TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI

Tactica ascultării suspectului (inculpatului) în procesul penal, poate fi definită

drept acea parte a tacticii criminalistice care în scopul obţinerii unor declaraţii complete
şi fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de
procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea planului pe baza căruia se va
desfășura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a acestei activităţi, la modul de
fixare a declaraţiilor suspectului (inculpatului), precum și la verificarea şi aprecierea
acestora.

I. Semnificația interogatoriului în procesul judiciar.

I.1. Valoarea probantă a declarațiilor suspectului sau inculpatului. Declarația

suspectului/ inculpatului (mărturisirea):
 reprezintă un important mijloc de probă, care servește la aflarea adevărului
în procesul judiciar. Chiar și o declarație nesinceră are o anumită utilitate,
în sensul că permite cunoașterea atitudinii față de fapta comisă.
 este o expresie a dreptului la apărare;
 are o forță probantă condiționată (trebuie coroborată cu celelalte probe
existente în cauză);
 are caracter divizibil (poate fi acceptată parțial sau în întregime);
 este retractabilă (suspectul/ inculpatul poate să își retragă declarațiile
anterioare).

I.2. Ascultarea suspectului/ inculpatului este reglementată de art. 107 – 110 din
Noul Cod de Procedură Penală. Astfel, aplicarea regulilor tactice criminalistice de
ascultare nu poate fi făcută decât în strictă conformitate cu prevederile legale.

I.3. Suspectul/ inculpatul are dreptul, nu obligația, să dea declarație („nemo

tenetur edere contra se” = nimeni nu este obligat sa declare împotriva sa) și să își
dovedească nevinovăția, sarcina administrării probelor revenind organului de urmărire
penală și instanței de judecată.

I.4. Privitor la obținerea declarației de suspect/ inculpat, este interzisă întrebuințarea

de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate
într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător,
pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să
își retragă declarațiile (Cercetarea abuzivă, art. 280 alin. 1 NCPP).

Pagină 1 din 15
I.5.Definiții:

I.5.1. Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză,
rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 77 NCP).

I.5.2. Inculpatul este persoana împotriva căruia s-a pus în mișcare acțiunea penală și
devine parte în procesul penal (art. 82 NCP).

I.5.3. Raportul juridic penal este un raport juridic de conflict izvorât din săvârşirea unei
infracţiuni. Părţile acestui raport sunt subiectul activ (persoana care a săvârşit în calitate
de autor, instigator sau complice, o infracţiune fapt consumat ori o tentativă), pe de o
parte, şi subiectul pasiv general al infracţiunii, care este statul ca reprezentant al
societăţii.

I.5.4. Raportul juridic procesual penal este un raport juridic derivat din raportul juridic
penal de conflict şi ai cărui subiecţi sunt aceiaşi cu ai raportului penal, dar aflaţi pe
poziţii inversate. Subiectul activ al raportului juridic de drept penal (făptuitorul) devine
subiect pasiv al raportului juridic procesual penal, iar subiectul pasiv al celui dintâi
devine subiect activ. Statul este subiect activ general şi principal al raportului juridic
procesual penal. Fiind persoană juridică, statul îşi exercită drepturile procesuale prin
reprezentanţii săi care sunt, de regulă, subiecţi calificaţi (procurorii), iar uneori prin
anumiţi substituiţi procesuali cu împuterniciri limitate (persoanele vătămate în cazul
infracţiunilor pentru care este necesară o plângere prealabilă, organele competente să
facă sesizări în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale). Subiect pasiv al raportului
juridic procesual penal este suspectul sau, după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală
împotriva lui, inculpatul, care este parte în proces. Raportul juridic procesual penal
principal durează atât cât durează şi procesul penal.

I.6 Psihologia suspectului sau inculpatului în momentul interogatoriului.

Raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare între autoritatea legală

chemată să stabilească adevărul și persoana care a încălcat legea, persoană ce încearcă
pe diverse căi, să se apere sau să evite tragerea la răspundere. Confruntarea, în cazul
ascultării suspectului/ inculpatului se desfășoară pe teren psihologic. Este de neconceput
să se realizeze scopul procesului penal fără cunoașterea exactă a omului, în calitatea sa
de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea
declarației și, în general, a poziției suspectului sau inculpatului în fața organului de
urmărire penală sau a instanțelor de judecată.

Pagină 2 din 15
I.6.1. Prezența stării de emoție poate dezvălui diferențe între cele afirmate și cele
petrecute în realitate, dintre adevăr și minciună. Specialiștii în psihologie consideră că
„prezența emoțiilor poate fi stabilită, dar niciodată în chip total”.

Stărilor emoționale, de tensiune psihică, le sunt specifice o serie de manifestări

viscerale și somatice, cele mai importante fiind:
 accelerarea și dereglarea ritmului respirației, paralel cu dereglarea emisiei
vocale (răgușire), scăderea salivației (senzație de uscare a buzelor și a gurii);
 creșterea presiunii sanguine și accelerarea bătăilor inimii, însoțite de fenomene
vasodilatatorii (congestionare obraji) sau vasoconstrictorii (paloare);
 contractarea mușchilor scheletici, manifestată prin crispare sau prin blocarea
funcțiilor motorii (aspectul „înlemnit de frică”);
 schimbarea mimicii și pantomimicii, pe un fond de agitație, transpusă frecvent în
mișcări și gesturi, într-o conduită care nu mai corespunde comportamentului
normal al individului;
 modificarea timpului de reacție sau de latență, caracterizat prin întârzierea
răspunsului la întrebări care conțin cuvinte critice (afectogene = cu informații
considerate negative pentru persoana respectivă); cu cât cu cât informațiile au un
impact negativ mai mare pentru persoana interogată, cu atât timpul de reacție este
mai mare.
Observarea de către organul judiciar a manifestărilor specifice stărilor de tensiune
psihică este îngreunată de purtarea unei măști de protecție, care a fost obligatorie în
perioada pandemiei cu virusul Sars Cov 2. Ascultarea suspectului/ inculpatului s-a făcut
cu dificultate, necesitând un volum mai mare de timp și efort. Impunerea măștii de
protecția a generat mai multe momente de tensiune decât în mod obișnuit, între organul
judiciar și persoana ascultată și chiar refuzul de a purta masca.

I.6.2. Încercări de simulare sau disimulare ale suspectului sau inculpatului.

 Simulare = a face să pară adevărat ceva ireal (care nu există).

 Disimulare = a ascunde ceva/ a masca adevărata față a unui lucru care există.

Moduri de simulare/ disimulare folosite de suspect/ inculpat cu ocazia ascultării:

 refuzul de a vorbi sau de a recunoaște faptele care i se impută;
 invocarea imposibilității de a-și aduce aminte;
 prezentarea de alibiuri create premeditat sau inventate în momentul ascultării;
 recunoașterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor importante;
 motivarea faptului că săvârșirea infracțiunii este consecința provocării sau a unui
moment de rătăcire;

Pagină 3 din 15
  simularea nebuniei sau a tulburării funcțiilor unor organe de simț (surzenie,
muțenie, orbire);
 încercări de sinucidere/ automutilare.

I.7. Considerații asupra trăsăturilor de personalitate a magistratului sau a celui

care efectuează ancheta penală

I.7.1. Calități care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea justiției:

 creativitate în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a șabloanelor, nicio

faptă, împrejurare sau persoană nefiind asemănătoare cu alta;
 capacitatea de prelucrare cu obiectivitate și simț critic a tuturor datelor,
informațiilor obținute în timpul urmăririi penale;
 capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată, ceea ce
presupune stăpânirea legilor permisivității;
 evitarea exagerărilor în interpretarea declarațiilor sau a poziției adoptate de
persoana ascultată în calitate de suspect;
 controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie față de cel ascultat în calitate
de suspect sau inculpat.

I.7.2. Precizări privind conduita persoanei care efectuează ascultarea

suspectului/ inculpatului:

 evitarea deformării profesionale, care poate conduce la exagerări în

interpretarea declarațiilor și a atitudinii unor persoane de bună-credință care se
manifestă într-un mod aparent suspect, din cauza tensiunii psihice(bâlbâială,
neclaritate în expunere, alte manifestări somato-viscerale);
 controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie față de suspect sau
inculpat (sine ira et studio = fără ură și părtinire);
 apelarea la elementele de permisivitate – prin care se înțelege acceptarea
(conștientă sau inconștientă) a unui individ de a fi studiat psihologic de către
interlocutorul său. Organul judiciar poate influența permisivitatea suspectului,
„transparența” sa, nu atât din cauza primei impresii pe care o produce, ci prin
modul în care abordează întregul caz. Cel care conduce ascultarea trebuie să se
lase cât mai puțin studiat de suspect, acesta, de regulă, fiind atent la reacțiile
anchetatorului, urmărind să vadă ce impresie fac declarațiile, sau să deducă ce
informații deține organul judiciar în legătură cu obiectul ascultării.

II. Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea suspectului sau a

inculpatului
Pagină 4 din 15
II.1. Pregătirea ascultării constă în:

II.1.1 Studierea materialelor sau datelor existente în cauză referitoare la:

 Modul și împrejurările în care s-a săvârșit fapta;
 Probele existente în acel moment la dosar;
 Participanți, persoana vătămată, martori ș.a, pentru identificarea problemelor pe
care trebuie să le aibă în vedere organul judiciar în momentul ascultării.

II.1.2. Cunoașterea personalității suspectului sau a inculpatului:

II.1.2.1. Trăsături psihice ale personalității:

 caracterul, trăsătură psihică ce definește manifestările de conduită cu
semnificație pozitivă (sinceritate, corectitudine, conștiinciozitate, demnitate,
sociabilitate etc.) sau negativă (nesinceritate, egoism, susceptibilitate, îngâmfare,
cruzime etc.);
 temperamentul, trăsătură ce determină diferențierea psihică a indivizilor în
funcție de capacitatea energetică și dinamică a comportamentului, ca de pildă,
tipul coleric (puternic, neechilibrat și excitabil), tipul sanguinic (puternic,
echilibrat, mobil), tipul flegmatic (puternic, echilibrat, inert) și tipul melancolic
(slab);
 aptitudinile, unele având un sens general (inteligență, precizia memoriei, spiritul
de observație, imaginația ș.a.), iar altele un sens special, ajungând până la talent
(pentru muzică, poezie, sport etc.)

II.1.2.2. Factorii care au influențat sau condiționat evoluția somato-psihică

(vorbire, mers) și socială a suspectului sau inculpatului:

 mediul familial sau social în care a evoluat și s-a format, școlile urmate, locul în
care și-a satisfăcut serviciul militar;
 cercul de prieteni, în general sistemul și natura relațiilor sociale în care a fost sau
se află antrenat, deci al mediului ales.
 nivelul de inteligență, slăbiciunile, pasiunile sau viciile, stările psihofizice, gradul
de pregătire intelectuală, comportamentul în familie și în societate, activități
desfășurate;
 eventuale antecedente penale, raporturile cu alți participanți la săvârșirea
infracțiunii sau cu victima.
Toate aceste date pot fi obținute din studierea materialului cauzei, din informațiile
culese de la locul de muncă, de la domiciliu, din declarațiile martorilor, din studierea
cazierului, precum și din discuțiile preliminare purtate cu suspectul sau inculpatul.
Pagină 5 din 15
 II.1.3. Organizarea ascultării presupune:

 stabilirea cu precizie a problemelor care urmează a fi clarificate cu ocazia

ascultării, precum și a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej;
 pregătirea materialului probator ce urmează să fie folosit în timpul ascultării
(mijloace materiale de probă, fotografii, diverse înregistrări);
 determinarea ordinii în care se va face ascultarea. Dacă în cauză există mai
mulți suspecți sau inculpați, la început vor fi ascultați cei care dețin mai multe
date, sau cei care fac declarații sincere și complete.
 Stabilirea modalității de citare, a datei, orei și locului în care aceștia urmează să
fie prezenți în vederea ascultării. Ordinea și modalitatea de citare trebuie astfel
concepute , încât să se evite, cel puțin în faza primelor ascultări, contactul între
diversele persoane interesate în cauză, îndeosebi în ipoteza existenței mai multor
suspecți sau inculpați, martori, persoane vătămate, părți civile etc.. Suspecții sunt
interesați să comunice între ei și să se pună de acord asupra conținutului
declarațiilor sau să insiste pe lângă martori cu rugăminți, intimidări, diverse
promisiuni, pentru ca aceștia să nu facă declarații, să nu relateze tot ce cunosc,
sau să-și retragă declarația, în special în faza de judecată.

II.1.4. Planificarea ascultării presupune întocmirea unui plan de ascultare,

întocmit pentru fiecare suspect sau inculpat în parte, plan ce va conține problemele de
clarificat și succesiunea de abordare a lor, întrebările de fond sau de amănunt, la care va
trebui să răspundă cel audiat, materialele care îi vor fi prezentate ș.a..

II.2. Reguli tactice criminalistice de ascultare a suspectului sau inculpatului

Ascultarea suspectului sau a inculpatului se desfășoară conform art. 107 – 110

NCPP, în trei etape (identificare, ascultare liberă și punere de întrebări), urmate de
consemnarea declarațiilor. Ascultarea are loc numai după comunicarea, atât verbal, cât
și în scris, a drepturilor și obligațiilor suspectului sau inculpatului.

Crearea unei atmosfere favorabile ascultării și stabilirii contactului psihologic cu

suspectul reprezintă o regulă generală ce trebuie aplicată pentru obținerea rezultatelor
urmărite de organul judiciar. Ascultarea trebuie să se desfășoare într-un cadru sobru,
lipsit de elemente care pot distrage atenția sau determina în mod inutil apariția unui
sentiment de teamă și oferind suspectului/ inculpatului posibilitatea de a fi asistat de un
avocat.

Pagină 6 din 15
 Magistratul sau polițistul va adopta o atitudine demnă, va impune ascultării o
atmosferă de seriozitate și de calm, lipsită de aroganță, de duritate, de expresii
necivilizate, în general, de orice ar putea conduce la instalarea tensiunii psihice.

II.2.1. Verificarea identității suspectului sau inculpatului presupune întrebarea

acestuia cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric
personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară,
studiile, profesia sau ocupația, locul de muncă, domiciliul, adresa unde locuiește efectiv
și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale
sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în
cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum
și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale. Pentru verificarea
identității, alături de documentele de identitate, dacă există suspiciuni cu privire la
aceasta, se apelează la evidențele poliției, cazierului și altor cartoteci judiciare.

Pentru stabilirea contactului psihologic și cunoașterea personalității suspectului

sau inculpatului pot fi puse și alte întrebări decât cele care interesează fapta sau se poate
purta o discuție prealabilă. De asemenea, se vor observa și semne aparente de oboseală
sau de boală pe care le-ar putea prezenta persoana ce urmează a fi audiată; în situația
unor semne vădite de boală se va solicita prezența unui medic și se va dispune
reprogramarea audierii, toate acestea fiind consemnate de organul de urmărire penală
într-un proces verbal.

Urmează aducerea la cunoștința a calității în care este audiat, fapta prevăzută de

legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în
mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia (art. 108 alin. 1 NCPP). Potrivit
art. 108 alin. 2 NCPP suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile
prevăzute la art. 83 , cât și obligațiile de a se prezenta la chemările organelor judiciare și
de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei.

II.2.2. Reguli tactice la ascultarea în faza relatării libere:

 fiecare suspect sau inculpat este ascultat separat, fără ca de față să fie alți suspecți
sau inculpați, în eventualitatea în care există mai mulți;
 suspectul sau inculpatul trebuie lăsat să declare liber tot ce știe în cauză, fără să
fie întrerupt până la terminarea relatării, chiar dacă se constată că este nesincer;
 ascultarea nu poate începe cu citirea sau reamintirea unor eventuale declarații
date anterior.

Pagină 7 din 15
  suspectul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă mai înainte,
dar se poate servi de însemnări asupra unor amănunte;
 nu se va admite folosirea de violențe, amenințări sau alte mijloace de
constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obține probe
(principiul loialității administrării probelor – art. 101 NCPP);
 suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și
în cursul audierii.

Avantajele relatării libere:

 posibilitatea cunoașterii sau verificării cu exactitate a modului în care s-a săvârșit

infracțiunea și a mobilului acesteia, îndeosebi în ipoteza unor declarații sincere și
complete;
 obținerea de date despre faptele și împrejurările cauzei, despre participanți, date
pe care organul judiciar nu le deținea;
 posibilitatea studierii și cunoașterii suspectului sau inculpatului, a poziției
acestuia față de fapta comisă, chiar în ipoteza unor declarații nesincere sau
incomplete.

II.2.3. Tactica ascultării în faza adresării de întrebări.

II.2.3.1 Tactica formulării de întrebări.

Formularea întrebărilor constituie momentul cel mai încordat al ascultării

suspectului sau inculpatului, fiind influențată de declarațiile făcute anterior, de
caracterul lor sincer și complet.

Poziția unui suspect sau inculpat cu privire la învinuirea adusă poate lua
următoarele forme:

 recunoașterea sinceră și completă a faptelor și a învinuirii aduse;

 respingerea învinuirii și probarea lipsei lor de temeinicie;
 disimularea adevărului prin recunoașterea de fapte, unele cu caracter penal, însă
minore, având sau nu legătură cu cauza cercetată;
 refuzul de a face declarații, respingerea acestora sau prezentarea de probe și
alibiuri false.

În situația primelor două variante menționate mai sus, sunt necesare întrebări cu
caracter de verificare, clarificare, completare sau precizare. În ultimele două ipoteze,
pe lângă tipurile de întrebări arătate anterior, se va pune accent pe întrebări de
completare, de detaliu, care vor servi la stabilirea adevărului, cât și la dovedirea

Pagină 8 din 15
 declarațiilor mincinoase. Unele întrebări vor ajuta suspectul să își reamintească
detalii semnificative pentru lămurirea cauzei.

II.2.3.2 Clasificarea întrebărilor se poate face după mai multe criterii, în funcție
de scopul urmărit de organul judiciar și întinderea problemelor vizate.

După caracterul lor general, întrebările pot fi de control, de precizare, de

completare sau ajutătoare.

După specificul problemelor urmărite, întrebările pot fi

 întrebări cu caracter general, referitoare la faptele sau împrejurările cauzei, privite

în totalitatea lor;
 întrebări-problemă, care vizează aspecte concrete ale cauzei („pe unde ați scos
bunurile din imobil?”);
 întrebări de detaliu, având un scop de completare, precizare, control („în ce
încăpere se afla caseta cu valori?”).

Întrebările vor fi formulate clar, precis și concis, folosindu-se o terminologie

adecvată persoanei ascultate. Nu vor fi puse întrebări sugestive, cum ar fi: „victima era
în pat sau la masă?”, „nu-i așa că victima dormea?”

II.2.3.3. Modalitățile tactice de adresare a întrebărilor se raportează la poziția

suspectului sau inculpatului față de învinuirea adusă, de încercările de disimulare a
adevărului și, bineînțeles, de structura sa psihică.

A. În ipoteza recunoașterii, unor declarații sincere și complete în faza relatării

libere, întrebările vor viza unele precizări sau completări.
B. În cazul refuzului de a face declarații, al declarațiilor incomplete sau nesincere
vor fi aplicate reguli tactice adecvate:
 în cazul refuzului de a face declarații, pe lângă convingerea suspectului
sau inculpatului de a renunța la această poziție, organul judiciar va căuta să
afle care este motivul refuzului (teama, neîncrederea în organul judiciar,
acoperirea unor complici ș.a.);
 în situația în care persoana este sinceră dar are o lacună de memorie,
tăcerea poate fi înlăturată prin întrebări de natură să-i reactiveze conținutul
memorial, sau prin întrebări de control și verificare a exactității relatării;
C. În situația declarațiilor mincinoase, contradictorii, incomplete, a respingerii
învinuirii, ori a persistării în refuzul de a face declarații, pe lângă tacticile de
adresare a întrebărilor menționate anterior se adaugă cea a revenirii asupra
declarațiilor date anterior.

Pagină 9 din 15
 II.2.3.4. Procedeele tactice de ascultare a suspectului sau inculpatului:

 tactica ascultării repetate, utilizată mai frecvent în cazul declarațiilor incomplete,

contradictorii, nesincere, în care întrebările de detaliu au o mare importanță;
 tactica ascultării încrucișate, de către două sau mai multe persoane, are drept
scop destrămarea sistemului de apărare al suspectului sau inculpatului; această
tactică poate avea efecte negative, cum ar fi: dezorientarea, încurcarea celui
ascultat. Nu toți cei care anchetează au aprofundat datele din dosar și uneori se
pot încurca reciproc.
 tactica întâlnirilor surpriză, când alți participanți la comiterea faptei sunt expuși
vederii pentru scurt timp persoanei audiate.
 tactica „complexului de vinovăție”, constă în alternarea unor întrebări neutre cu
întrebări ce conțin cuvinte „afectogene”, referitoare la faptă, la rezultatele ei, la
persoanele implicate (numele victimei, denumirea bunurilor furate etc.), care dă
rezultate la persoanele mai sensibile.

II.2.3.5. Conjugarea procedeelor tactice cu alte elemente tactice, cum ar fi:

 folosirea contradicțiilor din propriile declarații;

 prezentarea altor probe sau mijloace materiale de probă, obținute în timpul
cercetărilor, din care rezultă temeinicia învinuirii.

Folosirea contradicțiilor poate fi utilizată la ascultarea repetată, încrucișată, din

acest punct de vedere procedeele tactice fiind împărțite în:
 procedeul ascultării progresive, în care suspectului sau inculpatului i se prezintă
gradat probele sau datele privind învinuirea ce i se aduce, începând cu datele
despre care știe că se află în posesia anchetatorului și terminând cu cele la care nu
se aștepta să fie deținute de organul judiciar;
 procedeul ascultării frontale, constând în prezentarea încă din primul moment ,
pe neașteptate, a probelor celor mai importante, din care rezultă cu claritate
vinovăția celui ascultat. Prezentarea frontală a probelor nu este recomandabil să
se facă înainte de relatarea liberă a suspectului sau inculpatului și fără o prealabilă
verificare a exactității tuturor datelor care stau la baza învinuirii.

În situația în care în cauză sunt mai mulți suspecți sau inculpați între care există o
înțelegere prealabilă sau care manifestă o „solidaritate” în nerecunoașterea faptelor,
organul judiciar va căuta veriga cea mai slabă a sistemului de apărare a grupului de
suspecţi, iar datele obţinute în urma mărturisirii unui suspect pot fi exploatate în
ascultarea celorlalţi, desigur fără să se divulge sursa acestora.
Pagină 10 din 15
 Cu privire la contradicţiile din declaraţii, acestea nu trebuie semnalate imediat
suspectului şi nici puse ca atare în discuţia celorlalţi.

Dacă suspectul refuză, sub orice formă, să dea declarații se va verifica pe zile,
ore, locuri modul în care acesta și-a petrecut timpul înainte și după săvârșirea
infracțiunii.

II.3. Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului

II.3.1. Consemnarea în scris.

Consemnarea declarațiilor se face în condițiile prevăzute de art. 110 NCPP. Vor fi

consemnate inclusiv întrebările puse pe parcursul audierii, fiind important de stabilit
contextul în care a fost făcută o anumită afirmație.

După ce a fost consemnată în scris, declarația este citită suspectului sau

inculpatului, iar dacă aceste cere, i se va da să o citească. Dacă este de acord cu
conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit, iar când nu poate sau refuză să o
semneze, se va face mențiune despre aceasta în declarația scrisă.

Declarația va fi semnată de organul de urmărire penală, ori președintele

completului de judecată și grefier, precum și de interpret, dacă ascultarea s-a făcut prin
intermediul acestuia.

Declarația trebuie să fie precisă și fidelă expunerii suspectului sau inculpatului,

folosindu-se cuvintele și expresiile sale, fără reformulări sau încercări de sintetizare a
celor declarate. Pot exista suspecți sau inculpați care fac afirmații contradictorii,
recunosc anumite fapte sau oferă date despre alte persoane fără să-și dea seama imediat,
iar cu ocazia citirii declarației sesizează contradicțiile sau faptul că au implicat alte
persoane și refuză să semneze sau neagă faptul că au făcut acele afirmații. De aceea este
indicat să se consemneze imediat fiecare afirmație importantă, îndeosebi în ascultarea
de lungă durată sau în cazul unor suspecți sau inculpați de rea-credință. În asemenea
situații și în cauzele complexe , cu suspecți sau inculpați versați, este necesară utilizarea
mijloacelor tehnice de înregistrare.

II.3.2. Mijloace tehnice de înregistrare. Înregistrarea declarației suspectului sau

inculpatului este obligatorie. În situația în care nu este posibilă, acest lucru se
consemnează în declarație, arătând motivul (în general, lipsa posibilităților tehnice de
înregistrare).

Avantaje ale înregistrării declarației suspectului sau inculpatului:

Pagină 11 din 15
  înregistrările reprezintă mijloace de probă, potrivit art. 97 alin. 2 lit. f NCPP;
 organul judiciar are posibilitatea să sesizeze toate nuanțele din declarații, toate
reacțiile unei persoane, pe care altfel le-ar scăpa sau nu le-ar consemna absolut
exact;
 în situația folosirii înregistrărilor video, organul judiciar are posibilitatea studierii
modului de manifestare a suspectului sau inculpatului, ceea ce permite evaluarea
mai precisă a sincerității sau a încercărilor de disimulare;
 suspectul sau inculpatul va reveni mult mai greu asupra declarațiilor sale
anterioare și, cu atât mai mult, nu va putea susține că le-a făcut în urma unor
violențe, amenințări, promisiuni sau îndemnuri.

La sfârșitul înregistrării declarației aceasta este ascultată și suspectul este

întrebat dacă înregistrarea s-a făcut corect. Se vor face mențiuni cu privire la ora la
care s-a terminat ascultarea și la condițiile tehnice de înregistrare („înregistrarea s-a
făcut cu aparatul tipul….., marca….., modelul….., aflat în dotarea IPJ….”). Suportul
pe care s-a făcut înregistrarea va fi sigilat și semnat de organul judiciar și de
persoana ascultată. Aceste mențiuni vor fi făcute și în cuprinsul declarației
suspectului sau inculpatului.

Înregistrarea declarației este absolut necesară în cazul persoanelor care nu

cunosc limba română, ascultarea lor făcându-se prin intermediul unui interpret, sau
în cazul persoanelor cu un anumit handicap (de exemplu, nevăzătorii).

III. Modalități tehnico-tactice de depistare a comportamentului simulat

III.1. Indicatori psihofiziologici ai emoției.

De-a lungul timpului s-a încercat descoperirea și dezvoltarea unor metode

tehnico-științifice cu ajutorul cărora să se stabilească sinceritatea sau nesinceritatea unei
persoane, în calitatea sa de subiect principal al unui raport juridic procesual penal.

În Evul mediu ordaliile și tortura erau principalele mijloace de obținere a

probelor, mărturisirii. În secolul al XIX –lea Cesare Lombroso, criminolog și medic
italian (autor „Omul criminal”), a reușit să detecteze stările emoționale pe baza
variațiilor de puls și tensiune. După 1900 s-a stabilit că stările de tensiune psihică
apărute în momente de nesinceritate, cum sunt cele specifice suspectului sau
inculpatului care încearcă să ascundă adevărul, determină o seria de modificări
fiziologice, cum ar fi: răgușeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivației,

Pagină 12 din 15
dereglarea ritmului respirației și a celui cardiac ș.a.. Aceste modificări pot fi sesizate
direct de către cel care efectuează ascultarea.

III.1.1. Principalii indicatori fiziologici folosiți în prezent pentru depistarea

tensiunii emoționale sunt:

 modificările activității cardiovasculare, manifestate în ritmul și aplitudinea

pulsului, precum și în tensiunea arterială;
 modificarea caracteristicilor normale ale respirației care, în prezența emoției,
devine neregulată și mai grea;
 modificarea rezistenței electrice a pielii, denumită reacția electrodermică
(RED).
 modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcția fonatorie fiind
influențată de schimbarea tremurului fiziologic al mușchiului aparatului
fonorespirator;
 modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în privința vitezei de execuție și
a presiunii, care poate crește sau se poate reduce;
 alte modificări fiziologice: tensiunea musculară (crisparea), temperatura
corpului și comportamentul ocular (privire foarte scurtă, privire scurtă, privire
medie/atenție, uimire, atenție sporită/urmărire, holbare) și activitatea electrică a
scoarței cerebrale (înregistrată sub forma EEG).

III.1.2. Mijloace tehnice de detectare a tensiunii psihice, a simulării, folosite de

organele de cercetare penală:

A. Poligraful („detectorul de minciuni”), inventat de Larson în anul 1925 în SUA și

perfecționat după al doilea război mondial, este folosit în prezent în mod frecvent ,
inclusiv în scopuri „civile”, cum ar fi verificarea loialităţii funcţionarilor unor mari
firme sau de către serviciile de informaţii.
Poligraful înregistrează sub formă grafică următorii indicatori de bază și modificările
fiziologice tipice stărilor de stres psihologic:
 tensiunea arterială și pulsul;
 dereglările respirației (două trasee);
 rezistența electrodermică (RED) sau biocurenții;
 contractura musculară.
Înregistrarea se face pe o bandă de hârtie specială, prin intermediul unor pârghii
prevăzute cu penițe, a căror acțiune se face electronic, penițe care descriu trasee
specifice, din interpretarea cărora se pot deduce momentele de tensiune ale persoanei
ascultate.
B. Detectorul de stres emoțional în voce (PSE- Psychological Stress Evaluator) a
fost inventat în anul 1970 în SUA și se folosește în mod curent împreună cu poligraful.
Pagină 13 din 15
Indicatorul fiziologic folosit pentru detectarea tensiunii psihice, îl reprezintă
microtremurul vocii, determinat de stările neurovegetative specifice emoției.
C. Detectorul de stres emoțional în scris este un dispozitiv anexă al poligrafului,
care înregistrează tot sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane
aflate într-o stare de tensiune psihică: Se înregistrează trei caracteristici ale scrierii:
timpul de latență, durata scrierii răspunsului și presiunea scrierii.
Încăperile în care se face testarea sunt amenajate în mod special; cabinetul de
detecție trebuie să fie izolat fonic, fără telefoane, sonerii sau dispozitive de semnalizare
luminoase. Cabinetul dispune de posibilități de înregistrare fonică și video, la nevoie
fiind efectuate proiecții cu imagini, reprezentând stimuli vizuali afectogeni, ale unor
persoane, ale consecințelor faptelor infracționale etc.

III.2. Organizarea și desfășurarea testării la poligraf

III.2.1. Pregătirea testării presupune studierea materialului cauzei, cunoașterea

personalității celui ascultat, examinarea medicală, una dintre condițiile obligatorii de
testare fiind integritatea stării psihice și fizice a persoanei examinată, fără ca aceasta să
fi fost supusă anterior unor interogări îndelungate. Testarea nu se face decât cu
consimțământul scris prealabil al persoanei care va fi examinată.

III.2.2. Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea și

testarea propriu-zisă. Celui testat i se dau explicații referitoare la principiile de
funcționare a aparaturii, la drepturile care le are în legătură cu acest procedeu,
răspunsurile date (explicații date înainte de testare).
După ce se cere consimțământul testării, se face un instructaj privind modul de
comportare pe timpul examinării, faptul că subiectul trebuie să stea relaxat în scaun, să
fie atent la întrebările adresate și să răspundă cu „da” sau „nu”.

III.2.3. Testarea propriu-zisă constă în formulări de întrebări scurte,clare și

precise, la care se răspunde cu „da” sau „nu”. Testele conțin următoarele tipuri de
întrebări:
 întrebări neutre, pentru liniștea subiectului;
 întrebări de control, pentru stabilirea răspunsurilor afirmative („da”) și negative
(„nu”), sincere, necesare comparării cu răspunsurile la întrebările critice;
 întrebări cu conținut afectogen, referitoare direct la faptă, la împrejurările cauzei
cercetate. De regulă, chestionarul conține până la 10 întrebări, la o testare putând
fi folosite mai multe baterii de întrebări cu o încărcătură emoțională crescândă.
Întrebările pot fi aduse la cunoștința celui examinat, însă nu în ordinea în care vor
fi adresate, astfel fiind înțelese mai exact de către persoana supusă testării.

Pagină 14 din 15
 III.2.4. Interpretarea diagramei (rezultatelor testării) se efectuează pe baza
comparării caracteristicilor de traseu ale răspunsurilor sincere la întrebările neutre
(fără încărcătură emoțională) și ale răspunsurilor nesincere la întrebările de control
cu răspunsurile nesincere la întrebările relevante (cu încărcătură afectogenă).
Desfășurarea detecției psihologice în voce sau în scris se face într-un mod
asemănător, în majoritatea cazurilor, rezultatele celor trei tipuri de testare fiind
interpretate simultan.

Pagină 15 din 15