II.

SCOPUL ŞI FUNCŢIILE SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL

2.1. Noţiuni introductive

Sanctiunile de drept penal sunt măsuri coercitive specifice dreptului penal, impuse ca o
consecinta a savarsirii unei infractiuni, de catre instanta de judecata printr-o hotarare
judecatoreasca definitiva.

In comparatie cu sanctiunile de drept civil, care au caracter reparator, cele de drept penal
au caracter coercitiv. Asadar, aplicarea sanctiunilor de drept penal asigura restabilirea ordinii de
drept, prin constrangere. De aceea, ele sunt dispuse exclusiv postdelict.

Principalele sanctiuni de drept penal sunt: pedepsele, masurile de siguranta si masurile

educative. La randul lor, pedepsele pot fi clasificate in functie de mai multe criterii. Astfel, in
functie de rolul şi importanţa atribuită pedepsei se disting:
a) pedepse principale, se pot aplica singure şi întotdeauna o infracţiune va fi sancţionată legal cu
o pedeapsă principală.
b) pedepse complementare sunt acele pedepse care se pot dispune alături de pedeapsa principală.
Ele au rol de a completa represiunea, de aceea ele sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă
principală.
c) pedepse accesorii decurg din pedeapsa principală, din condamnarea definitiva.

După obiectul asupra căruia poartă pedepsele, delimităm:

a) pedepse privative de viaţă, prin care se suprimă viaţa infractorului (pedeapsa cu moartea);
b) pedepse corporale , care vizeaza corpul persoanei (bătaia);
c) pedepse privative sau restrictive de libertate - detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii;
d) pedepse privative sau restrictive de drepturi, privesc interzicerea unor drepturi;
e) pedepsele pecuniare, care privesc patrimoniul condamnatului;
f) pedepsele morale, se materializează în oprobriul public sau excluderea publică. În Noul cod
penal este prevazuta publicarea hotărârii de condamnare în cazul persoanei fizice (art.55 lit.c) şi
afişarea hotărârii de condamnare, ca pedeapsă complementare în cazul persoanei juridice.

De asemenea, conform noului Cod penal, măsurile educative pot fi privative de libertate
si neprivative de libertate. Prima categorie de măsuri este reglementată în Legea nr. 254/2013
privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
in cursul procesului penal, iar cea de-a doua categorie, în Legea nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a masurilor educative si a altor masuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare in cursul procesului penal.

1
2.2. Scopul sancţiunilor de drept penal

Sancţiunile de drept penal au ca scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni prin însuşirea
şi valorificarea corectă a sistemului de valori unanim acceptat si promovat de majoritatea
membrilor societăţii, formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea socială,
morală, etc.
Realizarea acestui scop include atât prevenirea specială, adică prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni de către cel ce a fost condamnat, cât şi prevenirea generală, adică preîntâmpinarea
săvârşirii de noi infracţiuni de alte persoane, predispuse să săvârşească fapte prevăzute de legea
penală.

2.3. Funcţiile sancţiunilor de drept penal

Noul Cod Penal menţine prin dispoziţiile sale, funcţiile pe care le consacra pedepsei vechiul
Cod. Pedepsele au variat de-a lungul timpului, fiind diferite în raport cu scopul vizat (ex.
expiaţiunea 1). De aceea, fiecare pedeapsă poate avea funcţii diverse.

a) Funcţia morală

Cu toate că pedeapsa este o măsură cu caracter represiv, de natură să provoace infractorului

o anumită suferinţă, ea are un puternic rol şi efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei
antisociale, de îndreptare a condamnatului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia a
faptului că respectarea legii penale este o necesitate.

b) Funcţiile utilitare

 Constrângere . Prin pedeapsa se impun anumite privatiuni de ordin fizic si moral

celui condamnat, excluzand suferinte fizice, munca fortata sau activitati care leyeaya demnitatea
umana.
 Exemplaritate. Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată
condamnatului o exercită asupra altor persoane, deoarece există persoane care se abţin de la
săvârşirea de infracţiuni nu din convingere, ci din teama de pedeapsă.
 Readaptare socială. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini
corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială. Reeducarea
condamnatului, in sensul de a conduce, după executarea pedepsei, la o deplină readaptare
socială, tinde la modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea
concepţiilor şi tendintelor antisociale. Sunt considerate ca fiind esenţiale în procesul de
readaptare socială a condamnaţilor: munca, folositoare din punct de vedere social, educaţia
şcolară şi pregătirea profesională în diverse meserii, activităţi sociale şi culturale, educaţia
religioasă.

1
J. Larguier, op.cit., Editions Dalloz, 2005, p. 115.

2
  Eliminare. Constă în eliminarea, înlăturarea condamnatului din societate. Eliminarea
temporară se realizează când pedeapsa se execută în locuri de deţinere o anumită perioadă de
timp; eliminarea definitivă se realizează în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Regăsim în literatura de specialitate sub altă formă aceleaşi funcţii ale pedepsei, respectiv
expiaţiunea şi prevenirea.
Din punct de vedere al expiaţiunii, pedeapsa trebuie să fie proporţională cu gravitatea
infracţiunii comise (ca şi în cazul legii talionului). Deseori identificăm la nivelul publicului, a
victimelor şi a membrilor familiilor acestora nevoia de răzbunare, mai ales după o crimă
odioasă sau după o condamnare la o pedeapsă considerată prea blândă. Criminologul englez J.
Bentham, propunea cercetarea mobilului şi optarea pentru o anumită pedeapsă în funcţie de
acesta..2
În ceea ce priveşte prevenirea, poate fi realizată prin intimidare şi reinserţie. La rândul său,
intimidarea poate fi: individuală (înfrânând la cel condamnat dorinţa de a recidiva) şi colectivă
(pedeapsa ideală este cea care nu se va pronunţa niciodată), de aceea sancţiunea trebuie să inducă
o ameninţare suficientă pentru a motiva pe oricine să respecte normele de drept penal. Din acest
punct de vedere, soluţia ar consta în aplicarea efectivă şi eficientă a pedepsei prevăzute decât în
existenţa pedepselor severe. De asemenea, autorul menţionat pledează pentru pedepse adaptate,
convingătoare (ex. o amendă redusă pentru un milionar nu va avea efect de descurajare).
Măsurile de reinserţie socială sunt adesea asociate cu resocializarea, readaptarea,
reintegrarea. De altfel, scopul esenţial al pedepselor privative de libertate este reinserţia socială a
condamnaţilor, scop promovat şi de fondatorul doctrinei noii apărări sociale, Marc Ancel 3.

III. Delimitarea DEP de alte științe

3.1. Dreptul execuţional penal şi ştiinţele penale

3.1.1. Dreptul execuţional penal și Dreptul penal

Între cele două discipline, Dreptul execuţional penal și Dreptul penal, exisă o legătură
profundă, care se manifestă în ambele sensuri.
Pe de o parte, Dreptul penal, în primul rând prin prevederile Codului penal, cercetând
corelaţia ce există în sistemul sancţionator juridic între sancţiunile nepenale şi cele penale,
stabilesc scopul, tipurile sancţiunilor de drept penal, durata acestora în raport de fiecare infracţiune
în parte, dar și criteriile de agravare sau atenuare a răspunderii penale, limitele maxime şi minime
ale duratei sancţiunilor, cuantumul fiecăreia în parte, felul cum aceste sancţiuni se completează
reciproc pentru a se putea trece la o bună individualizare.
Prin normele dreptului execuţional penal se fixează modalităţile de realizare a scopului urmărit
prin sancţiunile prevăzute de dreptul penal şi, implicit, modalităţile de prevenire generală şi

2
Ibidem.
3
Marc Ancel , fost judecător şi un teoretician al dreptului, dar şi autor al unei recente teorii a politicii penale numită
noua apărare socială, care propune să se regândească întregul sistem penal prin prisma apărării drepturilor omului şi
nu a Statului. Opera sa a fost sursă de inspiraţie pentru Robert Badinter în elaborarea noului Cod Penal francez.

3
specială, precum şi măsurile recuperative, de resocializare şi reinserţie socială, instituţională şi
familială, raportându-se tocmai la sancţiunile stabilite de dreptul penal.
Analizând permanent sistemul sancțiunilor de drept penal, (pedepse, măsuri), a stategiilor de
recuperare şi resocializare, dreptul execuţional penal stabileşte modalitățile cele mai adecvate
pentru individualizarea pedepsei, diminuarea efectelor laturii restrictive a pedepsei. Aceste analize
ale celor mai propice şi eficiente ale modalități de executare a pedepselor pot constitui , la rându-
le , o sursă de inspirație, pentru schimbări legislative, pentru îmbogăţirea laturii teoretice a
dreptului penal, trecându-se treptat la adoptarea unor noi sancţiuni de drept penal, la renunţarea la
cele care se dovedesc ineficiente sau depăşite moral de dezvoltarea ştiinţelor penale, de dezvoltarea
tehnologică şi a vieţii sociale.

3.1.2.Dreptului execuţional penal şi dreptului procesual penal.

Dreptul procesual penal stabileşte procedurile după care urmează să se pună în executare
sancţiunile penale, explicații ale princiipilor aplicabile, aspecte particulare ale dispoziţiilor
procedurale după punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare. Prin dispozițiile
legale din Codul de procedură penală se stabilesc organele care pun în executare pedepsele,
ordinea în care intervin acestea pentru punerea în aplicare a hotărârii de condamnare.
Dreptul execuţional penal, preluând procedurile stabilite prin normele de drept procesual
penal, pune în practică aceste norme, având rolul de concretiza normele abstracte până la
categoriile de condamnaţi şi chiar până la indivizii care trebuie să fie supuşi unei proceduri
concrete de executare a unei sancțiuni penale.
Toate instituţiile dreptului procesual penal sunt detaliate în vederea aplicării concrete în
normele de drept execuţional, dovadă a trecerii de la „general” la „particular”. De aceea, dreptul
execuţional penal este de multe ori considerat o prelungire a dreptului procesual penal.

3.2. Dreptul execuţional penal și științele socio-umane

3.2.1. Dreptul execuţional penal și Criminologia

Criminologia studiază și problematica criminalităţii din punct de vedere al cauzalităţii

fenomenelor, al condiţiilor şi împrejurărilor în care se produc anumite tipuri de infracţiuni, dar și
modalităţilor de determinare/influențare a comportamentului infracţional individual sau la nivelul
grupurilor de infractori.
De aici legătura se poate realiza prin faptul că criminologia oferă soluţii pentru tipologia
diversă a categoriilor de infractori cum sunt recidiviştii, condamnaţii periculoşi, infractorii de
oprofesie/ocazionali, cei violenţi, cei care consumă stupefiante, infractori în vârstă, minori, femei,
tineri, cu handicap fizic sau psihic, cu diverse probleme care ajung să execute diferite sancțiuni
penale. Dreptul execuţional penal, preluând concluziile criminologiei, aplică separaţiunea,
clasificarea, individualizarea, umanizarea, planificarea şi progresivitatea în regimurile de executare
pedepselor cu închisoarea, a formelor de deținere.
Dacă criminologia valorifică studiile privitoare la cauzalitatea infracţiunilor, prin normele
dreptului execuţional penal pune accentul pe schimbarea gândurilor, a atitudinilor, preocupărilor
fie prin valorificarea unei palete largi de activități, cadre didactice, medicale, polițisti de

4
penitenciare, ONG-uri, societăți comerciale, toate pentru resocializare, recuperare, reeducare,
corijarea persoanelor custodiate.
Ştiinţa dreptului execuţional penal, fiind cu predilecţie o ştiinţă aplicativă, poate confirma în
mod direct validitatea unor ipoteze de cercetare propuse prin studii criminologice, poate
propune/stimula soluții pentru activitățile privind reintegrarea postexecutorie a condamnaţilor.

3.2.2. Dreptul execuţional penal și Psihologia

Psihologia aduce în mediul penitenciar o serie de teste psihologice prin care pot fi relevate
o serie de capacități, aptitudini, atitudini, trăsături de caracter, adică aspecte ale personalității
persoanei custodiate. Psihologii din penitenciare încercă prin diferite demersuri/ terapii cognitiv-
comportamentale, experiențiale, etc. sau prin convorbiri individuale și/ sau de grup să ajungă cât
mai aproape de nucleul personalităților și să le influențeze în mod pozitiv. Astfel, aplicând teste de
anxietate, de inteligență,de atenție, temperament, psihologii pot afla resorturile interne care pot
concura la schimbări benefice în personalitatea/ activitățile/ relaționarea acestora atât cu ceilalti
deținuți, căt și cu personalul din penitenciare, chiar și cu familiile proprii sau alți reprezentanți ai
ONG-urilor si societăților comerciale cărora li se permite accesul în penitenciar sau cu care pot
intra în legătură.
Concret, se pot identifica persoane cu anumite predispoziții pentru un anumit tip de
infracțiuni : prin violență, achizitive, sexuale, informatice, etc.4 Cunoscându-le aceste
tendințe/impulsuri psihologii pot concepe un Program personalizat de reducere a acestor nevoi, de
toleranță ridicată la tentații și instigări, de conștientizare și reeducare prin cunoștere de sine mai
bună, prin capacități de stăpânire și inhibarea a unor porniri impulsive, chiar creșterea
coeficientului de inteligență.

3.2.3. Dreptul execuţional penal și Sociologia

Dintre ramurile Sociologiei, cea mai valorificată în raport cu Dreptul execuţional penal este
Sociologia criminală întrucât prin investigațiile privind rolul mediului social în determinarea și/sau
favorizarea săvârșirii de infracțiuni din partea unor persoane aduce informații relevante pentru
Dreptul execuţional penal. Când spunem mediu social avem în vedere atât micromediul și
macromediul, respectiv grupurile cu care interacționează concret ( familia, anturajul, cercurile,
echipele, colegii de școală, de muncă) , iar macromediul societatea în general ( marcată de
dificultăți economico-finaciare, șomaj, anomie, proteste, polarizare excesivă, etc.). Dacă la nivelul
vreuneia dintre verigile menționate au existat disfuncții, atunci prin executarea sancțiunii privative
de liberatte se încearcă îndepărtarea condamnatului de aceste medii criminogene și o asistență
socială cu multe conotații pozitive.

4
I. Oancea, Drept execuțional penal, Ed. All Educational, București, 1998, p.27