UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI INTERVENȚIE PSIHOLOGICĂ

CURS EXPERTIZA PSIHOCLINICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIA VICTIMO-

TRAUMEI

MASTERAND:

PRUNĂ SIMONA MARIANA

AN II GRUPA 3
 PSIHOLOGIA MARTORULUI MINCINOS (DE REA CREDINȚĂ), VERSUS MARTORUL
DE BUNĂ CREDINȚĂ (ANALIZĂ COMPARATIVĂ)

"Peste tot unde intervine factorul uman si acest domeniu nu e deloc restrans - are si psihologia
un cuvant de spus"
Alexandru Rosca.

Procesul juridic este un domeniu în care sunt implicati oameni ale caror interese sunt în
dezacord, existand o axa de convergenta care insumează protagoniștii judiciari: aflarea adevarului
fiind conditionata de cunoasterea structurii psihice a acestor protagoniști: infractor, victima, martor,
anchetator, avocat si judecator. De cele mai multe ori infractorul nu-si recunoaste fapta, facand tot ce-i
sta in putinta spre a o nega si spre a face sa dispara urmele ei astfel, pentru dovedirea unei infractiuni
si implicit pentru pedepsirea faptuitorului este nevoie de studierea probelor existente despre acel
eveniment judiciar obiectiv. Probele directe ale infractiunii sunt obiectele cu care s-a realizat
infractiunea: arme, urme, pete, care trebuiesc îmbinate cu probele indirecte, și anume marturiile
depuse de anumite persoane care au participat indirect la infractiune: martorii.
Marturia trebuie cercetata stiintific, distinct de martor sub toate aspectele pe care le implica si implicit
si din perspectiva psihologica.
Fenomenul psihologic al marturiei are un dublu aspect: capacitatea psihologica a individului de
a depune marturie si proprietatea obiectului sau al evenimentului de a forma obiectul marturiei .
Trebuie ținut cont de aspecte care tin de marturie cat si de martor:
- Testimoniabilitatea este trasatura evenimentului judiciar de a putea forma, din punct de vedere
legal , un obiect al probatiunii.
- memoriabilitatea se refera la capacitatea obiectului de a fi memorat.
- Fidelitatea se refera la capacitatea individului de a-si aminti evenimentul judiciar si de a
depune marturie.
- sinceritatea se refera la disponibilitatea martorului de a spune adevarul, sta la baza descoperiri
faptuitorului si la realizarea actului de justitie
Organele de cercetare penala trebuie sa tina cont in timpul cercetarilor de toate caracteristicile
enumerate mai sus. Acest lucru se datoreaza faptului ca aflarea adevarului reprezinta un principiu al
procesului penal.
Din punct de vedere psihologic, anchetatorul trebuie sa adopte o atitudine de calm, de evitare a
unor reactii care sa tradeze o anumita gândire fata de declaratiile martorului. Anchetatorul va trebui sa
înregistreze toate schimbarile psihofiziologice ale martorului la întrebarile puse pentru a le corobora cu
raspunsurile acestuia, dar fara a rezulta ostentatia sau martorul sa realizeze ca este supus unei inspectii
exterioare. Familiarizarea dintre martor si anchetator se face printr-un ton adecvat prin întrebari,
discutii exterioare obiectului cauzei.
O atitudine pasiva, de dezinteres fata de martor, de depozitia sa, de impresie ca ceea ce
relateaza este cunoscut, necunoasterea materialului cauzei constituie indicii ca organul judiciar duce o
munca formala si, deci, poate fi usor indus în eroare. Consecinta - efectul negativ rezultat ce se va
rasfrânge asupra plenitudinii si fidelitatii marturiei. Anchetatorul poate conduce sedinta în directia
dorita fara a lasa sa se vada acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizeaza interesul
anchetatorului, va ajusta si adapta informatiile detinute la ceea ce anchetatorul vrea sa stie.

Martorul adopta o pozitie de sinceritate, de buna-credinta, manifestata în dorinta de a face

declaratii sincere si complete, fie o pozitie de rea-credinta manifestata în tendinta de denaturare, de
contrafacere a faptelor.
Martorul de rea-credinţă
Reaua-credintă a unui martor deşi poate fi dezvăluită prin probe, va reuşi să treacă neobservată
şi să conducă la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti eronate. În aceste condiţii obiectul cercetării
penale îl constituie mărturia mincinoasă. Martorul trece sub tacere împrejurari esentiale sau
denatureaza împrejurari în defavoarea învinuitului/inculpatului, datorita resentimentului fata de acesta,
sentimentele de ura, invidie ce apar sub forma razbunarii, de aceea martorul este obligat să relateze în
ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul. Aceste sentimente se pot repercuta asupra declaraţiei
martorului negativ; este posibil ca astfel de sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să
apară spontan. Influenţele pot apărea ca urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau
martorul din interes, din teamă va accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă sub tăcere
anumite împrejurări.
Martorii pot face declaraţii false, ori să nege că ar cunoaşte anumite împrejurări legate de
obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situaţii compromiţătoare, sau din dorinţa de
a evita chemările repetate la instanţă. Sesizarea aspectelor care oferă indicii în spijinul unor suspiciuni
de rea-credinţă depinde de existenţa unor solide cunoştinţe de psihologie judiciară, de o experienţă
suficientă în activitatea de magistrat şi de un grad de perspicacitate ridicat. Importantă poate fi şi
observarea continuă a modului în care martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod
conştient are o anumită emoţie, stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o
posibilă dovadă că depoziţia acestuia este nesinceră. Organul judiciar va conduce depoziţia în aşa fel
încât să fie în măsură să-l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obţină amănunte de
detaliu, astfel încât să crească şansele apariţiei unor contraziceri între elemente din propria declaraţie,
fie cu declaraţiile altor persoane. Ascultările repetate ale acestor martori şi supunerea la confruntare cu
alţi martori sunt situaţii cand este posibil ca martorul să repete declaraţia anterioară numai din dorinţa
de a nu fi considerat de rea-credinţă.
Caracteristica martorilor de rea-credinţă rezultă din faptul că declaraţiile lor sunt aproape
identice, deoarece orice neconcordanţă le poate trăda atitudinea. Atunci când declaraţiile a două sau
mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului este justificată.
Aceasta poate indica o înţelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor declara în instanţă.
Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar şi asupra celor nesemnificative, deoarece
dacă există o înţelegere anterioară între martori aceasta va privi aspectele principale ale cauzei penale
şi mai puţin cele incidentale. Constatarea unor contradicţii clare asupra împrejurărilor incidentale
poate conduce la concluzia relei-credinţe a celor audiaţi. Organul judiciar va apela la metodele tactice
care îi stau la dispoziţie pentru a afla lucrurile într-un mod cât mai amănunţit și va căuta motivele care
l-au determinat pe martor să declare fals iar martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea
de mărturie mincinoasă. Verificarea şi aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziţii se
vor face după principiul liberei aprecieri a probelor.
Atitudinea negativa se va reflecta în depozitia sa prin aprecierile pe care le va face la adresa
partilor, îngrosarea si exagerarea voita a împrejurarilor care vin în defavoarea inculpatului.
Anchetatorul, observând acest lucru, va trebui sa-l determine pe martor sa renunte la aceasta atitudine.
Martorul nu declara tot ce stie sau prezinta faptele denaturat pentru ca daca ar face depozitii sincere, ar
putea fi implicat ca învinuit sau inculpat în cauza sau din teama de a nu fi tras la raspundere penala
pentru o fapta savârsita anterior. Anchetatorul, presupunând ca acestea sunt motivele atitudinii de rea-
credinta, îl va convinge pe martor ca faptele vor fi dovedite, iar declaratiile sale sincere, ajutorul
acordat îi va usura situatia. Nu i se va promite ca nu va fi tras la raspundere penala daca va coopera.

Tendinta de marturie mincinoasa mai poate fi cauzata si de resentimente, de antipatie fata de

organul judiciar, datorita unor raporturi avute anterior. În aceasta situatie va adopta o atitudine de
calm, plina de respect, de consideratie. Sentimentele de frica, teama, inspirate martorului de presiuni,
amenintari exercitate împotriva sa sau a familiei sale, nefiind convins ca organul judiciar îl poate
proteja, pot determina adoptarea unei astfel de atitudini. Martorul va fi convins de protectia organelor
abilitate, ca se vor lua masurile necesare.Martorul poate fi interesat material sau moral de rezultatul
cauzei datorita raporturilor apropiate în care se afla învinuitul/inculpatul sau cu una din parti.
Anchetatorul trebuie sa cunoasca aceste relatii pentru a putea atrage atentia martorului asupra
consecintelor negative ce pot aparea în situatia în care va depune marturie mincinoasa.
Daca toate aceste procedee tactice nu au dat rezultatele asteptate si exista teama de a considera
de rea-credinta declaratia martorului, când acestea sunt contrazise de probele existente în cauza, din
punct de vedere tactic, nu se recomanda dezvaluirea contradictiilor, a inexactitatilor, ci trebuie
consemnate exact si pastrate în regula pentru gasirea momentului psihologic de demascare a pozitiei
de nesinceritate.
Procedeul tactic în vederea demascarii caracterului mincinos al depozitiei, îl constituie
adresarea unor abile întrebari cu privire la împrejurari de detaliu, accesorii, referitoare la fapte, actiuni,
persoane care se afla într-un anumit raport cu infractiunea savârsita sau cu faptuitorul acesteia. Se
poate ivi si situatia ce are în vedere participarea mai multor persoane în calitate de martori la
savârsirea unei infractiuni. Ascultarea acestora evidentiaza o punere de acord, o reproducere a
împrejurarilor în care s-a produs fapta. În cazul în care organul judiciar are temeiuri sa creada ca exista
o punere de acord, atunci se impune alcatuirea judicioasa a unei liste de întrebari privitoare la detaliu,
la demascarea acestora, fara a se da posibilitatea unei puneri de acord între cei ascultati si cei care
urmeaza a fi ascultati.
La toate acestea se va adauga procedeul de ascultare repetata a martorilor la intervale diferite
de timp prin care se urmareste completarea si precizarea depozitiilor initiale, deci obtinerea de noi
informatii, constanta mentinere a declaratiilor cu factori firesti perturbatori.

Martorul de bună-credinţă

După ce s-a stabilit că martorul care a depus în faţa organului judiciar nu a fost de rea-credinţă
şi în măsura în care relatările sale conduc spre împrejurările esenţiale ale cauzei penale, sarcina
magistratului se simplifică. Şi în acest caz, organul judiciar trebuie să aibă cunoştinţă despre câteva
date generale în legătură cu persoana martorului, cât şi în legătură cu împrejurări specifice care pot
afecta reproducerea; factori de natură subiectivă şi factori de natură obiectivă care influenţează gradul
de corespondenţă, de identitate a celor declarate, percepute, cu cele care au avut loc în realitate. Deşi
martorul este preocupat să redea cât mai exact faptele de care a luat cunoştinţă, aceştia acţionează
independent de voinţa sa. În evaluarea unei depoziţii trebuie să se ţină cont de elemente ca: momentul
achiziţiei, de cel al conservării şi de cel al comunicării informaţiilor.
Mărturia de bună credinţă este considerată a fi „acea mărturie care depusă sub prestare de
jurământ nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua-credinţă a martorului şi care nu intră sub incidenţa
legii penale.” Ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă se adoptă şi în acest caz anumite procedee,
tactici de ascultare pentru a-l ajuta pe magistrat în înţelegerea şi evaluarea corectă a declaraţiilor.
Martorul de bună-credinţă prin redarea cât mai exactă a faptelor sau împrejurărilor percepute cu
ajutorul simţurilor contribuie, prin reproducere, la ajutarea organelor judiciare de a da o soluţie finală
corectă cauzei.
Trebuie sa facem distinctie între cazul marturiei unui om ce relateaza fapte si evenimente care
s-au desfasurat într-un timp îndelungat (ex. Un martor care informeaza asupra modului de viata al
infractorului) si cazul marturiei persoanei ce relateaza o împrejurare la care a asistat (ex. accident de
masina, scandal pe strada), unde actiunea s-a desfasurat într-un timp foarte scurt. În primul caz,
martorul poate gresi prin doza mare de subiectivism, deoarece amesteca în relatare si elemente de
apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii care îsi gaseste explicatia în psihologie.

În aprecierea martorul de bună-credinţă se au în vedere patru categorii de erori (denaturări) posibile:

- denaturarea prin adăugare (adiţie), prin care martorul relatează mai mult decât ce a perceput,
exagerând sau inventând fapte imaginare; astfel de denaturări pot fi cauzate de percepţii incomplete,
fragmentate;
- denaturarea prin omisiune, în principal datorită pierderii cu timpul a unor împrejurări din memorie;
- denaturarea prin substituţie, prin care martorul confundă anumite calităţi ale unor persoane, obiecte,
fapte sau substituie, înlocuieşte cu altele percepute anterior ca urmare a asemănărilor existente între
ele;
- denaturarea prin transformare, se datorează caracterului dinamic şi selectiv al păstrării şi
reproducerii, proces în cadrul căruia datele memorate sunt supuse unui proces de reorganizare şi
restructurare.
Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale locului, ale
unor detalii de loc şi de timp. Legea nu impune un număr minim de martori în dovedirea unui fapt,
astfel că depoziţia unui martor poate prevala relatările ale mai multor persoane, dacă acestea lasă o
urmă de îndoială organului judiciar. La fel ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă, martorul care e
presupus că a depus cu sinceritate poate fi reascultat; declaraţia luată imediat după producerea
infracţiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din administrarea altor probe reiese necesitatea
unor noi precizări din partea martorului. Organul judiciar având o libertate în apreciere şi datorită
faptului că mărturiile în procesul penal sunt divizibile, el poate reţine numai partea din declaraţie pe
care o consideră ca fiind conformă cu adevărul. Operaţiunea de apreciere a probei testimoniale, este
considerată anevoioasă, complexă datorită multitudinii de factori care trebuie evaluaţi foarte atent.
Prin declaraţia sa, martorul contribuie la aflarea adevărului, la soluţionarea cauzei prin
coroborarea cu celelalte probe administrate.
Din perspectiva psihologica, martorul de buna-credinta este acea persoana care dorind sa
contribuie la aflarea adevarului, depozitia sa va fi supusa unor disfunctionalitati ce se datoreaza atât
erorilor si denaturarilor din relatarile subiectilor sau consecinta perceptiei eronate sau lacunare, fie a
unei atitudini ce poate orienta, atât perceptia cât si reproducerea într-o anumita directie.
În categoria indiciilor pozitivi se pot încadra: atitudinea franca, deschisa, relatarea fluenta a faptelor,
dispozitia de a raspunde la întrebari, regretul martorului de a nu putea raspunde la anumite întrebari,
motivarea ca, daca ar fi stiut ca asemenea împrejurari intereseaza justitia, ar fi depus staruinta sa le
retina, expunerea riguroasa, precisa, însotita de o mimica adecvata, caracterul emotiv al amintirilor. La
celalalt capat se afla atitudinea de prudenta exagerata, rezervata, expunere sovaielnica, obscura,
sinuoasa, contradictiile, tulburarea, paloarea, roseata fetei, intensificarea activitatii glandelor
sudoripare, gestica fortata, imprecizia în raspunsuri, vocea coborâta, ezitarile, solicitarea unui pahar cu
apa etc. Însa acestia nu trebuie sa fie considerati indici probabili ai unei conduite simulate sau ai unei
manifestari naturale, fara a avea în vedere ca omului îi este proprie capacitatea de disimulare, de
contrafacere. Aceste constatari pot fi considerate indici cu valoare psihologica orientativa, ca sunt
desprinse din observarea atitudinii si a comportamentului expresiv al martorului aflat în fata organelor
judiciare.
Magistratul, anchetatorul utilizând aceste modificari psihofiziologice în aflarea adevaratei atitudini a
martorului, completându-le cu întrebari adecvate si cerute de situatia respectiva, îsi pot forma intima
convingere - finalitatea acestui proces - ce reprezinta ultimul cuvânt în luarea unei decizii.

BIBLIOGRAFIE
1. Butoi Tudorel - Tratat universitar de psihologie judiciara. Editia a II-a revazuta si adaugita
2. Butoi Tudorel - Analiza comportamentala din perspectiva psihologiei judiciare, victimologiei
si tacticii criminalistice
3. Tiberiu Bogdan – elemente de psihologie judiciara