BIOFIZICA CURS 2

Modificarea structurii moleculare a apei in prezenta solvitilor

Structura moleculara a apei se modifica in urma dizolvarii unor
substante (figura), deoarece intre moleculele de apa si moleculele (sau ionii)
substantei dizolvate apar interactiuni de diferite tipuri. Asa cum se va arata in
continuare, structura moleculara a apei sufera modificari chiar daca moleculele
de solvit si cele de apa nu interactioneaza; in acest din urma caz, modificarile au
drept cauza chiar incapacitatea moleculelor de a interactiona in vreun fel.
Electrolitii (dar chiar si un mic procent din moleculele de apa) formeaza,
prin disociere, ioni negativi si ioni pozitivi care atrag moleculele de apa din jurul
lor.
Moleculele de apa se comporta ca dipoli electrici permanenti si se orienteaza
astfel incat extremitatile incarcate cu electricitate de semn opus sarcinii ionului
sa priveasca spre acesta
Apa din jurul ionilor capata o structura moleculara diferita de cea a restului
apei, structura caracterizata de orientarea radiala a moleculelor, devenind apa de
hidratare
Proprietatile apei de hidratare difera de cele ale apei obisnuite; printre altele,
densitatea ei creste datorita fenomenului de electrostrictie. Se modifica,
deasemenea, temperaturile de solidificare si de fierbere, constanta dielectrica
etc.
Moleculele care au moment electric dipolar permanent precum si moleculele
capabile sa realizeze legaturi de hidrogen se integreaza cu usurinta in structura
moleculara a apei.
Moleculele incapabile de a efectua legaturi de hidrogen si lipsite de moment
dipolar nu pot interactiona cu moleculele de apa decat prin interactiuni Van der
Waals slabe de tip dipol permanent - dipol instantaneu. Asemenea molecule sunt
denumite molecule hidrofobe (de exemplu, moleculele gazelor nobile, CH4 etc.)
Conform principiului II al termodinamicii, un sistem tinde spre nivelul cel
mai mic al energiei sale libere ceea ce, in cazul dizolvarii, presupune formarea
unui numar maxim de legaturi intre componentii sistemului. Deoarece
moleculele hidrofobe nu pot realiza legaturi cu moleculele apei, singura
modalitate de scadere a energiei libere este marirea numarului de legaturi de
hidrogen intre moleculele de apa din jurul moleculei hidrofobe. Prin urmare,
moleculele de apa se vor organiza in structuri cristaline de forma unor poliedre
cu 12 fete pentagonale (dodecadroane) sau cu 16 fete (hexacaidecadroane)
numite clatrati, in centrul carora se afla cate o molecula hidrofoba
In consecinta, o parte din apa capata o structura cristalina asemanatoare ghetii
(ice-like) dar nu identica cu a ghetii, devenind apa de clatrare.
 Toate aceste consideratii sunt valabile in situatia in care, din diferite motive,
moleculele hidrofobe sunt impiedicate sa se miste liber prin apa. In caz contrar,
devine posibil ca micsorarea energiei libere a solutiei sa se realizeze prin
apropierea moleculelor hidrofobe una de alta si aparitia consecutiva a unei
legaturi de tip special intre ele numita legatura hidrofoba.
Legaturile hidrofobe exista numai atata vreme cat moleculele hidrofobe se
afla in mediu apos, deoarece formarea lor se datoreaza nu atat atractiei dintre ele
cat mai ales respingerii lor de catre moleculele de apa (in sensul termodinamic al
cuvantului, adica in legatura cu faptul ca introducerea de molecule hidrofobe in
apa duce la cresterea energiei libere si nu la scaderea ei).
Legaturile hidrofobe joaca un rol deosebit de important in realizarea structurii
spatiale a macromoleculelor dizolvate in apa.
Macromoleculele, indeosebi proteinele si acizii nucleici, au proprietatea de a
structura puternic apa din jur, deoarece ele dispun atat de grupari ionizabile (de
exemplu, COOH si NH2) cat si de grupari hidrofobe (de exemplu, grupari
metilice CH3).
Pe de alta parte, o macromolecula aflata in mediu apos va adopta o astfel de
conformatie spatiala incat gruparile hidrofobe sa se apropie unele de altele
pentru a realiza legaturi hidrofobe iar gruparile ionizate sa formeze legaturi prin
atractie electrostatica.
Raman, insa, numeroase grupari hidrofobe sau ionizate care, din considerente
sterice, nu se pot angaja in legaturi intermoleculare. Aceste grupari sunt silite sa
modifice structura apei din vecinatate prin formare de apa de hidratare in jurul
ionilor si apa de clatrare in jurul gruparilor hidrofobe. O anumita cantitate de apa
este, astfel, legata de macromolecula; daca gruparile hidrofile si hidrofobe ale
macromoleculei se succed spatial periodic, la distante convenabile, apare
posibilitatea ca macromolecula sa poata structura masiv apa din jur (mai mult
decat suma efectelor simple ale gruparilor). O astfel de apa se numeste apa
legata
Structura moleculara a apei in sistemele biologice
O buna parte a apei care intra in alcatuirea sistemelor biologice (in mod
deosebit in structura celulelor) manifesta proprietati fizice neobisnuite (se
evapora extrem de greu, nu ingheata nici la temperaturi cu mult sub 0�C, nu
dizolva cristaloizii, nu participa la osmoza etc.).
Acest tip de apa legata se explica prin prezenta in interiorul celulei a unui
mare numar de specii de molecule, macromolecule si ioni care restructureaza
apa din jur, generand apa de hidratare, apa de clatrare si apa legata (figura).
Cercetarile efectuate demonstreaza ca apa intracelulara (sau cel putin o mare
parte a ei) are un grad superior de ordonare, semanand mai mult cu gheata decat
cu apa lichida. Deoarece apa legata nu poate dizolva substantele nutritive,
medicamentele, gazele si nu permite desfasurarea normala a reactiilor chimice,
este importanta cunoasterea compartimentalizarii apei celulare (adica ponderea
procentuala a apei legate, a apei partial legate si a apei libere in celula).
 In acest scop se utilizeaza un mare numar de tehnici fizice care se adreseaza
proprietatilor specifice ale apei. Unele dintre aceste tehnici afecteaza brutal
preparatul biologic, dovedindu-se distructive (printre ele se numara tehnicile de
congelare a preparatelor biologice in scopul determinarii punctului de inghet
precum si tehnicile de deshidratare a tesuturilor) Sunt preferate,
desigur, tehnicile nedistructive, care interactioneaza suficient de slab cu apa
celulara incat sa nu lezeze semnificativ celula vie. Printre tehnicile nedistructive
de estimare a gradului de structurare al apei se numara :
-spectrofotometria in infrarosu, care se bazeaza pe faptul ca spectrul de
absorbtie in infrarosu al apei difera mult de cel al ghetii;
-calorimetria, bazata pe faptul ca apa lichida are o caldura specifica mult
mai mare decat apa solida;
-determinarea permitivitatii electrice in regim de microunde, bazata pe
faptul ca moleculele de apa sunt dipoli si se rotesc in ritmul alternantelor
curentului electric alternativ cu atat mai usor cu cat sunt mai putin legate unele
de altele sau de structuri neapoase; la frecventele inalte ale microundelor,
curentul electric este condus numai de moleculele de apa din preparatul biologic,
singurii dipoli electrici cu inertie suficient de mica pentru a se putea roti intr-un
asemenea ritm;
-rezonanta magnetica nucleara (RMN), prin care se pot obtine informatii
despre starea apei, masurand valoarea inductiei magnetice la care au loc
tranzitiile cuantice ale momentelor magnetice apartinand nucleelor de hidrogen;
aceste tranzitii au loc la valori diferite ale inductiei magnetice, in functie de
starea legata sau libera a moleculelor de apa.
Din pacate, rezultatele obtinute prin metodele enumerate mai sus nu sunt
identice, deoarece fiecare metoda constata comportamentul liber sau legat al
apei in raport cu proprietatea fizica investigata. Toate rezultatele, insa, sprijina
concluzia conform careia apa celulara are un grad superior de ordonare in
comparatie cu apa obisnuita.
Ordonarea apei intracelulare joaca un rol important in desfasurarea proceselor
celulare (excitatie, contractie, diviziune, secretie etc.). Pentru a afla in ce consta
acest rol se pot utiliza doua cai. Prima dintre ele este urmarirea prin tehnici
nedistructive a modificarilor structurii apei ce apar in timpul desfasurarii
proceselor celulare. Cealalta cale consta in urmarirea modului in care se
desfasoara procesele celulare in situatia in care apa este inlocuita, partial sau
total, cu apa grea. Apa greaare formula D2O si se deosebeste de apa
usoara (H2O) prin faptul ca locul protonilor H este luat de deuteroni D (nuclee
de deuteriu) (figura, alta figura). Legatura de hidrogen va fi inlocuita cu legatura
de deuteriu care este mai puternica, astfel incat deuterizarea apei duce la
cresterea gradului de ordonare a apei.
Deuterizarea celulelor se soldeaza cu blocarea transportului activ prin
membrane, disparitia contractilitatii, inhibarea diviziunii celulare etc. Un
fenomen interesant (care nu poate fi explicat decat prin prisma rolului jucat de
structura moleculara a apei in procesele celulare) este efectul anestezic al
gazelor nobile care, fiind hidrofobe, ar putea crea apa de clatrare ce ar
produce obstructia canalelor ionice.
Efectele deuterizarii se realizeaza si prin asa numitele efecte chimice
izotopice, legate de schimbarea proprietatilor chimice ale moleculei in care un
atom sau mai multi atomi au fost inlocuiti cu izotopi ai lor.

3. Notiuni de fizica a sistemelor disperse

Sistemul dispers este un amestec de doua sau mai multe substante. Substanta
care se afla in cantitatea cea mai mare se numeste substanta dispersanta,
celelalte fiind substante dispersate.
Din punct de vedere al dimensiunii particulelor dispersate, sistemele disperse
pot fi solutii adevarate (diametrul particulei este mai mic de 1 nm (10-
9
m)), solutii coloidale (particulele au diametrul cuprins intre 1 nanometru si 100
de nanometri) si suspensii (particule cu diametru mai mare de 100 nm).
Din punct de vedere al starii de agregare a componentilor, sistemele disperse
sunt gazoase daca substanta dispersanta este un gaz (cu variantele gaz in gaz,
lichid in gaz si solid in gaz), lichide, daca mediul dispersant este lichid (gaz in
lichid, lichid in lichid si solid in lichid) si solide, daca mediul dispersant este
solid (gaz in solid, lichid in solid si solid in solid).
Din punct de vedere al existentei sau al inexistentei unor suprafete de separare
intre componentii solutiei, sistemele disperse pot fi omogene (cand lipsesc
asemenea interfete iar proprietatile sunt identice in orice punct al
sistemului), neomogene (cand lipsesc interfetele dar proprietatile difera de la un
punct la altul) si heterogene(cand exista suprafete de separare intre
componenti, care capata, in aceste conditii, denumirea de faze). Sistemele
omogene si neomogene sunt monofazice (formeaza o singura faza), in vreme ce
sistemele heterogene pot fi bifazice, trifazice sau multifazice (in functie de
numarul fazelor existente in sistem).
In sfarsit, din punct de vedere al afinitatii dintre componenti, sistemele
disperse pot fi liofile sau liofobe, dupa cum exista sau nu exista afinitate intre
solviti si solvent.
In continuare vor fi analizate numai solutiile adevarate.
Din punct de vedere cantitativ, solutiile se caracterizeaza printr-un parametru
intensiv de stare numit concentratie. Conform sistemului international de
marimi si unitati, concentratia unei solutii se masoara prin numarul de moli de
solvit pe unitatea de volum a solutiei (mol/m3). Exista, insa, si alte moduri de
exprimare a concentratiei.