FILOSOFIA DREPTULUI

1. Ce este Filosofia dreptului?

Departe de a fi o simpla aplicatie deductiva pe teren juridic sau o inaltare
speculativa a dreptului la orizontul filosofiei, filosofia dreptului implica relatii
complexe intre filosofie si drept, intrebari filosofice imperative adresate dreptului
dar si raspunsuri provocatoare pentru filozofie pe teren juridic, despre geneza si
orizonturile proprii.
Filosofia dreptului nu este un simplu exercitiu filosofic asupra constiintei de
sine a dreptului. Miza majora a acestei filosofii consta in potentialitatea sa de a
contribui intr-o maniera specifica la optimizarea dreptului in raport cu cerintele
conditiei umane, cu valorile unui timp istoric, la perfectionarea sa ca instrument
normativ de prim rang in controlul si arbitrarea competitiei intre interese si valori.
Luata ca demers calificat, interpretarea dreptului este deopotriva cunoastere
si evaluare: a semnificatiei normative a textului legal si a faptelor ori nonactiunilor omenesti in lumina legii. Privind insa lucrurile dintr-o perspectiva mai
larga, anume aceea a conditiei stiintifice a cunoasterii dreptului, sunt temeiuri
obiective sa admitem ca in campul juridicitatii ca si in celelalte articulatii ale vietii
sociale, cunoasterea nu este o descriptie neutrala, ci investigare bazata pe evaluare
si implicare atitudinala.
Disciplinele care studiaza dreptul, prin natura lor, se marginesc sa explice un
sistem de drept existent, fara a-i pune in discutie temeiurile, adica fara a cerceta
daca nu ar putea exista un altul mai bun.
Filosofia dreptului cerceteaza asadar, originea dreptului, caracterele
generale ale dezvoltarii istorice a dreptului, precum si aprecierea acestuia dupa
idealul de justitie afirmat de ratiunea umana.
In aceasta perspectiva, drumul parcurs de filosofie in existenta ei
multimilenara, a condus la cristalizarea unor idei cu caracter de permanenta privind
dreptul, idei ce capata continuturi tot mai bogate, in functie de intelesurile cu care

sunt vehiculate in fiecare etapa istorica, in functie de noile achizitii teoretice si

practice in domeniul de cercetare.
Filosofia dreptului este rezultatul unui proces cumulativ, consecinta, la
randul sau, a unui proces dialectic si complex al continuitatii si discontinuitatii. In
aceasta perspectiva, drumul parcurs de filosofie in existenta ei multimilenara a
condus la cristalizarea unor idei cu caracter general privind dreptul in functie de
intelesurile cu care sunt vehiculate in fiecare etapa istorica si de achizitiile teoretice
si practice in domeniu. Deci, filosofia dreptului se profileaza ca domeniu
specializat al reflectiei filosofice cerut de momentele de rascruce din viata sociala
sa legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine sociala si de drept, in care,
respectul fata de lege, adevar si dreptate este de prim ordin.
Obiectul si problematica filosofie dreptului
Filosofia dreptului, dupa cum o arata si numele, este acea ramura sau
parte a filosofiei, care priveste dreptul in esenta sa universala, spre deosebire de
stiinta dreptului care studiaza dreptul in natura si caracterele lui particulare. Nici o
stiinta juridica speciala din marea familie a stiintelor juridice nu poate sa spuna ce
este dreptul in general, ceea ce are el universal, ci, poate numai sa spuna ce este
dreptul la un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez, drept german,
etc.), intr-un anumit moment dat.
Deci, cercetarea dreptului in general depaseste competenta oricarei stiinte
juridice, ea fiind apanajul filosofiei dreptului. Daca juristii, reflectand asupra
domeniului lor, propun notiuni generale ca: izvor de drept, norma juridica, raport
juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc.,
filosofii elaboreaza diferite modele explicative tipice filosofarii, propunand notiuni
de maxima generalitate ca: norma, raport social, act, fapt, esenta, fenomen, sistem,
structura, principiu, cauza, efect, etc., toate acestea tinand de o ramura sau alta a
filosofiei. Caci pe filosofi nu-i intereseaza analiza infatisarilor concrete, variabile
ale dreptului, ci generalitatea lui, in timp ce pe juristi ii intereseaza tocmai
infatisarea lui concreta, determinata desigur prin prisma unei perspective generale
asupra lui.

Filosofia este o manifestare specializata a spiritului uman. Este

cunoastere a temeiului existentelor, a realitatilor ultime, originare,
neconditionate, de ordinul esentei, prin care se legitimeaza tot ce este sau poate
sa fie. Este un ansamblu coerent de enunturi formulate prin categorii, teze si
principii despre lume ca totalitate. Este studiul universalului, al primelor principii
care stau la baza alcatuirii lumii. Este o reflectie asupra experientelor reale ale
constiintei umane, cautare a sensului acestor experiente si a unitatii spiritului
uman.
Problematica filosofiei este sugestiv prezentata de Immanuel Kant, in
Logica, folosind patru intrebari fundamentale care preocupa omul, la nivel
filosofic:
Ce pot sa stiu?
Ce trebuie sa fac?
Ce-mi este ingaduit sa sper?
Ce este omul?
Potrivit raspunsurilor pe care filosofia le da celor patru intrebari,
aceasta isi fixeaza problematica in mai multe discipline filosofice. Giorgio del
Vecchio grupeaza disciplinele filosofice dupa raspun surile la primele doua
intrebari kantiene, astfel:
Filosofia teoretica. Raspunzand la prima intrebare kantiana, aceasta
studiaza primele principii ale existentei si ale cunoasterii si cuprinde urmatoarele
ramuri ale filosofiei: Ontologie sau Metafizica (aceasta cuprinde si Filosofia
religiei si Filosofia istoriei), Gnoseologie sau Teoria cunoasterii, Logica,
Psihologie, si Estetica
Filosofia practica. Aceasta raspunde la cea de-a doua intrebare a lui Kant si
cuprinde, dupa Giorgio del Vecchio, urmatoarele ramuri ale filosofiei: Filosofie
morala si Filosofia dreptului. Autorul observa utilizarea, uneori, a termenului de
Etica, fie cu sensul de Filosofie morala, fie cu sensul de Filosofie practica, in
genere, caz in care este eludata existenta de sine statatoare a Filosofiei dreptului. In

acelasi timp, autorul nu aminteste, in diviziunea sa, ramuri ale filosofiei fara de
care insasi filosofia dreptului ar fi greu de inteles, asa cum sunt Axiologia si
Filosofia culturii, circumscrise, probabil, in Filosofia istoriei, sau Antropologia, in
cadrul primului gen, ori Praxiologia in cadrul celui de-al doilea. Ramane
discutabila prezenta in cadrul disciplinelor filosofice a Psihologiei, azi o disciplina
care-si revendica obiectul mai degraba in randul stiintelor empirice.
Filosofia dreptului este o proiectie conceptualizata asupra dreptului,
pentru a-i dezvalui ratiunile participarii lui la universalitatea fiintei in devenire,
temeiul situarii lui in lume, masura in care el se adevereste ca fiind pentru fiinta
umana speranta pentru adevar si binele public.
Dorind sa-i contureze problematica, profesorul Giorgio Del Vecchio arata
intr-o celebra lucrare, Lectii de filosofie juridica, ca filosofia dreptului isi
orienteaza cercetarile in trei planuri:
- in plan logic, investigand dreptul in totalitatea sa logica, adica sa stim care
sunt elementele esentiale comune tuturor sistemelor juridice trecand peste
particularitatile lor si urmarind conceptul universal al dreptului;
- in plan fenomenologic, dezvaluind ca dreptul pozitiv nu e produsul unor
cauze speciale si exceptionale, ci este un fenomen comun tuturor popoarelor in
toate timpurile, cu alte cuvinte , este un produs al naturii umane1[1];
- in plan deontologic, evidentiind faptul ca juristul practician se margineste
a intelege si a interpreta in sens propriu normele pozitive, neintrebandu-se daca
nu ar putea sa existe si altele mai bune.
Stiintele juridice prin natura lor, se marginesc sa aplice un sistem juridic
existent, fara a-i pune in discutie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului, sa
cerceteze tocmai ceea ce ar trebui sa fie in drept, opunand astfel, un ideal de
drept unei realitati juridice date.
Aceste trei directii de cercetare ale filosofiei dreptului, desi distincte sunt
totusi conexe intre ele. Astfel, Del Vecchio ajunge la concluzia ca Filosofia
1[1] Giorgio Del Vecchio, Lectii de filosofie juridica, Editura Europa Nova, 1992, pag. 28.

dreptului este disciplina care defineste dreptul in universalitatea sa logica,

cerceteaza originile si caracterele generale ale dezvoltarii sale istorice si il
pretuieste dupa idealul de justitie afirmat de ratiunea pura2[2].
Cu alte cuvinte, considerand dreptul in esenta lui universala, si in planul
modului imperativ, filosofia dreptului incepe unde se sfarseste stiinta dreptului,
careia de altfel ii da temeiurile si notiunile fundamentale. Fiind meditatie asupra
ideii de drept, ea sintetizeaza, uneste in mod logic toate datele particulare ale
jurisprudentei. Regasim aici raportul filosofie-stiinta in sensul intregirii lor
reciproce: stiinta dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-si extrage din
ea metodele si principiile; la randul sau, filosofia dreptului trebuie sa ia in
considerare stiintele juridice care, prin intermediul jurisprudentei, ii da posibilitatea
sa-si constituie, verifice si aplice legile si principiile.
Toti marii creatori de sisteme filosofice3[3] au constientizat faptul ca ideile
despre drept ocupa un loc important in opera lor. De asemenea, toti marii juristifilosofi de-a lungul timpului, au inteles ca pentru a-si cristaliza conceptia generala
despre drept, pe parcursul dezvoltarii gandirii si doctrinei lor, sunt indispensabile
luari de pozitie filosofice.
Filosofia dreptului are o functie practica (propune si pregateste
recunoasterea pozitiva a idealului juridic), ea facand de altfel, parte alaturi de etica,
din ceea ce este cunoscut sub numele de filosofie practica. In toate timpurile ea a
indeplinit atare functie. De aceea momentele importante ale filosofiei dreptului
sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revolutia
engleza de la 1688, cea americana de la 1776 si cea franceza de la 1789 au fost
precedate de scrieri filosofico-juridice.
In final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe care ideea de
justitie il poate juca in elaborare reala a reglementarilor juridice, ca mod de analiza
2[2] Idem, pag. 30.
3[3] Filosofia dreptului a fost reprezentata de-a lungul devenirii ei, fie decatre filosofi precum Aristotel, Toma
DAquino, Hobbes, Locke, Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.( in Romania: S. Barnutiu, V. Conta, D. Gusti,
P. Andrei, s.a.), fie de catre juristi filosofi ca H. Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Giorgio Del Vecchio, s.a.( la
noi: M.Djuvara, E. Sperantia).

rationala a conditiilor ce determina posibilitatea dreptului si a cunoasterii sale

precum si a criteriului specificitatii dreptului si a intemeierii rationale a idealului
de justitie.
3. Raporturile filosofiei dreptului cu alte stiinte
Filosofia dreptului este strans legata de alte stiinte. Giorgio del Vecchio
enumera opt stiinte inrudite cu Filosofia dreptului: Jurisprudenta, Filosofia
teoretica, Psihologia, Filosofia practica, Sociologia, Demografia si Statistica,
Economia politica si Stiinta politica.
Cea mai interesanta si, totodata, cea mai durabila relatie este cea dintre
Filosofia dreptului si Jurisprudenta (Dreptul pozitiv) . Daca Filosofia dreptului
studiaza dreptul in esenta sa universala, Jurisprudenta studiaza aspectele
particulare ale dreptului: domeniile aplicarii dreptului, diferitele sisteme de drept,
practica juridica etc. Fiecare dintre cele doua domenii de cercetare este baza de
plecare pentru cercetarea propriului domeniu.
La polul opus se situeaza relatia cu Filosofia teoretica. Aceasta ofera
Filosofiei dreptului universul conceptual propriu filosofiei, precum si o
metodologie specifica de cercetare. Putem aprecia, deci, ca Filosofia dreptului este
o aplicatie a filosofiei, in genere, in timp ce Jurisprudenta este o aplicatie a
Filosofiei dreptului.
Importante relatii exista intre Filosofia dreptului si celelalte stiinte
enumerate. Astfel, Psihologia, indeosebi prin componenta ei sociala ofera explicatii
ale comportamentelor de grup utile intelegerii conceptelor derivate ale dreptului,
Filosofia practica, prin cealalta componenta a sa, etica, ofera explicatii pertinente
asupra relatiilor dintre normativitatea juridica si cea morala, sociologia este stiinta
care ofera cadrul experimental al elaborarilor teoretice din domeniul Filosofiei
dreptului, Demografia si Statistica ofera informatii despre miscarea grupurilor
umane, utile in cercetarea originii normelor si comportamentelor juridice, iar
Economia politica si Stiinta politica ofera Filosofiei politice explicatii asupra
cadrului economic si politic, institutional in care se deruleaza fenomenul dreptului.
Concluzie: Filosofia dreptului este o disciplina filosofica, specie a filosofiei
practice. Ea nu se confunda cu stiinta dreptului.

Daca Filosofia dreptului este teoria dreptului natural, obiectiv, asa cum
se instituie el pe baza intelegerii esentei fiintei umane si a colectivitatilor
sociale, stiinta dreptului este teoria dreptului pozitiv, subiectiv, asa cum este el
conceput de catre sistemul institutional al unei organizari statale determinate
si pe baza unei doctrine juridice asumate.
Filosofia politica studiaza dreptul sub trei aspecte esentiale, interdependente:
aspectul logic, conceptual, aspectul fenomenologic, al originii si evolutiei dreptului
si aspectul deontologic, al idealitatii dreptului.
4. Metoda in filosofia si stiinta dreptului
4.1. Conceptul de metoda
Generic, prin metoda se intelege calea de urmat pentru a ajunge la un
rezultat. In cunoastere, calea de urmat pentru a ajunge la adevar (gr. : meta spre;
odos cale) Complexul de reguli carora gandirea trebuie sa li se conformeze in
procesul ei de cunoastere. Rene Descartes apreciaza ca metoda este un ansamblu
de reguli sigure si usoare gratie carora cine le va fi observat cu exactitate nu va
lua niciodata ceva fals ca adevarat si va ajunge, crutandu-si puterile mintii si
marindu-si progresiv stiinta, la cunoasterea adevarata a tuturor acelora de care va fi
capabil. Didier Julia formuleaza urmatoarea definitie: ansamblu de procedee care
conduc spiritul la un mod de a proceda determinat.
Teoria cunoasterii stiintifice (epistemologia) pune in evidenta doua
perechi metodologice fundamentale, consacrate in istoria cunoasterii: inductiedeductie si analiza-sinteza. Prima pereche evidentiaza directia cunoasterii in relatia
general-particular.
Inductia porneste de la aspecte particulare observate
(particularul)si concluzioneaza asupra intregului (generalul), cu o
anumita probabilitate.

 Deductia porneste de la o presupozitie asupra intregului

(generalul) si concluzioneaza, cu certitudine, asupra partilor
(particularul).
Cea de-a doua pereche evidentiaza aspectele calitative ale cunoasterii.
Analiza presupune descompunerea obiectului cercetarii in parti componente
si dezvaluirea insusirilor acestora.
Sinteza presupune recompunerea obiectului cercetarii prin evidentierea
insusirilor generale, esentiale si comune ale partilor. Se trece, astfel, de la
obiect la concept, de la fenomen la esenta, de la specie la gen.
4. Metoda in filosofie si stiinta
Daca in domeniul stiintelor empirice un ansamblu metodologic, structurat pe
baza metodelor fundamentale de mai sus reprezinta o achizitie cu caracter de
instrument permanent al cunoasterii, in filosofie accesul la metoda este mult mai
complicat. In filosofie, metoda este dependenta de doi factori corelativi: subiectul
cunoscator (filosoful) si obiectul cunoasterii (problema filosofica). Pe baza acestei
determinari a metodei, fiecare epoca a cunoasterii si fiecare filosof in parte
consacra propriul sistem metodologic. Cu toate acestea, prin contributia logicii la
conturarea metodologiei filosofice, perechile metodologice ale cunoasterii,
inductie-deductie, respectiv analiza-sinteza, raman metode fundamentale de
cercetare pentru filosofie. La acestea, insa, filosoful adauga, potrivit orientarii sale,
precum si prin raportare la domeniul cercetat, propriul sistem metodologic. Socrate
a inventat maieutica (mositul), Platon, Hegel si Marx sunt pilonii de rezistenta ai
dialecticii, Descartes a fondat indoiala, Kant a pus bazele metodei
transcendentale, Husserl a propus metoda fenomenologica, Carnap a initiat
metoda analitica, Gadamer a adus in filosofie metoda hermeneutica etc. O
contributie importanta la imbogatirea tezaurului metodologic o are F. Gonseth, care
incearca sa contureze o metodologie deschisa, care sa raspunda unor
comandamente majore ale cercetarii, cum ar fi: specificitatea diferitelor orizonturi
de realitate, limitele si caracterul dialectic al cunoasterii, valoarea cunostintelor
deja dobandite, gradul de precizie cerut de obiectivele cercetarii. Spre aceasta

viziune metodologica se indreapta perspectiva interdisciplinara in cercetarea

stiintifica, precum si cea totalizatoare, proprie filosofiei.
4.3. Cadrul metodologic al filosofiei dreptului
Ca ramura a filosofiei, Filosofia dreptului se supune exigentelor
metodologice ale acesteia. Avand, insa, un obiect distinct de cercetare, dreptul,
caruia ii sunt proprii anumite disponibilitati de cercetare, Filosofia dreptului este
mai sensibila la un anumit univers metodologic si mai opaca la altele. Asa cum
observa numerosi autori de Filosofia dreptului, obiectul acesteia este sensibil mai
ales la cuplurile metodologice inductie-deductie si analiza-sinteza. Totodata, aceste
cupluri metodologice au un impact diferit asupra cunoasterii, pe masura ce
patrundem in intimitatea obiectului cercetat. In cercetarea logica a dreptului
domina deductia, in timp ce in cea fenomenologica domina inductia. In cercetarea
idealului dreptului domina, de asemenea, deductia.
De o importanta majora, in conturarea filosofiei dreptului, este asumarea
unor metode consacrate istoric, cum ar fi cele propuse de Fr. Bacon (debarasarea
de idoli), pentru ca imaginea obtinuta sa fie obiectiva, sau de R. Descartes
(indoiala metodica), pentru ca ideile noastre sa fie clare si distincte.
In perspectiva istorica, evolutia Filosofiei dreptului nu ar fi fost posibila fara
inovatiile metodologice ale lui Socrate, Platon, Toma dAquino, Kant, Hegel s.a.
Socrate a reusit sa insufle atenienilor sentimentul dreptului prin punerea acestora in
situatia de a descoperi singuri (maieutica) ce este drept si nedrept. Platon
evidentiaza rolul legilor in cetate cu ajutorul dialogului (dialogul Legile). Toma
dAquino, impreuna cu intreaga filosofie medievala descopera esenta divina a
dreptului, prin metoda transcendentala de factura religioasa, in timp ce Kant
foloseste aceeasi metoda, dar de factura laica, coborand transcendenta din cer, in
spiritul uman si conturand, astfel, ideea de drept subiectiv, in opozitie cu cel
obiectiv. Logicismul filosofic, precum si curentele ce i-au urmat, indeosebi Analiza
logica a limbajului au facut posibila dezvaluirea valentelor conceptuale ale notiunii
dreptului, in timp ce Filosofia vietii, Existentialismul si Filosofia post-moderna a
omului, exacerband tema unicitatii fiintei umane si a totalitatii ca trasatura a
existentei, au deschis calea unei adevarate filosofii a Drepturilor omului, cea mai
vehiculata tema contemporana de Filosofie politica si juridica. Hermeneutica, desi

o metoda tarzie a filosofiei, operanta initial mai ales in istorie si antropologie,

aduce cu sine importante avantaje pentru Filosofia dreptului, indeosebi in
cercetarea esentei si cauzalitatii unor fenomene istorice de drept.
Nu putem incheia inventarul metodelor Filosofiei dreptului fara sa
evidentiem relevanta metodei structurale, propusa filosofiei de L.von Bertalanffi si
utila Filosofiei dreptului pentru capacitatea acesteia de a evidentia caracterul
sistemic al realitatilor juridice, relatiile dintre componentele sistemelor juridice,
precum si structuralitatea si comunicabilitatea dreptului, adat sub aspect diacronic
(in evolutie istorica), cat si sub aspect sincronic (in procesul diseminarii lui
regionale si globale).
5. Domeniile filosofiei
Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem principalele
domenii de care s-a preocupat filosofia, partile ei componente si disciplinele
filosofice ce se constituie in procesul devenirii obiectului si problematicii ei:

Ontologia, este domeniul primar, initial al reflectiei filosofice, care

vizeaza studiul existentei, al naturii si al modului ei de a fi. Problematica ontologiei
cunoaste si ea o evolutie strans legata de dezvoltarea practicii social-istorice si a
cunoasterii stiintifice. Aceasta explica de ce problematica ontologiei a evoluat
treptat, de la o ontologie a naturii spre ontologia sociala si umana, in sfera ei
cuprinzandu-se astazi explicatii referitoare la natura, om, societate si raporturile
dintre ele.
Gnoseologia, este al doilea mare domeniu al filosofiei care apare relativ
tarziu in raport cu primul si anume odata cu introducerea momentului subiectiv in
filosofie, (prin acel dicton socratic Cunoaste-te pe tine insuti), ocupandu-se de
studiul posibilitatii cunoasterii, a cailor, metodelor, formelor si valorii cunoasterii.
Metodologia, este teoria despre metoda si vizeaza studiul cailor,
mijloacelor si procedeelor dupa care se conduce subiectul in investigarea
obiectului, in vederea sporirii eficientei cunoasterii si

actiunii umane.
Axiologia, este acea parte a filosofiei ce se ocupa cu studiului valorilor
(natura, geneza, functionalitatea si ierarhia valorilor, etc.), dinamica si implicatiile
acestora in procesul devenirii omului si a societatii umane;
Antropologia filosofica, este punctul de intersectie al tuturor cercetarilor
referitoare la om si la raportul acestuia cu mediul. Ea studiaza problematica omului
sub aspectele sale cele mai generale, prin sintetizarea datelor tuturor stiintelor
particulare despre om (biologie, psihologie, antropologie).
Filosofia sociala, vizeaza probleme ca: natura societatii, raportul individsocietate, factorii determinanti ai existentei si devenirii vietii sociale, progresul
social.
Filosofia istoriei, axata in principal pe solutionarea urmatoarelor intrebari:
este istoria o stiinta?; are procesul istoric un sens, si care este acesta?; ce rol au
masele si personalitatile in istorie?;
Filosofia culturii, are ca obiect de studiu procesul creatiei umane si
rezultatul acestui proces fenomenul cultural si civilizatia umana in
multidimensionalitatea sa, precum si inter-relatiile acestuia cu celelalte
componente ale sistemului social global,
Filosofia religiei, este acel domeniu al filosofiei ce are ca teme principale:
originea si esenta religiei, tipurile de viata religioasa, ideea de sacru, rational si
irational in viata religioasa, etc.
Praxiologia, este acea disciplina filosofica ce studiaza structura generala a
actiunii umane, conditiile organizarii si desfasurarii ei, pentru a fi cat mai eficienta.
Logica, este acea ramura a filosofiei care studiaza legile si regulile gandirii
corecte care a aparut in cadrul sistemului filosofic al lui Aristotel si a evoluat de-a
lungul timpului, in paralel cu filosofia.
Etica, este ca disciplina filosofica, teoria despre morala. S-a constituit si sa dezvoltat ca o componenta statornica a reflectiei filosofice, semnificand ratiunea
practica prin fundamentarea unui

sistem determinat de norme morale in viata oamenilor.

Estetica, este teoria generala despre arta, care cerceteaza producerea si
perceperea frumosului artistic, conditiile aparitiei, determinarea si functia sociala a
artei.
Filosofia dreptului (sau filosofia juridica).
Rezulta din aceasta structurare vastitatea problematicii filosofiei, caracterul
sau peren si dinamic, conexiunea domeniilor si a disciplinelor filosofice in
procesul practicii social-istorice, care a traversat veacurile.
6. Scoli si curente din universul juridic
6.1. Dreptul natural
In cadrul gandirii juridice cu un larg rasunet si o mare longevitate, cu
momente de ascensiune, eclipsa si renastere, cu germeni inca din antichitate, cu
evocari si in epoca contemporana, se inscrie scoala dreptului natural.
Fundamentele scolii dreptului natural trebuie cautate in ideea de ordine universala
care guverneaza pe toti
oamenii si ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o
permanenta a naturii umane in orice loc si in orice timp. Se poate constata o
dualitate a conceperii dreptului: existenta unui drept pozitiv, creatie a oamenilor,
care se concretizeaza in legi si alte acte normative si a unui drept natural, care nu
este o creatie voluntara a oamenilor si are un caracter etern, universal si se impune
dreptului pozitiv.
Originea conceptiei dreptului natural o gasim inca in antichitatea greaca,
la filosofii greci si apoi la cei romani. Gandirea greaca era impregnata de caracterul
sacru al legilor, inradacinate in traditiile cele mai vechi, aureolate de credinte
religioase. Se facea distinctie intre legea naturala si legea scrisa, intre justitia
naturala si cea legala. In evul mediu, parintii bisericii, printre care si Augustin, au
mentionat ideea dreptului natural, cautand insa sa-i dea un fundament religios.
Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin dat ratiunii spre
binele comun (Toma D`Aquino).

In secolele al XVII si al XVIII, in epoca Renasterii, in conditiile luptei dintre

monarhul absolut si suprematia bisericii, noile clase sociale ale societatii fac apel la
principiile generale ale dreptului natural pentru a-si justifica actiunile. Autoritatea
spirituala a dreptului divin este inlocuita cu cea a ratiunii si explicatia dreptului
natural se da recurgandu-se la ratiunea umana. Functia contractului social este
aceea de a apara drepturile naturale ale omului in relatia cu guvernantii societatii.
Desi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept natural,
Montesquieu introduce o nota distincta, sustinand ca dreptul variaza in functie de
mediul natural, istoric si social. In secolul al XIXlea incepand cu aparitia
neokantianismului a avut loc o adevarata renastere a scolii dreptului natural,
tendinta continuata si in secolul al XX-lea.
Juristul italian Giorgio Del Vecchio considera dreptul natural ca un principiu
de evolutie juridica prin care umanitatea este ghidata si tinde spre o mai mare
autonomie a omului. El concepe democratia ca facand parte din dreptul natural
modern, pentru ca valorile cuprinse in legea democratica reprezinta deciziile
politice cele mai stabile care pot fi gandite ca aplicabile prin constrangere.
Scoala dreptului natural are meritul de a fi evidentiat cu pregnanta ca omul si
drepturile sale inerente trebuie sa reprezinte o permanenta esentiala a dreptului. In
acelasi timp ea nu a fost scutita de multiple critici, intre care abordarea anistorica,
abstracta si asociala a dreptului.
6. Idealismul in drept
Filosofia germana a secolelor XVIII si XIX a exercitat o influenta puternica
asupra dezvoltarii gandirii juridice, prin reprezentantii sai cei mai de seama: Kant,
Fichte si Hegel. Nota definitorie comuna pentru toti trei o reprezinta intelegerea
omului ca fiinta rationala, care se bucura de liberul arbitru, distinct de natura, pe
care o poate lumina prin ratiune.
Facand distinctie intre sfera moralei si sfera dreptului, Kant apreciaza ca
moralitatea consta in conformitatea intentiilor noastre cu cerintele imperativului
categoric. Dreptul permite convietuirea dintre vointele libere, el fiind o totalitate de
conditii in care vointa libera a fiecaruia poate coexista cu vointa libera a tuturor, in

conformitate cu o lege universala a libertatii, dreptul implicand puterea de a

constrange.
Urmasii imediati ai lui Kant au fost Fichte, Schelling si Hegel. Sunt cei mai
importanti reprezentanti ai curentului filosofic numit romantismul filosofic
german.
Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din a cea parte a
relatiilor personale care reglementeaza recunoasterea si delimitarea sferelor de
libertate, pe baza libertatii individuale si a drepturilor fundamentale.
Herman Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al miscarii filosofice
care cerea o intoarcere la Kant in planul gandirii filosofiei dreptului. El considera
ca persoana reprezinta conceptul central al dreptului. Criteriul fundamental pentru
programarea evolutiei viitoare a dreptului trebuie sa fie ideea kantiana a omului,
considerat ca scop in sine. Preconiza concilierea armonioasa intre valorile kantiene
cu caracter rational, cu realitatea zilnica, inferioara acestor idealuri, dar spre care
tinde totusi.
Departe de a fi un curent pe deplin unitar, ceea ce am numit idealismul in
drept, a cunoscut abordari diferite, interferente cu alte scoli si curente
controversate. Filosofia dreptului din aceasta perspectiva, trebuie sa clarifice
fundamentele valorilor sociale si ale postulatelor juridice, sa analizeze sistemele
juridice posibile, afinitatile si contradictiile existente in cadrul acestora.
Alte contributii importante la afirmarea gandirii neokantiene au avut
fenomenologia (prin reprezentantul cel mai stralucit, Edmund Husserl) si
existentialismul, curent filosofic de mare rezonanta in contemporaneitate, prin
Heidegger, Jaspers si Sartre.
Din perspectiva filosofiei dreptului, se poate remarca inca o data, intr-o
maniera specifica, faptul ca lupta pentru realizarea de sine a individului nu se poate
face decat in cadrul ordinii sociale, al unui minimum de reguli pentru viata in
comuna indivizilor, in conditii care permit fiecaruia sa se realizeze, fara teama de
haos.

S-a apreciat ca fenomenologia si existentialismul au permis pe terenul

filosofiei dreptului o noua perspectiva a vechiului conflict intre exigentele
colectivitatii si revendicarile individului, tentativa de a revolutiona conflictul
aparent insolubil intre ierarhia de valori eterna si rigida a dreptului natural si
relativismul modern, care lasa la latitudinea individului sa decida intre valorile in
contradictie, in functie de convingerea sa. S-a deschis calea pentru aprecierea
acestui conflict intr-o ordine juridica concreta, avand in vedere echilibrul intre
aceste valori si interese, intr-o colectivitate data, la un moment dat.
6.3. Pozitivism juridic si pluralism normativ
Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea stiintei moderne, care, prin
noile descoperiri stiintifice in astronomie, biologie, chimie, fizica, etc., a afectat
profund conceptiile filosofice despre om, cunoastere, univers. In prim planul
cunoasterii au fost situate nu ideile pure, ci faptele, experienta, practica, metodele
experimentale de observare a faptelor. Una dintre primele interpretari filosofice ale
noii orientari ii apartine lui August Comte, care considera faza stiintifica sau
pozitivista ca o faza distincta, superioara a istoriei umane, dupa faza teologica si
cea metafizica.
Termenul de pozitivism in filosofie, nu are o semnificatie unica, general
acceptata, el desemnand si alte curente filosofice precum: empirismul,
pragmatismul. Semnificatia centrala care ne intereseaza din perspectiva filosofiei
dreptului, consta in respingerea oricaror idei de drept natural, a oricarei justitii
transcedentale si in incercarea de a orienta exclusiv cunoasterea juridica spre
realitatile economice, sociale, politice, juridice, etc. Se pot evidentia urmatoarele
variante de pozitivism:
Utilitarismul, reprezinta o reactie impotriva caracterului abstract al
filosofiei politice si al filosofiei dreptului din secolul al XVIII-lea. Principiul
utilitatii include toate aspectele ce tin de imperiul placerii si al suferintei,
sentimente eterne si irezistibile ale vietii, care inlocuiesc notiunile de dreptate,
nedreptate, moralitate si imoralitate.
Scopul final al legislatiei il reprezinta maxima fericire pentru un numar cat
mai mare de oameni. John Stuart Mill incearca o sinteza intre dreptate si utilitate,

relevand subordonarea interesului individual fata de cel general, realizabila prin

organizare sociala, sanctiune si educatie.
Pozitivismul sociologic, se contureaza in masura in care societatea este
cercetata stiintific tot mai aprofundat, centrul de greutate al evolutiei dreptului
fiind societatea insasi. Aceasta inseamna delimitarea unui obiect propriu de
cercetare reprezentat de realitatea sociala integrala a dreptului in geneza, structura,
dinamica si
functionalitatea sa si utilizarea unui anumit set de investigare a fenomenelor
juridice. In acest sens se face apel la metodele sociologiei generale: observatia
sociologica, analiza de continut, ancheta, sondajul de opinie, studiul de caz, dar si
la metodele utilizate in general in stiintele sociale: metoda logica, metoda sociala,
metoda comparativa, etc.
Pozitivismul pragmatic, este reprezentat cel mai bine de catre realismul
juridic american si realismul juridic scandinav.
Ceea ce conteaza cu adevarat in drept, afirma exegetii realismului juridic
american, nu sunt propozitiile normative si conceptele, ci conduita practica a
persoanelor oficiale, modul real in care se solutioneaza litigiile. Pentru a pune de
acord dreptul cu transformarile sociale trebuie sa se atribuie un rol discretionar
instantelor judecatoresti. In aceasta viziune judecatorul este intelept si creator, liber
de paragrafe si precedente, cu o perceptie clara si calma si o evaluare a rezultatelor
sociale puse in joc in fiecare cauza.
Realismul juridic scandinav este o critica filosofica indreptata impotriva
fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el respinge filosofia dreptului
natural, orice idee de justitie absoluta care controleaza si dirijeaza dreptul pozitiv,
dar si conceptiile care substituie imperativelor dreptului natural imperativul
suveranitatii statului modern, care reclama supunerea neconditionata a supusilor
fata de stat, prin drepturi si obligatii.
Dreptul nu este altceva decat viata insasi a umanitatii in grupuri organizate si
conditiile care fac posibila coexistenta pasnica a indivizilor si grupurilor sociale,
cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este determinat intr-o
societate de interesul social (necesitatile minime ale vietii materiale, securitatea

persoanei, a proprietatii, libertatea de actiune,etc.) In aceasta viziune nu

sentimentul justitiei, drepturile naturale inspira sau orienteaza legea, ci
sentimentele de justitie sunt ghidate de lege, de modul in care aceasta se aplica
concret.
Mecanismul juridic, inteles ca ansamblu de activitati legislative,
administrative si judiciare, trebuie sa functioneze in afara oricarei ideologii si sa
asigure ce mai bun echilibru posibil intre exigentele sociale, actiunile si aspiratiile
rivale intr-o anumita comunitate.
Pozitivismul analitic, considera ca dreptul este o creatie a statului, a carui
autoritate nu poate fi pusa sub semnul indoielii. Dreptul inseamna totalitatea
normelor in vigoare, dintr-o epoca data si dintr-un stat dat. Din perspectiva
pozitivismului analitic aceasta realitate normativa cat si realitatea conceptelor
juridice, constituie obiectul veritabil al doctrinei si filosofiei dreptului. Dreptul
pozitiv se caracterizeaza prin patru elemente: ordin (comandament), sanctiune,
indatorire si suveranitate. Unul dintre reprezentantii sai, Georg Jellinek,
evidentiaza patru trasaturi ale normei juridice:
a) privesc conduita exterioara a oamenilor si sunt aplicabile in raporturile
dintre ei;
b) sunt norme care provin de la o autoritate exterioara;
c) forta obligatorie a acestor norme este garantata este garantata de puterea
exterioara a statului;
d) o anumita eficacitate a normelor juridice.
6.4. Unele reflectii asupra dreptului comunitar
Reflectia contemporana asupra dreptului nu poate fi o cunoastere incheiata,
ea este deschisa si in devenire, efervescenta, cu elemente de reevaluare a unor scoli
si curente de aparitie a unor tendinte noi ca urmare a evolutiei societatii, a
experientei sociale contemporane, a progresului gandirii juridice. Apar realitati
juridice si centre de interes practic si doctrinar noi care suscita discutii, nasc
controverse, polarizeaza idei, teorii si conceptii, apte sa constituie noi curente

juridice. Evidentiem acest aspect, cu cateva consideratii privind dreptul comunitar,

ale carui izvoare pot fi grupate in mai multe categorii:
- izvoare primare, in care sunt incluse actele juridice fundamentale ale
dreptului comunitar (deciziile si tratatele de aderare, Tratatul de la Maastricht,
etc.);
- izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de institutiile
comunitare in scopul aplicarii prevederilor Tratatului, regulamente, directive,
decizii. Acestea au un caracter juridic obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului
primar;
- izvoare tertiare, care includ acele regulamente, directive, decizii, ce
dobandesc forta juridica din regulile de drept comunitar secundar;
- principiile generale ale dreptului, avand in vedere noutatea dreptului
comunitar;
- jurisprudenta Curtii comunitare de Justitie, intrucat in numeroase
probleme Curtea de Justitie completeaza si precizeaza dispozitiile Tratatului,
concomitent cu asigurarea respectarii lor;
- regulile dreptului international, care desi nu au o natura obligatorie, ele
sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept;
- dreptul national, care uneori poate constitui izvor al dreptului comunitar
prin referiri fie exprese, fie implicite.
Natura juridica in general si identitatea Comunitatii europene au constituit
problema fundamentala ce s-a pus in doctrina dupa ce a fost instituita prima dintre
Comunitatile europene, respectiv, C.E.C.O.
Curtea de justitie a subliniat clar specificitatea Comunitatii europene,
instituind o comunitate pe o durata nelimitata, dotata cu atributii proprii, cu
personalitate juridica si capacitate de reprezentare internationala si mai ales cu
puteri reale izvorate dintr-o limitare a competentei sau un transfer de atributii de la
state la Comunitate.

In concluzie, Comunitatile reprezinta un ansamblu specific bazat pe o

repartizare a competentelor suverane intre acestea si statele membre, competentele
comunitare fiind exercitate in comun in cadrul sistemului institutional comunitar,
putandu-se vorbi in acest sens de o integrare. Prioritatea dreptului comunitar
consacra faptul ca o lege nationala posterioara intrarii in vigoare a unei reguli
comunitare, trebuie sa respecte aceasta regula, astfel ar pune in cauza insasi
existenta Comunitatii.

[1] Giorgio Del Vecchio, Lectii de filosofie juridica, Editura Europa

Nova, 1992, pag. 28.
4

[2] Idem, pag. 30.

[3] Filosofia dreptului a fost reprezentata de-a lungul devenirii ei, fie de

catre filosofi precum Aristotel, Toma DAquino, Hobbes, Locke, Leibnitz,

Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.( in Romania: S. Barnutiu, V. Conta, D. Gusti, P.
Andrei, s.a.), fie de catre juristi filosofi ca H. Grotius, Montesquieu, Kelsen,
Fechner, Giorgio Del Vecchio, s.a.( la noi: M.Djuvara, E. Sperantia).

4
5
6