CAPITOLUL IV Criminologia judiciară

1. Dreptul de a pedepsi

Prima întrebare la care va trebui să răspundem este aceea de a şti dacă există sau nu un drept de a pedepsi.
Indiscutabil că abordarea acestei chestiuni din perspectivă filozofică ar determina o analiză interminabilă, de
aceea preferăm să răspundem la această întrebare aşa cum a făcut-o T. Pop, în cursul său de criminologie. El
considera că infracţiunea este o consecinţă firească a vieţii sociale şi, în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie
consecinţa firească a comiterii infracţiunii. Ea este absolut necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale,
fiind reacţia firească a societăţii împotriva actului antisocial. Din acest motiv pedeapsa este un fenomen natural,
îndeplinind o funcţie necesară apărării sociale1.
Următoarea întrebarea care se pune , în cazul în care am stabilit că există un drept de a pedepsi, este aceea
de a stabili fundamentul acestui drept. Răspunsurile la această întrebare pot fi încadrate în trei categorii: teorii
absolute, teorii utilitare, si teorii eclectice.
Sistemele bazate pe teorii absolute nu se preocupă în mod special de scopul sau de utilitatea pedepsei ci au
mai presus de toate satisfacerea unor idei pasionale, (răzbunarea), mistice (îmbunarea zeilor), religioase
(expiaţiunea divină) sau morale (ideea de justiţie). Este drept şi just ca cel care a comis o infracţiune să-şi
primească răsplata pentru fapta sa, ea fiind o retribuţie proporţională cu răul comis, este mijlocul de expiaţiune a
infracţiunii. Forma cea mai rudimentară a expiaţiunii a fost răzbunarea privată, apoi răzbunarea socială,
răzbunarea religioasă sau expiaţiunea divină şi talionul.
Sistemele bazate pe teoriile utilitariste pornesc de la ideea că pedeapsa se justifică prin necesitate sa şi ea nu
serveşte nici unei idei sau pasiuni, ci doar unor interese practice. Nu este important fundamentul pedepsei ci sunt
mult mai importante funcţia şi scopul pedepsei. Societatea are dreptul să pedepsească, nu din considerente de
ordin moral ci pentru că pedeapsa este o măsură şi utilă pentru conservarea şi apărarea ei. Ceea ce s-a întâmplat
nu se poate modifica şi de aceea, trebuie să ne preocupe viitorul, ca infractorul să nu mai comită în viitor alte
infracţiuni.
Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă să medieze aceste extreme, pedeapsa având un dublu
fundament, adică se aplică în scopuri pragmatice dar este limitată în acelaşi timp şi de exigenţe de ordin moral.
Dreptul de a pedepsi se întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi utilitate. El are două limite justiţia şi utilitatea.

2. Evoluţia dreptului de a pedepsi

În doctrina criminologică se consideră că în evoluţia dreptului de a pedepsi distingem 4 perioade:

a. Perioada răzbunării cu două epoci distincte: - epoca răzbunării private. In această perioadă infracţiunea şi
pedeapsa aveau un caracter privat. Pedeapsa izvora din dorinţa de răzbunare a individului şi din instinctul de
conservare al victimei care aplica ea însăşi pedeapsa. Responsabilitatea penală era obiectivă şi colectivă.
- epoca răzbunării publice. în această perioadă pedeapsa este o reacţie socială izvorâtă din pasiunea
vindicativă a societăţii şi în interesul ei. Responsabilitatea penală era colectivă şi obiectivă.

b. Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie teocratică atribuie dreptului de a
pedepsi o origine divină. Statul, autorităţile sunt reprezentanţii vizibili ai divinităţii, iar legile sunt o revelaţie
divină. Prin infracţiune se lezează divinitate, iar pedeapsa este mijlocul prin care divinitatea va fi satisfăcută.

1
T. Pop, Curs de Criminologie, Ed. Institutul de Arte Grafice «Ardealul», Cluj, 1928, p. 184.
 c. Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale răzbunării, şi anume talionul şi
compoziţia. Talionul a fost prima limitare a dreptului de a pedepsi şi un progres însemnat în evoluţia dreptului de
a pedepsi. Genul şi măsura răzbunării sunt limitate la genul şi măsura infracţiunii, (ochi pentru ochi, os pentru os
şi dinte pentru dinte). Compoziţia este un al doilea pas important în evoluţia dreptului de a pedepsi, fiind o
limitare nu numai a răzbunării ci şi a talionului, şi constă în transformarea economică a răzbunării şi talionului.
Ea costă în compensarea cu bani a răzbunării. Dacă la început negocierea compensaţiei o făceau victima şi
infractorul, ulterior autoritatea este cea care stabileşte această compensaţie, trecându-se treptat spre perioada
etatică.

d. Perioada etatică are 4 epoci:

- perioada barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea pedepselor bazate pe ideea
intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate erau pedepsele corporale, neexistând pedeapsă privativă de
libertate. Arestarea avea doar un caracter preventiv şi dura până la aplicare sancţiunii corporale (moartea, bătaia,
mutilările).
- Perioada umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este Cesare Beccaria, iar consacrare
definitivă a umanitarismului se realizează odată cu revoluţia franceză. Ideile dominate ale epocii umanitare au
constituit şcoala clasică penală. Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele privative de libertate, se consacră
principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege, egalitatea pedepselor, proporţionalizarea pedepselor
etc.
- Epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării scolii clasice o are tot un italian, Cesare Lombroso. Influenţat de
ideile evoluţioniste a lui Darwin şi teoria recapitulaţiei a lui E. Haeckel, el afirmă că infractorul nu este decât o
varietate biologică inferioară omului normal. Infracţiunea nu este decât un produs, al cauzelor sau anomaliilor
antropologice. Criminalul este înnăscut iar pedeapsa nu se poate justifica pe considerente morale, pentru că
infractorul nu are nici o vină că s-a născut infractor. Pedeapsa este doar o măsură de apărare a societăţii, nefiind
nici măcar necesar ca infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de apărare împotriva unei potenţiale
infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua preventiv măsuri de siguranţă.
- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi fundamentale al omului." Orice sancţiune
poate fi aplicată doar în măsura în care nu contravine vreunui drept fundamental ale omului.

3. Sistemul sancţionator actual

Acesta este alcătuit din două mari categorii de sancţiuni. Sancţiuni privative de libertate şi sancţiuni
neprivative de libertate. Sancţiunile neprivative de libertate în anul 2009 reprezintă aproximativ 60% din
numărul total al condamnărilor adică 21 432 de persoane au primit sancțiuni neprivative de libertate din 31 191
de condamnări.
Dintre sancţiunile privative de libertate cele mai cunoscute, şi cele mai des folosite sunt închisoarea pe timp
determinat şi închisoarea pe întreaga durată a vieţii (aceasta din urmă are un caracter excepţional în România,
deoarece în anul 2009 se aflau în penitenciar 144 persoane condamnate la detenţiunea pe viaţă. Pentru a-şi
realiza scopul pedeapsa privativă de libertate trebuia să fie executată într-un anumit regim. De aceea sunt
cunoscute următoarele regimuri de executare a pedepsei închisorii.

a. Regimul de închisoare celulară. Acesta presupunea izolarea totală a condamnatului ziua şi noaptea. In
aceeaşi celulă mănâncă, doarme şi munceşte iar când este scos la plimbare trebuie să poarte o cagulă pentru a nu
putea fi identificat. Modelul pentru acest regim de închisoare a fost închisoarea ecleziastică, în care cel care era
închis trebuia să mediteze la faptele sale, fără a mai fi influenţat de tentaţiile lumii înconjurătoare. S-a constat,
practic, că acest regim de executare nu favorizează meditaţia, iar dacă se aplică pe o perioadă ce depăşeşte o lună
de zile poate determina tulburări de ordin psihic. Sistemul celular determină o agravare a caracterului aflictiv al
sancţiunii, este foarte costisitor, este dificil de organizat şi nu se poate individualiza în funcţie de progresul
condamnatului.

b. Regimul aburnian. Acesta presupune izolarea în timpul nopţii şi viaţa în comun în timpul zilei pentru
muncă, hrană şi exerciţii fizice. Există şi o restricţie absolută şi anume trebuie respectată legea tăcerii în mod
absolut, adică condamnaţii nu au voie să comunice între ei. Este mai puţin traumatizant psihic ca şi sistemul de
izolare celulară, are elemente de socializare şi este mai avantajos economic de organizat. Cu toate acestea legea
tăcerii nu putea împiedica total discuţiile între condamnaţi şi implicit pericolul „contaminării'" dintre ei. iar
nerespectarea legi tăcerii impune sancţiuni disciplinare suplimentare care de obicei constau în izolarea celulară.

c. Regimul progresiv presupune un program de tratament în penitenciar şi o adaptare progresivă spre viaţa
liberă, evitându-se trecerea brutală a condamnatului din starea de deţinere în starea de libertate. După
condamnare deţinutul trebuie observat, iar în funcţie de rezultatele observaţiei este trimis să-şi execute pedeapsa
într-un anumit penitenciar. Apoi urmează o fază de ameliorare a regimului de detenţie constând în munca în
semi-libertate, apoi liberarea condiţionată şi în final eliberarea lui.

d. Regimul de deţinere în comun este cel mai simplu, cel mai avantajos economic. Se folosesc doar
criteriile generale de separare (femei - bărbaţi, minori - majori, recidivişti - nerecidivişti). Condamnaţii stau
împreună ziua şi noaptea, în dormitoare comune şi muncesc în ateliere comune. Un astfel de sistem mai mult
corupe decât educă, condamnatul fiind supus influenţelor negative ale colegilor de celulă. Există pericolul de a
se constitui asociaţii de infractori în chiar interiorul celulei sau chiar apariţia unor mici tirani în calitate de şefi ai
acestor
celule. Există şi riscul victimizărilor în interiorul celulei.
Constatarea eficienţei reduse a sistemului de sancţiuni privative de libertate a dus la apariţia aşa numitelor
sisteme alternative de sancţionare {munca în folosul comunităţii, sistemul de probaţiune, mediere penală,
compoziţia penală etc.). Acestea sunt mai avantajoase pentru că unele au costuri economice mult mai reduse
pentru comunitate, deoarece statul nu mai plăteşte cazarea infractorilor în penitenciare. Deşi infractorul simte
efectul aflictiv al sancţiunii, acesta poate să ducă o viaţă socială normală şi din acest motiv nu vor fi probleme cu
reintegrarea lui. Acesta poate să-şi susţină economic familia şi nu are contact cu mediul infracţional din
penitenciare. Aplicarea sistemelor alternative de sancţionare presupune acceptul condamnatului, ceea ce
înseamnă de multe ori o recunoaştere şi o acceptate a responsabilităţii pentru faptele sale. însă, pentru
infracţiunile foarte grave singura soluţie este reprezentată de pedeapsa închisorii.

Dintre sistemele de sancţionare neprivative de libertate cel mai cunoscut este amenda care se poate aplica
fie singură fie alături de sancţiunea privativă de libertate. în anul 2006, 9833 dintre condamnări au constat în
pedeapsa amenzii. Ea poate fi foarte uşor individualizată iar în caz de eroare judiciară este foarte uşor să fie
despăgubită victima erorii judiciare, spre deosebire de sancţiunile privative de libertate, unde o eventuală eroare
judiciară nu poate fi înlăturată decât pentru viitor, suferinţa inutilă fiind despăgubită doar economic. Pentru cei
care nu au venituri, sancţiunea amenzii rămâne fără consecinţe aflictive, deoarece ei nu au din ce să plătească
amenda. Eficienţa este redusă şi atunci este vorba de cei cu venituri mari, pentru care o amendă de 10 000 de
euro nu reprezintă mare lucru spre deosebire de o persoană cu venituri mici, când o astfel de pedeapsă ar avea un
efect major asupra situaţiei sale economice. S-au încercat şi se aplică tot felul de sisteme prin care stabilirea
cuantumului amenzii se raportează şi la situaţia economică a infractorului (de exemplul sistemul zilelor amendă).
Pentru realizarea reeducări infractorilor se pot aplica şi anumite sancţiuni restrictive de drepturi (pierderea
drepturilor electorale, interdicţia de a exercita o profesie sau meserie, pierderea dreptului de a se afla pe teritoriul
unui stat sau pe teritoriul unei localităţi, confiscarea anumitor bunuri etc.).

4. Pedeapsa capitală
 Un aboliţionist convins din perioada modernă a umanităţii a fost Cesare Beccaria, care trecând dincolo de
dezbaterile de ordin filosofic despre faptul dacă este justificată sau nu aplicarea pedepsei capitale, el face o
analiză utilitaristă. întrebându-se dacă este eficient sau nu pentru sistemul de sancţiuni penale aplicarea pedepsei
cu moartea.
Unul din primele argumente pleacă de la teoria contractual istă, conform căreia funcţionarea societăţii este
legală de contractul care se încheie între cetăţean şi stat.
„Cine e, oare, cel care a dorit să lase altor oameni dreptul de a-l ucide? Cum, oare, sfera părţii minime a
libertăţii fiecăruia, cedată societăţii, poate să cuprindă cel mai important dintre toate lucrurile, viaţa? Şi dacă
totuşi acest lucru a fost făcut, cum se împacă acest principiu cu altul, care spune că omul nu e stăpân pe viaţa
sa, şi cum ar fi putut da altuia sau societăţii întregi acest drept?
Beccaria argumentează de ce pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este mai aflictivă decât pedeapsa capitală:
„Pentru ca o pedeapsă să fie justă, nu trebuie să aibă decât acele grade de intensitate care sunt suficiente să-i
îndepărteze pe oameni de infracţiuni; dar nu există vreun om care, reflectând la aceasta, să poată alege
pierderea totală şi perpetuă a propriei libertăţi, oricât de avantajoasă ar putea fi o infracţiune; aşadar,
intensitatea pedepsei cu robie perpetuă, substituită pedepsei cu moartea, are tot ceea ce trebuie pentru a
îndepărta orice suflet hotărât să o comită;
.......sufletul nostru rezistă mai bine violenţei şi durerilor
extreme, dar trecătoare, decât timpului şi durerii neîncetate; deoarece se poate spune că se concentrează astfel,
cu toată fiinţa lui, un moment pentru a respinge primele dureri, dar elasticitatea lui viguroasă nu este de ajuns
să reziste la acţiunea îndelungată şi repetată a celorlalte dureri".
„Celui care ar spune că robia perpetuă este tot atât de dureroasă cât moartea, şi în consecinţă la fel de
crudă, eu îi voi răspunde că, adunând toate momentele nefericite ale robiei, ea va fi şi mai crudă, dar ea se
întinde pe toată viaţa, iar moartea îşi exercită toată forţa într-un moment; şi acesta este avantajul pedepsei cu
robia, că-l înspăimântă mai mult pe cel care o vede 2 decât pe cel care o suportă; deoarece primul ia în
considerare întreaga sumă a momentelor nefericite, iar cel de-al doilea este împiedicat de nefericirea
momentului să se gândească la cea viitoare. Toate suferinţele se amplifică în imaginaţie, iar cel care suferă
găseşte resurse şi consolări necunoscute şi necrezute de spectatorii care-şi pun propria sensibilitate în locul
sufletului nesimţitor al celui nefericit".
Aduce argumente ce ţin de inconsecvenţa legiuitorului: „M se pare un lucru absurd că legile, care sunt
expresia voinţei publice, care dezaprobă şi pedepsesc omorul, comit unul chiar ele şi, pentru a îndepărta
cetăţenii de la asasinat, ordonă un asasinat public".
Unul din argumente constă în modul cum este perceput un călău, ca şi executant al pedepsei capitale: „Care
sunt sentimentele fiecăruia despre pedeapsa cu moartea? Să le citim în atitudinile de indignare şi de dispreţ cu
care fiecare om îl priveşte pe călău, care e totuşi un executant nevinovat al voinţei publice, un bun cetăţean care
contribuie la binele public, instrumentul necesar siguranţei publice în interior, aşa cum sunt soldaţii valoroşi în
exterior. Care este deci originea acestei contradicţii? Şi de ce este de neînlăturat la oameni acest sentiment în
pofida raţiunii? Pentru că oamenii, în adâncul sufletului lor, partea care mai mult decât oricare alta păstrează
încă forma originală a vechii sale naturi, au crezut mereu că viaţa lor nu este în puterea nimănui în afară de
necesitate, care conduce universul cu sceptrul său de fier ".
„ Pedeapsa cu moartea devine un spectacol pentru cei mai mulţi şi un obiect de compasiune amestecată cu
dispreţ pentru alţii ; aceste două sentimente ocupă mai mult loc în sufletul spectatorilor decât teama salutară pe
care legea pretinde că o inspiră ".
Cu toate acestea problema aplicării sau nu a pedepsei capitale nu a încetat să provoace dezbateri aprinse
între aboliţionişti şi cei care doresc în continuare aplicarea pedepsei capitale 3.

2
E mai puternic efectul asupra celor care se imaginează în situaţia executatului decât impresia asupra celui care este executat.
3
Pentru o analiză argumentată a acestei chestiuni a se vedea I. Poenaru, Pedeapsa cit moartea. „Pro" sau "contra", Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
 În Europa lucrurile sunt decise din punct de vedere juridic, deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului interzice expres aplicarea pedepsei capitale, dar această soluţie nu este împărtăşită de SUA unde şi astăzi
se aplică pedeapsa capitală. Paradoxal este că între 1967 şi 1977 , pedeapsa capitală a fost abolită în SUA pentru
ca apoi să se reintroducă, justificându-se că nu este o pedeapsă neobişnuită şi crudă pentru a fi în contradicţie cu
Constituţia Statelor Unite.
Unul dintre principalele argumente în favoarea aplicării pedepsei capitale este efectul disuasiv sau descurajant
pentru potenţialul infractor. Cu toate acestea statistic nu s-a putut dovedi acest efect. Criminalitatea nu a scăzut
în SUA după reintroducerea pedepsei capitale, iar în ultimii ani. deşi numărul execuţiilor a crescut alarmat, nu
acelaşi lucru se poate spune şi despre efectul disuasiv pe care trebuia să-l aibă această sancţiune.
Nu se poate face o analiză a argumentelor pro sau contra pedepsei capitale fără a analiza şi modalitatea
concretă de punere în executare a pedepsei. Această modalitate pune serioase probleme de etică. Curtea
Supremă de Justiţie a SUA, a recomandat statelor să nu mai folosească scaunul electric şi să utilizeze injecţia
letală.
Astfel pentru a fi siguri de efectul produs, adică uciderea condamnatului, injectarea trebuie făcută sub un
control medical, ceea ce este în contradicţie evidentă cu deontologia medicală care interzice participarea la
uciderea unei persoane. Chiar efectul minim cauzator de suferinţă poate fi pus în discuţie chiar şi în cazul
injecţiei letale. Au fost situaţii în care efectul injecţiei letale s-a produs în altă ordine decât cea anticipată de
călău. Mai întâi condamnatul a fost ucis în chinuri groaznice, generându-i-se un stop cardiac, iar mai apoi şi-a
produs efectul şi substanţa anestezică, care ar fi trebuit să producă prima efectul sedativ.
în ceea ce priveşte problema costurilor pedepsei capitale lucrurile sunt doar în aparenţă simple. în SUA s-
a calculat că sumele cheltuite pentru a se ajunge până la executarea pedepsei capitale sunt echivalentul a
aproximativ 40-50 de ani de detenţie într-un penitenciar de maximă securitate, ceea ce echivalează cu costul
deţinerii pe întreaga durată a vieţii. De altfel doar statele foarte bogate îşi permit să aplice pedeapsa capitală.
Costurile sunt foarte ridicate pentru că trebuie respectate nişte condiţii speciale de procedură, durata unui proces
ajungând uneori la 12-15 ani. Dintre cei condamnaţi la pedeapsa capitală doar o mică parte ajung să fie şi
executaţi (200 de executaţi în anul 2000 din 3500 de condamnaţi). E adevărat că există ţări unde pedeapsa
capitală se aplică cu costuri minime, dar acestea nu pot fi luate ca reper deoarece aceste state nu respectă regulile
minimale ale unui proces echitabil.
O altă problemă este fiabilitatea sistemului judiciar care poate da greş. în caz de eroare judiciară nu se
mai poate face nimic pentru cel executat. în ultimii 100 de ani se recunosc oficial 10 erori judiciare în aplicarea
pedepsei capitale în statul Texas (stat campion la execuţii). Nici o procedură penală nu este infailibilă, fiind
capabilă de erori judiciare, ori acceptarea acestor „daune colaterale" ni se pare nejustificată.
Faptul că o persoană nu este condamnată la moarte nu înseamnă şi că ea nu răspunde penal pentru faptele
sale. condamnarea la detenţiunea pe viaţă practic duce la înlăturarea definitivă a persoanei din societate. Riscul
de evadare este foarte redus în cele mai multe închisori de acest gen.
Neaplicarea pedepsei capitale este şi o chestiune de civilizaţie, societatea actuală dispunând de mijloacele
necesare pentru a nu se comporta aşa cum s-a comportat infractorul cu victima. Statul, prin aplicarea pedepsei
capitale, practic face ceea ce legea îi interzice infractorului să facă, adică să ucidă. Pentru că răzbunarea
primitivă, sau talionul sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa omului mediu, nu este foarte uşor a se modifica
aceste percepţii. De aceea credem că în cazul organizării unui referendum pe această temă, cei care doresc
aplicarea pedepsei capitale ar putea avea succes, sau cel puţin ar pierde la un scor apropiat.
Acesta poate este motivul principal, dincolo de dezbaterile criminologice, pentru care în SUA, democraţia
populară menţine pedeapsa capitală, iar politicienii şi judecătorii care sunt aleşi se feresc să acţioneze împotriva
majorităţii alegătorilor. în SUA există şi state unde pedeapsa capitală a fost abolită şi nu există o diferenţă
cantitativă sau calitativă semnificativă a infracţionalităţii între statele aboliţioniste şi cele care aplică în
continuare pedeapsa capitală.
Am prezentat doar câteva aspecte din complexa problematică a pedepsei capitale.
 5. Individualizarea sancţiunii

a. Generalităţi. Individualizarea sancţiunii se realizează în trei etape: Individualizarea legală,

individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.
Individualizarea legală presupune ca legiuitorul în mod abstract să stabilească o sancţiune pentru o fapta
abstractă (omorul se sancţionează cu detenţiune severă între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi).
Individualizarea judiciară presupune aplicarea unei pedepse concrete între limitele prevăzute de lege (de
exemplu 22 de ani în cazul omorului). Individualizarea administrativă presupune individualizarea regimului de
executate (detenţie în condiţii de maximă securitate, dreptul condamnatului de a munci fără supraveghere, etc.).
Legiuitorul se limitează de a stabili de fapt cadrul individualizării, individualizarea realizându-se în concret de
organele judiciare.
Teoretic, ca regulă generală, prescrisă de altfel şi în codul penal, individualizarea se face ţinând cont de un
criteriu obiectiv (fapta comisă) şi un criteriu subiectiv (persoana infractorului). Aceste împrejurări avute în
vedere trebuie să existe în materialitate şi trebuie consemnate în hotărâre, motivându-se alegerea sancţiunii şi a
cuantumului ei.
în practică judecătorii nu îşi motivează alegerea cuantumului, aşa cum nici procurorii nu manifestă o
preocupare specială pentru acest subiect, mulţumindu-se să utilizeze formulări generale (o pedeapsă orientată
spre maxim sau o pedeapsă orientată spre minim). Nici avocaţii în pledoariile lor sau în concluziile formulate în
scris nu ating decât foarte rar acest subiect, concentrându-se pe existenţa faptei, a vinovăţiei şi tot formulări
generice de genul (aplicarea unei pedepse orientată spre minim).
Apare un paradox, pe de o parte, întreg mecanismul judiciar penal se concentrează pe sancţionarea
infractorului, iar atunci când se pune problema aplicării unei anumite sancţiuni concrete subiectul este tratat cu
uşurinţă. Asta poate releva faptul că sistemul penal nu este interesat în mod special de cuantumul sancţiunii
(aceasta fiind o chestiune colaterală) ci este interesat în mod special în a sancţiona infractorul. Realizarea
scopurilor pedepsei se face în acest fel printr-o abordare pur teoretică, mecanicistă.
în şcolile de drept se studiază în mod special aspectul normativ al sancţiuni, adică mecanismul legal de
individualizare fără a se accentua suficient şi dimensiunea practică (adică individualizarea concretă a unei
pedepse). Experienţa practică a magistratului este de fapt singura care îl poate ajuta în acest demers, evident cu
riscul inerent oricărui debut în cariera de judecător, când va aplica sancţiuni destul de eterogene.
S-a pus problema dacă este necesar să se stabilească limite legale ale pedepsei sau judecătorul poate să
aplice sancţiunile ţinând cont de circumstanţele concrete a făptuitorului. Răspunsul la această întrebare depinde
de nivelul de încredere pe care cetăţenii îl au în sistemul judiciar şi în sistemul legislativ. O încredere mai mare
în puterea politică, ce poate fi controlată prin procesul electoral, va conduce spre un interval destul de restrâns a
limitelor legale de pedeapsă pentru a diminua posibilităţile de individualizare ale judecătorului. Dimpotrivă
existenţa unui sistem judiciar credibil va determina stabilirea unor limite foarte largi de sancţionare sau chiar
posibilitatea acordată judecătorului de a alege el sancţiunea care i se va părea potrivită pentru reeducarea
infractorului.
In România există o neîncredere atât în sistemul politic cât şi în cel judiciar şi din acest motiv orice soluţie
s-ar adopta, ea ar declanşa ample dezbateri. Credem că trebuie acordată o libertate de apreciere mai mare
judecătorului el fiind cel care este implicat direct în realizarea actului de justiţie.
Unele state au renunţat la a stabili un minim special al sancţiunii lăsând libertatea judecătorului de a decide
plecându-se de la ideea că au trecut vremurile în care trebuia să ne apărăm prin legi de abuzul judecătorilor. Tot
din acelaşi motiv s-a renunţat şi la sancţiunile aplicate ope legis, (cazul pedepselor accesorii care decurg din
pedeapsa principală a închisorii).
 b. Individualizarea sancţiunii raportată la persoana infractorului. în general în alegerea sancţiunii
predomină folosirea criteriului obiectiv. Cuantumul sancţiunii depinde de elementele obiective ale faptei
(acţiune, inacţiune, modul de săvârşire, mijloacele folosite, locul şi timpul, pluralitatea de fapte, pluralitatea de
acte, pluralitatea de făptuitori), se ţine seama de obiectul juridic al infracţiunii, de urmările faptei şi de forma şi
gradul de vinovăţie.
Individualizarea raportată la persoana infractorului, starea sa psihofizică (aptitudinea de a evalua caracterul
antisocial, temperament, caracterul) este, de obicei, cea mai văduvită.
acordându-se o importanţă specială antecedentelor judiciare. Contează mult şi atitudinea după comiterea faptei
(repară prejudiciu, căinţă, a ajutat victima), dar se ţine seama şi de statutul social al infractorului.
Una din explicaţiile pentru care organele judiciare utilizează cu preponderenţă criteriul obiectiv al faptei
este generată şi de dificultatea de a avea o informaţie de calitate şi completă despre persoana infractorului.
Metodele comune de cunoaştere a personalităţii infractorului există, putând fi amintite: expertiza
psihiatrică, evaluare medico-psihologică şi ancheta socială etc.
Un studiu realizat în Franţa asupra acestui aspect a pus în lumină realităţi alarmante. Astfel în ceea ce
priveşte carenţa calitativă a informaţiei a rezultat, după studiul a 200 de dosare de individualizare, că se cunosc
despre condamnat următoarele date:
- caracteristicile socio-demografice (vârstă, sex, naţionalitate, rezidenţă) în procent de 90%;
- istoria vieţii infractorului este cunoscută în procent de 6%;
- mediul de viaţă actual în procent de 50 %;
- caracteristicile criminologice ale infracţiunii în 5% din cazuri;
- datele despre infracţiune şi pedeapsă din perspectivă pur juridică (încadrarea juridică, sancţiunea aplicată
şi cuantumul acestora) în procent de 90-94%4.
Aceste rezultate arată o preocuparea orientată spre cunoaşterea caracterului obiectiv al faptei şi o
preocupare redusă pentru persoana infractorului, sau mai precis a acelor elemente ce ţin de persoana infractorului
care ar putea influenţa eficienţa sancţiunii penale.
În ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiilor, acelaşi autor a prezentat un alt studiu care explică
carenţa calitativă a informaţiilor prin:
- unicitatea expertului evaluării psihologice sau psihiatrice;
- timpul foarte scurt de examinare a infractorului (45 minute pentru 50% din cazuri, şi doar pentru 20 %
mai mult de 2 ore).
- unicitatea întâlnirii dintre expert şi examinat 65%. Doar în 10% din cazuri au fost 3 întâlniri;
- folosirea unor metode de investigare de o complexitate redusă.
La toate aceste carenţe cantitative şi calitative se poate adăuga şi faptul că justiţia nu este ţinută de aceste
rezultate pronunţând soluţii care infirmă concluziilor experţi.
Prin comparaţie am putea spune că şi sistemul nostru judiciar suferă de lipsa de informaţii, atât la nivel
cantitativ cât şi la nivel calitativ. Anchetele sociale au un caracter pur formal, expertizele psihologice se acceptă
în puţine dosare, iar expertizele medico-legale se fac acolo unde legea prevede obligativitatea lor. Judecătorul le
acordă eficienţă doar dacă pun în discuţie discernământul infractorului, pentru a se respecta condiţiile legale de
angajare a răspunderii penale. Dacă rapoartele medico-legale concluzionează că a existat discernământ în
momentul comiterii faptei ele şi-au îndeplinit menirea.

c. Factori care influenţează alegerea pedepsei. Pe lângă factorii expliciţi, prezentaţi anterior (cei ce ţin de
gardul de pericol social al faptei şi de persoana infractorului), doctrina criminologică a pus în evidenţă şi o altă
categorie de factori care influenţează individualizarea sancţiunii. Dintre factorii care influenţează cuantumul
sancţiunii pot fi amintiţi factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei şi factori generaţi de contextul local şi
internaţional de la momentul individualizării sancţiunii.
4
A-M. Favard, L'individualization de la peine: paradigme clinique a la realite des pratiques, în L'individulaisation de la peine, De
Saleilles a aujourd'hui, Ed. ERES, 2001, p. 220.
 Dintre factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei pot fi amintiţi:
- interesul şi pledoaria procurorului;
- pledoaria avocatului;
- numărul de cauze cu acelaşi obiect;
- politica penală a momentului;
- existenţa unui judecător unic sau instanţe colegiale;
- vârsta şi experienţa judecătorilor;
- specializarea judecătorilor;
- calitatea alcătuirii dosarului penal;
- situaţia financiară a acuzatului;
- apartenenţa la o anumită etnie, rasă, sau faptul dacă este emigrant;
- durata arestării preventive;
- exigenţa instanţelor de apel sau recurs;
- caracterul eligibil sau nu a funcţiei de judecător;
- independenţa judecătorului faţă de influenţele economice, politice sau sociale;
- opiniile doctrinare;
- starea psihică a judecătorului;
Dintre factorii legaţi de contextul local sau internaţional pot fi amintiţi:
- existenţa unei infracţiuni foarte mediatizate în acea perioadă sau chiar campanii media pentru reprimarea
respectivei infracţiuni;
- situaţia economică locală;
- presiuni internaţionale pentru înăsprirea unor sancţiuni;
- existenţa unor modificări legislative.
Trebuie amintiţi şi factorii luaţi în calcul în mod voit, de exemplu imperativele de gestiune a infractorilor
(gradul de
aglomerare din penitenciare, dificultăţile practice de aplicare a unei anumite sancţiuni, modul cum funcţionează
serviciile de probaţiune etc.).
Toţi aceşti factori influenţează sancţiunea şi cuantumul ei, iar uneori, din păcate, sunt mai importanţi decât
criteriile legale de individualizare. Indiscutabil că unii dintre ei pot fi înlăturaţi, dar majoritatea vor continua să
influenţeze procesul concret de individualizare judiciară. Influenţa acestor factori nu poate fi catalogată
întotdeauna ca fiind un fapt pozitiv sau negativ, ci pur şi simplu ca un fapt ce trebuie luat în calcul.
Analizându-se mai multe dosare penale, empiric s-a putut constata că există uneori chiar anumite standarde
de sancţionare. Un lucru pe care îl ştie aproape orice practician este acela că arestarea de către judecător a unui
inculpat în timpul procesului este un indiciu temeinic că i se va aplica o sancţiune privativă de libertate cu
executare.
De exemplu în Franţa sancţiunea privativă de libertate se aplică de obicei în cazul tuturor crimelor, a
formelor grave de delicte contra patrimoniului şi a infracţiunilor ce ţin de regimul stupefiantelor. Dimpotrivă,
sancţiunea cu închisoarea a cărei executare se face în mediu deschis se aplică în caz de conducere sub influenţa
alcoolului, sau formele banale de infracţiuni contra patrimoniului5.
În România sistemul de sancţiuni, prevăzut de codul penal încă în vigoare, obligă judecătorul să aplice
sancţiuni cu închisoarea, amenda penală aplicându-se doar în puţine cazuri, în general pentru infracţiunile din
culpă se aplică o sancţiune cu închisoarea cu suspendare condiţionată la fel ca şi pentru infracţiunile rutiere.
Unui recidivist i se va aplica de regulă o sancţiune privativă de libertate.
Toate aceste standarde penologice create de facto, au şi o influenţă nefastă deoarece de multe ori
judecătorul din comoditate aplică aceste standarde, fără a mai analiza în amănunt situaţia particulară a
infractorului. Fenomenul este favorizat în România şi de supraaglomerarea instanţelor cu dosare penale.

5
M-C. Desdevises, Les risques des standards pénologiques, în L'individualisation de la peine. De Saleilles a aujourd'hui, Ed. ERES,
2001, p. 230.
 La ora actuală există două tendinţe contrare în materie de individualizare. Pe de o parte, în Europa, se
discută despre o lărgire a posibilităţilor judecătorului de a aplica sancţiuni deoarece el cunoaşte mult mai bine
decât legiuitorul care este situaţia de fapt şi poate propune cea mai bună soluţie. în sens contrar, în SUA, tendinţa
este inversă şi anume de a uniformiza sancţiunile foarte diverse ce se puteau aplica pentru aceeaşi faptă,
elaborându-se chiar grile de sancţionare. Se pare că nimeni nu este mulţumit se situaţia în care se află şi doreşte
să experimenteze soluţiile celuilalt.

d. Eficienţa individualizării. Plecând de la premisa că individualizarea s-a făcut cu respectarea tuturor

canoanelor ştiinţifice, atâtea câte sunt ele, nu trebuie să credem că o astfel de sancţiune va avea succesul scontat
şi că infractorul nu va mai comite noi infracţiuni. Există infractori care au comis o anumită infracţiune fiind
aproape cert că nu vor recidiva şi atunci sancţionarea lor pare inutilă. în acelaşi timp, există şi infractori care vor
recidiva indiferent de cuantumul sancţiunii aplicate, caz în care individualizarea pare la fel de inutilă. O a treia
categorie de infractori este formată din persoane ca ar putea atât să recidiveze cât şi să devină persoane oneste. In
cazul acestei ultime categorii de infractori personalizarea sancţiunii poate fi elementul care înclină balanţa într-o
parte sau în alta. Sistemul de sancţiuni penale are ca premisă existenţa doar a ultimei categorii de infractori
pentru care individualizarea poate fi soluţia salvatoare pentru el şi pentru societate.
Criminologia judiciară 11