25) Reguli si procedee tactice folosite in ascultarea suspectului sau inculpatului

Ascultarea invinuitului/inculpatului se desfasoara in 3 etape principale, urmate de

consemnarea declaratiilor:
1. crearea unei atmosfere favorabile ascultarii si stabilirii contactului psihologic cu suspectul,
devenit invinuit sau inculpat (ascultarea se desfasoara in prezenta aparatorului, intr-un
cadru sobru, lipsit de elemente care pot distrage atentia sau determina in mod inutil aparitia
unui sentiment de teama)
2. adaptarea de catre magistrat sau politist a unei atitudini demne in raport de autoritatea pe
care o reprezinta
3. crearea unei atmosfere propice confesiunii, marturisirii din chiar momentul primului
contact cu cel anchetat (cel care efectueaza ascultarea trebuie sa aiba o atitudine pozitiva,
capacitate de identificare cu alta persoana si respect neconditionat fata de fiinta umana).
Verificarea identitatii invinuitului sau inculpatului consta in intrebarea acestuia cu privire
la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenia, studii,
situatia militara, loc de munca, ocupatia, adresa, antecedente penale si alte date necesare stabilirii
situatiei sale personale.
Modalitati tactice de ascultare in faza relatarii libere - dupa ce se aduce la cunostinta
obiectul cauzei si al ascultarii, invinuitul sau inculpatul va fi lasat sa faca o relatare libera, cerandu-
i-se sa dea si o declaratie scrisa personal, cu privire la invinuirea care i se aduce.
Modalitatile de audiere se raporteaza in primul rand la prevederile art. 71 CPP, dispozitii
cu un pronuntat caracter tactic, carora li se adauga si alte reguli tactice:
a) fiecare invinuit sau inculpat este ascultat separat, fara ca de fata sa fie alti invinuiti sau
inculpati, in eventualitatea in care exista mai multi
b) invinuitul sau inculpatul trebuie lasat sa declare liber tot ce stie despre cauza =˃ el nu va
putea fi intrerupt pana la terminarea relatarii, chiar daca se constata ca este nesincer (numai
in masura in care se va abate intentionat de la subiect, i se va pune in vedere sa revina la
fondul problemei)
c) ascultarea nu poate incepe cu citirea sau reamintirea unor eventuale declaratii date anterior
d) invinuitul sau inculparul nu poate prezenta ori citi o declaratie scrisa mai inainte
e) nu se va admite folosirea de violenta, amenintari sau alte mijloace de constrangere, probe,
precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a obtine probe (art. 68 CPP).
Este interzisa obtinerea cu orice pret a recunoasterii invinuirii.
Conduita organului judiciar, pe timpul relatării libere, are o semnificaţie tactică
deosebită. Pentru aceasta:
a) va fi impusa o atmosfera de calm si rabdare, evitandu-se intreruperile sau interventiile
inutile, chiar si in situatia nesinceritatii celui ascultat
b) va fi urmarit cu atentie, in permanenta, fara ostentatie, comportamentul celui ascultat,
privirea sa si modul in care ea penduleaza de la anchetator in alta directie, pentru sesizarea
starilor de neliniste, de deruta, a incercarilor de disimulare
c) vor fi evitate, pe intreaga durata a ascultarii, expresiile, gesturile de suparare, de
nemultumire sau de enervare, intreaga sa atitudine trebuind sa se caracterizeze prin retinere
si prin impasibilitate, astfel incat nicio reactie sa nu-i tradeze parerile referitoare la
sustinerile persoanei anchetate.
Avantajele notabile ale retalarii libere sunt:
a) posibilitatea cunoasterii sau verificarii cu exactitate a modului in care s-a savarsit
infractiunea si a mobilului acesteia, indeosebi in ipoteza unor declaratii sincere si complete
 b) obtinerea de date despre faptele si imprejurarile cauzei, despre participanti, date pe care
organul judiciar nu le detinea
c) posibilitatea studierii si cunoasterii invinuitului/inculpatului, a pozitiei acestuia fata de
fapta comisa, chiar in ipoteza unor declaratii nesincere sau incomplete.
Este foarte important de stiut ca inca din faza relatarii libere, invinuitul poate fi conditionat
sa faca declaratii sincere. Astfel, desi organul judiciar va trebui sa-si controleze cea mai mica
reactie care l-ar putea face permisiv pentru cel ascultat, totusi, el trebuie sa stabileasca un contact
uman cu interogatul, marcat psihic de starea de frustrare in care se afla, mai ales daca este arestat.
Tactica ascultarii in faza adresarii de intrebari - formularea întrebărilor reprezintă
ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai încordat al ascultării
învinuitului sau inculpatului.
Tactica formulării de întrebări este în funcţie de declaraţiile făcute anterior de învinuit
sau inculpat, de caracterul lor sincer şi complet. În esenţă, poziţia unui învinuit sau inculpat, cu
privire la învinuirea adusă, poate lua următoarele forme:
a) recunoasterea sincera si completa a faptelor si a invinuirii aduse
b) respingerea invinuirii si probarea lipsei lor de temeinicie
c) disimularea adevarului prin recunoasterea de fapte, unele cu caracter penal, insa minore,
avand sau nu legatura cauza cercetata
d) refuzul de a face declaratii, respingerea acestora sau prezentarea de probe si alibiuri false.
In cazul primelor 2 variante, sunt necesare intrebari cu caracter de verificare, clarificare si
eventual de completare, ori de precizare. In cazul ultimelor 2 variante, pe langa intrebarile de
verificare sau de clarificare, se va pune accentul pe intrebari de completare, de detaliu, care vor
servi atat la stabilirea integrala a adevarului, cat si la dovedirea declaratiilor mincinoase. Unele
intrebari pot avea drept scop ajutarea invinuitului/inculpatului sa-si reaminteasca o serie de detalii
seminificative pentru lamurirea deplina a cauzei.
Clasificarea Intrebarilor:
dupa caracterul lor general: intrebari de control, de precizare, de completare sau ajutatoare
dupa specificul problemelor urmarite prin ascultarea invinuitilor/inculpatilor:
a) intrebari cu caracter general, referitoare la faptele sau imprejurarile cauzei, privite in
totalitatea lor
b) intrebari-problema, care vizeaza aspectele concrete ale cauzei („cum ati imobilizat
victima?”)
c) intrebari de detaliu, avand un scop asemanator intrebarilor adresate martorilor, insa cu o
finalitate diferita („in ce incapere era victima?”).
Intrebarile vor fi formulate intr-un mod clar, precis si concis, fiind evitate cu totul intrebarile
sugestive.
Modalitatile tactice de adresare a intrebarilor se raportează la poziţia învinuitului sau
inculpatului faţă de învinuirea adusă, de încercările de disimulare a adevărului şi, bineînţeles, de
structura sa psihică. Spre ex., in cazul in care apare refuzul de a face declaratii, organul judiciar
va cauta sa afle care este motivul refuzului (teama, neincrederea in organul judiciar, acoperirea
unor complici). De asemenea, in cazul declaratiilor mincinoase, contradictorii, incomplete, a
respingerii invinuirii ori a persistarii in refuzul de a face declaratii, se poate recuge si la revenirea
asupra declaratiilor date anterior.
 Procedeele tactice de ascultare a invinuitului/inculpatului, raportate la imprejurarile
mentionate anterior, pot fi urmatoarele:
a) tactica ascultarii repetate, utilizata frecvent in cazul declaratiilor incomplete, contradictorii
si mincinoase, in care intrebarile de detaliu au o mare importanta
b) tactica ascultarii inscrucisate, avand drept scop destramarea sistemului de aparare al
invinuitului sau inculpatului
c) tactica intalnirilor surpriza, folosita in momentele psihice de o anumita tensiune, create
special pentru obtinerea unor declaratii sincere
d) tactica „complexului de vinovatie”, care consta in alternarea unor intrebari neutre cu
intrebari ce contin cuvinte „afectogene”, referitoare la fapta, la rezultatele ei, la persoanele
implicate, care da rezultate bune la persoanele mai sensibile.
In aplicarea acestor procedee tactice, se recurge si la conjugarea lor cu alte elemente tactice
constand in: folosirea contradictiilor din propriile lor declaratii si in prezentarea altor probe sau
mijloace materiale de proba, obtinute in timpul cercetarilor, din care rezulta indubitabil temeinicia
invinuirii.
Din acest punct de vedere, procedeele tactice se impart in:
1. procedeul ascultarii progresive, in care invinuitului/inculpatului i se prezinta gradat
probele sau datele privind invinuirea ce i se aduce, incepand cu datele despre care stie ca
se afla in posesia anchetatorului si terminand cu cele la care nu se astepta sa fie detinute
de organul judiciar
2. procedeul ascultarii frontale = prezentarea inca din primul moment, pe neasteptate, a
probelor celor mai importante, din care rezulta cu claritate vinovatia celui ascultat (nu este
recomandabil sa se faca inainte de relatarea libera a invinuitului/inculpatului).