Sunteți pe pagina 1din 22

TEMA 7 -TACTICA ASCULTARII UNOR CATEGORII DE PARTICIPANTI IN

PROCESUL PENAL; REGULI SI PROCEDEE TACTICE IN EFECTUAREA UNOR ACTE


DE URMARIRE PENALA

Introducere

Învinuitul sau inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal care poate contribui, în măsura în
care doreşte, la corecta soluţionare a cauzei. El se confruntă psihologic cu anchetatorul, şi bătălia va fi
câştigată de cel care are nervii tari şi cele mai plauzibile atuuri. Anchetatorul trebuie să ştie că poziţia lui
în ierarhia socială nu-i va fi suficientă pentru a învinge. Criminalistica tactică este în măsură să-i asigure
succesul dacă respectă cu stricteţe regulile jocului şi nu se lasă condus de hazard.

Continutul cursului

Page 2 of 7

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului, a martorului şi a persoanei vătămate


Printre mijloacele de probă în procesul penal, întâlnim şi declaraţiile învinuitului sau inculpatului,
declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, declaraţiile părţii responsabile civilmente şi declaraţiile martorilor.
În procesul penal, declaraţiile părţilor şi a persoanelor sus menţionate pentru a fi mijloace de probă,
trebuie consemnate în anumite modalităţi prevăzute de lege, respectându-se unele dispoziţii, procedurale
şi reguli de tactică criminalistică.
Rezultă, că organele de urmărire penală cu ocazia audierii învinuitului sau inculpatului, părţii vătămate,
părţii civile, părţii responsabile civilmente şi a martorilor, trebuie să aibă în vedere regulile în temeiul
cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.
Pentru ca o persoană să dobândească în procesul penal calitate procesuală, trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii :
- să existe un proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor judiciare;
- să fie identificate părţile, precum şi persoane fizice care au cunoştinţă despre fapte şi împrejurări de fapt
menite să ajute la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
- părţile şi persoanele fizice să fie ascultate de către organele judiciare.

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului

Importanţa ascultării învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală şi de tactică criminalistică, efectuată de
organele de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea
adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.
Importanţa ascultării învinuitului sau inculpatului constă în următoarele:
a) constituie o garanţie a dreptului de apărare;
b) permite obţinerea unor noi probe în cauza penală atât în acuzare cât şi în apărare, întrucât acesta
cunoaşte cel mai bine împrejurările în care a fost comisă infracţiunea, putând contribui în mare măsură la
aflarea adevărului;
c) permite verificarea concluziilor preliminare, a versiunilor emise de către organele de cercetare penală,
dând posibilitatea îndreptării greşelilor în timp util şi respectării depline a legalităţii;
d) obligaţia organelor judiciare de a-l asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale
desfăşurării procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte
de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a
acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. De aceea, îl va încunoştinţa cu privire
la dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată
atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se
pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu
aceasta.
Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire panală, înainte de a-l
asculta, îi cere să dea o declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce (art. 70 alin. 2 şi
3 C.p.p.).
În faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale şi la sfârşitul acesteia;
când este atacată încheierea pronunţată de instanţă în cursul urmării penale privind arestarea preventivă
(art. 70 alin. 3, art. 1403 alin. 3, art. 232 şi art. 255); inculpatul este ascultat la luarea măsurii arestării
preventive şi când este atacată încheierea pronunţată de instanţă în cursul urmării penale privind
arestarea preventivă (art. 1403 alin. 3, art. 1491, art. 150 alin. 1 şi art. 236 C.p.p.), în cazul continuării
cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale – art. 237 C.p.p. şi cu ocazia prezentării materialului
de urmărire penală (art. 250 şi 257 C.p.p.).
Cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, acestuia i se dă posibilitatea să-şi expună cât mai
complet argumentele, este ajutat să–şi amintească detalii şi să propună probe în apărarea sa, probe a
căror importanţă nu trebuie niciodată subestimată.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage sancţiunea nulităţii,
deoarece prin aceasta este încălcat dreptul său de apărare.

Pregătirea în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului

Pentru ca această activitate să contribuie la lămurirea tuturor problemelor cauzei, este necesar să fie
pregătită temeinic şi să se desfăşoare cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi a regulilor de tactică
criminalistică.
Pregătirea în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului constă în următoarele activităţi:
a) Studierea atentă a materialului existent în cauză, precum şi a altor materiale.
Astfel, organul de cercetare penală îşi asigură o poziţie superioară faţă de învinuit sau inculpat ceea ce îi
permite să efectueze ascultarea în mod calm, degajat, dar într-o continuă stare de atenţie pentru a
surprinde reacţiile acestuia la întrebările puse.
b) Culegerea de date referitoare la persoana învinuitului sau inculpatului.
Stabilirea acestor date permite organului de cercetare penală să aleagă procedeul tactic de ascultare a
învinuitului sau inculpatului.
c) Întocmirea planului de ascultare.
Planul de ascultare se întocmeşte sub forma unui chestionar sau sub forma unui tabel, pentru fiecare
învinuit sau inculpat în parte şi pentru fiecare ascultare în parte, de obicei în cauzele complexe când sunt
cercetate infracţiuni cu un pericol social mai grav.
El va cuprinde, în principiu, următoarele rubrici:

Nr. crt. Probleme de lămurit Întrebări ce se vor adresa învinuitului sau inculpatului
La sfârşitul planului de ascultare se notează data şi locul unde se va face ascultarea, modalitatea de
chemare a învinuitului sau inculpatului, dacă este chemat în stare de libertate sau nu şi semnătura
organului de cercetare penală care l-a întocmit.
Prima întrebare care va fi trecută în planul de ascultare va fi în legătură cu învinuirea ce se aduce
persoanei respective.
Planul de ascultare nu este rigid, el putând suferi modificări pe parcursul desfăşurării ascultării, în raport
de problemele noi apărute din relaţiile învinuitului sau inculpatului, de apariţia unor contradicţii, de
argumentele prezentate de acesta, de schimbarea conduitei sale în timpul ascultării.
d) Stabilirea timpului şi locul unde se va efectua ascultarea învinuitului sau inculpatului.
Pregătind ascultarea învinuitului sau inculpatului, organul de cercetare penală trebuie să stabilească
locul, timpul şi mijlocul prin care va fi chemat pentru ascultare.
De regulă, ascultarea învinuitului sau inculpatului se face la organele de urmărire penală.
În anumite situaţii, în care învinuitul sau inculpatul nu se poate deplasa la sediul organului de urmărire
penală, deoarece este bolnav şi netransportabil, satisface serviciul militar într-o altă localitate etc.,
organul de urmărire penală procedează la ascultarea acestuia acolo unde se găseşte. (art. 74 C.p.p.).

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge, în principal, următoarele etape:


a) verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului şi ascultarea lui cu privire la datele personale;
b) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, despre dreptul de a fi asistat de un apărător ales
sau numit din oficiu;
c) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, cu privire la fapta pentru care este învinuit şi
încadrarea juridică a acesteia, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată
atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa (dreptul la tăcere);
d) ascultarea relatării libere a învinuitului sau inculpatului;
e) punerea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului;
f) consemnarea declaraţiei învinuitului sau inculpatului;
g) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are obligaţia să anunţe în scris, în termen de 3
zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal.
Organele de urmărire penală, înainte de a-l asculta pe învinuit sau inculpat, cere acestuia să dea o
declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce însă, dacă acesta consimte (art. 70 alin. 3
C.p.p).
Învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se poate servi de
însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut (art. 71 alin. 5 C.p.p.).

Unele probleme privind psihologia învinuitului sau inculpatului. Probleme tactice folosite în ascultarea
învinuitului sau inculpatului
În timpul ascultării, organele de urmărire penală vor studia personalitatea individului, urmărindu-i reacţiile
şi exteriorizările psihice, din care vor căuta să diferenţieze pe cele reale de cele false.
Comportarea învinuiţilor sau inculpaţilor în timpul ascultării se va diferenţia după personalitatea acestora,
după felul de comportare socială, după temperament, după natura infracţiunii comise, după faptul dacă
sunt infractori primari sau recidivişti, după felul probelor administrate împotriva lor etc..
Organele de cercetare penală vor încerca să abordeze în mod gradat procesele psihice care
caracterizează personalitatea infractorului în săvârşirea faptei penale de la deliberarea şi luarea hotărârii
de a comite infracţiunea şi până la comportamentul post-ilicit şi tentativele de a se sustrage de la
răspunderea penală. În acest sens, vor fi avute în vedere procesele psihologice, care:
- se produc până la luarea hotărârii de a comite o infracţiune (apariţia trebuinţelor şi a mobilului,
proliferarea intenţiei ilicite);
- au loc din momentul luării hotărârii până la săvârşirea faptei;
- au loc pe parcursul săvârşirii infracţiunii (în faza tentativei şi a - consumării faptei), momentele de slabă
concentrare psihologică ale infractorului cele mai prielnice pentru a lăsa urme la locul săvârşirii infracţiunii
sau a comite alte greşeli care să-l dovedească drept autor;
- se produc după săvârşirea infracţiunii, în intenţia ascunderii săvârşirii infracţiunii şi sustragerii de la
răspunderea penală.
În urmărirea scopului lor, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloc care i-ar putea ajuta: minciuna,
perfidia, atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau
pentru situaţia în care au ajuns „siliţi de împrejurări“ şi până la aroganţă şi chiar intimidarea anchetatorului
apreciind desfăşurarea cercetărilor ca tendenţioasă, ilegală etc. deseori lăsând a se înţelege că, în scopul
„punerii lucrurilor la punct“, vor apela la „persoane foarte importante“ cu care au relaţii.

Procedeele tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului


Pentru ca organele de urmărire penală să obţină de la învinuiţi sau inculpaţi declaraţii complete şi
adevărate, este necesară folosirea unor procedee tactice de ascultare, în raport cu natura infracţiunii
comise, cu metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea acesteia cu numărul participanţilor, valoarea
probelor administrate în cauză, precum şi în funcţie de caracterul persoanei învinuitului sau inculpatului.

Procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului sunt:


- justificarea modului cum şi-a folosit timpul anterior, în momentul şi după comiterea faptei;
- ascultarea repetată asupra aceleiaşi fapte şi în mod amănunţit;
- prezentarea progresivă a probelor de vinovăţie;
- ascultarea învinuitului sau inculpatului despre activitatea altor învinuiţi sau inculpaţi;
- ascultarea încrucişată de către doi sau mai mulţi lucrători de poliţie;
- expunerea de către poliţist, a modului cum a fost săvârşită infracţiunea (pe baza versiunilor elaborate în
raport de probele administrate în cauză).

Consemnarea declaraţiei învinuitului sau inculpatului

Pentru ca declaraţiile să poată fi folosite în cadrul procesului penal şi pentru a se reţine cu fidelitate ceea
ce învinuitul sau inculpatul declară, legea prevede obligativitatea consemnării în scris a acestor declaraţii
(art. 73 alin. 1 C.p.p.).
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, la persoana a-I-a singular.
Învinuitului sau inculpatului i se oferă posibilitatea de a verifica dacă cele relatate de el au fost
consemnate în mod corect în declaraţia scrisă. În acest sens, legea prevede că declaraţia se citeşte
acestuia, iar dacă învinuitul sau inculpatul cere, i se dă să o citească. Când învinuitul sau inculpatul este
de acord cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Această prevedere a legii,
se impune pentru a se înlătura posibilitatea ca la sfârşitul declaraţiei să se facă adăugiri. Sunt situaţii
când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze declaraţia sa, făcându-se menţiune în
declaraţia scrisă despre aceasta.
Pentru a conferi un caracter oficial declaraţiei învinuitului sau inculpatului, aceasta va fi semnată atât de
către cel care a dat-o, de apărător care a asistat la această activitate, cât şi de organul judiciar în faţa
căruia învinuitul sau inculpatul a fost ascultat.
Când învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau doreşte să facă
completări, rectificări sau precizări, acestea vor fi consemnate şi semnate ca şi declaraţiile date iniţial (art.
73 alin. 4 C.p.p.).
Legea procesual penală nu acordă o forţă probantă deosebită declaraţiei învinuitului sau inculpatului,
indiferent de conţinutul acesteia (recunoaştere a faptei, negare a faptei etc.), precizându-se că
„declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză“ (art. 69 C.p.p.).

Tactica ascultării martorului. Unele probleme privind psihologia martorului

Noţiunea martorului şi importanţa declaraţiei acestuia


Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să
servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.p.p.).
Ascultarea martorului este o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în
totalitatea întrebărilor puse martorilor şi explicaţiilor ce se obţin de la aceştia în vederea stabilirii faptelor şi
împrejurărilor de fapt care au importanţă probatorie în cauză, precum şi cu privire la identitatea, locul
naşterii, domiciliul şi relaţiile cu părţile.
Declaraţiile martorilor constituie cel mai frecvent mijloc de probă, fiind folosit aproape în orice cauză
penală. Indiferent de natura infracţiunii săvârşite, rolul martorilor în aflarea adevărului este deosebit,
tocmai datorită faptelor şi împrejurărilor pe care aceştia le pot lămuri - prin depoziţiile pe care le fac - mai
ales dacă cele relatate sunt percepute în mod nemijlocit.
Ca şi în cazul celorlalte mijloace de probă, declaraţiile martorilor au valoare probatorie numai în măsura
în care se coroborează cu celelalte probe şi mijloace de probă administrate în cauză.

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor sau care nu sunt obligate să depună ca martor
Organele judiciare au dreptul de a asculta ca martori în principiu orice persoană care are cunoştinţă
despre cauză. Pot fi audiaţi chiar minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, ascultarea lor făcându-se în
prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi
educare, fără însă a depune jurământ. Infirmităţile fizice creează incapacităţi de ascultare a martorilor
numai pentru faptele care se percep într-un anumit mod (ex.: pentru orbi faptele văzute, pentru surzi cele
auzite etc.).
Conform art. 861 alin. 7 din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă
identitate şi investigatorii sub acoperire.
Legea însă, exceptează unele persoane de la obligaţia de a depune ca martor, şi anume:
Nu poate fi ascultat ca martor persoana obligată a păstra secretul profesional (avocat, medic, notar etc.);
Nu pot fi ascultate ca martori persoanele care au în cauza penală calitatea de părţi;
Nu pot fi ascultate ca martori în şedinţa de judecată, persoanele sub 16 ani, în cauzele privind
infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii, admiţându-se prezentarea unor audieri efectuate în
prealabil, prin înregistrări audio-video (art. 864 din C.p.p.);
Nu poate fi obligate să depună ca martor soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului.

Drepturile şi îndatoririle martorilor


Persoana care este ascultată ca martor în procesul penal are următoarele drepturi:
- să-şi formuleze declaraţia cum doreşte;
- să-i fie protejate datele de identificare, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea
identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori reşedinţă ar fi periclitată viaţa,
integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane;
- are dreptul să i se atribuie o altă identitate sub care să apară în faţa organelor judiciare, la cerere,
măsură dispusă de către procuror în faza de urmărire penală şi de instanţa de judecată în cursul judecăţii;
- are dreptul ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa sa ori să-i asigure o reşedinţă
temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al instanţei şi înapoi la
domiciliu sau reşedinţă (art. 865 din C.p.p.);
- să-i fie plătită ziua de muncă;
- să i se restituie cheltuielile de transport, cazare, masă, precum şi alte cheltuieli necesare prilejuite de
chemarea sa;
- să nu se folosească împotriva sa violenţe sau ameninţări;
- să revină asupra declaraţiilor sale - cu motivarea amănunţită.
Ca obligaţii, persoana chemată ca martor trebuie să:
- se prezinte la locul, data şi ora fixată de către organul judiciar;
- declare tot ce ştie în legătură cu ceea ce cunoaşte despre faptă;
- spună numai adevărul, întrucât altfel comite infracţiunea de mărturie mincinoasă pedepsită de legea
penală.

Pregătirea pentru ascultarea martorului


Obţinerea unor declaraţii veridice şi complete, care să ducă la aflarea adevărului, este influenţată în mod
hotărâtor şi de modul în care se face pregătirea ascultării.
Principalele activităţi pregătitoare în vederea ascultării martorilor sunt:
a) studierea materialului existent în cauză;
b) culegerea unor date despre persoana martorului ce urmează a fi ascultată;
c) întocmirea planului de ascultare;
d) stabilirea locului, timpului şi modului de chemare a martorului;
e) asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura ascultarea.

Etapele ascultării martorului


Activitatea procesuală şi de tactică criminalistică privind ascultarea martorilor parcurge aceleaşi etape ca
şi în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului ori a ascultării părţii vătămate, părţii civile sau părţii
responsabile civilmente, cu o singură excepţie: “depunerea jurământului conform art. 85 din C.p.p şi art.
260 din C.p.“

Etapele ascultării martorului sunt următoarele:


a) verificarea identităţii martorului şi ascultarea acestuia cu privire la datele personale;
b) depunerea jurământului conform prevederilor art. 85 din C.p.p şi art. 260 din C.p.:
„Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“
În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau biblie.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.
Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ:
“Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.“
Martorul, care din motive de conştiinţă sau confesiune, nu depune jurământul, va rosti în faţa organelor
judiciare următoarea formulă:
“Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu“.
c) ascultarea relatării libere;
d) punerea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor;
e) redactarea declaraţiei scrise a martorului. Martorul poate fi ascultat şi prin intermediul unei reţele de
televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut dar, numai când
există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia
de domiciliu sau reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritate corporală sau libertatea lui sau a altei
persoane. Atribuirea unei alte identităţi martorului se dispune de către procuror în faza de urmărire penală
şi de instanţa de judecată în cursul judecăţii. Audierea martorului se face în prezenţa procurorului (art.
862 alin. 2 C.p.p.).
Unele probleme privind psihologia martorului. Factorii care pot influenţa mărturia.
Practica organelor judiciare a demonstrat şi demonstrează că, de multe ori, declaraţiile martorilor nu
reflectă realitatea datorită unor cauze şi condiţii multiple şi complexe ce ţin de persoana martorilor şi de
împrejurările în care au fost percepute faptele şi fenomenele.
Sub aspect psihologic, mărturia constă în perceperea. memorarea (uneori involuntară) a unor fapte şi
împrejurări, precum şi în reproducerea acestora în faţa organelor judiciare. Rezultă că mărturia se
formează trecând prin trei etape:
- percepţia, care reprezintă reflectarea în conştiinţa martorilor a obiectelor şi fenomenelor, observate în
diverse situaţii, prin senzaţii şi percepţii;
- memorarea, prin intermediul căreia omul poate reţine, păstra şi reda realitatea înconjurătoare percepută
anterior. Memorarea are un rol deosebit în procesul de formare al declaraţiilor martorilor.
- reproducerea (redarea) este un fenomen complex prin care se reactualizează mintal imagini, idei,
cunoştinţe însuşite anterior. Aceste reprezentări sunt strâns legate de particularităţile individuale ale
fiecărei persoane, formarea şi desăvârşirea lor fiind influenţate considerabil de activitatea desfăşurată de
fiecare individ.
Toate etapele formării mărturiei, pot fi influenţate de anumiţi factori privind:
- starea psihică a martorului în momentul perceperii;
- unele deficienţe fizice sau psihice ale martorului;
- timpul cât a perceput evenimentul (distanţa de la care a perceput fapta, starea vremii în momentul
perceperii, ocupaţia şi pregătirea profesională a persoanei martorului);
- relaţiile martorului cu partea vătămată sau cu infractorul;
- timpul scurs de la producerea evenimentelor până la momentul ascultării martorului de către organele
de urmărire penală;
- atitudinea şi intervenţia anchetatorului.
Pentru a putea aprecia în mod just declaraţia unui martor, organele de cercetare penală trebuie să
stabilească dacă relatarea martorului reflectă totdeauna realitatea, dacă acesta este de bună-credinţă,
sau ce relatează nu reprezintă decât o versiune a faptelor la care a asistat.

Consemnarea declaraţiei martorului


La consemnarea declaraţiei martorilor, organele de cercetare penală trebuie să reţină numai ceea ce este
esenţial şi are valoare probatorie pentru cauză. Nu trebuie să fie consemnate concluziile, presupunerile
sau părerile martorilor.
Declaraţiile martorilor se consemnează de către organele de urmărire penală pe formular tip-declaraţie
martor. În situaţia în care martorii doresc să-şi consemneze personal declaraţiile, li se pot pune la
dispoziţie coli de hârtie şi nu formulare tipizate .
În declaraţiile martorilor se face menţiunea despre depunerea jurământului de către aceştia, apoi, că li s-a
atras atenţia să spună adevărul, pentru că altfel, săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă conform
prevederilor art. 260 din Codul penal.
Dacă nu sunt respectate condiţiile de formă şi fond în consemnarea declaraţiilor martorilor, acestea pot fi
lovite de nulitate (nu sunt semnate declaraţiile de martor şi de cel care l-a audiat, au fost făcute modificări,
ştersături sau adăugiri).
Organele de cercetare penală trebuie să consemneze cu fidelitate declaraţiile făcute de către martori, în
aşa fel încât să nu fie denaturat conţinutul acestora, iar cele care se referă la momente importante ale
săvârşirii infracţiunii sau în situaţiile prevăzute de art. 861 din C.p.p., să fie înregistrate prin mijloace
tehnice video şi audio redându-se integral în formă scrisă conform prevederilor art. 862 din Codul de
procedură penală.

Tactica ascultării persoanei vătămate. Probleme ce se urmăresc cu ocazia ascultării acesteia


La aflarea adevărului într-o cauză penală, pe lângă declaraţiile martorilor, ale învinuitului sau inculpatului,
o contribuţie substanţială pot aduce şi declaraţiile celorlalte părţi în procesul penal, respectiv ale părţii
vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente.
Vom face referire în continuare la partea vătămată care este o persoană fizică sau juridică ce a suferit
pagube-daune în urma săvârşirii unei infracţiuni (daune fizice, morale sau materiale) şi care participă în
procesul penal.
Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie confundată cu noţiunea de victimă a infracţiunii
(folosită în practică), deoarece persoana vătămată poate fi aşa cum am precizat mai sus, persoană fizică
sau juridică aflată în postura de subiect pasiv al infracţiunii, în timp ce victimă a infracţiunii poate fi numai
o persoană fizică.
Partea vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care îşi exprimă voinţa în acest sens
sau care efectuează acte specifice susţinerii laturii penale a procesului penal, care relevă fără echivoc
voinţa persoanei vătămate de a participa în procesul penal în această calitate.
Conform art. 76 C.p.p., organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă
participă în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală că se
poate constitui parte civilă în procesul penal. Încălcarea acestei îndatoriri echivalează cu lipsa de rol activ
al organelor judiciare şi poate conduce la casarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în asemenea condiţii.

Pregătirea pentru ascultare a persoanei vătămate constă în:


studierea dosarului cauzei care are drept scop:
– stabilirea persoanei care urmează a fi ascultată în calitate de parte vătămată, avându-se în vedere
natura faptei, persoanele care mai cunosc despre faptă, sursa declaraţiilor, persoanele care nu pot
depune ca martor etc.
- cunoaşterea persoanei vătămate;
- întocmirea planului de ascultare;
În cuprinsul planului de ascultare, întrebările trebuie să fie clare, scurte, iar persoanele să ştie cu privire la
ce să facă declaraţii. Întrebările puse persoanei vătămate sunt întrebări: temă - foarte generale; problemă
- limitate la anumite aspecte; de detaliu - foarte concrete, strict limitate; de precizare; de verificare; de
referinţă.
Sunt interzise întrebările sugestive!!
- alegerea mijlocului de invitare şi stabilirea locului şi datei de ascultare;
- alte activităţi specifice.

Etapele ascultării persoanei vătămate

Ascultarea persoanei vătămate parcurge aceleaşi etape pe care le parcurge ascultarea învinuitului sau
inculpatului şi a martorului. Aceste etape ale ascultării persoanei vătămate sunt:
- verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale;
- ascultarea relatării libere – povestirii-spontane;
- adresarea de întrebări persoanei vătămate;
- ascultarea răspunsurilor sau relatarea dirijată;
- consemnarea declaraţiei (nu de către organele de urmărire penală).
În situaţia în care partea vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal şi optează pentru a
participa ca martor, declaraţia sa, va fi consemnată pe formular tipizat de martor, respectându-se regulile
instituite pentru această categorie de persoane – participante în procesul penal.
Formularele în care urmează a se consemna orice declaraţie, în faza de urmărire penală a procesului
penal, vor fi în prealabil înregistrate şi înseriate, ca formulare cu regim special, iar după completare vor fi
introduse în dosarul cauzei (art. 891 din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 46 din Legea
nr. 281/2003).
Spiritul de dreptate şi echitate trebuie să constituie o călăuză în întreaga activitate a organelor de
cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Conform prevederilor Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei române, în timpul
urmăririi penale trebuie să se acorde o atenţie deosebită verificării complete şi multilaterale a probelor
care-l acuză cât şi a celor care-l apără pe învinuit sau inculpat.
Verificarea atentă a apărărilor formulate de învinuiţi sau inculpaţi este o îndatorire legală de serviciu a
organelor de cercetare penală, a cărei respectare în activitatea practică asigură temeinicia, obiectivitatea
şi legalitatea cercetărilor într-o cauză penală.
Atitudinea celor care administrează numai probe în acuzare, ignorând explicaţiile date de învinuiţi sau
inculpaţi în apărarea lor, poate avea drept consecinţă infirmarea unor acte procesuale, reţineri sau
arestări nelegale, desfăşurarea unor cercetări incomplete, neobiective, pronunţarea unor achitări de către
instanţe, erori judiciare grave, toate constituind încălcări ale principiului legalităţii procesului penal.

4.4. Tactica efectuării percheziţiei

Notiune, scopul si importanta percheziţiei


Percheziţia este activitatea procedurală ce constă în căutarea, asupra unei persoane, în locuinţa sau la
locul ei de muncă, ori în locurile deschise publicului, a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror
existenţă ori deţinere este tăgăduită pentru descoperirea şi administrarea probelor, necesare soluţionării
juste a cauzei penale.
Percheziţia are drept scop:
- de a găsi obiecte sau înscrisuri, corp-delict, care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii sau au fost
destinate să servească la săvârşirea infracţiunii (ex.: un cuţit, o armă – în cazul unei infracţiuni contra
vieţii şi integrităţii persoanei);
- de a găsi cu operativitate obiecte sau înscrisuri care conţin sau poartă urmele infracţiunii (ex.: o sticlă pe
care au rămas impresiunile digitale ale făptuitorului);
- de a găsi obiecte sau înscrisuri, corp-delict, produs al unei infracţiuni (ex.: bunuri furate, carnet C.E.C.
falsificat);
- de a găsi bunuri, valori, proprietatea învinuitului sau inculpatului, părţii responsabile civilmente, care fac
obiectul indisponibilizării pentru garantarea executării pedepsei amenzii (ex.: aparat video, televizor color,
frigider, alte obiecte ce pot fi indisponibilizate);
- de a găsi bunuri, valori sau înscrisuri deţinute contrar dispoziţiilor legale (ex.: arme, stupefiante,
explozivi);
- de a găsi obiecte procurate cu sumele însuşite sau rezultate din infracţiune (ex.: aparatură electronică,
casnică etc.);
- de a găsi bunuri ori valori primite în vederea săvârşirii unor infracţiuni în legătură cu serviciul (ex.: valută,
bani, bunuri, în cazul infracţiunilor de dare de mită, luare de mită ori primire de foloase necuvenite);
- de a găsi persoane ce se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei (art.
27 alin. 2 lit. a din Constituţia României, art. 31 lit. d din Legea nr. 218/2002);
- de a găsi persoane dispărute de la domiciliu, cadavre sau părţi din cadavre ce au fost ascunse.
Importanţa percheziţiei rezultă din aceea că:
- duce la descoperirea obiectelor, bunurilor, valorilor, înscrisurilor, persoanelor, ce formează scopul
percheziţiei;
- ajută la dovedirea activităţii infracţionale a celor ce au comis infracţiunea;
- ajută la descoperirea de noi infracţiuni sau participanţi la săvârşirea acestora, precum şi în realizarea de
acţiuni cu un caracter preventiv în unele situaţii;
- este un mijloc de recuperare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii sau infracţiunilor.
Conform art. 100 din Codul de procedură penală, percheziţia poate fi:
a) percheziţie corporală sau asupra vehiculelor;
b) percheziţie domiciliară.
Prin percheziţie corporală se înţelege examinarea atentă a îmbrăcămintei, corpului şi bagajelor unei
persoane în scopul de a găsi la aceasta obiecte, valori sau alte dovezi care să confirme săvârşirea unei
infracţiuni, ori cu ajutorul cărora ar putea produce vătămări fie ei sau celor care efectuează percheziţia.
Percheziţia corporală se efectuează de către o persoană de acelaşi sex cu percheziţionatul şi se face
asupra:
- persoanei prinsă în flagrant săvârşind o infracţiune;
- persoanei împotriva căreia s-a luat măsura reţinerii şi arestării preventive;
- persoanei care este prinsă după o urmărire efectuată asupra sa, cu ocazia arestării;
- persoanelor ce sunt conduse sau aduse la sediul organului de poliţie;
- persoanei care urmează a fi introdusă în arest sau dacă este scoasă din arest;
- persoanei la care urmează să se efectueze percheziţia domiciliară;
- persoanelor care sunt suspecte datorită comportamentului, timpului si locului unde au fost găsite;
- persoanelor la control vamal;
- persoanelor la urcarea în aeronave.
Percheziţia corporală în raport de împrejurările în care se efectuează şi de scopul urmărit, poate fi:
- sumară;
- amănunţită.
Percheziţia corporală se efectuează ori de câte ori este nevoie şi nu este determinată de timp. În toate
cazurile percheziţia corporală, în final, este efectuată minuţios, la început se recurge la o percheziţie
sumară – atunci când împrejurările au permis să nu se întârzie prea mult, în acel loc, întrucât e aglomerat
sau este neprielnic executării unei percheziţii corporale amănunţită, continuându-se imediat întru-un loc
favorabil.
Percheziţia corporală sumară are drept scop principal ridicarea obiectelor cu care cel percheziţionat ar
putea ataca şi ar putea cauza vătămări fie lui, fie celor care fac percheziţia sau ar putea distruge ori
arunca bunuri ce l-ar face vinovat, până la percheziţia amănunţită.
Percheziţia corporală amănunţită se efectuează pentru a găsi asupra persoanei obiecte sau înscrisuri ca
relevante pentru aflarea adevărului în cauză, obiecte pe care persoana percheziţionată le-ar putea folosi
pentru a pune în pericol propria viaţă, pe cea a organelor de urmărire penală ori a oricărei alte persoane.
Percheziţia corporală amănunţită, se efectuează ţinând cont de cele două reguli de bază şi anume:
- se efectuează întotdeauna în loc închis;
- se efectuează prin dezbrăcarea totală a celui percheziţionat.
Percheziţia corporală poate fi repetată în cazul în care se consideră că prima încercare nu a fost destul
de minuţioasă şi dacă există suspiciuni de existenţa unor ascunzători nedescoperite, se poate lua măsura
ca tot corpul persoanei să fie examinat cu ajutorul razelor „Röntgen”, în cadrul unui laborator de
specialitate.
La percheziţia corporală se vor cerceta cu atenţie notiţele găsite asupra persoanei percheziţionate,
înscrisurile, deoarece în unele situaţii acestea cuprind adresa, nume, legături codificate cu diferite
persoane care sunt sau au fost complici la comiterea de infracţiuni.
Atenţie se va acorda cu ocazia percheziţiei corporale şi bagajelor aflate asupra persoanei în cauză
(geanta, servieta, poşeta etc.), întrucât sunt folosite drept ascunzători.
Rezultatul percheziţiei corporale, în toate cazurile în care se realizează ca activitate distinctă, se
consemnează într-un proces verbal, cu descrierea detaliată a valorilor obiectelor şi înscrisurilor
descoperite, unde au fost găsite şi cu menţionarea măsurilor luate în privinţa acestora.
La efectuarea percheziţiei corporale, fie sumară, amănunţită sau a bagajelor aflate asupra celui
percheziţionat, se va asigura conform art. 104 din Codul de procedură penală, cel puţin doi martori
asistenţi.

Cazurile în care se poate face percheziţia domiciliară şi timpul de efectuare a acesteia


În conformitate cu prevederile art. 100 din Codul de procedură penală, când persoana căreia i s-a cerut
să predea vreun obiect sau înscris dintre cele arătate în art. 98 C. pr. pen., tăgăduieşte existenţa sau
deţinerea acestora precum şi/ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este
necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea percheziţiei.
Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi
penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii.
Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Participarea procurorului este obligatorie.
Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de
judecător.
Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.
În caz de infracţiune flagrantă, percheziţia domiciliară se face persoanei, fără încheierea motivată a
judecătorului, dar la un timp cât mai apropiat de momentul producerii infracţiunii.
În conformitate cu prevederile art. 27 alin. 2 din Constituţia României, organul de urmărire penală poate
pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia şi încheierea
motivată a judecătorului pentru efectuarea unor activităţi procedurale, ca o derogare dată de lege în
următoarele situaţii:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti (vezi art. 31 lit. d, e, f si g
din Legea nr. 218/2002);
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Organul de cercetare penală al politiei judiciare poate efectua percheziţia domiciliară între orele 6 – 20,
iar în celelalte ore, în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează a se efectua într-un loc
deschis publicului (sala de aşteptare C.F.R., hotel, restaurant etc).
Percheziţia domiciliară începută între orele 6 – 20, poate continua şi în timpul nopţii până la finalizarea
acestei activităţi (art. 103 din Codul de procedură penală).

Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei domiciliare


a) Stabilirea scopului percheziţiei (obiectelor ce trebuie să fie găsite şi caracteristicile acestora).
Pentru ca percheziţia să dea rezultate din cele mai bune, ea trebuie, ca orice altă activitate, să fie
minuţios pregătită de organul de urmărire penală, având în vedere respectarea principiilor de legalitate,
operativitate, conspirativitate si planificarea ei.
Atât în activitatea de pregătire a percheziţiei cât şi cea de efectuare a ei trebuie să se ţină seama de
scop, de persoana percheziţionată, de locurile unde se efectuează percheziţia şi infracţiunea comisă
pentru a se avea în vedere ce anume se caută şi urmăreşte la efectuarea ei, de competenţa echipei şi de
momentul când urmează a se desfăşura.
Fiecare percheziţie, indiferent de felul ei necesită cea mai mare grijă în pregătirea ei, pentru a duce la
rezultate bune şi realizarea scopului urmărit.
b) Stabilirea şi cunoaşterea locului unde urmează să se efectueze percheziţia.
O prima activitate în pregătirea pentru efectuarea percheziţiei este aceea de cunoaştere prealabilă şi
foarte exactă a locului unde urmează să se desfăşoare această activitate.
Este necesar să se culeagă informaţii orientative folosindu-se metode ca: investigaţii, folosirea agenturii,
verificarea buletinelor sau cărţilor de identitate şi să se facă cu multă conspirativitate, stabilind
următoarele:
- adresa exactă a percheziţionatului ce constă în cunoaşterea localităţii, strada, număr, scara, etaj,
apartament;
- caracteristicile generale sau speciale de construcţie a clădirii;
- limitele precise ale clădirii, planul ei interior şi exterior;
- compunerea locuinţei, topografia acesteia;
- numărul persoanelor ce locuiesc în încăpere, spaţiile folosite în comun şi în exclusivitate;
- reperarea numărului de telefon, dacă există (fix şi mobil).

c) Cunoaşterea unor date despre percheziţionat.


La pregătirea percheziţiei domiciliare se va tine seama şi de datele pe care le deţinem despre
percheziţionat, pentru a putea preveni eventualele situaţii neplăcute (opunere din partea acestuia,
incidente etc.).
Cunoaşterea se va face cu ocazia unor investigaţii în teren, cu ajutorul unor martori audiaţi anterior şi va
avea în vedere: cetăţenia şi naţionalitatea, temperamentul şi viciile acestuia (beţiv, recalcitrant, violent),
starea sănătăţii, pregătire şi profesie, ocupaţie şi loc de muncă, cunoştinţele percheziţionatului în
domeniul altor meserii, preocupări în afara serviciului, relaţiile la locul de muncă şi în afara acestuia, care
este numărul membrilor de familie, raporturile percheziţionatului şi a membrilor familiei acestuia cu vecinii
din imobil, de pe stradă, care pot să-l apere, să-i ascundă obiectele, valorile sau înscrisurile provenite din
infracţiuni.

d) Pregătirea materială a echipei ce va efectua percheziţia.


În vederea efectuării percheziţiei, la cererea procurorului se emite încheierea motivată de către judecător,
iar atunci când există mai mulţi făptuitori (participanţi), se va solicita pentru fiecare, procedându-se la
organizarea de percheziţii simultane.
Pentru efectuarea percheziţiei, numărul participanţilor diferă de la caz la caz, în raport de scopul şi locul
ei, cu persoana la care urmează să se efectueze. În situaţii deosebite, când urmează a se efectua
percheziţii simultane ori când percheziţia se desfăşoară în imobile situate în cartiere de rromi, formarea
echipei va fi numeroasă, va fi instruită amănunţit iar în compunerea ei se vor include şi conductori cu,
câini de însoţire.
După formarea echipei care participă la percheziţie, aceasta va fi instruită cu privire la caracteristicile
obiectelor căutate, fiind ajutată de partea vătămată şi martori, natura obiectelor (obiecte cu volum mare,
mijlociu, foarte mic), forma acestora, precum şi cu privire la posibilităţile de ascundere.
Cu ocazia instruirii se vor stabili şi locurile unde se vor căuta obiecte şi înscrisuri, metodele specifice de
căutare şi mijloacele tehnice adecvate, necesare echipei ce va efectua percheziţia.
Echipa de efectuare a percheziţiei domiciliare va trebui să aibă asupra sa o serie de materiale şi mijloace
tehnice şi anume: o lanternă de buzunar, o lumânare şi o cutie de chibrituri, o bucată de ceară şi sigiliu,
un ciocan de căutat goluri în pereţi, sfoară, briceag, lupă, riglă de calcul, hârtie de scris şi plombagină,
ustensile de scris şi şters, o ruletă de măsurare, diferite unelte pentru forţarea uşilor, sertarelor, aparat de
fotografiat cu blitz, detectoare de metale şi cadavre, sondă electromagnetică şi în unele situaţii, câinele
de urmărire.
După formarea echipei şi dotarea acesteia se vor stabili sarcini pentru fiecare membru din echipă, data şi
ora când va începe percheziţia, de asemenea se va preciza şi modul de acţiune când s-ar ivi unele situaţii
deosebite (absenţa unui membru al echipei, dispariţia percheziţionatului, fuga celui căutat etc.).

Reguli tactice ce trebuie respectate cu ocazia efectuarii percheziţiei domiciliare


Cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare trebuie respectate următoarele reguli:
a) se face de cel puţin două cadre de poliţie (în afară de cazul când situaţia impune folosirea mai multor
cadre - ex. în cartiere de rromi, la infractori periculoşi, gazde de infractori;
b) deplasarea la locul ce urmează a fi percheziţionat se va face în ţinută civilă şi conspirat, ţinând cont de
împrejurările concrete în care se acţionează (pe timpul zilei, al întunericului, în mediu urban, rural etc.);
c) asigurarea martorilor asistenţi (se vor alege dintre persoane majore neinteresate în cauză, care nu au
suferit condamnări, nu au fost victime la infracţiune, nu sunt rude sau complici ori persoane reclamate de
cel percheziţionat);
d) asigurarea în cazuri deosebite a medicului legist, al unui cadru medical, al specialiştilor din diverse
domenii;
e) blocarea intrărilor şi ieşirilor pentru a nu dispare cel percheziţionat;
f) pătrunderea în locul vizat pentru efectuarea percheziţiei (se va face în funcţie de particularităţile
concrete ale fiecărei cauze);
g) legitimarea şi percheziţionarea corporală a persoanei căreia urmează a se efectua percheziţia (în lipsa
lui se va face în prezenta unui membru al familiei, rude sau vecin ce are capacitate de exerciţiu);
h) oprirea persoanelor găsite la locul unde se va efectua percheziţia şi a celor venite pe parcursul
percheziţiei;
i) solicitarea predării de bunăvoie a obiectelor, valorilor, înscrisurilor ce ne interesează sau a celor
deţinute contrar dispoziţiilor legii;
î) efectuarea percheziţiei indiferent de rezultat prin căutare, scotocire, ciocănire, sondare în mod
amănunţit, sistematic în fiecare încăpere si dependinţe;
j) observarea permanentă şi sistematică a percheziţionatului, a persoanelor prezente şi suspecte, a
participanţilor la percheziţie, a animalelor şi păsărilor, a obiectelor etc.;
k) solicitarea deschiderii unor încăperi, dulapuri, sertare, lăzi etc., de către percheziţionat, în caz contrar
forţarea acestora fără a se produce distrugeri;
l) nelăsarea a nici unui membru al echipei singur într-o încăpere în locul percheziţionat;
m) prezentarea obiectelor, valorilor, înscrisurilor găsite la percheziţionat şi martorilor asistenţi;
n) păstrarea secretului asupra datelor şi intimităţilor ce nu interesează cauza conform art. 105 alin. 3 din
Codul de procedură penală;
o) fixarea rezultatului percheziţiei prin descrierea amănunţită a locului unde s-au găsit bunurile, valorile,
înscrisurile, fotografiere, filmare etc.
Cu ocazia percheziţiei domiciliare amintim aici câteva ascunzători cu titlu de exemplu:
- recipiente de orice natură;
- alimente care trebuie tăiate sau străpunse;
- mobilierul şi tablourile din locuinţă;
- dedesubturile meselor, scaunelor, sertarelor, picioarelor meselor şi scaunelor;
- duşumele de orice fel, parchetul;
- buzunarele îmbrăcămintei din dulapuri;
- saci cu lenjeria necesară;
- utilajele din locuinţă şi autovehicule, frigidere, maşini de spălat, aspirator, - televizor, aparat de radio;
- paturile, saltelele, noptierele;
- planşeurile şi zidurile (a se vedea ridicăturile, deschideri mari, crăpăturile, dezlipirea faianţei);
- instalaţii sanitare, electrice, wc-uri, rezervoare de apă.
Metodele de căutare folosite cu ocazia percheziţiei domiciliare sunt foarte variate, determinate de
obiectele căutate şi mediul în care se desfăşoară activitatea.
Ca metode folosite la efectuarea percheziţiei domiciliare pot fi: măsurare, ciocănire, sondare, săpare,
compararea suprafeţelor şi obiectelor de această natură, pentru observarea asimetriei, lipsa diferenţei de
culoare, lipsa diferenţei de lustru la mobile, lipsa unor caracteristici specifice obiectelor asemănătoare,
folosirea detectoarelor si examinarea cu raze Röntgen.

Procesul-verbal de percheziţie domiciliară


Rezultatele percheziţiei trebuie, în mod indispensabil a fi fixate şi aceasta se va face prin: proces-verbal,
fotografiere, înregistrare video, filmare, desenare etc..
Principalul mijloc de fixare a rezultatului percheziţiei este procesul verbal încheiat de organul politiei
judiciare, care constituie un mijloc de probă, conform art. 90 din Codul de procedură penală.
Procesul-verbal de efectuare a percheziţiei, conform prevederilor art. 91 şi art. 108 din Codul de
procedură penală, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, următoarele date:
a) titlul;
b) anul, luna, ziua, ora începerii şi terminării percheziţiei şi locul unde a fost încheiat;
c) gradul, numele, prenumele şi organul din care fac parte membrii echipei care au efectuat percheziţia;
d) baza legală de efectuare a percheziţiei (încheierea motivată sau surprinderea în flagrant – procesul-
verbal de constatare a infracţiunii flagrante);
e) numele, prenumele şi date de stare civila a persoanei la care s-a făcut percheziţia;
f) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi;
g) numele persoanelor care au fost găsite la domiciliul percheziţionatului şi al celor ce au venit ulterior;
h) menţiuni despre componenţa locuinţei şi topografia acesteia;
i) menţiunea despre faptul că s-a cerut de membrii echipei predarea obiectelor căutate;
j) menţiuni despre locul şi condiţiile în care au fost descoperite şi ridicate obiectele, înscrisurile, valorile,
precum şi caracteristicile acestora;
k) enumerarea şi descrierea exactă a obiectelor şi înscrisurilor ridicate;
l) menţiunea că obiectele sau înscrisurile s-au prezentat celui percheziţionat şi martorilor asistenţi;
m) explicaţiile date de percheziţionat cu privire la provenienţa bunurilor descoperite;
n) arătarea eventualelor situaţii şi incidente deosebite, (refuzul de a prezenta cheile de la încăpere etc.,
comportarea jignitoare faţă de membrii echipei, încercare de a distruge unele obiecte) şi a modului cum
acestea au fost soluţionate;
o) menţiuni despre obiectele care se ridică în vederea cercetărilor, iar în cazul obiectelor sechestrate se
vor face menţiuni de numărul şi natura lor, descriindu-se separat prin alt proces-verbal;
p) menţiuni dacă s-au distrus sau degradat bunuri aparţinând percheziţionatului;
r) ora exactă când a început şi terminat percheziţia;
s) menţiuni despre eventualele obiecţiuni ale participanţilor la percheziţie (percheziţionat, martori
asistenţi, specialişti);
t) formula de încheiere, numărul de exemplare şi menţiunea cu privire la persoana căreia i se lasă un
exemplar al procesului-verbal.
Procesul verbal va fi semnat pe fiecare pagină, de fiecare membru participant la percheziţie, va fi încheiat
la locul efectuării percheziţiei, redactat clar şi amănunţit, înscriindu-se faptele în mod real, fără
presupuneri şi concluziile celor care au efectuat percheziţia.

Percheziţia la locul de muncă

Percheziţia la locul de muncă este reglementată prin art. 111 din Codul de procedură penală şi art. 31 lit.
e din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei române.
Această activitate se desfăşoară în paralel sau imediat după efectuarea percheziţiei domiciliare, având
drept scop ca obiectele, înscrisurile şi valorile ascunse în acest loc, să nu fie distruse sau îndepărtate.
Percheziţia la locul de muncă se va face după o analiză temeinică privind necesitatea şi oportunitatea ei.
Este indicat, pe cât posibil, ca asemenea percheziţie să fie efectuată după orele de program, pentru a nu
produce perturbări în activitatea unităţii şi a nu da posibilitatea altor persoane să afle de măsurile luate.
Efectuarea percheziţiei la locul de muncă se va face în prezenţa reprezentantului organizaţiei publice sau
private, iar martorii folosiţi pot fi din cadrul acelei unităţi. O copie de pe procesul-verbal de efectuare a
percheziţiei, se lasă reprezentantului unităţii.

Percheziţia în locuri deschise publicului

Efectuarea unor asemenea percheziţii se va face după o analiză temeinică, oportună. Cei ce o
efectuează, trebuie să manifeste mult tact, să explice celor prezenţi scopul activităţii şi chiar să le solicite
concursul pentru buna desfăşurare a acesteia.
La efectuarea percheziţiei în locuri deschise publicului se vor respecta toate regulile tactice şi procedurale
ca în cazul percheziţiei domiciliare, şi se va ţine seama de întinderea locului percheziţionat, în funcţie de
care se va mări şi numărul membrilor din echipa de percheziţie.
În general, asemenea percheziţii se fac pentru descoperirea şi prinderea infractorilor, găsirea cadavrelor,
folosindu-se urmele de picioare, resturile de pământ săpate, denivelări de teren, bolovani dislocaţi etc.
În cazul efectuării percheziţiilor în locuri deschise publicului se va folosi şi câinele de urmărire sau însoţire
şi mijloace tehnice (detectoare de metal şi cadavre) iar ca metode, căutarea în linie dreaptă şi spirală,
împărţirea locului în mai multe sectoare, greblatul, dispozitivul în lanţ etc.
Percheziţia este o activitate cu o pondere deosebită în instrumentarea şi finalizarea cazurilor penale,
întrucât poate duce la descoperirea de obiecte, înscrisuri şi valori ce sunt necesare dovedirii vinovăţiei
celor care au comis infracţiuni.
Percheziţia este una dintre cele mai pretenţioase activităţi pe care le execută organele politiei judiciare şi
de modul cum este organizată şi efectuată, depinde soluţionarea temeinică, operativă şi legală a cauzei
penale.
PLANIFICAREA CERCETĂRII PENALE

Aspecte introductive

Una dintre cele mai importante activităţi ale tacticii criminalistice o constituie în activitatea de urmărire
penală stabilirea priorităţilor anchetei şi nu în ultimul rând stabilirea judicioasă a soluţionării operative şi în
parametrii calitativi deoarece problema esenţială a celui de-al doilea segment din sistemul criminlisticii
este organizarea şi conducerea cercetărilor în fiecare cauză penală în parte. Prin realizarea acestor
deziderate în lupta cu infractorul se pune la îndemâna organelor de urmărire penală posibilitatea unei
poziţii bine structurate cu spaţii de manevră bine alese care îi pot conferi superioritatea faţă de infractori.
Necesitatea planificării cercetării penale rezidă şi din faptul că organele de urmărire penală nu trebuie să
se rezume numai la stabilirea existenţei sau inexistenţei unei fapte penale, la faptul că o persoană este
sau nu autorul acesteia şi impune să se administreze orice probă în favoarea sau defavoarea acestei
persoane pentru a stabili dacă este sau nu vinovată şi mai mult, chiar pe lângă stabilirea infracţiunii, a
autorului, precum şi a tuturor împrejurărilor reale în care s-a produs fapta respectivă.

CONŢINUTUL, PRINCIPIILE ŞI CONDIŢIILE PLANIFICĂRII URMĂRIRII PENALE

După cum se cunoaşte, scopul procesului penal este constatarea, la timp şi în mod complet, a faptelor
care constituie infracţiuni, astfel ca oricare persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Asigurarea acestor
deziderate solicită însă, din partea organelor judiciare, pe lângă o strictă respectare a tuturor dispoziţiilor
legale şi o pertinentă stabilire a tuturor activităţilor desfăşurate precum şi a măsurilor cu caracter
preventiv ori de altă natură luate.
O urmărire penală legală ce se derulează în mod bine planificat este o garanţie suplimentară că organele
de urmărire penală sunt preocupate de realizarea, pe deplin, a scopului procesului penal, cu respectarea
strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

a) Conţinutul planificării urmăririi penale


Importanta activitate de planificare a urmăririi penale are drept principală componentă, pe deoparte gradul
de pregătire al celor care instrumentează cauza penală, capacitatea lor de analiză, sinteză şi interpretare
a aspectelor ce fac obiectul cercetării, iar pe de altă parte, redutabila consecvenţă cu care infractorii
neagă ori pasează răspunderea penală.
În acest context în care se acceptă caracterul ofensiv al organelor de urmărire penală, care au pe lângă o
sarcină precisă şi obligativitatea exercitării rolului activ în procesul penal, se cuvine a fi reliefat şi rolul
jucat de elemente infractoare care neagă valorile fundamentale ale statului de drept ca şi valoarea
probelor administrate.
O planificare corectă a instrumentării urmăririi penale presupune respectarea unui summum de activităţi
care, odată întreprinse, conduc la obţinerea finalităţii juridice dorite.
Astfel, o planificare creativă, sistematică şi de verificare a datelor şi faptelor care consistă într-o cauză
penală trebuie să asigure următoarele aspecte:
- respectarea dispoziţiilor legale în materie, ca şi a regulilor deontologice născute din generalizarea
practicii pozitive şi îndelungate a organelor de urmărire penală;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a părţilor implicate în procesul penal;
- corecta soluţionare a cercetării penale prin evitarea aspectelor adiacente şi care nu interesează cauza;
- extinderea cercetărilor, clarificarea tuturor aspectelor, lămurirea deplină a cauzei prin extinderea
cercetărilor asupra întregului ansamblu de fapte, ca şi a făptuitorilor;
- administrarea sistematică a probelor în raport de evoluţia cercetărilor penale;
- utilizarea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice apte pentru cercetarea respectivă;
- desfăşurarea cu operativitate a urmăririi penale cu economisirea de efort, mijloace materiale şi de timp;
- recuperarea în timp optim a pagubelor cauzate prin infracţiuni;
- determinarea elementelor infractoare ori a celor pretabile să renunţe la săvârşirea unor noi infracţiuni;
- autocontrolul permanent în ceea ce priveşte respectarea planificării, cercetării cauzei, garanţie
referitoare la calitatea instrumentării cauzei penale.

b) Principiile planificării urmăririi penale


În ceea ce priveşte această activitate este guvernată de trei principii şi anume; legalitatea, individualitatea
(specificitatea) şi dinamismul.
- Legalitatea presupune că organele de urmărire penală au obligaţia respectării cu stricteţe a tuturor
dispoziţiilor legale aplicabile în cauza respectivă, iar orice activitate planificată nu poate contraveni, sub
nici un motiv dispoziţiilor actelor normative;
- Individualitatea solicită ca activitatea de planificare a urmăririi penale să ia în consideraţie aspectele
specifice fiecărei cauze penale în parte condiţionate de: natura infracţiunii descoperite ori sesizate,
metodele şi mijloacele de săvârşire ale acesteia, cauzele generatoare, condiţiile şi împrejurările
favorizatoare, urmările faptei, persoana infractorului, mobilul şi scopul urmărite de acesta. Având în
vedere faptul că nu există două cauze penale identice nu este admisibilă aplicarea unui plan de cercetare
penală la instrumentarea a două sau mai multe cauze penale;
- Dinamismul planificării activităţii de urmărire penală reclamă elasticitate astfel încât acesta să fie adaptat
oricărei schimbări care poate interveni în economia unei cauze penale.
Precizăm că o cauză penală are propria sa evoluţie care nu poate fi prevăzută în mod aprioric şi ca atare
planificarea trebuie să fie adaptată diferitelor împrejurări care pot schimba cauza.

c) Condiţiile planificării urmăririi penale


Pentru ca o planificare a urmăririi penale să fie cu adevărat utilă cauzei ce urmează a fi instrumentată
trebuie să respecte anumite condiţii obligatorii:
- Orientarea corectă asupra naturii şi caracterului infracţiunii. Aceasta impune înţelegerea obiectului
cauzei şi a împrejurărilor în care la un moment dat a fost comisă infracţiunea respectivă. Din practica
organelor de urmărire penală reiese că o caracterizare definitorie a unei infracţiuni instrumentate poate fi
efectuată numai după definitivarea anchetei penale. Din acest considerent este hazardată o apreciere
iniţială cu privire la esenţa cauzei dată în lucru chiar pe baza aprofundării întregului conţinut al cauzei
existent în acel moment. Iată de ce în stabilirea conţinutului real al infracţiunii, în raport de care urmează
a se stabili în ce direcţie trebuie orientată cercetarea un rol deosebit îl au atât pregătirea profesională cât
şi experienţa organelor de urmărire penală;
- Cunoaşterea metodelor de comitere şi de ascundere a infracţiunilor presupune din partea organelor de
urmărire penală aplicarea corectă a mijloacelor şi procedeelor tehnice, tactice şi metodologice de factură
criminalistică de descoperire şi cercetare a infracţiunilor care fac obiectul cauzei;
- Asigurarea unui minim de date operative şi materiale tactice ceea ce este în măsură să confere
posibilitatea organelor de urmărire penală, de a elabora versiuni şi a stabili în cadrul acestui context
problemele ce urmează a fi lămurite;
- Elaborarea şi verificarea versiunilor care se impun în raport de natura infracţiunii instrumentate, a
metodelor şi mijloacelor de care dispune organul de urmărire penală, la momentul respectiv.

VERSIUNILE ŞI ROLUL ACESTORA ÎN PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Aspecte introductive

Acest substantiv are în limba română mai multe accepţiuni ceea ce poate fi derutant.
Din punct de vedere criminalistic versiunea este o ipoteză de lucru rezultată din analizarea datelor şi
probelor administrate într-o cauză penală care reclamă afirmarea ori infirmarea ei, pe baza unor concluzii
certe referitoare la natura şi conţinutul faptei, a modului concret de săvârşire ori acoperire, a
participanţilor, a formei de vinovăţie a acestora, a mobilului şi scopului urmărit, a cauzelor generatoare, a
condiţiilor şi împrejurărilor favorizatoare.
Necesitatea formulării versiunilor în cadrul activităţilor complexe de urmărire penală s-a născut din
împrejurarea că anumite acte şi fapte aduse la cunoştinţa organului de urmărire penală sunt susceptibile,
pe parcursul instrumentării de anumite interpretări care pot primi, fiecare în parte, diferite explicaţii. Astfel,
moartea violentă a unei persoane poate fi considerată, în acelaşi timp, ca fiind urmarea unui act criminal
făcut să treacă drept o sinucidere ori a unei sinucideri care vrea să mascheze o omucidere. Într-un alt
exemplu, aflat la îndemâna noastră, furtul prin efracţie a unor bunuri şi valori uriaşe dintr-o locaţie privată
poate fi, deopotrivă, cu adevărat o infracţiune de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, o
înscenare a adevăraţilor proprietari care doresc, din anumite motive, să renunţe la prerogativele acestui
drept ori urmarea unei alte infracţiuni astfel camuflată. În conformitate cu dispoziţiile procesual-penale în
sarcina organelor de urmărire penală intră nu doar stabilirea faptului că ne aflăm sau nu în faza cercetării
unei infracţiuni şi că autorul acesteia, în prima ipoteză este o anumită persoană, dar şi administrarea
probelor, pertinente şi utile, care lămuresc cauza sub toate aspectele.
Într-o definiţie mult simplificată prin versiune în urmărirea penală trebuie să se înţeleagă explicaţia
plauzibilă şi încă neconfirmată, acordată diverselor ipoteze formulate, privitoare la cauza penală care se
instrumentează.
Un rol deosebit în activitatea atât de delicată de elaborare a versiunilor în etapa precizată a procesului
penal, îl joacă pregătirea profesională a organului de urmărire penală şi nu în ultimul rând, flerul şi solida
sa argumentare logică ce are la bază procesele gândirii: deducţie, inducţie şi analogie.
Dacă organul de urmărire penală investit cu soluţionarea unei cauze penale are la dispoziţie date de
primă sesizare, cât şi multiple probe şi mijloace materiale de probă, atunci el va fi chiar obligat să
elaboreze cât mai multe versiuni a căror menire este evitarea risipirii eforturilor, a mijloacelor materiale,
cât şi a timpului.
O corectă planificare a urmăririi penale nu trebuie să scape din vedere faptul că, în ultimă instanţă orice
versiune nu este decât o încercare de explicare a unor date şi fapte aflate într-o anumită interconexiune
la o anumită dată, iar concluziile ce vor fi desprinse în urma instrumentării pot confirma ori infirma
versiunile formulate.
Verificarea versiunilor este o activitate complexă care se realizează de regulă prin activităţi de urmărire
penală însă, la acestea pot contribui anumite măsuri operative care deasemenea şi ele trebuie planificate
în timp optim. Aşa cum am afirmat anterior, modalităţile de verificare a versiunilor formulate într-o cauză
penală sunt deosebite de la o cauză la alta datorită specificităţii infracţiunilor care se află la bază. Pe cale
de consecinţă,nu există reţete cu vocaţie generală, menite să acopere întreaga gamă a faptelor
incriminate de codul penal.
Din experienţa pozitivă şi generalizată a organelor de urmărire penală au fost conturate reguli care
trebuie avute în vedere de organele de urmărire penală implicate în verificarea ipotezelor formulate cu
privire la elementele faptei comise, în sfera cărora se includ: participanţii, modul de operare urmărite,
forma de vinovăţie a făptuitorilor, locul de ascundere al obiectelor corp delict, locaţiile de valorificare a
bunurilor şi valorilor produs al infracţiunilor, precum şi a tuturor celorlalte aspecte care ne interesează, şi
anume:
- orice problemă ce decurge din versiunile elaborate pentru instrumentarea cauzei penale aflate în lucru
trebuie planificate şi verificate din toate punctele de vedere;
- versiunile elaborate care au acelaşi obiect, se referă la acelaşi fapt ori obiect vor fi verificate
concomitent şi nu consecutiv în scopul confirmăriii ori infirmării acestora;
- dacă verificarea unei versiuni impune organelor de urmărire penală clarificarea mai multor probleme
care derivă din aceasta, se impune planificarea activităţilor şi măsurilor ce trebuiesc întreprinse pentru a
evita scăparea lor din vedere ori suprapunerea acestora, cu consecinţa neclarificării problemelor;
- dacă pe parcursul verificării unei versiuni se obţin date contradictorii (unele aspecte se confirmă iar alte
aspecte le contrazic pe acestea) organul de urmărire penală are obligaţia deontologică de a continua
verificările până la elucidarea cauzelor care au dus la apariţia neconcordanţelor şi la eliminarea acestora;
- o versiune poate fi cu adevărat considerată verificată doar în cazul în care celelalte versiuni care au
acelaşi obiect se referă la acelaşi fapt ori aspect, verificate consecutiv şi nu paralel, rămasă singura este
confirmată de rezultatul verificărilor întreprinse. Cu alte cuvinte, explicaţia provizorie nu mai există ea a
devenit o versiune de lucru credibilă.

Ordinea desfăşurării activităţilor de verificare a versiunilor

Activitatea de verificare a versiunilor prin activităţi de urmărire penală cât şi prin măsuri operative ori de
altă natură, va fi determinată în strictă conformitate cu cauza penală şi specificităţile acesteia şi nu în cele
din urmă, scopurile tactice avute în vedere în diversele momente ale urmăririi penale. Cu toate că nu
există şi nici nu poate fi propus un ghid al activităţilor considerate a fi prioritare în desfăşurarea activităţilor
de verificare a versiunilor elaborate, apreciem cu titlu orientativ că această ordonare poate arăta după
cum urmează:
- În situaţia în care, în instrumentarea unei cauze penale au fost prevăzute mai multe activităţi pentru
verificarea aceleiaşi versiuni sau pentru clarificarea aceleiaşi probleme va fi adusă la îndeplinire, prioritar,
activitatea care asigură obţinerea unui rezultat mai concludent. Exemplificăm în acest sens, ascultarea
unor martori care pot infirma alibiul învinuitului cu privire la aflarea sa într-un alt loc decât cel al comiterii
faptei, în loc să se procedeze la efectuarea percheziţiei domiciliare la locuinţa învinuitului unde pot fi
găsite probe concludente şi utile şi apoi ascultarea martorilor;
- Se vor executa cu prioritate activităţile care au drept scop împiedicarea suspecţilor să comită noi
infracţiuni sau să procedeze la distrugerea, ştergerea ori alterarea urmei infracţiunilor, sustragerea
infractorilor de la urmărirea penală, prezentarea în faţa instanţei de judecată ori executarea pedepsei.
Documentele de planificare a versiunilor
elaborate în timpul urmăririi penale

Prin această activitate organele de urmărire penală care au cunoştinţă de anumite fapte sau împrejurări
de fapt trebuie să răspundă la întrebările: ce s-a întâmplat, în ce loc, când anume, cine este făptuitorul, cu
ajutorul cui a săvârşit aceste fapte, în ce împrejurări şi în ce scop.
În raport cu particularităţile fiecărei cauze penale, aceste întrebări pot fi reduse ori dimpotrivă înmulţite în
corelaţie cu condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta.
Pe de altă parte, întrebările formulate la care trebuie să răspundă organul de urmărire penală pot fi
clasificate şi în raport cu elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni ce formează obiectul cauzei penale
în care se instrumentează urmărirea penală (obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă a
faptei penale, poziţia pe care infractorul a adoptat-o faţă de activitatea sa).
Pe lângă aceste fapte importante, organele de urmărire penală trebuie să asigure repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune, garantarea executării amenzii penale, împiedicarea sustragerii infractorilor de la
efectuarea urmăririi penale, a judecăţii ori de la executarea măsurilor de siguranţă şi executarea
pedepselor privative de libertate şi nu în ultimă instanţă evidenţierea tuturor cauzelor generatoare, a
condiţiilor şi împrejurărilor favorizatoare săvârşirii de infracţiuni.
Dat fiind complexitatea acestor activităţi se impune planificarea acestora într-un plan sau fişă de
cercetare penală care trebuie să respecte principiile planificării urmăririi penale şi condiţiile acesteia astfel
încât să fie utilă desfăşurării activităţii de instrumentare a cauzelor penale.

PLANIFICAREA CERCETĂRII PENALE

Planificarea cercetării penale este necesară în fiecare cauză penală, indiferent de natura faptei, de
varietatea şi complexitatea problemelor de lămurit şi a activităţilor ce urmează a fi întreprinse.
După studierea datelor din dosarul cauzei, se va întocmi planul de cercetare penală sau, după caz, fişa
de cercetare penală.

Planul de cercetare penală


În vederea întocmirii planului de cercetare penală, se procedează la studierea materialului existent în
cauză pentru a se stabili: faptele, aspectele şi datele ce rezultă din modul de sesizare; cum au fost
verificate acestea; rezultatele obţinute în urma verificărilor efectuate; natura faptelor săvârşite - dacă s-au
putut concretiza până în acel moment; cine sunt făptuitorii; datele care ajută la identificarea altor
participanţi; aspecte ce se cer a fi lămurite în cursul cercetărilor; perspectivele care există pentru
extinderea cercetărilor; cunoştinţele de specialitate necesare organului de urmărire penală pentru a
desfăşura o activitate calificată în cauză etc..
După studierea materialului existent în dosarul cauzei, se determină şi se motivează aspectele care
necesită elaborarea de versiuni, se stabilesc problemele ce urmează a fi lămurite decurgând din
versiunile elaborate - precum şi activităţile care trebuie să fie întreprinse pentru realizarea acestui scop.
Măsurile ce urmează a fi întreprinse pentru verificarea versiunilor şi lămurirea problemelor reprezintă
elementul de conţinut care jalonează întreaga activitate ce se desfăşoară pentru definitivarea cercetărilor.
În raport cu specificul cauzei pot fi planificate diferite activităţi de cercetare penală, criminalistice,
operative şi altele, cum ar fi: percheziţii; ridicări de obiecte şi înscrisuri; reţineri şi arestări; constatări
tehnico-ştiinţifice şi expertize; ascultări de părţi vătămate, martori, învinuiţi sau inculpaţi, confruntări;
prezentări pentru recunoaştere; reconstituiri; măsuri asigurătorii; identificări de noi participanţi la
săvârşirea infracţiunilor, descoperirea bunurilor sau valorilor sustrase etc.
Elementul cel mai mobil, mai dinamic al planului, care îi conferă caracterul concret şi determină ordinea
priorităţilor, respectiv succesiunea activităţilor ce vor fi întreprinse, îl reprezintă termenele la care urmează
a fi executate acţiunile stabilite.
Planul de cercetare penală trebuie să prevadă termene scurte de executare a tuturor activităţilor stabilite,
fixarea lor făcându-se în ordinea urgenţei efectuării. Planul de cercetare penală este semnat de cel care l-
a întocmit şi este supus spre aprobare şefului formaţiunii cercetări penale sau şefului unităţii de poliţie şi
confirmat de procuror.
La întocmirea planului, organul de cercetare penală trebuie să respecte următoarele condiţii:
- planul să fie în concordanţă cu principiile planificării;
- planul să fie util soluţionării cauzei respective.
În funcţie de natura şi complexitatea cauzei, planurile de cercetare penală pot fi:
a) plan de cercetare penală în cauze complexe;
b) plan de cercetare penală în care nu se impune elaborarea versiunilor;
c) plan de cercetare penală în cauze simple.

a) Planul de cercetare penală într-o cauză complexă cuprinde următoarele rubrici:


- numărul criteric;
- versiunile formulate;
- problemele ce urmează a fi lămurite pentru fiecare versiune în parte;
- activităţile de întreprins;
- termenul de executare;
- cine execută;
- observaţii.
Atunci când sunt de soluţionat cauze complexe cu grupuri mari de învinuiţi sau inculpaţi şi prejudicii
importante, care necesită un volum mare de muncă, pe lângă planul de cercetare este indicat să se
folosească fişe, care se pot întocmi pe probleme sau pe participanţi la comiterea infracţiunii.
Fişa de cercetare penală referitoare la o problemă – în funcţie de versiunile formulate – trebuie să
cuprindă toate aspectele ce urmează a fi lămurite în general cât şi cele concrete referitoare la fiecare
participant la infracţiune.
În fişele respective se înscriu date referitoare la: fapta săvârşită, materialele existente în dosar legate de
activitatea învinuitului sau inculpatului, problemele ce urmează a fi lămurite, activităţile care trebuie
întreprinse pentru clarificarea lor, termen de executare şi cine execută.
Aceste fişe uşurează munca organului de urmărire penală care instrumentează cauza, în sensul că îl
ajută la cunoaşterea dosarului în orice moment, la urmărirea problemelor cauzei şi la luarea celor mai
eficiente măsuri pentru creşterea operativităţii, efectuarea unor acte de cercetare penală de calitate şi
obţinerea unei bune finalităţi judiciare – condiţia esenţială fiind operarea în aceste fişe a situaţiei fiecărui
învinuit sau inculpat, în raport cu derularea cercetărilor.
Întocmirea fişelor de cercetare pentru fiecare învinuit sau inculpat se impune şi mai mult în cauzele în
care lucrează colective de anchetatori, întrucât le permite să-şi coordoneze activitatea. În afara
avantajelor arătate, fişele întocmite pentru fiecare învinuit sau inculpat sunt de un real folos la întocmirea
referatului de terminarea urmăririi penale sau a rechizitoriului.
În cauzele complexe se întocmesc scheme privind legăturile infracţionale ale învinuiţilor sau inculpaţilor,
care constituie anexe ale planului de cercetare penală şi care ajută pe anchetator şi pe cei ce studiază
dosarul cauzei să cunoască mai bine rolul, locul şi activitatea fiecărui participant la săvârşirea
infracţiunilor.
b) Planul de cercetare penală în care nu se impune elaborarea versiunilor, cuprinde aceleaşi rubrici ca
planul de cercetare penală întocmit într-o cauză complexă (fără rubrica „versiunile formulate“).
c) Planul de cercetare într-o cauză mai simplă, cuprinde următoarele rubrici:
- numele infractorului şi infracţiunea comisă;
- materialul administrat în cauză şi ce rezultă din acesta;
- activităţi de întreprins;
- termenul de executare;
- cine execută;
- observaţii.

Fişa de cercetare penală


În cauzele penale cu volum redus de activităţi necesare a fi întreprinse, cum ar fi cele privind infracţiunile
flagrante ori cele în care urmărirea penală se desfăşoară la plângerea prealabilă a persoanei vătămate se
foloseşte, de regulă, un document mai simplu de planificare, respectiv fişa de cercetare penală.
Fişa de cercetare penală, pe lângă datele cu privire la cauză, mai cuprinde:
- numele şi prenumele persoanelor ce urmează a fi ascultate şi problemele ce urmează a fi lămurite cu
acestea;
- ridicări de obiecte şi înscrisuri;
- percheziţii domiciliare;
- măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei;
- confruntări;
- prezentări pentru recunoaştere din grup etc.
Fişa de cercetare penală va fi semnată de către organul de cercetare penală, fără a fi supusă aprobării
şefului formaţiunii sau şefului unităţii de poliţie.

Rezumat

Page 3 of 7

 Studierea psihologiei martorului ne oferă date ştiinţifice pentru elaborarea unei tactici adecvate prin
care să obţinem o depozi¬ţie cât mai apropiată de realitate.
 Procedeele tactice de ascultare nu pot şi nu trebuie desprinse de psihologia martorului, nu trebuie
tratate separat, ci, dintr-o anumită legitate sau particularitate psihică a acestuia trebuie desprins şi
procedeul tactic a cărui eficienţă a fost verificată de practica audierilor.
 Ceea ce particularizează modul de percepţie a faptelor de către victima infracţiunii este senzaţia de
suferinţă fizică sau morală.
 Când prin infracţiune s-au pus în pericol sănătatea, integritatea corporală sau viaţa victimelor, se vor
folosi procedee tactice diferenţiate de ascultare a acestora, în raport cu gravitatea leziunilor sau a
suferinţei. Ascultarea victimelor aflate sub su¬praveghere medicală se va face cu avizul, iar uneori şi în
prezenţa medicului curant.
 Învinuitul sau inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal întreaga activitate procesuală se
desfăşoară în jurul faptei penale săvâr¬şite de această persoană şi în vederea tragerii sale la
răspundere. Prin decla¬raţiile sale sincere, el contribuie la justa soluţionare a cauzei.
 În cazul ascultării învinuitului sau inculpatului anchetatorul va alege procedeul tactic de ascultare în
raport cu tipul de personalitate (extrovertit, introvertit) şi cu experienţa anterioară (concepţii despre viaţă,
contacte cu poliţia, antecedente penale, stagii în aresturi sau penitenciare, relaţii infracţionale,
antecedente medicale, pasiuni, vicii) ale învinuitului sau inculpatului.
 Prezentarea pentru recunoaştere este o metodă de identificare proprie criminalisticii tactice, pe baza
căreia diverşi subiecţi procesuali (mar¬tori, persoane vătămate etc.) sunt chemaţi să recunoască
persoane sau obiecte care au legătură cu o cauză penală.
 Percheziţia este un act de urmărire penală şi de criminalistică tactică prin care se caută şi se ridică, din
anumite locuri sau asupra unor per¬soane, obiecte ce prezintă importanţă pentru descoperirea şi
administrarea probelor într-o cauză penală sau pentru demascarea infractorului.
 Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică sunt activităţi de cercetare ştiinţifică a urmelor
şi probelor materiale care au drept scop identificarea unor persoane, obiecte, fenomene sau
determinarea anumitor însuşiri sau modificări survenite în forma şi conţinutul lor.

1. Ce reguli tactice se aplică la ascultarea martorilor minori?


2. Când se dispune constatarea medico-legală?

1. Care dintre perioadele de varsta prezinta interes pentru ascultarea minorilor:


a) 1 la 3 ani;
b) 3 la 6 ani;
c) 6 la 10 ani;
d) 10 la 14 ani.
a. a+b+c
b. b+c+d
c. a+b+d
d. a+c

2. In care grupa de varsta minorul are o conduita contradictorie, fiind dispus sa


exagereze:
a. 6 la 10 ani;
b. 10 la 14 ani;
c. 14 la 18 ani.

3. Precizati cum se face ascultarea bolnavului mintal:


a. in prezenta unui specialist;
b. in prezenta unui membru al familiei;
c. nu se recomanda ascultarea bolnavului mintal.

S-ar putea să vă placă și