NOŢIUNI DE OPTICĂ

BIOLOGICĂ
 NATURA LUMINII- istoric
Din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat să pătrundă în tainele uneia
dintre cele mai evidente şi totuşi dintre cele mai subtile manifestări ale
Universului și să răspundă astfel la întrebarea „ Ce este lumina?”
 Cu privire la natura luminii au existat două concepţii
esenţial diferite:
 Prima concepţie consideră lumina ca fiind „ceva”
material ce se propagă de la sursă şi care ajuns în ochi
produce senzaţia vizuală.
 Cealaltă concepţie este aceea că lumina este un
fenomen ce decurge într-un anumit mediu, numit eter,
astfel încât, după acest concept lumina nu este „ceva”,
ci numai o stare a „cuiva”.
 Prima concepţie este cunoscută sub numele de concepţia lui Newton
(modelul corpuscular despre lumină). Conform acestei concepţii lumina constă
din mici particule emise de sursa de lumină, fiind de diferite culori, și care
reprezintă particule diferite, iar fasciculul de lumină albă este un amestec de
diferite particule.
Cea de a doua concepţie este cunoscută sub numele de teoria ondulatorie a
luminii
Conform acestui model există în Univers un mediu suport al tuturor
fenomenelor optice, numit eter, iar lumina este o undă elastică ce se propagă
prin acesta.
 Apărătorii concepţiei lui Newton au fost C. Huygens şi R. Hooke. Cele
trei legi de bază ale opticii geometrice (legea propagării rectilinii, legile
reflexiei şi a refracţiei) se pot înţelege bazându-ne pe principiul lui Huygens.

 Pe vremea lui Newton, teoria ondulatorie a fost mult inferioară modelului

corpuscular, mai ales pentru faptul că Huygens şi Hooke nu au tratat deloc
fenomenele de interferenţă şi de difracţie, ori superioritatea concepţiei
ondulatorii s-a dovedit tocmai în legătură ce aceste fenomene.

 La începutul secolului XIX, Young, Fresnel, Fraunhofer şi Kirchhoff,

dezvoltă teoria fenomenelor de interferenţă şi difracţie. Superioritatea acestei
acestei teorii faţă de cea newtoniană determină acceptarea unanimă a teoriei
ondulatorii.
În legătură cu această concepţie există o „mică fisură”, legată de eter,
care trebuia să aibă proprietăţi cu totul contradictorii între ele.

Eterul umple tot spaţiul, inclusiv porţiunile ocupate de corpuri, care

se mişcă prin acesta fără frecare şi totuşi eterul este destul de rigid
şi elastic pentru a putea servi ca suport pentru o undă cu viteză de
propagare foarte mare.

Din fenomenul de polarizare al luminii rezultă că lumina este o undă

transversală; dar undele transversale se pot propaga doar prin
medii solide. Deci eterului trebuie să îi atribuim proprietăţi

caracteristice mediilor solide.

 În 1865 J.K. Maxwell a descoperit prin calcul undele
electromagnetice şi a găsit că acestea sunt unde transversale, iar viteza
de propagare coincide ce cea a luminii.

Pe baza acestei observaţii, Maxwell trage concluzia că lumina este o

undă electromagnetică iar undele electromagnetice se propagă în vid fără
să fie nevoie de un mediu suport – eterul.

Teoria lui Maxwell a fost confirmată experimental când Hertz a

obţinut prin metode pur electromagnetice radiaţii de frecvenţă mult mai
joasă decât a luminii, dar cu proprietăţi identice acesteia.
 În 1900, Max Planck introduce o concepţie revoluţionară în raport cu
concepţiile fizicii clasice ce se dovedise incapabilă să explice unele fenomene
de emisie şi absorbţie.

 Se consideră că emisia şi absorbţia de energie de către atomii ce alcătuiesc

corpurile nu se poate face decât în multipli întregi ai unei cantităţi de energie
elementară şi a cărei valoare este proporţională cu frecvenţa .

 Introducând această noţiune, Planck a admis de fapt că energia radiaţiei

luminoase are o structură discontinuă.

 În 1905, ţinând cont de observaţiile cu privire la efectul fotoelectric a lui

Lenard şi folosind teoria cuantică a lui Planck, Einstein admite faptul că şi în
propagare energia îşi păstrează caracterul discontinuu, denumind cantităţile
discrete de energie ce descriu radiaţia electromagnetică – fotoni.
În 1924 de Broglie a demonstrat faptul că materia se prezintă sub
două forme: forma de câmp şi forma de substanţă, fotonul
reprezentând starea de discontinuitate, iar unda starea
continuă.

 Pentru a da o explicaţie tuturor fenomenelor luminoase trebuie să

admitem caracterul dual, ondulatoriu – corpuscular, al luminii. În
anumite fenomene apare pregnant caracterul ondulatoriu
(interferenţa, difracţia, polarizarea), în altele, cel corpuscular
(emisia şi absorbţia luminii, efectul fotoelectric, efectul
Compton).
 Dioptrul
 Numim dioptru suprafaţa de separare dintre două medii
transparente cu indici de refracţie diferiţi (apă – aer, sticlă – aer
etc.)

 În cazul în care suprafaţa de separare dintre două medii cu

indici de refracţie diferiţi este sferică dioptrul este sferic.
Elementele dioptrului sferic sunt: vârful V (punctul de intersecţie
al axului optic principal cu suprafaţa dioptrului), raza de curbură
R şi indicii de refracţie ai celor două medii transparente n1 şi n2.
 Prima relaţie fundamentală care există între raza de curbură R a dioptrului sferic,
distanţa obiect-vârf x1, imagine-vârf x2 şi indicii de refracţie n1 şi n2 este:

(relaţia punctelor conjugate)

Distanţa focală:

iar

A doua relaţie fundamentală:

Pentru a obţine relaţiile dioptrului plan este suficient ca în
relaţiile dioptrului sferic, să introducem condiţia ca R→∞ .

 Deci pentru dioptrul plan relaţiile devin

n, n
 β=1.
x, x

Dioptrul plan nu are focare (acestea sunt practic la infinit).

Într-un dioptru plan se formează deci o imagine dreaptă ,

virtuală şi egală în mărime cu obiectul.
Lentila este un sistem optic sub forma unui mediu transparent, limitat de doi
dioptrii sferici sau un dioptru sferic şi unul plan.
 Lentilele se obţin prin răzuirea unor medii transparente în aşa fel încât
suprafeţele obţinute să fie perfect netede.
Cele mai utilizate tipuri de lentile sunt cele sferice ale căror feţe sunt reprezentate
de nişte calote sferice (de raze R1 şi R2) şi cele cilindrice ale căror feţe sunt
decupate din nişte cilindrii.
Lentilele sferice se împart în două categorii: lentile convergente şi lentile
divergente.
Focarul este acel punct în care se întâlnesc razele de lumină care vin de la
infinit, paralel cu axul optic principal după ce străbat lentila, respectiv punctul
din care pornesc razele de lumină care după refracţia pe lentilă merg paralel cu
axul optic principal
Lentile sferice subţiri
Construcţia imaginilor prin lentile
Lentila convergentă

Lentila divergentă
 Convergenţa unei lentile
 Convergenta este inversul distanţei
focale a lentilei subţiri
Dioptria repconvergenţa
(sau puterea optică) unei rezintă lentile cu care aceste lentile sunt centrate şi
distanţa focală de 1m
Functie de convergenţă lentilele pot fi:
convergente – daca C>0 sau f >0 şi au
focare reale
divergente – daca C<0 sau f< 0 şi au
focare virtuale
 De obicei un sistem optic este
constituit din mai multe lentile, iar un
caz special pentru un sistem optic cu
mai multe lentile îl constituie cazul în
aflate în contact – sistem de lentile
alipite.
 Pentru un astfel de sistem,
convergenţa sistemului este egală cu
suma algebrică a convergenţelor
componentelor sistemului :
 Formarea imaginilor în lentilele subţiri se bazează pe fenomenul de
refracţie al luminii prin cei doi dioptrii ai lentilei.
Pentru a construi imaginea unui obiect plan, aşezat perpendicular
pe axul optic, se folosesc următoarele raze particulare de lumină.
Cu ajutorul celor trei raze de lumină particulare se poate construi
foarte uşor imaginea unui obiect atât în lentilele convergente cât şi în
cele divergente.
 Pentru lentila convergentă

 Raza de lumină care trece prin centrul optic al lentilei va fi

nedeviată.

 Raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se

propagă spre lentilă paralel cu axul optic se refractă prin focarul
imagine F2 al lentilei.

 Raza de lumina care pleaca dintr-un punct al obiectului şi se

propagă spre lentila trecând prin focarul obiect F1 al lentilei , se
refractă astfel încât trece de lentilă paralel cu axul optic
principal.
 Pentru lentila divergentă
 Raza de lumină care trece prin centrul optic al lentilei trece nedeviată.

 Raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se propagă

spre lentila paralelă cu axul optic , se refractă, astfel încât prelungirea ei
să treacă prin focarul imagine F2 al lentilei.

 Raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se propagă

spre lentila pe direcţia focarului obiect F1 al lentilei, se refractă astfel
încât trece de lentilă paralel cu axul optic principal.
 Analizorul vizual
Analizorul vizual recepţionează, analizează şi se traduc în impulsuri
nervoase informaţiile privind forma, dimensiunile, poziţia, mişcarea, culoarea
obiectelor lumii înconjurătoare.
Ceea ce este recepţionat de către analizorul vizual este radiaţia
electromagnetică cu lungimea de undă λ cuprinsă între 400 - 750 nm. Absorbţia
radiaţiilor electromagnetice de ochi este selectivă, radiaţiile din spectrul vizibil
şi din infraroşu apropiat ajung pe retină (microundele şi radiaţiile gamma
penetrează ochiul, ultravioletele şi infraroşiile din domeniul îndepărtat sunt
reflectate de ochi, ultravioletele din domeniul apropiat sunt absorbite de
cristalin).
Elementele principale ale analizorului vizual: ochi, traiectele nervoase
aferente, locusuri de prelucrare intermediare şi proiecţia corticală.
 Analizorul vizual este un sistem multifuctional complex care
recepţionează, analizează şi se traduc în impulsuri nervoase informaţiile
privind forma, dimensiunile, poziţia, mişcarea, culoarea obiectelor lumii
înconjurătoare.
Este format din trei subsisteme:
 Subsistemul periferic – de recepție, ochi format din globul ocular si
anexele acestuia
 Subsistemul de transmitere a imaginii vizuale: nervul optic, traiectele
nervoase aferente
 Subsistemul de integrare a imaginii vizuale locusuri de prelucrare
intermediare şi proiecţia corticală.
Functia principala a analizatorului vizual este perceptia vizuala
 Ochiul
Ochiul este un organ care funcţionează cu ajutorul unei
părţi numită cristalin, ce se comportă şi arată ca o
lentilă convergentă.
 Ochiul are o formă globulară, sferică, fiind organul neuro-senzorial, care
asigură funcţia vizuală, având doi poli - anterior şi posterior cu un rol
important în stabilirea patologiilor oculare. Component al aparatului vizual
periferic, reprezintă sediul celulelor fotoreceptoare care au rolul în
transformarea energiei luminoase din spectrul vizibil (radiaţia cu lungime
de undă 400-760 nm) în impulsuri nervoase care vor fi transmise spre
cortex.
 Din punct de vedere anatomic ochiul este format din:
 glob ocular
 anexe ale globului ocular
Anexele globului ocular se împart în:
 anexe de protecţie: gene, sprâncene, pleoape, glande lacrimale,
conjunctivă ocular
 anexe de mişcare: muşchi (4 drepţi şi 2 oblici) cu rol în mişcările
de lateralitate şi rotaţie ale globului ocular
Globul ocular are în componenţă: 3 tunici (sclerotica, coroida, retina) şi 4
medii transparente (corneea, umoarea apoasă, cristalinul, umoarea sticloasă)
 Elementele ochiului sunt:

 corneea (avasculară, transparentă, grosimea ei

creşte de la centru spre periferie unde atinge
aproximativ 1 mm, o interfaţă cu rol fundamental în
refracţia oculară contribuind la aproximativ 2/3 din
puterea dioptrică o ochiului)

 sclerotica (ţesut opac, fibros şi elastic care

acoperă globul ocular pe 5/6 din suprafaţa sa)

 camera anterioară cu umoarea apoasă (lichid

incolor, transportă glucoză, aminoacizi şi oxigenul,
elemente necesare cristalinului şi corneei; de
asemenea umoarea apoasă contribuie la menţinerea
presiunii oculare).
 irisul (diafragmă inelară pigmentată,
din fibre de ţesut conjunctiv şi fibre
netede); formează partea anterioară a
tunicii vasculare şi are aspectul unei
diafragme care separă camera
anterioară de camera posterioară a
ochiului.

 În centru prezintă un orificiu, pupila,

care are rolul de a regla lumina
incidentă).
 cristalinul – lentilă biconvexă transparentă
avasculară; cristalinul prezintă un înveliş
elastic numit capsulă cristaloidă care
prezintă un sistem de fibre transparente
aşezate în pături concentrice.

 La exterior cristalinul este învelit de o

structură elastică foarte subţire numită
capsula cristalinului pe care în zona
ecuatorială se ataşează fibrele zonulare.
Ancorarea sa de corpul ciliar permite
direcţionarea forţelor transmise prin
contracţia muşchiului ciliar în procesul de
acomodaţie asupra întregului cristalin.
 camera posterioară cu umoarea vitroasă (compoziţie gelatinoasă incoloră format
din fibre de colagen de tip II, organizate în fibrile şi fibre

 retina (prezintă celule fotoreceptoare, celule nervoase, dar dintre toate straturile
care o formează cel mai important este cel cu conuri pentru vederea diurnă şi
bastonaşe pentru vederea nocturnă; prelungire diferenţiată a celulelor nervoase
terminale ale nervului optic); prezintă două pete:

- galbenă (macula luteea)- cu acuitate vizuală maximă în foveea centralis;

- oarbă- fără celule vizuale, de unde pleacă nervul optic

 muşchii ciliari (fibre radiale şi circulare)

 zonula lui Zinn (ligament inelar legat de sclerotică, alcătuit din fibre elastice)
permit modificările convergenţei cristalinului.
 Structura ochiului
Din punct de vedere biofizic ochiul este considerat un sistem optic centrat :

 Corneea este mediul cel mai refringent (C=40 dioptrii) (având indicele de
refracţie n = 1,37, separată de aer printr-un dioptru anterior convex şi de umoarea
apoasă, n = 1,336, printr-un dioptru posterior concav), şi are cea mai mare
contribuţie la convergenţa totală a ochiului care se aproximează la 60 dioptrii.

 Cristalinul contribuie cu restul de 22 dioptrii. Convergenţa cristalinului este mai

mică deoarece acesta este mărginit de medii cu indici de refracţie apropiaţi, în timp
ce corneea se află în contact cu aerul care are indicele de refracţie mult mai mic
decât cel al corneei.

 Corneea se înlocuieşte cu un dioptru ce separă umoarea apoasă de aer.

 Cristalinul este o lentilă biconvexă este alcătuit din straturi celulare
concentrice al căror indice de refracţie creşte dinspre periferie spre centru (n
= 1,413 este separat de umoarea apoasă printr-un dioptru anterior convex şi
de umoarea vitroasă (n = 1,336), printr-un dioptru posterior tot convex).

 Convergenţa cristalinului este variabilă datorită modificării curburii.

Umoarea vitroasă conferă tensiune globului ocular.

 Retina se comportă ca un ecran. Când lumina ajunge pe celulele ei

nervoase (din pata galbenă), acestea transmit creierului semnale prin
intermediul nervului optic.

 Umoarea apoasă este un mediu transparent (n=1.33)

 Umoarea sticloasă este un mediul transparent (n=1.33)

Adaptarea la lumină, acomodarea, defectele geometrice ale
vederii

Refracţia oculară poate lua următoarele stări:

1. Normală - emetropie, atunci cand focarul principal al
razelor care vin de la infinit se formează pe retină, dând
naştere unei imagini clare, reale (un ochi la care punctul sau
remotum se afla la o distanta mai mare de 5m este un ochi
emetrop).
2. Anormală - ametropie- vicii de refracţie.
 Modificarea puterii optice a cristalinului pentru obţinerea imaginii unui obiect pe
retină, poartă numele de acomodare vizuală pentru distanţă (acomodare).
Ca urmare a procesului de acomodare a ochiului emetrop, imaginile obiectelor se
formează pe retină pentru toate corpurile care se află într-o regiune a spaţiului care se
întinde de la aproximativ 10cm faţă de ochi şi până la infinit.
În spaţiul obiectelor în care se face acomodarea vizuală există un punct
de depărtare maximă numit punct remontum, dincolo de care nu se mai face
acomodarea şi un punct de departare minimă, punct proximum, mai aproape de care
acomodarea este imposibilă.
 Cuantele de lumină pătrund în ochi prin mediile transparente şi refringente,
cum sunt corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros. Ajunse la conuri
şi bastonaşe, determina un microbombardament, deoarece au masă şi viteză,
rupând molecula de substanţă fotosensibilă (iodopsina şi rodopsina). Are loc o
transformare foto-fizico-chimică, ce se face prin rezonanţă paramagnetică şi
electronii sunt aruncaţi pe orbite externe, determinând o diferenţă de potenţial.
Această diferenţă de potenţial se transmite prin ceilalţi neuroni (celule
bipolare şi ganglionare), prin nervii optici şi căile optice până la scoarţa
cerebrală, unde se formează imaginea. Această proprietate piezoelectronică a
neuronilor retinieni dă posibilitatea transformării luminii în energie electrică,
care duce mesajul vizual la scoarţa cerebrală.
 Lumina pătrunde în ochi prin cornee, străbate cele 3 medii
transparente şi ajunge pe retină, unde se formează o imagine
mai mică, reală, şi răsturnată a obiectelor.

 Ramificaţiile nervului optic de pe retină transformă imaginile

în semnale, care ajung la creier; acesta le analizează şi crează
senzaţia de văz.
Acuitatea vizuală
Acuitatea vizuală, adică proprietatea acesteia de a deosebi detaliile obiectelor
depinde de - factori dioptrici: aberaţia de sfericitate şi cromatică (dată de
fenomenul de dispersie – variaţia indicelui de refracţie cu lungimea de undă),
difracţia datorită imperfecţiunilor mediilor oculare, dispersia luminii datorită
reflectării pe retină, erori de refracţie, - factori retinieni: legaţi de structura
granulară şi discontinuă a retinei, centrul petei ce reprezintă imaginea trebuind să
se găsească pe celule receptoare distincte; - factori legaţi de stimul: forma şi
mărimea detaliului, contrastul de luminozitate, iluminarea fondului, timpul de
expunere, compoziţia cromatică (prin eliminarea aberaţiilor cromatice, lumina
monocromatică măreşte acuitatea vizuală).
 Defecte de vedere
1. Miopia.

 Ochiul miop nu vede clar obiecte îndepărtate.

 Imaginea punctelor de la infinit se formează în faţa

retinei.

 El are punctum proximum la o distanţă mai mică

decât cea normală.

 Miopia se corectează cu lentile divergente.

2. Hipermetropia. Ochiul hipermetrop nu vede clar obiecte
apropiate. Imaginea punctelor de la infinit se formează în spatele
retinei. El are punctum proximum la o distanţă mai mare decât
cea normală. Hipermetropia se corectează cu lentile
convergente.

3. Prezbitismul. Este acelaşi defect ca şi hipermetropia şi apare la

persoanele în vârstă, datorită scăderii capacităţii de acomodare a
cristalinului.
 Iluziile optice apar datorită unor erori de interpretare
a semnalelor pe care le primeşte.

 Aceste figuri ne arată că putem atribui, uneori,

obiectelor pe care le vedem, proprietăţi care nu există
în realitate.

 Există unele figuri ambigui care au drept mod de

interpretare mai multe variante.