Principiul holografiei

O hologramă se deosebește de o fotografie obișnuită prin aceea că ea înregistrează nu

numai amplitudinea undei luminoase, ci și faza ei. Aceasta înseamnă că holograma
reprezintă imaginea obiectului în spațiul cu trei dimensiuni. La înregistrarea unei
holograme (figura 1) fascicolul de lumină coerentă provenit de la un laser trece printr-un
colimator unde este extins, apoi este împărțit în două cu ajutorul unui divizor de fascicol.
O parte cade pe placa fotografică, după ce este reflectată de către o oglindă, iar cealaltă
parte cade pe obiect și este reflectată de către acesta pe placa fotografică. Prima parte a
fascicolului, amintită mai sus, poartă numele de fascicol de referință iar cea de a doua
parte se numește fascicol de la obiect. Fascicolul reflectat de obiect are o structură care
este caracteristică obiectului și diferă de la un obiect la altul.

Figura 1 - Sistem de înregistrare a unei holograme

Undele luminoase sosite de la obiect se suprapun cu undele luminoase din fascicolul de

referință pe placa fotografică, unde se formează o structură complexă de interferență care
constă dintr-o multitudine de franje a căror formă și intensitate depind de amplitudinile și
fazele celor două fascicole. Apoi, filmul se developează după tehnica convențională și
astfel reprezintă ceea ce se numește o hologramă. Privită cu ochiul liber nu se observă pe
ea nimic asemănător cu obiectul. Pentru citire, holograma se reiluminează, însă numai cu
fascicolul de referință (figura 2). Dacă unghiul de iluminare a hologramei este același cu
unghiul de iluminare cu fascicolul de referință din timpul când a fost înregistrată, lumina
difractată de hologramă produce două imagini ale obiectului, una virtuală și alta reală.
Imaginea virtuală se obține privind holograma; observatorul vede obiectul nedistosionat,
în spațiul cu trei dimensiuni. Această imagine se numește virtuală deoarece pentru
formarea ei este necesară o lentilă, în cazul de față lentila ochiului observatorului.
Imaginea reală se formează de către undele luminoase care se propagă în diverse direcții;
ea poate fi proiectată direct pe un ecran și nu este necesară o lentilă pentru formarea ei
(Imaginea reală pentru a putea fi văzută trebuie proiectată pe un ecran.). O parte din
lumina proiectată pe hologramă se transmite direct, în direcția fascicolului de citire, fără
să fie difractată.

Figura 2 - Sistemul pentru citirea hologramei

În procesul de înregistrare a hologramei există diverse posibilități de aranjare a

elementelor schemei din figura 1, care poartă diverse denumiri. De exemplu, geometria
reprezentată în figura 1 se numește geometrie neaxială deoarece cele două fascicole care
produc holograma pe filmul fotografic formează între ele un unghi. În plus holograma
realizată cu schema din figura 1 se numește hologramă Fresnel; în acest caz placa
fotografică este plasată relativ aproape de obiect, fără a fi necesară o lentilă pentru
obținerea hologramei. În unele cazuri se înregistrează holograme în transformate Fourier
care se pot obține numai pentru obiecte plane.
Pentru a înțelege în ce constă procesul de holografie considerăm întâi ca obiect o sursă
punctuală. Atunci când o undă plană coerentă este difractată de către un orificiu punctual
se obține o undă sferică. Atunci când o undă sferică interferă cu o undă plană (unda de
referință) se obține un spectru de interferență inelar cu zone alternative luminoase și
întunecate, care se aseamănă cu o structură de zone Fresnel (figura 3). O asemenea
structură se poate construi cu creionul pe hârtie, desenând inele concentrice cu raze
proporționale cu rădăcina pătrată din numerele întregi 1,2,3,... și începând cu prima zonă
inelară acestea se hașurează alternativ.
 Figura 3 - Formarea structurii de zone Fresnel

Structura de zone Fresnel se comportă ca o rețea de difracție cu proprietăți de focalizare.

Ea acționează ca o lentilă și focalizează o undă plană într-un punct, care reprezintă
imaginea reală a obiectului punctual considerat. Această imagine se prinde pe un ecran
așezat în focar (figura 4).

Figura 4 - Redarea imaginii punctuale

În afara acestui fascicol convergent, structura de zone Fresnel produce și al doilea

fascicol de lumină, de unde sferice, care pare că diverge din orificiul punctual original.
Aceasta este imaginea virtuală a obiectului punctual. Un obiect mai complicat poate fi
considerat ca o sumă de asemenea obiecte punctuale. Fiecare punct va produce structura
sa zonală prin interferența fascicolului difractat cu fascicolul de referință. Structurile
zonale ale punctelor obiectului se suprapun, alcătuind o structură de interferență
complexă. Pentru citire se folosește același flux de referință pentru a reproduce toate
punctele conținute de obiectul original. Apare astfel imaginea tridimensională a
obiectului holografiat.
Printre cele mai importante aplicații ale holografiei în industrie se numără interferometria
holografică care se utilizează pentru analiza tensiunilor mecanice și vibrațiilor și pentru
detecția defectelor. Holografia se utilizează, de asemenea, în microscopie, în
cinematografie și televiziune, pentru mașinile de calcul optice.

Împrastierea luminii pe particule mari

Fenomenul de împrăștiere a luminii are aplicabilitate în studiul soluțiilor , suspensiilor
coloidale și soluțiilor de polimeri . Informații substanțiale despre structura moleculelor ,
cristalelor , lichidelor , sistemelor coloidale se obțin din studiul luminii împrăștiate în
ceea ce privește intensitatea , starea de polarizare , iar compoziția spectrală a luminii
reflectă proprietățile mediului împrăștietor .
Prin fenomenul de împrăștiere a luminii se înțelege propagarea ei într-un mediu după
direcții diferite de direcțiile date de legile macroscopice din ecuațiie lui Maxwell . Într-un
mediu omogen lumina se propagă numai după direcția razei refractate , ca urmare a
interferenței undelor luminoase secundare emise de dipolii moleculari excitați de unda
incidentă , lumina pe altă direcție decât cea a undei refractate fiind stinsă . Cu alte cuvinte
, în medii omogene elemente identice de volum , care conțin același număr de particule ,
dau unde secundare coerente , care prin interferență se sting una pe alta pe toate direcțiile
diferite de direcțiile de reflexie și refracție .
Deci, condiția esențiala care duce la apariția fenomenului de împrăștiere este existența
neomogenităților în mediu, care pot fi diferite după caracterul și sensul lor fizic. Cel mai
elocvent este cazul mediilor tulburi , medii care conțin particule mari, de ordinul de
mărime al lungimii de undă a luminii și care au indicele de refracție diferit de cel al
mediului înconjurător. Ele sunt suspensiile, emulsiile. Pe astfel de particule răspândite
haotic se produce difracția luminii și ca rezultat apare lumina împrăștiată, așa numitul
“fenomen Tyndall” – în cazul sistemelor netransparente (laptele).
Soluțiile coloidale – sisteme transparente, în care particulele au dimensiuni
submicroscopice, în lumină transmisă acestea nu diferă cu nimic de soluțiile reale sau
pure, lichide omogene sau gaze. Cazul mediului omogen este cel mai interesant,
împrăștierea moleculară a luminii este mult mai puțin intensă ca împrăștierea mediilor
tulburi.
Neomogenitățile care fac să apară totuși împrăștierea sunt microscopice ce se traduc în
variația constantei dielectrice, deci a indicelui de refracție.
În cazul lichidelor, intensitatea luminii împrăștiate este cu atât mai mare cu cât abaterile
de la omogenitatea optică sunt mai pronunțate, adică cu cât variațiile indicelui de refracție
sunt mai mari când se modifică densitatea. Dar variațiile de densitate sunt cu atât mai
mari cu cât energia de agitație termică ce le provoacă este mai mare. Rayleigh a explicat
culoarea albastră a cerului prin împrăștierea luminii de către praful din atmosferă și mai
târziu prin structura moleculară.
Împrăștierea luminii pe particule foarte mici comparativ cu lungimea de undă (se
consideră particule mici particulele ale căror dimensiune nu depășește λ/20). Ele pot fi
considerate ca surse punctiforme de împrăștiere. Câmpul electromagnetic incident,
datorită dimensiunilor mici ale particulelor, traversează foarte repede particula, electronii
din aceasta intră instantaneu în vibrație cu câmpul electromagnetic și induc în aceasta un
moment dipolar. Fiecare electron devine o sursă de lumină secundară care are aceeași
frecvență cu unda incidentă. Lumina este reemisă în toate direcțiile.
Când dimensiunile particulelor în soluție ating valori comparabile cu lungimea de undă,
oscilatorii care se află în diferite puncte ale acesteia nu vibrează în fază, iar undele
împrăștiate de ele interferă, ceea ce duce la micșorarea intensității luminii. Împrăștierea
pe astfel de particule și a căror indice de refracție este diferit de cel al mediului
înconjurător se numește “împrăștiere Mie” (particule sferice mari, în suspensie într-un
solvent). Mărindu-se dimensiunile particulei, unda incidentă are nevoie de un timp pentru
a o traversa, timp neneglijabil față de perioada câmpului electromagnetic . Apare astfel
un defazaj între undele secundare provenite din diferite puncte ale particulei și care
depind de unghiul de împrăștiere.
În cazul particulelor cu indice de refracție mult diferit de cel al mediului înconjurător,
suprafețele de undă ale undei incidente sunt deformate în interiorul particulei, iar
valoarea câmpului care acționează într-un punct din interiorul particulei este modificată
datorită polarizării dielectrice.
Când împrăștierea are loc pe particule mari și cu indicele de refracție apropiat de cel al
mediului înconjurător (împrăștiere Rayleigh-Gans) perturbațiile câmpului
electromagnetic al undei incidente sunt reduse. Se presupune că fiecare element de volum
al particulelor acționează independent de celelalte elemente, făcându-se suma tuturor
contribuțiilor aduse la împrăștierea totală de o serie de dipoli care radiază ca
“împrăștietori Rayleigh”. Dacă diametrul particulei continuă să crească, apar cercuri de
maximă și minimă intensitate care înconjoară particula întocmai ca inelele lui Newton. În
lumină albă cercurile apar colorate.
Împăștiera luminii pe particule foarte mari in raport cu lungimea de undă este complicată
de rezolvat prin metoda vibrațiilor parțiale ale lui Mie, ea poate fi considerată ca o
suprapunere de fenomene:
- reflexia luminii care întâlnește suprafața particulei;
- difracția pe marginile acesteia reprezentată ca un disc opac;
- refracția la trecerea luminii prin particula asimilată cu o lentilă groasă.
Bibliografie:
1. Brătescu Gh. “Optică electromagnetică”
2. Dezelic “Teoria împrastierii moleculare a luminii”
3. Feynman R. “Fizica modernă”
4. Kastler A. “Difuzia luminii în medii tulburi”