INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI

MĂRTURIEI
1.1 Definire
1.2 Consideratii psihologice
CAPITOLUL 2. Psihologia martorului mincinos ( de rea credinta) versus martorul de bună
credință ( analiza comparativa);
2.1 Martorul de rea credinta VS martorul de buna credinta
1.1.1 Martorul minor
2.2.2 Psihologia martorului sub acoperire
2.2.3 Mărturii de bună credinłă. Cazuistică
2.2.4 Martorul de rea credinłă
2.2.4 Diagnosticarea mărturiei mincinoase
2.2 Criterii de verificare a veridicităţii mărturiei
2.3 Considerații comparative privind noțiunile de bună-credință, diligență, eroare, dol, fraudă,
rea-credință, vinovăție (intenție și culpă)
CAPITOLUL 3. ÎCCJ. Infracţiunea de mărturie mincinoasă. Dreptul de a nu contribui la propria
incriminare Decizia nr. 232 din 11 iulie 2023, pronunțată de Secţia Penală a Înaltei Curți de
Casație și Justiție
Concluzii
Bibliografie

Rezumat
Am ales această temă tinând cont de faptul ca în procesul mereu schimbător al
dreptului, în căutarea celor mai bune forme de aplicare şi desfăşurare a legilor, în permanenta
schimbare a conduitei umane şi a evoluţiei omului, mărturia a dobândit în aceste perioade, statute
diferite, începând de la importanţa şi necesitatea care i se acordă în perioada de început a
dreptului ca apoi să devină „regina probelor”, urmând apoi scara normală a evoluţiei, adică
decăderea.
 Având în vedere că, în cele mai frecvente situații, infractorul nu își recunoște fapta
încercând să o nege, în dovedirea unei infracțiuni și pentru aflarea adevărului și pedepsirea
infractorului, pe lângă alte probe directe și indirecte analizate, mărturiile unor persoane ce au
participat indirect la infracțiune au un rol deosebit de important în ancheta judiciară.
Scopul acestei lucrări constă în efectuarea unor investigații științifice complete
aprofundate și de anvergură având ca rezultat relevarea unor probleme doctrinare, normative,
teoretico-conceptuale și practice privind psihologia martorului mincinos si a celui de buna
credinta.
Martorii, persoane fizice, se împart în două categorii:
- martori de bună credință a căror mărturie este depusă sub prestare de jurământ,
nu este mincinoasă și prin urmare nu intra sub incidenșa legii penale.
- martori de rea credință sunt cei a căror depoziții sunt false din mai multe motive
și anume: fie sunt prieteni cu infactorul sau dușmani ai victimei, fie au interese de ordin material
sau spiritual.
Mărturia reprezintă un proces de formare/cunoaștere a realității obiective, ce are ca
moment inițial evenimentul judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul
martor) și mărturia ca și moment final, fiind structurat pe patru faze:
1. Recepția senzorială a informațiilor este prima fază a trecerii de la eveniment la
constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către obiectul psihologic a
informațiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de recepție senzorială. Aceasta se
caracterizeză prin procesele psihice: senzații și percepții.
2. Prelucrarea sau decodarea informațiilor
Obiectele, lucrurile, tot ce ne înconjoară devin parte intrinsecă din viața noastră. Între
momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fașa organelor judiciare a faptelor
percepute se interpune momentul conservării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite
– memorarea. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor
există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor. Aparatul uman senzorial
nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care la nivelul
cortical, în scoarta cerebrală, sunt sintetizate, integrate în ansambluri și, totodată, vor fi
prelucrate și decodate.
 3. Memorarea evenimentului judiciar – stocarea informației în raport cu dinamica
uitării
Psihologic vorbind, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire, păstrare
și recunoaștere a experienței dobândite anterior. Elementele de informație referitoare la
conținutul acțiunii la care a participat martorul sunt întipărite (memorate), păstrate.
Martorul care percepe și memorează cu ușurință, dacă faptele percepute și memorate se
consumă într-un interval scurt de timp, și dacă va fi ascultat imediat, va fi capabil să facă o
depoziție exactă însă, după un interval mai lung de timp depoziția acestuia va tinde să devină
lacunară și inexactă.
Martorul care percepe și își fixează în mod lent informațiile care îi parvin mai ales de la
cazuri complexe cu o succesiune raidă și într-un intreval de timp scurt, va percepe lacunar iar
memorarea și conservarea vor fi și ele deficitare.
4. Reproducerea/recunoașterea/reactivarea reprezintă ultimul moment al formării
mărturiei. Este momentul în care cel ce a perceput desfășurarea faptelor apare în fața organelor
judiciare în calitate de martor.
Printre particularitățile individuale care influențează depozițiile martorului, pe lângă
timpul scurs de la producerea evenimentului, este memoria (ținerea de minte) pe de o parte, iar
pe de altă parte, capacitatea de a reda verbal evenimentele derulate în fata martorului,
evenimente ce au fost receptate în mod intuitiv. Ținând cont de faptul că, odată cu trecerea
timpului calitatea informațiilor receptate este afectată, putem spune că perioada optimă pentru
audierea martorului este imediat după consumarea actului la care acesta a asistat, sau în cel mai
scurt timp posibil. Pe lângă acești factori, mărturia poate fi influențată și de atitudinea pe care o
are persoana care anchetează martorul, de cele mai multe ori oamenii reacționând în mod diferit
în funcție de sentimentul de simpatie sau antipatie față de anchetator.
Martorul de rea-credinţă
De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode şi tactici pentru a afla dacă cel
chemat să depună mărturie în faţa instanţei minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru
deoarece el nu-şi oferă depoziţia pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui
martor deşi poate fi dezvăluită prin probe, va reuşi să treacă neobservată uneori şi să conducă la
pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti eronate. În aceste condiţii obiectul cercetării penale îl
constituie mărturia mincinoasă.
 Motivaţiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanţă pot fi multiple.
În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie
la credibilitatea martorului, la configurarea unui profil moral pozitiv. Obligaţia organului judiciar
este de a culege cât mai multe informaţii despre personalitatea martorul, ce urmează a fi audiat.
Martorul este obligat să relateze în ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul, raporturi care
pot proveni din rudenie, colegialitate, subordonare, dintr-un sentiment de ură, invidie, dispreţ.
Aceste sentimente se pot repercuta asupra declaraţiei martorului negativ; este posibil ca astfel de
sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să apară spontan. Influenţele pot apărea ca
urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau martorul din interes, din teamă va
accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă sub tăcere anumite împrejurări.
Martorii pot face declaraţii false, ori să nege că ar cunoaşte anumite împrejurări legate
de obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situaţii compromiţătoare, sau din
dorinţa de a evita pur şi simplu chemările repetate la instanţă. Sesizarea aspectelor care oferă
indicii în spijinul unor suspiciuni de rea-credinţă depinde de existenţa unor solide cunoştinţe de
psihologie judiciară, de o experienţă suficientă în activitatea de magistrat şi de un grad de
perspicacitate ridicat. Importantă în acest sens poate fi şi observarea continuă a modului în care
martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod conştient are o anumită emoţie,
stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o posibilă dovadă că depoziţia
acestuia este nesinceră. Organul judiciar va conduce depoziţia în aşa fel încât să fie în măsură să-
l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obţină cât mai multe amănunte de detaliu,
astfel încât să crească şansele apariţiei unor contraziceri, fie între elemente din propria declaraţie,
fie cu declaraţiile altor persoane. Ascultările repetate ale acestor martori sunt indicate precum şi
supunerea la confruntare cu alţi martori. În această situaţie este posibil ca martorul să repete
declaraţia anterioară numai din dorinţa de a nu fi considerat de rea-credinţă.
Caracteristica martorilor de rea-credinţă rezultă din faptul că declaraţiile lor sunt
aproape identice, deoarece orice neconcordanţă le poate trăda atitudinea. Atunci când declaraţiile
a două sau mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului
este justificată. Aceasta poate indica o înţelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor
declara în instanţă. Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar şi asupra celor
nesemnificative, deoarece dacă există o înţelegere anterioară între martori aceasta va privi
aspectele principale ale cauzei penale şi mai puţin cele incidentale. Constatarea unor contradicţii
clare asupra împrejurărilor incidentale poate conduce la concluzia relei-credinţe a celor audiaţi.
Organul judiciar va apela la metodele tactice care îi stau la dispoziţie pentru a afla lucrurile într-
un mod cât mai amănunţit. Organul judiciar va căuta motivele care l-au determinat pe martor să
declare fals, şi totodată martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie
mincinoasă. Verificarea şi aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziţii se vor face
după principiul liberei aprecieri a probelor.
Martorul de bună-credinţă
După ce s-a stabilit că martorul care a depus în faţa organului judiciar nu a fost de rea-
credinţă şi în măsura în care relatările sale conduc spre împrejurările esenţiale ale cauzei penale,
sarcina magistratului se simplifică. Şi în acest caz, organul judiciar trebuie să aibă cunoştinţă
despre câteva date generale în legătură cu persoana martorului, cât şi în legătură cu împrejurări
specifice care pot afecta reproducerea; factori de natură subiectivă şi factori de natură obiectivă
care influenţează gradul de corespondenţă, de identitate a celor declarate, percepute, cu cele care
au avut loc în realitate. Deşi martorul este preocupat să redea cât mai exact faptele de care a luat
cunoştinţă, aceştia acţionează independent de voinţa sa. În evaluarea unei depoziţii trebuie să se
ţină cont de elemente ca: momentul achiziţiei, de cel al conservării şi de cel al comunicării
informaţiilor.
Mărturia de bună credinţă este considerată a fi „acea mărturie care depusă sub prestare
de jurământ nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua-credinţă a martorului şi care nu intră sub
incidenţa legii penale.” Ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă se adoptă şi în acest caz anumite
procedee, tactici de ascultare pentru a-l ajuta pe magistrat în înţelegerea şi evaluarea corectă a
declaraţiilor. Martorul de bună-credinţă prin redarea cât mai exactă a faptelor sau împrejurărilor
percepute cu ajutorul simţurilor contribuie, prin reproducere, la ajutarea organelor judiciare de a
da o soluţie finală corectă cauzei.
În aprecierea martorul de bună-credinţă se au în vedere patru categorii de erori
(denaturări) posibile:
- denaturarea prin adăugare (adiţie), prin care martorul relatează mai mult decât ce a
perceput, exagerând sau inventând fapte imaginare; astfel de denaturări pot fi
cauzate de percepţii incomplete, fragmentate;
- denaturarea prin omisiune, în principal datorită pierderii cu timpul a unor
împrejurări din memorie;
 - denaturarea prin substituţie, prin care martorul confundă anumite calităţi ale unor
persoane, obiecte, fapte sau substituie, înlocuieşte cu altele percepute anterior ca
urmare a asemănărilor existente între ele;
- denaturarea prin transformare, se datorează caracterului dinamic şi selectiv al
păstrării şi reproducerii, proces în cadrul căruia datele memorate sunt supuse unui
proces de reorganizare şi restructurare.
Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale
locului, ale unor detalii de loc şi de timp. Legea nu impune un număr minim de martori în
dovedirea unui fapt, astfel că depoziţia unui martor poate prevala relatările ale mai multor
persoane, dacă acestea lasă o urmă de îndoială organului judiciar. La fel ca şi în cazul martorilor
de rea-credinţă, martorul care e presupus că a depus cu sinceritate poate fi reascultat; declaraţia
luată imediat după producerea infracţiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din
administrarea altor probe reiese necesitatea unor noi precizări din partea martorului. Organul
judiciar având o libertate în apreciere şi datorită faptului că mărturiile în procesul penal sunt
divizibile, el poate reţine numai partea din declaraţie pe care o consideră ca fiind conformă cu
adevărul. Operaţiunea de apreciere a probei testimoniale, este considerată anevoioasă, complexă
datorită multitudinii de factori care trebuie evaluaţi foarte atent.
Prin declaraţia sa, martorul contribuie la aflarea adevărului, la soluţionarea cauzei prin
coroborarea cu celelalte probe administrate.

T. Butoi, I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară- teorie și practică, Editura Phobos , București,
2003 , p. 78