UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR"

CARIERĂ JUDICIARĂ

Institutii de drept procesual penal

Ministerul Public
-Participarea procurorului la judecarea cauzelor penale-

Profesor îndrumător: Lect.univ.dr. Alina Bica

Student:
 CUPRINS

1) Introducere
2) Atribuţiile Ministerului Public
3) Participarea procurorului la judecarea cauzelor în prima instanţă
4) Participarea procurorului la judecata în apel
5) Participarea procurorului la judecarea recursului.
6) Procurorul la titular al cererii de contestaţie în anulare şi participarea la
soluţionarea contestaţiei în anulare.
7) Procedura prealabilă în fata procurorului in cazul revizuirii
8) Participarea procurorului la judecarea revizuirii
9) Procurorul ca titular al recursului în interesul legii şi participarea sa la
soluţionarea acestuia.
10) Aspecte de drept comparat
11) Bibliografie

2
 1. Introducere

Ministerul Public îndeplineşte un rol social în societăţile contemporane, cu deosebite

semnificaţii în apărarea şi consolidarea statului de drept. Funcţiile esenţiale ale Ministerului
Public sunt concentrate spre o singură finalitate: apărarea ordinii de drept.1
Aceste funcţii de apărare a intereselor generale ale societăţii, de stabilire a adevărului în
activitatea de înfăptuire a justiţiei şi de respectare a legii se regăsesc în toate legislaţiile moderne.
În anumite ţări există şi alte instituţii cu sarcini importante în apărarea intereselor generale
ale societăţii, de exemplu cazul Italiei unde interesele statului sunt aparate de o instituţie
specială: Avocatura Statului (Avvocatura dello Stato- aceasta instituţie fiind reglementata în
Italia printr-o lege organică în anul 1933), aceasta reprezentând în justiţie „administraţia statală”.
De asemenea, după acest model au fost constituie instituţii similare şi în unele ţări latino-
americane. O astfel de instituţie poarta în spaţiul latino-american denumirea de Procuradoria
General de la Republică (Columbia, Paraguay, Venezuela etc)
Ministerul Public deţine, în toate sistemele de drept, funcţii în cadrul sistemului judiciar, dar
şi în afara acestuia, atribuţii extrajudiciare. Deopotrivă, majoritatea legislaţiilor conferă largi
atribuţii procurorului în materie penală, astfel participarea procurorului în procesul penal
constituie regulă, iar în materia civilă constituie excepţia.2

2. Atribuţiile Ministerului Public

Procurorii îşi desfăşoară activitatea conform principiilor legalităţii, imparţialităţii şi

controlului ierarhic, sub conducerea Ministerului Public, conform legii. Aceştia au îndatorirea să
îşi exercite funcţiile conform legii cu respectarea şi protejarea demnităţii umane şi apărarea
drepturilor persoanei.
Legea 304/2004 privind organizarea judiciară în cadrul art. 63 prevede următoarele
atribuţii ale Ministerului Public exercitate prin procurori:

1 Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc, noile reglementări, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag
117
2 Idem., pag 117
3
 1. efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă,
potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative.
2. conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi
controlează activitatea altor organe de cercetare penală
3. sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii,
4. exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege.
5. participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată
6. exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege
7. apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie,
ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii
8. acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministerului
justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale ale statului
9. studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă
ministerului justiţiei propuneri în vederea liminarii acestora, precum şi pentru
perfecţionarea legislaţiei în domeniu
10. exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
   Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine.
   Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv astfel
conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din
aceeaşi circumscripţie.
Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod
nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire
dispoziţiile acestuia. Serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi arhivarea
informaţiilor au obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul
acestuia, toate datele şi toate informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor.
Procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea
adevărului.
Acesta este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit
legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. În procesele penale, la şedinţa de judecată,

4
poate participa şi procurorul care a efectuat urmărirea penală sau alt procuror desemnat de
conducătorul parchetului.
   Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe
care le consideră netemeinice şi nelegale.
   Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului
Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurorii inspectori din
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional
Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi. Controlul
constă în verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu
celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Ministrul justiţiei poate să
ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după
caz, procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie informări asupra activităţii
parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi
combaterea criminalităţii.3

3. Participarea procurorului la judecarea cauzelor în prima instanţă

Procurorul are un rol deosebit în participarea la judecarea cauzelor în asigurarea respectării

legii.
Participarea acestuia la judecata a fost stabilită de către legiuitor în funcţie de gradul şi felul
instanţei, de gravitatea infracţiunii judecate, de starea în care se află inculpatul şi de situaţia
personală a acestuia.
Participarea procurorului este reglementată de art 315 Cod de Procedură Penală care
precizează că „procurorul este obligat să participe la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, în
cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare 4 ori în cauzele în
care unul dintre inculpaţi se află în stare de detenţie sau în vreuna din situaţiile prevăzute în art.
171 alin (2), precum şi în cazul în care dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii.
La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participă când consideră necesar.”

3 Legea 304/2004 privind organizarea judiciara

4 Tribunalul Judeţean Sibiu, Decizia penală nr. 87/2009 Revista Dreptul nr. 8/ 2010, pag. 88
5
 În cazul participării procurorului în cauzele în care legea prevede pedeapsa închisorii de 3
ani sau mai mare, dacă în cadrul procesului se judecată mai multe infracţiuni, printre care şi cele
pedepsite cu mai puţin de 3 ani de închisoare, prezenţa procurorului este obligatorie la întreaga
cauză, de asemenea prezenţa procurorului este obligatorie şi în cazul prevederii în lege a unor
pedepse alternative, chiar dacă instanţă ar putea opta pentru aplicarea pedepsei amenzii şi nu a
închisorii de 3 ani sau mai mare.
În situaţia în care instanţa de judecată a fost sesizată, prin rechizitoriul procurorului, cu
judecarea numai a unei singure infracţiuni, ea nu poate reţine în sarcina inculpatului şi o altă
infracţiune5
Pentru a se putea stabili prezenţa obligatorie a procurorului în funcţie de pedeapsă
prevăzută de lege se are în vedere incriminarea prevăzută de partea specială a Codului Penal, fără
a se face aplicaţie circumstanţele atenuante sau agravante din partea generală, dar se ţin însă în
seamă agravantele din partea specială a codului, legate de infracţiunea respectivă pentru a se
determina pedeapsa.
Obligatorie mai este şi participarea procurorului în cauzele în care vreunul din inculpaţi se
afla în stare de detenţie. Nu are importanţă cauza privării de libertate a inculpatului în sensul că
este arestat preventiv sau în executarea unei sancţiuni penale. Starea de deţinere poate fi în
aceeaşi cauză (arestat preventiv) sau în altă cauză; poate privi un singur inculpat sau mai mulţi
inculpaţi în aceeaşi pricină penală.6
Procurorul participa obligatoriu la şedinţele de judecată la judecătorie şi în cauzele
penale în care unul dintre inculpaţi se află în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 171
alin.2. Participarea acestuia în acesta cauze constituie o garanţie în plus că vor fi respectate
toate dispoziţiile legale specifice judecării cauzelor penale în care asistenţa juridică a
inculpatului este obligatorie.7
Totodată procurorul participă şi dacă cel condamnat este de rea-credinţă şi se sustrage
de la executarea amenzii, iar instanţa în acest caz înlocuieşte amendă cu pedeapsa închisorii.
Mai există cazuri în care prezenta procurorului este obligatorie cu toate că procedura
judiciară se desfăşoară în fata judecătoriei. Sunt cazuri cele atunci când judecătoria

5 Tribunalul Judeţean Sibiu, Decizia penală nr. 421/1991, Revista Dreptul nr.5/1992,pag. 93
6 Nicu Jidovu , Drept procesual penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pag 444
7 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Partea speciala, Ediţia a II-a revăzută si adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010, pag 220

6
soluţionează conform art. 460 din Codul de Procedură Penală orice procedură legată de
executare; judecătoria judecă în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii conform art.
403 Cod de Procedură Penală; judecătoria soluţionează o contestaţie în anulare bazată pe
cazul prevăzut de art. 386 lit. d şi hotărârea a rămas definitivă în faţa acestei instanţe
confrom art. 392 Cod de Procedură Penală.
Deşi nu este prevăzut de art. 315 Cod de Procedură Penală, procurorul trebuie să fie
prezent la judecătorie şi în cazul rezolvării unei cererii de reabilitare (art. 498 din Codul de
Procedură Penală), în cazul recunoaşterii pe cale principală a unor hotărâri judecătoreşti sau
acte judiciare străine (art. 521 din Codul de Procedură Penală), procurorul este obligat să
participe la şedinţa şi în cauzele în care primeşte ordin în acest sens din partea superiorilor
săi, în virtutea principiului subordonării ierarhice. Lipsa procurorului la judecată, în cazurile
de prezenţă facultativă, nu împiedică desfăşurarea şedinţei de la nivelul judecătoriei.
La şedinţele de judecată a celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie
în toate cazurile, indiferent dacă se judecă în primă instanţă, în căile de atac sau în
procedurile speciale.
Absenţa procurorului de la judecata în situaţiile în care participarea sa este obligatorie
se sancţionează cu nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin 1 lit d) din Codul de
Procedură Penală. Nulitatea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în
considerare chiar din oficiu. Încălcarea dispoziţiilor privind participarea procurorului la
judecată este prevăzută de art. 3859 alin. 1 pct.5 din Codul de Procedura Penală printre
cazurile de casare pe calea recursului.
Procurorul are atribuţii legate de desfăşurarea şedinţei de judecată şi exercitarea căilor
de atac, aceasta neavând atribuţii şi în etapa de pregătire a şedinţei de judecată şi nici aceasta
cu ocazia deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Procurorul poate acţiona în faza de judecată conform art. 301 Cod de Procedura
Penală, care prevede că „procurorul şi oricare din părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi
pune concluzii”.
Nemenţionarea numelui procurorului în practicaua sentinţei nu este de natură să
conducă la desfiinţarea hotărârii primei instanţe, cât timp prezenţa procurorului este certă, în

7
hotărâre fiind consemnate concluziile puse de procuror, omisiunea instanţei nu dovedeşte
clar neparticiparea lui la judecată8
S-a statuat faptul că procurorul poate adresa cereri instanţei care se referă la efectuarea
unor acte procesuale sau luarea unei măsuri procesuale; administrarea mijloacelor de probă;
schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii (art 334 din Codul de Procedură
Penală); extinderea acţiunii penale (art. 335 din Codul de Procedură Penală) sau a procesului
penal (art. 336 şi 337 din Codul de Procedură Penală); luarea unor măsuri de bună
desfăşurare a judecăţii, cum ar fi declanşarea şedinţei secrete (art. 290 din Codul de
Procedură Penală) sau sancţionarea abaterilor judiciare (art. 199 din Codul de Procedură
Penală); restituirea dosarului procurorului (art. 332 şi 333 din Codul de Procedură Penală);
constatarea nulităţii unor acte procesuale (art. 197 din Codul de Procedură Penală);
îndreptarea unor erori materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite (art. 195 şi 196 din Codul
de Procedură Penală)
Procurorul poate ridica excepţii9 în cursul judecăţii, printre aceste excepţii se afla
excepţia autorităţii lucrului judecat; prescripţia sau alte cauze care înlătură răspunderea
penală; nelegalitatea sesizării instanţei; conexitatea; necompetenţa după calitatea persoanei;
necompetenţa materială sau teritorială; lipsa de calitate procesuală a părţilor; neîndeplinirea
procedurii de citare a părţilor, a martorilor, a experţilor.
Conform art. 316 alin. 2 din Codul de Procedură Penală procurorul trebuie să-şi
motiveze concluziile10 şi cererile, referindu-se în argumentare la prevederile legii, şi dacă
este cazul, la actele dosarului.
În cazul administrării probelor procurorul poate participa la acestea conform Codul de
Procedură Penală la ascultarea inculpatului şi a celorlalte părţi (art. 323 şi 326), la ascultarea
martorilor, experţilor sau interpreţilor (art. 327), la cercetarea la faţa locului (art. 129), în
cazul refacerii sau completării raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală
(art. 115).

8 Tribunalul Bucureşti, Sectia a II-a penală, decizia nr. 125/1997, C.P.J 1994-1997, pag 291-292
9 Excepţiile procesuale constau în invocarea de către procuror sau de părţi a unor stări de fapt sau de drept,
susceptibile să pună capat sau să întrerupă cursul judecăţii.
10 Concluziile reprezintă susţinerile şi punctele de vedere exprimate de procuror, în cursul cercetării judecatoreşti şi
al dezbaterilor, cu privire la cererile si excepţiile formulate de părţi, la problemele puse în dezbatere de instanţa din
oficiu sau la modul de soluţionare a cauzei.

8
 Deşi procurorul este cel care susţine învinuirea, trebuie, mai întâi, să respecte
principiile legalităţii şi aflării adevărului în procesul penal.11

4. Participarea procurorului la judecata în apel

Potrivit Codului de Procedură Penală, conform art. 362 alin. 1 lit. a) procurorul poate
face apel atât în cadrul laturii penale, cât şi în cea civilă, prezenţa procurorului la judecarea
apelului este obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei, conform art. 376 acelaşi cod.
Prin Legea nr. 356/2006 art. 362 alin. 1 lit a). a fost completat cu teza a doua, în
conformitate cu care, apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa
apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din
oficiu.12
Procurorul poate face apel cu privire la orice aspect al cauzei penale după cum spune şi
Constituţia României în art. 130 alin. 1, potrivit căruia Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.13
Procurorul poate solicita prin apel rejudecarea cauzei atât în ce priveşte latura penală,
cât şi ce priveşte latura civilă în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii. Dacă
procurorul nu a participat la dezbateri, instanţa are obligaţia să-i trimită acestuia dosarul
îndată după redactarea hotărârii, termenul de apel curgând aici de la înregistrarea la parchet
a adresei de trimitere a dosarului.
Conform practicii, în cazul în care, urmare admiterii apelurilor declarate de inculpat şi
de procuror în favoarea acestuia, s-a dispus rejudecarea cauzei de prima instanţă, pedeapsa
aplicată în urma rejudecării nu poate fi majorată în apelul procurorului decât până la durata
pedepsei aplicate inculpatului de către instanţa care a judecat pentru prima dată fondul
cauzei.14

11 Carmen- Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 469.
12 Ion Neagu, op.cit., pag 283
13 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea speciala, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, pag 243
14 C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 1385 din 14 martie 2002
9
 Declararea apelului se face de procuror prin cerere scrisă, care se depune la instanţa a
cărei hotărâre se ataca, sau prin declaraţie orală în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, în
acest caz instanţa ia act de apel şi o consemnează într-un proces-verbal. Dreptul procurorului
de a face apel nu este limitat şi subordonat dreptului părţilor de a face apel.
Procurorul nu are posibilitatea să renunţe expres la apel. Apelul declarat de acesta
poate fi retras de procurorul ierarhic superior, acesta fiind conducătorul parchetului din care
face parte procurorul care a declarat apel sau conducătorul unuia dintre parchetele situate pe
trepte superioare în ierarhia Ministerului Public.
Apelul nu poate fi retras prin declaraţie orală de către procurorul de şedinţă de la
instanţa care judecă cererea, cu excepţia cazului în care acesta are calitatea de prim-procuror
sau de procuror general al parchetului de pe lângă acea instanţă, iar apelul a fost declarat de
un subordonat al său.
Codul de Procedură Penală precizează în art. 369 alin. 4 că apelul declarat de procuror
şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat..
În activitatea de judecată a apelului, procurorul, în baza art. 377 alin. 1 Cod de
Procedură Penală, ia cuvântul ultimul, însă dacă între apelurile declarate se află şi apelul
procurorului, primul cuvânt în are acesta.
Conform art. 377 alin. 2 precizează că dacă procurorul sau părţile invocă necesitatea
administrării de noi probe, apelantul trebuie să arate aceste probe şi mijloacele de probă cu
ajutorul cărora pot fi administrate.
Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia
dezbaterilor.

5. Participarea procurorului la judecarea recursului.

Procurorul are atribuţii în cadrul recursului în declararea, motivarea şi dezbaterile lui.

Acesta poate declara recurs, oral, în şedinţă în care s-a pronunţat hotărârea sau în scris,
în termen de 10 zile de la pronunţare conform art. 3853 Cod de Procedură Penală, dacă legea
nu dispune termenul special.

10
 Procurorul care a participat la judecarea cauzei, în care s-a pronunţat hotărârea supusă
recursului, are obligaţia să examineze în timp util minuta hotărârii, să declare recurs şi să ia
măsurile necesare ca recursul declarat să fie depus în termen la instanţa a cărei hotărâre a
fost atacată.
Codul de Procedură Penală lasă posibilitatea părţilor şi a procurorului libertatea formei
în care se motivează recursul.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile.
În dezbaterea recursului, participarea lui diferă după cum recursul a fost declarat de el
sau de una din părţi, astfel dacă recursul a fost declarat de procuror sau dacă între recursurile
declarate se afla în recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Procurorul va susţine
recursul aşa cum a fost declarat, având însă posibilitatea de a formula şi alte motive de
casare, de a cere extinderea recursului şi de a nu susţine unele dintre motivele formulate în
scris.
Dacă procurorul cere extinderea recursului şi faţă de alte persoane decât acelea la care
acesta s-a referit, instanţa nu el poate crea acestora o situaţie mai grea, în cazul în care
recursul a fost declarat de procuror în favoarea uneia dintre părţi, instanţa de recurs nu poate
agrava situaţia acesteia.
Potrivit art. 3854 alin. 2 coroborat cu art. 369 alin. 3 din Codul de Procedură Penală,
recursul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior, astfel procurorul
de şedinţă nu poate declara că retrage recursul declarat decât dacă are calitatea de „procuror
ierarhic superior”.
În cazul în care recursul a fost declarat de una din părţi, procurorul ia ultimul cuvânt,
după recurent şi după intimat, acesta, în cadrul concluziilor sale, are obligaţia să se pronunţe
asupra tuturor motivelor de recurs şi să-şi exercite rolul activ, ridicând excepţii sau luând
cuvântul în replică.

11
 6. Procurorul la titular al cererii de contestaţie în anulare şi participarea la
soluţionarea contestaţiei în anulare.

Conform art. 387 alin. 1 Cod de Procedură Penală, cererea de contestaţia în anulare
poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute de art. 386
lit. c) şi d) şi de procuror, participarea lui la această cale de atac fiind mai redusă pentru că
cererea se poate întemeia numai pentru aceste două cazuri.
Primele două cazuri de contestaţie sunt inoperante în raport de procuror, pentru că, pe
de o parte, acesta nefiind citat în cauză, nu se poate comite nici încălcări ale legii în
domeniul respectiv, pe de altă parte, participarea procurorului în recurs fiind obligatorie,
instanţa nu trece la judecarea cauzei în absenţa acestuia. Dacă un recurs s-ar fi judecat în
absenţa procurorului, cazul constituind încălcare esenţială a legii, în reglementarea
anterioară ar fi permis introducerea unui recurs în anulare.15
Termenul în care procurorul poate introduce contestaţia în anulare este, potrivit art.
388 alin. 1 Cod de Procedură Penală, este de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a
cărei anulare o cere, pentru motivul prevăzut de art. 386 lit. c). Contestaţia pentru cazul
prevăzut de art. 386 lit. d) poate fi introdusă oricând potrivit art. 368 alin. 2.
Instanţa sesizată, potrivit art. 390, poate suspendă executarea hotărârii a cărei anulare
se cere, pe baza concluziilor procurorului.
Procurorul are un rol activ şi în faza judecăţii, astfel în faza admiterii în principiu când
instanţa ascultă părţile şi concluziile procurorului, dacă aceasta găseşte contestaţia
întemeiată desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează ori
imediat, ori la un anumit termen acordat de aceasta, după caz, la rejudecarea recursului sau
la rejudecarea cauzei după casare. Rejudecarea se realizează cu participarea procurorului.
Potrivit art. 386 lit. d), judecarea contestaţiei se face fără o prealabilă admitere în
principiu, de către instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, astfel instanţa ascultă
părţile şi concluziile procurorului şi dacă găseşte întemeiată contestaţia, desfiinţează ultima
hotărâre său acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru
judecat.

15 Ibidem, pag. 46
12
 7. Procedura prealabilă în fata procurorului in cazul revizuirii

Procedura revizuirii păstrează, în principiu, structura avută înainte de adoptarea Codului de

Procedură Penală din 1968, ceea ce înseamnă că se desfăşoară într-o procedură prealabilă în faţa
procurorului şi într-o procedură în faţa instanţei de judecată.16
Procedura prealabilă în fata procurorului este destinată verificării temeiniciei cazului de
revizuire prin administrarea probelor propuse de revizuent; spre deosebire de reglementarea
anterioară, însă, procurorul nu mai poate împiedica aducerea cererii de revizuire în faţa instanţei,
ci este obligat, chiar în cazul în care nu este de acord cu cererea, să o aducă în faţa instanţei de
judecată.17
Cererea de revizuire se adresează procurorului din parchetul de pe lângă instanţa care a
judecat cauza în primă instanţă, această decizie se menţine şi în situaţia în care soluţionarea
cauzei în fond a avut loc la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, prin rejudecare după casare.
În practică s-a considerat că, atunci când o lege nouă schimba competenta de judecată în primă
instanţă, competentă să judece revizuirea este instanţa care judecă în primă instanţă potrivit
legii.18
În situaţia în care, revizuirea se întemeiază în baza art. 394 lit. e), fiind mai multe hotărâri
inconciliabile, judecate în primă instanţă eventual de instanţe diferite, se aplică regulile de
stabilire a competenţei în caz de conexitate, ceea ce înseamnă că cererea de revizuire se
adresează procurorului din parchetul de pe lângă instanţa mai întâi sesizată, dacă sunt egale în
grad, celei ierarhic superioare dacă diferă în grad, celei civile sau civile echivalente în grad cu
instanţa militară. Competenţa urmează aceleaşi reguli, când procedura este iniţiată de procuror.
În cazul în care cererea de revizuire s-a făcut de către un solicitant procurorul va dispune
începerea procedurii prin rezoluţie, iar în caz de sesizare din oficiu vă întocmi un proces-verbal.19
Potrivit art. 399 Cod de Procedură Penală, după introducerea cererii de revizuire procurorul
verifică dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege privind titularul, cazul de revizuire,

16 Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag 907
17 Idem, pag 907
18 Vasile Păvăleanu, Drept procesual penal-Partea Specială, Editura Lumina Lex, 2007, pag 364
19 N.Volonciu, citat de către Vasile Păvăleanu, op.cit., pag 364
13
avocat şi mijloacele de probă propuse, dacă unele menţiuni lipsesc, procurorul cere revizuentului
să precizeze datele necesare.
Dacă cererea nu este făcută de o persoană prevăzută de lege sau este tardivă, procurorul
înaintează cererea instanţei competente cu concluziile sale privind neîndeplinirea condiţiilor
legale, iar în situaţia în care condiţiile sunt întrunite, procurorul examinează cererea şi mijloacele
de probă propuse. Dacă este necesară efectuarea de cercetări penale pentru a verifica temeinicia
cererii de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonanţă şi cere dosarul cauzei în caz de
nevoie. Administrarea probelor se realizează de către procuror numai dacă acesta poate delega
organul de cercetare penală.
Efectuarea actelor de cercetare este de două luni, fără însă a opera vreo sancţiune
procesuală în caz de nerespectare a acestui termen.
Este nelegala soluţionarea cererii de revizuire de către instanţă fără a se efectua cercetarea
de către procuror.20
În tot timpul efectuării actelor de cercetare, în baza art. 400 Cod de Procedură Penală,
procurorul ierarhic superior putea dispune suspendarea executării hotărârii, în limitele cererii de
revizuire, text abrogat prin Legea nr. 281/200321
După administrarea probelor invocate în cererea de revizuire, procurorul trage concluziile
cu privire la temeinicia şi legalitatea acestei cereri, acesta poate trage concluzia că revizuirea este
întemeiată, iar atunci concluziile sale vor fi de admitere a cererii de revizuire şi de soluţionare a
cauzei potrivit noilor probe, iar în cazul în care ajunge la concluzia că revizuirea nu este
întemeiată, procurorul transmite instanţei concluziile sale de respingere a revizuirii.
Acesta are obligaţia de a înainta instanţei competente dosarul întocmit şi cererea de
revizuire, fără deosebire dacă concluziile sale sunt de admitere ori de respingere, aceste concluzii
nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată, aceasta formându-şi propria sa convingere în
urma cercetării judecătoreşti pe care aceasta o efectuează.
În cazul în care procurorul nu a examinat toate aspectele cererii de revizuire şi a sesizat
instanţa numai pe anumite aspecte, aceasta trebuia să ia în vedere toate cererile formulate de
revizuent.

20 C.S.J. Secţia penală, decizia nr. 2236/2002 în Revistă de drept Penal, nr. 1/2004 pag. 151
21 Vasile Păvăleanu, op.cit., pag 365
14
 Instanţa de revizuire este sesizată în fond de cererea de revizuire, pentru că în limitele
acesteia se va putea face rejudecarea cauzei în fond, cu privire la o latură sau alta, la o anumită
infracţiune, la persoana celui care a făcut cererea.

8. Participarea procurorului la judecarea revizuirii

Conform Codului de Procedură penală titularul recursului în anulare este procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care poate exercita această
cale de atac din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
Aceasta declarare a recursului în anulare din oficiu are loc ca urmare a informării
procurorului general asupra existenţei unor cazuri prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi
de atac, fie pe calea cererilor adresate în acest scop de persoanele interesate, fie pe baza
contestărilor făcute de procurorii din subordine, în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, fie, în
sfârşit, ca urmare a sesizaţilor primite de la alte autorităţi publice ori a semnalărilor în presă.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie deţine o secţie specializată
denumită secţia judiciară penală, care este compusă din procurori însărcinaţi să examineze
dosarele la care se referă cererile de recurs în anulare sau sesizările privind existenţa unor cazuri
care ar impune folosirea acestei căi de atac.
Procurorii din această secţie specializată îi prezintă procurorului general proiecte de recurs
în anulare pe care, dacă-şi însuşeşte motivele formulate, acesta le semnează şi le trimite Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceştia au posibilitatea să claseze cererile de recurs în anulare şi să
comunice rezultatul solicitanţilor, atunci când constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege pentru exercitarea caii de atac, iar dacă cei interesaţi solicita, cererile de declarare a
recursului în anulare se reexaminează.
Potrivit art. 412 alin. 1 Cod de Procedură Penală, precizează că după sesizare, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului general al parchetului
de pe lângă această instanţă, sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate sau
poate reveni asupra suspendării acordate.
În cadrul recursului în anulare procurorului i se dă cuvântul înaintea părţilor.

15
 Conform art. 414 Cod de Procedură Penală procurorul general poate retrage recursul un
anulare până la încheierea dezbaterilor, însă această cerere trebuie motivată.

9. Procurorul ca titular al recursului în interesul legii şi participarea sa la

soluţionarea acestuia.

Conform Codului de Procedură Penală, în cadrul recursului în interesul legii,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, direct, sau
ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a
legilor penale şi de procedura penală pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din
partea instanţelor judecătoreşti.
Proiectul de recurs în interesul legii şi lucrările pregătitoare sunt prezentate
procurorului general, ca şi în cazul recursului în anulare, de un procuror din Secţia judiciară
penala a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul judecării recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
participa sau, în caz de împiedicare conform art. 44 din Legea nr. 56/1993, unul din adjuncţii
săi.

10. Aspecte de drept comparat

Ministerul Public ocupă o poziţie importantă în ţara noastră, dar şi în alte ţări ale
Uniunii Europene prezintă un interes la fel de mare. Există de asemenea anumite asemănări
cu sistemul Ministerului Public român.
· Sistemul german

16
 Sistemul judiciar german ocupă un loc particular în cadrul marii familii a dreptului
romano-germanic, iar acesta se datorează în mare parte structurii federale a statului german.
Astfel, Constituţia germană prevede organizarea puterii judecătoreşti, pretinzând că
această putere se compune din judecători. Procurorii sau Ministerul Public nu se regăsesc în
prevederile constituţionale, de aceea locul Ministerului Public, în ierarhia puterilor
constituie în stat, nu este uşor de definit.
Ministerul Public funcţionează în Germania după Legea privind organizarea instanţelor
(Gerichtverfassungsgesetz), Legea privind statutul magistraţilor (Richtergesetz) şi Codul de
Procedură Penală.
Procurorii din cadrul Parchetului Federal sunt numiţi de către preşedintele federal, la
propunerea Ministrului Federal al Justiţiei, cu confirmarea Parlamentului (Bundesrat).22
Conform legii fundamentale german, Landurile sunt acelea care deţin prioritatea
puterii judecătoreşti. Fiecare Land a înfiinţat un parchet regional pe lângă tribunal, fiecare
parchet regional fiind condus de către un procuror general. Există, însă, la un nivel federal
instituţia procurorului general federal, care are ca atribuţie principală reprezentarea
Ministerului Public în faţa Curţii Federale de Justiţie, de asemenea, procurorul general
federal are competenţa de a reprezenta Ministerul Public în fata tribunalelor de primă
instanţă, adică judecătoriilor, pentru infracţiunile extrem de grave privind siguranţa
statului.23
În Germania, Ministerul Public are o competenţă exclusiv penală, parchetul fiind un
element esenţial pentru funcţionarea tribunalelor represive, acesta constituind un organ al
justiţiei de aceeaşi importantă ca şi tribunalul, dar independent de acesta. Un judecător nu
poate dea ordine unui membru al parchetului şi nici nu poate interveni în deciziile privind
activitatea Ministerului Public relaţiile dintre aceştia fiind bazate pe independenţa reciprocă
şi absenţa totală a subordonării.
În acest sistem nu se poate că o singură persoană să exercite simultan profesia de
judecător şi de procuror, dar profesia poate fi schimbată. Aceştia nu pot exercita o altă

22 Citat din cadrul unui studiu elaborat în anul 2004 de Direcţia Integrare Europeană, Cooperare Euroatlantică şi
Programe din cadrul Ministerului Justiţiei

23 Paula C.Pantea, Ministerul Public. Natura juridică si atribuţiile sale în procesul civil, Ed. Lumina
Leax,Bucureşti, 1988, pag 11

17
profesie care ar aduce atingere obiectivităţii sau imparţialităţii lor sau reputaţiei parchetului,
ca instituţie.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Ministrului Justiţiei (la nivel federal,
Ministrul Federal al Justiţiei, iar la nivel de land, Ministrul de Justiţie al landului respectiv).
Parchetele sunt organe imparţiale.24
· Sistemul belgian
În Belgia, Ministerul Public funcţionează după Art. 151 şi 153 din Constituţie, Legea
privind parchetele, cu modificările ulterioare şi îşi exercita activitatea pe lângă toate
instanţele judecătoreşti, dar există ca atare, prin Parchetele sale, numai pe lângă tribunale,
curţi şi instanţe militare. În vârful ierarhiei se afla Procurorul General şi Avocaţii generali de
pe lângă Curtea de Casaţie, urmează apoi procurorul general de pe lângă Curtea de Apel
împreună cu colaboratorii săi care sunt Avocaţii generali şi Substituţi ai Procurorului
general25
Independenţa procurorilor este relativă, potrivit Constituţiei procurorii fiind în acelaşi
timp reprezentanţi ai puterii executive şi membri ai puterii judiciare.
Ministerul public belgian reprezintă un corp ierarhizat, acesta este caracterizat şi prin
principiul unităţii, care implică concentrarea în mâinile Procurorului General de pe lângă
Curtea de Apel a conducerii tuturor serviciilor parchetelor din resortul unei Curţi de Apel,
inclusiv a parchetelor specializate din jurisdicţia muncii.
Exista cinci Curţi de Apel, fiecare având parchetul sau şi procurorul său general.
Procurorii generali îşi îndeplinesc funcţiile sub autoritatea Ministerului Justiţiei, care nu are,
în ceea ce priveşte Ministerul Public, decât un drept de impulsionare 26 şi o putere
disciplinară.
Despre relaţia dintre Ministerul Justiţiei şi parchete putem spune că: Ministrul Justiţiei
poate adresa instrucţiuni cu caracter general procurorilor generali în vederea coordonării
diferitelor instrumente de politică penală sau pentru a ordona începerea urmăririi penale în
anumite cazuri. Ministrul Justiţiei nu poate însă solicita încetarea cercetărilor.

24 Citat din cadrul unui studiu elaborat în anul 2004 de Direcţia Integrare Europeană, Cooperare Euroatlantică şi
Programe din cadrul Ministerului Justiţiei
25 Paula C. Pantea,op.cit., pag 15
26 Acest drept de impulsionare îi permite Ministerului Public să adreseze membrilor Ministerului Public
instrucţiuni generale în scopul asigurării legii, coordonări politicii penale sau de organizare a apărării dreptului
social.

18
 Colegiul procurorilor generali are obligaţia de a-l informa pe Ministrul Justiţiei şi de a-
şi da avizul referitor la orice problemă care are legătură cu activitatea Ministerului Public.
Colegiul întocmeşte anual un raport către Ministrul Justiţiei privind evaluarea politicii
penale a anului precedent şi priorităţile pentru anul viitor. Raportul se comunică de către
Ministrul Camerelor Parlamentului.27
Magistraţii nu acţionează niciodată în nume propriu, ci în numele Parchetului din care
fac parte, la fel ca şi în alte state magistraţii judecători şi cei ai Ministerului Public au o
relaţie de independenţă reciprocă.
· Sistemul francez
Ministerul Public francez datează din secolul al XIV-lea şi a fost conceput ca un gardian al
interesului general şi al politicilor publice28 şi funcţionează după Constituţia (art. 64-66),
Ordonanţa 58-1270 din 22/12/1958 privind statutul magistraţilor şi Legea privind statutul
magistraţilor.
În Franţa exista trei nivele când se aduce vorba de Ministerul Public.
La bază, se afla Parchetul Tribunalului de Mare Instanţă, care este conduc de un
Procuror al Republicii, asistat de unui sau mai mulţi colaboratori (substituţi). Procurorul
Republicii, dispune de puterea de a exercita acţiunea publică, prerogativă care îi este
conferită de lege şi are putere de decizie asupra urmării penale care poate fi clasată fără
necesitatea de a urma anumite proceduri.
La al doilea nivel se afla Parchetul Curţii de Apel (denumit Parchet General) care este
condus de Procurorul general, iar acesta este ajutat de avocaţi generali 29 şi de substituţi
generali30. Procurorul general al Curţii de Apel este superiorul ierarhic al tuturor procurorilor
generali şi ai colaboratorilor lor prin parchetele tribunalelor de mare instanţă.
Ultimul nivel este ocupat de Parchetul General al Curţii de Casaţie şi este condus de
către Procurorul General al Curţii de Casaţie, ajutat de Avocaţi generali, acesta exercită
funcţiile Ministerului Public în faţa Curţii Supreme.
· Sistemul italian

27 Studiu elaborat de Direcţia Integrare Europeană, Cooperare Euroatlantică şi Programe

28 George A.Bermann, Étienne Picard, Introduction to French law, Kluwer Law International, 2008, pag. 130.
29 Aceştia sunt magistrate al căror rol este de a intra în şedinţele de judecată
30 Aceştia au funcţie administrativă
19
 Statutul procurorului în sistemul judiciar italian este unul dintre cele mai aparte dintre
sistemele europene, unicitate ce-şi are provenienţa într-o necesitate a societăţii.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea Ministerului Justiţiei.
Ministrul Justiţiei poate intenta o acţiune împotriva unui magistrat, dar instituţia care îl
sancţionează este Consiliul Naţional al Magistraturii.31
Ca şi structură, acesta are la baza procurorii Republicii, care reprezintă Ministerul Public în
fata tribunalelor de primă instanţă competente pentru soluţionarea unui anumit gen de cauze şi a
tribunalelor de drept comun, după care urmează procurorii generali ai Republicii, care exercită
funcţiile Ministerului Public pe lângă Curţile de Apel şi în ultimul rând, la Curtea de Casaţie,
Ministerul Public este reprezentat de către procurorul general al Curţii de Casaţie.32
Procurorul este independent, atât în raport cu puterea politică, cât şi în raport cu
Ministerul Justiţiei. Instituţia Ministerului Public a luat o asemenea formă ca răspuns la
fenomenul criminal italian şi la corupţia politică ce îl însoţea. Poziţia sa este esenţială în sistemul
politic şi juridic italian, fiind considerat ca un partid, o parte a sistemului care dă echilibru şi se
opune puterii politice, când este cazul. Sursa eficienţei, în lupta împotriva corupţiei şi
criminalităţii, vine tocmai din statutul independent al Ministerului Public faţă de Ministerul
Justiţiei. Fiecare procuror beneficiază de independenţă şi autonomie absolute, în activitatea sa şi
este numit pe viaţă. Judecătorii nu pot da nici ordine, nici indicaţii procurorilor. Investigaţia
poate fi condusă fie de poliţie, fie de procurorii înşişi. Procurorul este magistrat, ca şi în celelalte
sisteme europene, bucurându-se, alături de judecători, de inamovibilitate, autonomie şi
independenţă. Consiliul Superior al Magistraturii este instituţia care gestionează cariera şi
răspunderea procurorilor şi judecătorilor. „Inamovibilitatea magistraţilor parchetului este însoţită
de lipsa ierarhiei interne în cadrul Ministerului Public, astfel că şeful parchetului nu are decât o
autoritate limitată asupra substituţilor săi.”33
Procurorul este principalul organ al investigaţiei, al interogării şi inculpării, din care sunt
eliminate toate puterile judecătoreşti şi în special cele privitoare la privarea de libertate.34

31 Studiu elaborat de Direcţia Integrare Europeană, Cooperare Euroatlantică şi Programe

32 Paula C. Pantea, op.cit., pag 23
33 Horia Diaconescu, Dan Claudiu Danisor, „Poziţia Ministerului Public faţă de puterea executivă în dreptul unor
state vest-europene şi în România”, Dreptul, nr. 5, 2006, pag. 106.
34 Alessandro Pizzorusso, Italian Studies in Law: A Review of Legal Problems, Springer, Volumul 11, 1994, pp.
147-150.

20
 Italia este oferită că exemplul cel mai bun de separaţie a acuzării publice de puterea
executivă. Conform Constituţiei Italiei din 1948, procurorul este parte a puterii judecătoreşti.
Membrii Ministerului Public pot aplica pentru funcţia de judecător şi judecătorii pentru cea de
procuror.
· Sistemul spaniol
Acesta funcţionează după Legea nr. 50/1981 privind statutul procurorilor, cu modificările
ulterioare. Art. 124, titlul VI, Constituţia Spaniei
Ministerul Public se compune din funcţionari, care sunt ataşaţi administrativ Ministerului
Justiţiei. Instituţia este condusă de un procuror general, împreună cu un Consiliu al cărui
preşedinte este. Acest Consiliu gestionează carierele şi răspunderea disciplinară a funcţionarilor
Ministerului Public şi este independent de Ministerul de justiţie. „Principiul ierarhiei interne
cunoaşte două temperări: dacă procurorul se opune ordinului superiorului, el poate să se adreseze
adunării generale a parchetului Ministerului Public, are deplină libertate de exprimare în timpul
investigaţiilor sale orale. Dar originalitatea sistemului spaniol constă în faptul că Ministerul
Public nu are monopolul acţiunii penale, orice cetăţean putând pune în mişcare acţiunea publică,
indiferent dacă este sau nu victimă a unei infracţiuni”.35
Guvernul, prin intermediul Ministerului Justiţiei, poate solicita procurorului naţional al
statului să formuleze cereri în faţa instanţelor pentru apărarea interesului public. Procurorul
General răspunde în faţa Guvernului pentru modalitatea în care a rezolvat solicitarea acestuia,
după consultarea Consiliului Parchetului Naţional.36
Procurorii au o oarecare autonomie faţă de executiv. Ministerul Public este asimilat ca un
organ al statului, deşi nu este integrat în nici una dintre cele trei puteri, depinzând organic de
puterea executivă, dar reclamând autonomie funcţională. Ministerul Public spaniol nu are
propriul buget, acesta fiind încorporat în bugetul Ministerului de Justiţie.37
· Sistemul portughez
Ministerul public sistemului portughez este prevăzut de Articolul 219 din Constituţia
Portugaliei, Legea nr. 60 din 1998 privind statutul procurorilor

35 Vicente Gimeno Sendra „L’accusation publique en Espagne”, în Revue de science criminelle, 1994, p. 740-745
apud H. Diaconescu, D. C.DĂNIŞOR, art.cit., p. 109.
36 Studiu elaborat de Direcţia Integrare Europeană, Cooperare Euroatlantică şi Programe
37 Carlos Castresana Fernandez, “Role of the public prosecution office in the criminal field”, The role of the public
prosecution office in a democratic society, Council of Europe, 1998, p. 92.

21
 „Ministerul Public este autonom faţă de ministerul justiţiei, dirijat de un procuror general
care este numit de puterea executivă şi administrat de un Consiliu superior al Ministerului
Public, prezidat de Procurorul General al Republicii, şi compus din magistraţi ai parchetului,
deputaţi desemnaţi de Parlament şi personalităţi exterioare numite de ministerul justiţiei.”38
După numire, procurorul general îşi desfăşoară activitatea în deplină independenţă, fără a
primi instrucţiuni sau a accepta intervenţii din partea altei autorităţi.
Constituţia prevede că parchetele sunt autonome şi se supun unor reglementări proprii.
Procurorul General nu poate primi instrucţiuni de la un membru al Guvernului şi nici de la altă
autoritate publică.
Numirea, transferul, suspendarea, eliberarea din funcţie sau demisia se fac prin
intermediul Înaltului Consiliu al Ministerului Public, care Procurorii portughezi sunt magistraţi şi
nu se bucură de inamovibilitate, fiind conduşi de procurorul general, care este responsabil în faţa
Legislativului. Aşa cum susţin şi Horia Diaconescu şi Dan Claudiu Dănişor, modelul portughez
arată că Ministerul Public poate fi eficient, fără să depindă, în mod necesar, de Ministerul
Justiţiei.
Procurorul general al Republicii este numit pentru o perioadă de şase ani de către
Preşedintele Republicii, la propunerea Guvernului. Poate fi revocat numai la iniţiativa comună a
Guvernului şi a Preşedintelui (ceea ce, în baza prevederilor constituţionale este foarte puţin
probabil a se realiza).39

38 H. Diaconescu, , art.cit., P. 108.

39 Studiu elaborat de Direcţia Integrare Europeană, Cooperare Euroatlantică şi Programe
22
BIBLIOGRAFIE

1. **Codul Penal si Codul de Procedură Penală, actualizat la 10 februarie 2011, Editura

Hamangiu, Bucureşti
2. *Legea 304/2004 privind Organizarea Judiciara
3. Carmen- Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
4. George A.Bermann, Étienne Picard, Introduction to French law, Kluwer Law
International, 2008
5. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
6. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Partea speciala, Ediţia a II-a revăzută si
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
7. Ioan Leş,Organizarea sistemului judiciar românesc, noile reglementări, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004
8. Nicu Jidovu , Drept procesual penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
9. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea speciala, vol. II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1999,
10. Paula C.Pantea, Ministerul Public. Natura juridică si atribuţiile sale în procesul civil, Ed.
Lumina Leax,Bucureşti, 1988
11. Studiu elaborat de Direcţia Integrare Europeană, Cooperare Euroatlantică şi Programe
12. Vasile Păvăleanu, Drept procesual penal-Partea Specială, Editura Lumina Lex, 2007
13. Revistă de drept Penal, nr. 1/2004
14. Revista Dreptul nr. 8/ 2010
15. Revista Dreptul nr.5/1992
16. Revista Dreptul, nr. 5/ 2006

23