H , 1H

respectiv trei izotopi ai oxigenului,

16 17 18
8 O, 8 O, 8O

se pot combina în 18 moduri, obţinându-se astfel 18 tipuri diferite de molecule de apă. Cel
mai răspândit tip este cel format din doi atomi de 11 H şi un atom de 168 O . Aşa numita apă
grea D2O se găseşte în cantitate mult mai mică în natură (o moleculă de apă grea la 41
milioane de molecule de apă obişnuită), fiind formată din doi atomi de 12 H (deuteriu) şi un
atom de 168 O .
Atomul de oxigen având un pronunțat caracter electronegativ, va atrage mai puternic
spre sine electronii puși în comun cu atomii de hidrogen, lăsându-i pe aceștia cu o sarcină
parțială pozitivă. Se creează astfel o sarcină electrică negativă în jurul nucleului de oxigen
(pol negativ) și o sarcină pozitivă în jurul nucleelor de hidrogen (pol pozitiv), adică o
asimetrie a distribuţiei sarcinilor electrice în molecula apei, aceasta fiind numită moleculă
polară. O moleculă polară se spune că se comportă ca un dipol electric.

2
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

Momentul electric dipolar permanent asociat moleculei de apă are valoarea µ = 1,84 D
(Debye).
Moleculele de apă au o structură spaţială sub forma unui tetraedru regulat (o piramidă
ce are atât baza cât și fețele triunghiuri echilaterale) în centrul căruia este plasat nucleul
oxigenului, iar în vârfuri fiind plasate cele două nuclee ale atomilor de hidrogen, respectiv
cele două perechi de electroni neparticipanţi (Fig. 4).

Figura 4. Structura spațială a moleculei de apă

Fiecare pereche de electroni neparticipanţi ai unei molecule de apă poate fi atrasă

(printr-o forţă de tip dipol-dipol) de câte un atom de H aparţinând unei molecule vecine,
formând o legătură (punte) de hidrogen. Astfel, fiecare moleculă de apă poate forma 4 legături
de hidrogen cu alte 4 molecule vecine. Timpul mediu de viaţă al unei legături de hidrogen
este τ = 10-9 s.
În gheaţa puternic răcită, fiecare moleculă de apă este legată de alte 4 molecule
învecinate. La 0°C (când apa trece din stare de agregare solidă în stare lichidă), 15% din
legăturile de hidrogen se desfac iar la aproximativ 40°C se desfac brusc 50% din legăturile
rămase. Temperatura de ~ 40°C se numeşte al doilea punct de topire al apei, deoarece apa
devine brusc mai fluidă şi mai reactivă. La 100° se rup toate legăturile de hidrogen,
moleculele de apă devenind libere (stare de agregare gazoasă).

Proprietăţi fizice ale apei

1. Temperatura de topire, temperatura de fierbere. Apa trece din stare solidă în stare
lichidă la tt = 0°C ( Tt = 273,15 K) şi trece din stare lichidă în stare de vapori la tf = 100°C
(Tf = 373,15 K). Valorile anterioare ale temperaturilor sunt valabile la o presiune de 1 atm.
2. Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară unităţii de masă dintr-o
substanţă pentru a-şi mări temperatura cu un grad.

Q
c=
m ⋅ ∆t

Pentru apă, c = 4180 J/kg⋅K, aceasta fiind o valoare mare faţă de alte substanţe. Se
poate spune că apa are inerţie termică mare, adică se încălzeşte greu şi se răceşte greu.
Organismele vii, având un conţinut ridicat de apă, pot acumula respectiv pierde cantităţi
relativ mari de căldură fără a manifesta însă variaţii semnificative ale temperaturii corporale.
3. Căldura latentă de topire (λt) şi de vaporizare (λv) – reprezintă cantitatea de căldură
necesară unităţii de masă dintr-o substanţă pentru a trece din stare solidă în stare lichidă,
respectiv din stare lichidă în stare gazoasă. În cazul apei, aceste călduri latente au
următoarele valori: λt = 334⋅103 J/kg, λv = 2250⋅103 J/kg. Prin evaporarea transpirației la

3
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

nivelul pielii sau a apei la nivelul plămânilor, se consumă o cantitate mare de căldură - ceea ce
contribuie la menținerea constantă a temperaturii corpului chiar și în condiții de efort fizic
intens sau tremperaturi exterioare relativ ridicate.
4. Variaţia densităţii ρ cu temperatura
În general, densitatea unei substanţe scade pe măsură ce temperatura acesteia creşte.
Apa însă prezintă o anomalie în intervalul de temperaturi 0°C - 4°C, când densitatea sa creşte
cu temperatura. Apa atinge densitatea maximă la 4°C, ρmax = 1 g/cm3. La temperaturi mai
mari de 4°C apa are un comportament normal, densitatea ei scăzând cu creşterea de
temperatură. Gheaţa are densitatea medie de 0,9 g/cm3, valoare care explică plutirea sloiurilor
în timpul iernii.
5. Constanta dielectrică ε (permitivitatea electrică) este o mărime fizică ce
caracterizează proprietăţile electrice ale unui mediu, intervenind în legea lui Coulomb:

1 q1q2
F= ⋅
4πε 0ε r r2

lege care se referă la forţa F de interacţiune dintre două sarcini electrice punctiforme q1, q2,
aflate la distanţa r una de cealaltă. Prin ε0 s-a notat permitivitatea electrică a vidului iar prin εr
permitivitatea relativă a mediului în care se află sarcinile, în cazul nostru a apei.
Permitivitatea electrică a apei, εapă , are o valoare mare în comparaţie cu alte substanţe
(εapă = 81), ceea ce înseamnă că electroliţii dizolvaţi în apă vor disocia uşor în ioni, forţa de
interacţiune dintre aceştia fiind slăbită de 81 ori.

Rolul biologic al apei

În sistemele vii, apa îndeplineşte o serie de roluri:
- solvent la nivel intracelular şi extracelular;
- mediu de transport al substanţelor nutritive din exterior înspre celule, respectiv al
produşilor de metabolism din celule în exterior;
- contribuie la reglarea presiunii osmotice;
- substanţă de protecţie mecanică şi optică;
- un important rol în termoreglare.

Termoreglarea
Termoreglarea reprezintă ansamblul proceselor specifice prin care organismele
homeoterme îşi menţin constanţa relativă a temperaturii. Termoreglarea cuprinde două
procese de bază:
• termogeneza – producerea de căldură - fiind un proces chimic la care participă
masa musculară şi ficatul;
• termoliza – pierderea de căldură – proces fizic ce are loc la nivelul
tegumentelor şi al plămânilor; se poate desfăşura pe mai multe căi:
- conducţie, pierdere de căldură prin contactul cu obiectele din mediul
înconjurător şi cu aerul nemişcat;
- convecţie, contactul cu aerul în mişcare;
- radiaţie – orice corp încălzit emite radiaţii electromagnetice din domeniul
infraroşu;
- evaporare la nivelul pielii (transpiraţie termică, nontermică, perspiraţie
insensibilă);
- evaporare la nivelul plămânilor.

4
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

Repartiţia apei în organism

În funcţie de amplasament, apa este intracelulară (66%) sau extracelulară (33%),
aceasta din urmă putând fi interstiţială sau circulantă. Diferenţa până la 100% o reprezintă aşa
numita apă legată (1%), care are o serie de proprietăţi specifice:
- este fixată de macromolecule proteice (legată);
- punctul de îngheţ este sub -20 °C (necongelabilă);
- nu are proprietăţi de solvent (nesolvantă);
- nu poate traversa prin osmoză membrana celulară (netransferabilă).

Aportul şi eliminarea de apă

În condiții normale debitul aportului de apă și debitul eliminării acesteia sunt egale:
Qaport = Qeliminat
Setea reglează aportul iar rinichii asigură reglarea eliminarea de apă pentru menţinerea
constantă a concentrațiilor din mediul intra sau extracelular.
Dacă această egalitate nu este satisfăcută, spunem că există un dezechilibru hidric, ce
poate fi pozitiv, când Qaport > Qeliminat , sau negativ, dacă Qaport < Qeliminat.
Dezechilibrul hidric pozitiv (hiperhidratarea) duce la apariția edemelor și creează
condiții prielnice apariției hiponatremiei. Aceasta din urmă este o stare potențial letală care
intervine atunci când concentrația de sodiu din plasma sanguină scade sub o anumită valoare
(mai mică de 130 milimoli pe litru). Sportivii se expun acestei stări atunci când consumă
cantități excesive de apă pentru a suplini pierderile prin transpirație din timpul
antrenamentelor.
Dezechilibrul hidric negativ este asociat stării de deshidratare.