Cunostintele privind fenomenele psihosociale ce pot surveni n conditiile mediului

privativ sunt necesare, deoarece institutia specializata n executarea sanctiunilor privative de

libertate se deosebeste prin profilul sau psiho-social de oricare alta institutie sau grupare
organizata de oameni.Venirea individului n penitenciar nu este urmarea unui act propriu de viata
sau a unei obligatii cetatenesti (cum este cazul internarii ntr-un spital sau efectuarea stagiului
militar), ci reprezinta o forma de sanctionare aplicata de societate individului care s-a abatut de
la normele ei morale si juridice.Odata cu intrarea n penitenciar individul resimte, ntr-o masura
mai mare sau mai mica, n functie de vrsta, de structura sa psihologica,de maturizarea sociala si
de nivelul de cultura, efectul privarii de libertate si reactioneaza ntr-un mod personal la aceasta
noua situatie.
Socul depunerii (ncarcerarii)
Privarea de libertate implica mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ da
nastere unui fenomen deosebit si anume socul ncarcerarii. Acest lucru determina o gama
complexa de framntari psihice si psihosociale, ncepnd cu criza de detentie manifestata de la
nchiderea n carapacea tacerii pna la comportamente agresive si autoagresive (sinucideri,
autoflagelari). n comparatie cu starile accidentale de izolare, privarea de libertate n sistemul
detentiei, are drept consecinta absolut specifica, nlaturarea simbolurilor exterioare ale
personalitatii prin obligativitatea purtarii uniformei de detinut care standardizeaza modul de viata
si estompeaza pna la anulare diferentele individuale. Socul depunerii se manifesta si prin
restrngerea libertatilor individuale.
Relatiile interpersonale, lipsa de informatii, regimul autoritar, sunt resimtite drept
atingeri ale integritatii sale ca fiinta umana.
La toate acestea se adauga contactul cu subcultura carcerala care n scurta vreme l
face pe detinut sa-si formeze o noua viziune a propriei persoane si sa-si elaboreze o strategie de
supravietuire constnd ntr-un comportament de consimtire-integrare (de conformare pasiva).
S-a mai observat ca n timpul detentiei, spatiul de viata se reduce, n acelasi timp
avnd loc: regresiunea satisfactiilor, recentrarea intereselor pe lucruri marunte, alterarea
comunicarii, supunerea totala, precum si manifestarea procesului real al penitenciarizarii prin
intensificarea unei mentalitati specifice, un nivel de aspiratii scazut, lipsa preocuparii pentru
viitor, exprimarea convingerii ca este etichetat definitiv, dar nu n ultimul rnd, o imagine
negativa de sine.
n relatiile lor, detinutii, strecoara o unda de fatalitate pentru faptul de a fi ajuns n
penitenciar si asta, dupa parerea lor, echivaleaza cu un esec moral ce i va marca toata viata.
Acesta devalorizare a lumii si a propriei vieti este handicapul cel mai greu rezultat n urma
depunerii n penitenciar.
Perceptia detinutului asupra pedepsei si a mediului privativ
Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat
fiecare detinut problema ispasirii1.Cnd pedeapsa este apreciata ca fiind masura
faptei, conditia de zi cu zi exprima o acceptare supusa tuturor rigorilor, cnd pedeapsa este
vazuta ca fiind mai aspra dect infractiunea comisa, detinutul considera ca i s-a facut o
nedreptate si sufera o sanctiune nemeritata.
Ca urmare, detinutul va ramne nempacat, revendicativ si ostil administratiei
locului de detentie, dominat de sentimente de victimizare. Cu ct adaptarea la viata de
penitenciar este mai buna, cu att toleranta fata de conditiile de mediu este mai mare, chiar daca
n aceasta situatie problema incompatibilitatii ntre detinuti, ca urmare a istoriilor individuale si
particularitatilor de personalitate, ramne cronic nesolutionata. n ceea ce priveste fenomenul de
perceptie asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori

materiali si spirituali; obiectivi si subiectivi; sociali si psihosociali; care numai n corelatie si

interdependenta devin relevanti pentru ntelegerea climatului specific mediului privativ. Gradul
de cultura redus, dar mai ales semnificatia negativa atribuita executarii pedepsei cu nchisoarea,
i fac pe multi condamnati sa nu aprecieze corect mediul din penitenciar.
Fenomenul de prizonizare si deprizonizare
nca n urma cu decenii, criminologul canadian D. Clemmer (1940), a semnalat
fenomenul de prizonizare, definit ca socializare la cultura devianta a detinutilor,
proces prin care detinutul ajunge sa adopte sau sa mpartaseasca punctul de vedere al
ncarceratilor privind lumea din penitenciar si societatea n general. Prizonizarea, incumba
adoptarea unei atitudini ostile (fatise sau ascunse) fata de personalul nchisorii, fata de lumea din
afara si, concomitent, dezvoltarea unei loialitati fata de ceilalti detinuti, sprijinirea reciproca ori
de cte ori interesele reale sau imaginare ale detinutilor intra n conflict cu unele dispozitii ale
autoritatii. Fara ndoiala ca adoptarea acestei norme carcerale ca si alte norme de acelasi fel, att
de caracteristice subculturii carcerale, sunt generate dintr-o puternica motivatie, care se
subsumeaza, asa cum am vazut ca a formulat A. Maslow, categoriei de motive desemnate prin
necesitatea apartenentei la grup.
n aceasta situatie primul pas, motivat psihologic, va fi stradania detinutului de a se
integra grupului informal de detinuti, de a-si dezvolta conduite dezirabile prevalate n acest grup
printre altele si de supunerea neconditionata la liderul informal, chiar daca risca sa fie prost vazut
de cadre. El va opta pentru situatia gratifianta (imediata) deci face cauza comuna cu grupul de
detinuti, caci detinutii sunt mai n masura n a-l sanctiona premial sau penal dect cadrele.
Stanton Weeler (1968), subliniaza ca fenomenul de prizonizare, de integrare n grupul
detinutilor, de identificare cu subcultura carcerala este doar o prima faza n evolutia detinutului,
caci n cea de a doua faza din viata de detentie, se poate vedea limpede fenomenul de
deprizonizare.
Cu alte cuvinte, la nceputul detentiei, asumarea rolului de captiv este logica la
infractori cu ct se apropie nsa momentul liberarii, ei vor tinde sa adopte un rol tot
mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Fara ndoiala ca si aici exista o
motivare calculativa, caci un comportament adecvat poate prescurta uneori n mod sensibil
durata sentintei..
Obiectivele oricrui regim penitenciar sunt: ncadrarea n programul zilnic
aldeinuilor condamnai; participarea la activitile socio-educative; participarea lamuncile
productive ordonate la cursurile de calificare i supunerea la perchiziii;ndeplinirea obligaiilor
i restriciilor specifice vieii din nchisoare; exerciiul nfolosina drepturilor i recompenselor n
limitele prescrise de lege; suportareamsurilor disciplinare aplicate pentru abateri nominalizate
n baza legii iposibilitatea beneficiului liberrii condiionate.
Cunoscnd faptul c natura funciilor de aplicare a legilor pentru aprareaordinii
publice i c maniera n care se exercit aceste funcii au o influen asupracalitii vieii n
penitenciar, dar i asupra societii n ansamblu i ca o consecindirect a codului de conduit
pentru responsabilii cu aplicarea legilor elaborate deConsiliul Europei, n prezent se pune un
accent deosebit pe rolul i statutulpersonalului din penitenciare.Studiind amnunit acest curs de
drept penitenciar, ajungem la concluzia c celmai potrivit lucru n cadrul sistemului trebuie s se
bazeze pe un stil de conducerepozitiv, pe ncurajarea performanelor i spre o abordare total a
ndatoririlorprofesionale.
Prima intrare n penitenciar pune multe probleme n fata persoanei private de
libertate, probleme pe care cu ct le va rezolva mai repede cu att sentimentul de strain se va
diminua. La persoanele private de libertate nerecidivisti, impactul detentiei este de cele mai
multe ori dramatic, genernd conduite diferite fata de cele din mediul liber. Contactul cu

penitenciarul intervine pe fondul unei tensiuni psihice, legate de comiterea faptei, de contactul cu
organele de politie, de despartirea de familie, de obisnuintele si activitatile preferate. Persoana
privata de libertate va ncepe cu explorarea treptata a mediului si va continua cu nvatarea
argoului, se va resemna n fata "uitarii" celor de afara si se va replia pe sine. Trecutul si viitorul
vor fi abandonate pentru un prezent care are noi sensuri simbolice.
Impactul detentiei asupra individului se resimte n mod dramatic prin:
a) limitarea drastica a spatiului de miscare;
b) organizarii timpului oricarei persoane privata de libertate.
Aceasta nseamna necesitatea elaborarii unor noi conduite legate de spatiu si de timp
radical diferite de cele ale unui individ uman n libertate. Reducerea perimetrului de miscare a
individului duce la aparitia unor fenomene de teritorialitate (comportamentul individului de
aparare a teritoriului propriu) care se manifesta printr-o exagerata ndrjire n "apararea spatiului
personal" (locul de culcare, locul de alimentare, etc.).
Desi fenomene de teritorialitate se manifesta si n conditiile vietii obisnuite, mai ales
n spatii supraaglomerate (orase, blocuri, etc.), unele fenomene de agresivitate se observa relativ
rar, caci individul nvata sa-si stapneasca impulsurile agresive, generate de prezenta uneori
suparatoare a altor indivizi. nsa n conditiile detentiei, fenomenele de teritorialitate devin
exacerbate si genereaza o agresivitate marita.
Frustrarea este resimtita cu deosebita tarie si pe planul timpului. Organizarea impusa
si n general foarte monotona a timpului, program zilnic sever reglementat, timpul liber, att ct
este, fiind si el impus mai cu seama n primele perioade ale detentiei provoaca sentimentul de
frustrare continua si, n consecinta, mareste agresivitatea persoanei private de libertate.
c) la marirea sentimentului de frustrare duce si renuntarea fortata la o
seama de obiecte de uz personal a caror lipsa este mereu resimtita.
d) de asemenea, persoana privata de libertate este fortata sa renunte la
cele mai multe din placerile pe care si le-a putut oferi n viata libera (consumarea de
alcool, jocuri de noroc, etc.).
e) factorul care se impune cu brutalitate asupra persoanelor private de
libertate nou depuse, este constituit de supraaglomerarea nchisorii si care afecteaza
vizibil conduitele de viata ale indivizilor.
Din punct de vedere al persoanei private de libertate efectele supraaglomerarii sunt:
cresc sentimentele negative (mnie, depresie), se pierde controlul situatiilor, scade posibilitatea
anticiparii comportamentelor colegilor de camera, se pierde libertatea de miscare, agresivitatea
creste, serviabilitatea scade.
Din punct de vedere al administratiei penitenciare perioada de executare a pedepsei
se mparte n trei: carantina, perioada propriu-zisa si perioada pregatirii pentru liberare. Fiecare
dintre acestea au caracteristici si solicitari diferite.
1. Perioada de carantina se prelungeste dincolo de 21 de zile pna cnd persoana
privata de libertate nou depusa ajunge la o formula de viata acceptabila.
Reactiile emotionale ce apar n aceasta perioada cunosc grade diferite de intensitate
si sunt nsotite de multiple somatizari: slabesc, au insomnie, plng, au dureri la membrele
inferioare, dezorientati n timp etc.
Emotia dominanta este angoasa manifestata printr-o agitatie dezordonata sau printr-o
nchidere meditativa. n perioada imediat urmatoare nu-si poate concentraatentia sau
preocuparea asupra acelor activitati, n care devine implicat, fiind deseori absent si ntors la o
retraire si la o rememorare a faptei comise, a momentului arestarii, a despartirii de familie.
Aceste retrairi ale trecutului se manifesta att n activitatea zilnica ct si n timpul
somnului, marcndu-i visele. Din aceasta faza ncepe sa-si caute un coleg de suferinta, ncepe sai faca destainuiri, confidente. Este nevoia de comunicare, de usurare si descarcare emotionala. n
cazurile n care aceasta faza se prelungeste si anxietatea se cronicizeaza, apar nevroze
depresive. Totusi pentru majoritatea detinutilor, dupa aproximativ doua luni, aceasta rememorare

a infractiunii si a relatiilor pierdute tinde sa se estompeze, ncarcatura acuzarilor se epuizeaza si

capacitatea de control emotional se restabileste.
2. Urmeaza executarea propriu - zisa - denumita asa deoarece cuprinde cea mai mare
parte a pedepsei si n care se ncearca reeducarea persoanelor private de libertate iar munca este
principala activitate a majoritatii acestora. n aceasta etapa detinutii ncep sa se obisnuiasca cu
regulile monotone, obligatorii si repetitive ale mediului penitenciar.
Aceasta adaptare presupune o reorganizare psihica, care este favorizata daca
persoana privata de libertate porneste de la ideea acceptarii pedepsei si duratei ei, si, mai ales,
cnd se angajeaza n evitarea unor noi surse de stres legate de calitatea relatiilor interpersonale
stabilite n penitenciar.
Lund la cunostinta si de institutia liberarii conditionate, persoanele private de
libertate ncearca un comportament prin care sa influenteze favorabil acea caracterizare ntocmita
de comisia de propuneri ce urmeaza a fi naintata instantei de judecata. Astfel, aceste persoane
private de libertate cred n respectarea regulilor de ordine interioara si se ncadreaza n program
fara a fi constrnsi, fata de cadrele de penitenciar manifesta buna cuviinta, iar n relatiile cu
celelalte persoane private de libertate sunt cuviinciosi, folosesc un limbaj civilizat, ncearca sa
estompeze aparitia unor conflicte, si regreta sincer fapta si aduc argumente viabile privind
hotarrea de a se adapta la cerintele mediului social dupa liberare.
3. Pregatirea pentru liberare cuprinde cele cteva saptamni dinaintea liberarii, cnd
persoana privata de libertate este supusa unui program special de instruire: i se dau sfaturi
practice privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va ntlni imediat dupa punerea n
libertate, mai ales cele referitoare la gasirea unui loc de munca si modul de comportare.
Libertatea pune probleme noii identitati sociale a persoanei. Dupa executarea unei
pedepse cu nchisoarea, omul este privit altfel de catre cei din jur, n special cu nencredere. E o
chestiune mai ales de tarie morala a trai n noile conditii, cnd trebuie sa faca fata la multe
cerinte, comparativ cu numarul lor redus din timpul executarii pedepsei. n functie de toate
aceste particularitati ale vietii de penitenciar precum si de caracteristicile personalitatii persoanei
private de libertate, au fost identificate urmatoarele tipuri de "situatii adaptative" ale acestuia la
regimul de detentie:
a) Comportament agresiv - caracterizat prin rezistenta deschisa la
regimul vietii din penitenciar, reliefndu-se adevarate "crize ale deprimarii" ce se
manifesta prin comportamente agresive ndreptate spre alte persoane private de
libertate sau chiar cadre, ca si prin reactii autoagresive - automutilari si tentative de
sinucidere.
b) Comportament defensiv - (de retragere) - care semnifica interiorizarea,
izolarea detinutului de comunitatea celorlalte persoane private de libertate si de viata
din penitenciar el construindu-si o lume imaginara unde ncearca sa se refugieze.
c) Comportament de consimtire - prin care se ntelege conformarea
pasiva a persoanei private de libertate la normele si regulile de penitenciar,
respectarea acestora facndu-se n maniera formala, astfel nct sa nu atraga sanctiuni
suplimentare.
d) Conduita de integrare - conform careia persoana privata de libertate
se relationeaza activ cu celelale persoane private de libertate si cu mediul de detentie.
Aceasta forma de adaptare este vizibila mai ales la persoanele private de libertate
condamnate pe termene lungi.
Sintetiznd transformarile psihologice ale detinutului aflat la prima pedeapsa cu
nchisoarea. Gheorghe Florian n "Psihologie penitenciara", 1996, identifica urmatoarele etape:
1. ACOMODAREA - este dominata din punct de vedere al persoanei private de
libertate de teama si supunere, de efortul individului de a trai n noul mediu de viata: sentimentul
de parasire si neputinta este puternic.
2. ADAPTAREA - este centrata pe cautarea recompenselor si cstigarea bunavointei
cadrelor. Activitatea persoanei private de libertate urmeaza schemacunoastere-valorizare-

conduita. Adica n perioada detentiei, persoana privata de libertate este un atent observator a tot
ce se ntmpla n jurul lui si n urma evaluarii (valorizarii persoanelor, normelor, regulilor), va
adopta un comportament sau altul.
3. PARTICIPAREA - cnd individul nu se mai simte strain de ceilalti, are anumite
satisfactii n urma muncii depuse si un comportament activ n cadrul relatiilor interpersonale.
4. INTEGRAREA - este caracterizata de dependenta accentuata a individului de
grupul din care face parte si de mentinerea unei stari de echilibru n plan somatopsihic. Aceasta
ultima etapa a fost mpartita n trei subperioade corespunzatoare nivelului de integrare a
individului n mediul penitenciar si anume:
a) nivelul integrarii sociale - n care s-au armonizat relatiile dintre
persoana privata de libertate si grup, contactele interpersonale sunt intense iar
atitudinile sunt cele mpartite de tot grupul;
b) nivelul integrarii psihosociale - conduita persoanei private de libertate
este exclusiv dependenta de statutul actual iar sursele de stres devin mai putine;
c) nivelul integrarii subculturale - la acest nivel detinutul a interiorizat
sistemul de valori si norme informale ale grupului de apartenenta, devenind un
purtator activ al acestora n viata de zi cu zi pe timpul executarii pedepsei.
Fenomenul de prizonizare
Legat de procesul integrarii persoanei private de libertate la viata de
penitenciar, s-a observat ca contactul cu subcultura carcerala, n scurta vreme l fac pe acesta sasi formeze o noua viziune asupra propriei persoane si sa elaboreze o "strategie de supravietuire".
nca n urma cu decenii, criminologul canadian D. Clemmer a semnalat fenomenul
de prizonizare - proces prin care persoana privata de libertate ajunge sa adopte si sa
mpartaseasca punctul de vedere al ncarceratilor privind lumea din penitenciar si societatea n
general.
Prizonizarea presupune adoptarea unei atitudini ostile (fatise sau ascunse) fata
de personalul nchisorii, fata de lumea din "afara" si concomitent, dezvoltarea unei loialitati fata
de celelalte persoane private de libertate, sprijinirea reciproca ori de cte ori interesele reale sau
imaginare ale persoanelor private de libertate intra n conflict cu unele dispozitii ale autoritatii.
Adoptarea acestor norme carcerale, sunt generate de o puternica motivatie care se subsumeaza
categoriei de motive desemnate prin "necesitatea apartenentei la grup" (A. Maslow).
n aceasta situatie, primul pas motivat psihologic va fi stradania persoanei private de
libertate de a se integra grupului informal de persoane private de libertate, de a-si dezvolta
conduite dezirabile n acest grup, printre altele si supunerea neconditionata la liderul informal,
chiar daca risca sa fie prost vazut de cadre. n conformitate cu legea lui O. H. Mowrer, el va opta
pentru situatia gratifianta imediata, deci va face cauza comuna cu grupul de persoane private de
libertate, caci persoanele private de libertate sunt mai n masura n a-l sanctiona premial sau
"penal" dect cadrele.
Fenomenul de prizonizare, deci, este rezultatul "presiunii sociale" exercitate de
grupul informal de persoane private de libertate si reprezinta o forta de contraeducatie, fata de
eforturile educative ale personalului specializat din penitenciare.
Fenomenul de prizonizare, de integrare n grupul de persoane private de libertate este
doar o prima faza n evolutia persoanei private de libertate, caci n cea de-a doua faza din viata
de detentie se poate observa fenomenul de desprizonizare. Acesta presupune ca cu ct se apropie
momentul liberarii detinutul tinde sa adopte un comportament apropiat de ceea ce este dezirabil
din punct de vedere social. Evident ca si aici exista o motivatie calculativa, caci un
comportament adecvat poate prescurta sensibil durata detentiei.
2.- SPECIFICUL RELAIILOR INTERUMANE N PENITENCIARE
Printre componentele esentiale ale penitenciarului, ca si n cazul altor institutii
sociale, se pot enumera :
indivizii umani;

 organizarea formala (sistemul de norme stabilite oficial

prin regulamente);
organizarea informala (raporturile interpersonale);
sistemul de statute si roluri;
cadrul fizic (conditiile de munca si viata ale indivizilor).
Aceste componente sunt ntr-o strnsa legatura iar functionalitatea lor este favorizata
de o serie de fenomene si procese, printre care cunoasterea climatului interuman are o importanta
deosebita.
Climatul poate fi pozitiv si n aceasta situatie constituie un factor de ntarire a
grupurilor n miscarea lor spre atingerea scopurilor, sau negativ, constituind o sursa de perturbari
si disfunctii att la nivelul activitatii indivizilor ct si al ntregii institutii. Indivizii care
interactioneaza n mediul penitenciar se delimiteaza clar si se deosebesc radical prin statutele,
rolurile si mentalitatile ce le au ct si prin scopurile si obiectivele de care sunt animati. Este
vorba n primul rnd de personalul penitenciarului , ca reprezentant al societatii, instruit si
educat special pentru aplicarea politicii penale n domeniul executarii pedepsei. n al doilea rnd
este vorba despre de persoanele privative de libertate, situate pe o pozitie diametral opusa fata de
lege. Cu toate deosebirile de roluri, statute si mentalitati, cele doua grupuri trebuie sa coexiste si
sa conlucreze n conditiile stabilite de reglementarile n vigoare, pentru a se putea realiza optim
scopurile si functiile pedepsei penale. n aceste conditii ia nastere climatul interuman n
penitenciar de care depinde, ntr-o masura hotartoare, modul de functionare a institutiei.
Analiza climatului interuman din penitenciar implica urmatoarele componente:
1.
atitudinea personalului si a persoanelor privative de libertate fata
de normele si valorile oficiale, specifice detentiei;
2.
raporturile existente ntre cadre;
3.
raporturile existente ntre persoanele privative de libertate;
4.
raporturile dintre cadre si persoanele privative de libertate.
1. Atitudinea personalului si a persoanelor privative de libertate fata de normele si
valorile oficiale, specifice detentiei .
Activitatea personalului din penitenciar este reglementata prin legi, regulamente si
ordine si trebuie desfasurata n stricta conformitate cu acestea. Atitudinea cadrelor fata de
reglementari se exprima prin doua directii :
una care vizeaza respectarea reglementarilor existente ;
alta, care vizeaza urmarirea respectarii lor de catre persoanele
privative de libertate.
n primul caz se impune o atitudine de nsusire, ntelegere si asimilare completa a
reglementarilor existente. n al doilea caz, atitudinea cadrelor trebuie sa se caracterizeze prin
exigenta, fermitate, corectitudine si optimism n posibilitatile de ndreptare a oamenilor.
Toleranta exagerata fata de persoanele privative de libertate sau dimpotriva abuzul, pot constitui
motive de perturbare serioasa a climatului interuman.
Atitudinea pozitiva a persoanele privative de libertate fata de normele formale se
realizeaza n primul rnd prin cunoasterea de catre acestia a regulilor de comportare n
penitenciar, a drepturilor si obligatiilor pe care le au si a consecintelor ce decurg din
nerespectarea acestora, cunoastere ce se realizeaza prin-o gama larga de actiuni instructiveducative desfasurate cu persoanele privative de libertate
Este posibil ca n ciuda eforturilor care se fac, sa apara si atitudini negative fata de
normele si valorile oficiale determinate n principal de factori ca :
gradul ridicat de accentuare a comportamentelor negative
nvatate, stiind ca o buna perioada de timp persoanele privative de libertate nu
renunta la convingerile si mentalitatile lor, situndu-se permanent pe o pozitie de
cautari a unor modalitati de a se sustrage de la regimul de executare a pedepsei;
influenta liderilor informali care desfasoara un comportament
negativ;

 perceperea deformata a normelor ca urmare a limitelor de

ntelegere si a dezechilibrarilor psiho-afective, caracteristice unor persoane
privative de libertate
insuficienta preocupare a personalului pentru asigurarea unei
perceperi juste de catre persoanele privative de libertate a R.O.I.;
folosirea neadecvata a pedepselor si recompenselor.
2.- Raporturile existente ntre cadre
Pentru realizarea scopurilor ce revin penitenciarului , ntre cadre trebuie sa se
statorniceasca raporturi de colaborare si ntrajutorare. n afara aspectelor de stricta specialitate,
ntre cadre apar o gama larga de relatii interumane care au un bogat continut psihologic, ca cele
de colaborare, de competitii, de ncredere, de armonie sau tensiune, de atractie sau indiferenta, de
ntelegere sau nentelegere.
Cea mai mare parte a relatiilor existente ntre cadre sunt prevazute n regulamente,
ordine si instructiuni. Altele apar si se manifesta spontan fiind putin controlate si uneori chiar
necontrolabile. Acestea constituie relatiile informale, neoficiale si se pot desfasura orizontal, pe
linie de colaborare de la egal la egal, si vertical, pe linie ierarhica, de la sefi la subordonati. Un
climat interuman favorabil realizarii sarcinilor se obtine n primul rnd n masura n care fiecare
cadru si ntelege perfect menirea sa, adera cu toata personalitatea sa la statutul ce i se confera si
actioneaza cu toata responsabilitatea.
3. Raporturile existente ntre persoanele private de libertate
Actionnd sau traind mpreuna persoanele private de libertate manifesta unii fata de
altii atitudini comune dar si diferite, bazate pe pareri, idei, conceptii, emotii si sentimente variate,
care, n final, determina o anumita intensitate a participarii lor la activitatea generala desfasurata.
Cu toate ca au o trasatura comuna exprimata n atitudinea negativa fata de lege, ei nu se simt
atrasi n mod egal unii fata de altii, manifestnd preferinte care i fac ca de unii sa se apropie mai
mult, de altii mai putin, de unii deloc, iar pe altii chiar sa i respinga.
Din aceasta cauza, n rndul lor gasim frecvente relatii de atractie, de respingere si
indiferenta. Cercetarea raporturilor interumane la persoanele private de libertate releva existenta
pe perioade ndelungate a unor frecvente scindari n colective, frictiuni si dispute care exprima o
insuficienta coeziune a colectivelor respective. Cauzele sunt multiple - tendinta accentuata de
agresivitate si dominare, lipsa autocontrolului, egoismul, etc. De aici rezulta si dificultatile
deosebite n procesul de reeducare si necesitatea intensificarii preocuparii cadrelor pentru
cunoasterea operativa a fenomenelor existente n grup.
4. Raporturile existente ntre cadre si persoanele privative de libertate
Ocupa locul cel mai important n cadrul acestui climat interuman deoarece, de
calitatea si continutul acestora depinde n mare masura finalitatea masurilor coercitive si
educative. ntre cadre si persoanele private de libertate se constituie raporturi oficiale. Continutul
acestor raporturi este format din drepturile si obligatiile pe care le au unii fata de ceilalti.
Astfel, cadrele au obligatia de a aplica ntocmai prevederile legale referitoare la
executarea pedepsei si dreptul de a pretinde persoanelor private de libertate sa se supuna acestor
reglementari. Persoanele private de libertate au obligatia de a se supune neconditionat
tratamentului penitenciar si dreptul la un tratament numai n conformitate cu prevederile legii.
Pentru materializarea acestui sistem de drepturi si obligatii, contactul dintre cadre si persoanele
private de libertate genereaza raporturi interpersonale care pot fi optime sau defavorabile.
Pentru caracterizarea acestor relatii este important sa analizam:
a) atitudinea pe care o au cadrele fata de delicventa:
atitudine optima - presupune ntelegerea completa a
spiritului legii si desfasurarea unui comportament profesional caracterizat prin
corectitudine, obiectivitate, exigenta, fermitate;
atitudine excesiva - autoritara - izvoraste mai ales din
exacerbarea resentimentelor, a repulsiei fata de condamnati si faptelor lor;

atitudine toleranta - determinata de ntelegerea eronata a

rolului pedepsei.
b) atitudinea persoanelor private de libertate fata de cadre:
de subordonare neconditionata si de solicitare a sprijinului
n vederea reeducarii;
de subordonare si de rezolvare a sarcinilor ce le primesc
( formal );
de sesizare si informare - atitudine motivata de o serie de
interese si trebuie cultivata n vederea cunoasterii starii de spirit;
de insubordonare - manifestata voalat sau fatis - atitudine ce
trebuie descurajata
CONSECINTELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVARII DE LIBERTATE
Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate
fundamentala. Ca posibilitate de a alege intre mai multe alternative, libertatea umana reprezinta o
trebuinta de prim ordin, a carei satisfacere conditioneaza formarea si manifestarea echilibrata a
personalitatii. Efectele limitarii libertatii perturba evolutia normala a personalitatii, creeaza
conditii pentru aparitia si amplificarea unor tulburari psihice si psihosociale. Afectand intreaga
personalitate, punandu-si amprenta asupra intregului comportament, privarea de libertate
afecteaza profund viata persoanei si relatiile ei sociale.
Pe parcursul vietii, la orice persoana pot sa apara imprejurari in care aceasta sa fie
privata de libertate pentru anumita perioada.
O forma aparte a restrangerii libertatii o reprezinta reactia sociala fata de persoanele
care incalca legea penala si se concretizeaza in pedeapsa cu privare de libertate intr-un loc de
detentie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale intr-un penitenciar
reprezinta o situatie speciala deosebit de complexa. Privarea de libertate intr-un penitenciar nu
presupune izolarea totala a infractorului si nu are ca scop producerea de suferinte fizice si
psihice, ci reprezinta o masura de constrangere si un mijloc de reeducare, in scopul prevenirii
savarsirii de noi infractiuni. In tara noastra sistemul pedepsei privative de libertate are ca
elemente esentiale regimul de detinere in comun si reeducarea prin munca a celor ce au incalcat
legea. Prin privarea de libertate nu se urmareste dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea si
reintegrarea lor sociala.
In noile conditii ale societatii romanesti, legislatia cauta sa faca din penitenciar o
institutie calitativ noua in care reeducarea sa fie rezultatul imbinarii activitatii utile depuse de
detinuti cu actiunile educative exercitate asupra lor. Efectul pozitiv al acestor actiuni duce, in
unele cazuri, la eliberarea conditionata.
Administratia penitenciarelor are obligatia de a imbina munca cu o larga paleta de
actiuni educative, de la scolarizare si calificare profesionala pana la activitati culturale de toate
genurile, acestea avand ca scop pregatirea detinutului pentru reintegrarea sa rapida in viata
sociala. La aceasta se adauga criteriile de separatie a infractorilor dupa: sex, varsta, natura
infractiunii, durata pedepsei, starea de recidiva si dupa receptivitatea la activitatile de reeducare.
Conform practicii penitenciare actuale, separarea detinutilor dupa criteriile amintite constituie
baza diferentierii tratamentului aplicat si premisa individualizarii regimului de detentie.
Urmarind o cunoastere cat mai fidela a fenomenelor psihice si psihosociale ce se
manifesta in locurile privative de libertate se impune o tratare diferentiata a regimului de arest si
a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal sau pentru a impiedica
sustragerea invinuitului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei se
poate lua fata de acesta masura arestarii preventive. Cazurile in care o persoana poate fi arestata
preventiv sunt stipulate in mod expres de catre legislatia penala.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se gasesc in arestul unitatilor de
politie prezinta manifestari si conduite specifice. In stare de arest presiunea psihica si

psihosociala este deosebit de puternica. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui

regim de viata sever, limitarea serioasa a fluxului comunicational cu exteriorul, genereaza la
arestati stari tensionale accentuate. Acestea sunt in multe situatii amplificate de starile de
incertitudine care-l cuprind pe arestat, el nestiind care este stadiul urmaririi penale, cum se va
derula procesul si care va fi pedeapsa.
Cele mai frecvente reactii comportamentale ale celor arestati sunt, de cele mai multe
ori, de o manifestare extrema. Astfel, arestatul fie ca se inchide in sine, se inhiba, fie ca
manifesta comportamente agresive: actionale sau de limbaj. Limitele dintre cele doua forme de
reactii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecand usor de la o extrema la alta. Se remarca
o frecventa crescuta a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive
(automutilari, tentative de sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi
generalizate. Exista categorii de arestati care simuleaza comportamentele autoagresive, in scopul
de a impresiona si deruta organele de urmarire penala.
Daca in general cele aratate sunt valabile in cazul persoanelor arestate pentru prima
data, in cazul recidivistilor, care de multe ori stiu precis daca vor fi condamnati sau nu,
cunoscand uneori pana in detaliu incadrarea juridica a faptei lor, precum si pedeapsa pe care o
vor primi, framantarile psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie buna
anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima data in penitenciar poate fi considerat traumatizat din
punct de vedere psihologic. El intra pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu
autoritatile judiciare, de desfasurarea procesului; se vede dintr-o data frustrat de ambianta
familiala, profesionala, de limitarea spatiului de miscare si de folosire a timpului liber. La acestea
se adauga si alte elemente frustrante caracteristice noului mediu in care a intrat, deoarece
penitenciarul dispune de particularitatile specifice cu influenta negativa asupra integrarii
psihosociale a detinutului primar.
O prima particularitate este legata de inlaturarea simbolurilor exterioare ale
personalitatii prin obligativitatea purtarii uniformei de detinut, care standardizeaza modul de
viata si estompeaza diferentele individuale caracteristice vietii libere, cotidiene.
Restrangerea modalitatii fizice, psihice si psihosociale, reprezinta o alta
particularitate a mediului de penitenciar, saracia vietii de relatie avand implicatii profunde asupra
capacitatii persoanei de a-si exprima rolurile normale, reducand simtitor posibilitatea de
interactiune psihosociala.
Relatiile impersonale, activitatea controlata, regimul strict, desfasurarea monotona a
programului zilnic ca si distanta psihosociala dintre detinut si personalul (cadrele )
penitenciarului constituie un alt set de particularitati ale vietii din penitenciar, percepute de cele
mai multe ori de catre detinutul primar ca o atingere a integritatii sale.
Se considera ca particularitatile vietii de penitenciar, precum si caracteristicile
personalitatii detinutului primar genereaza "situatii adaptative" ale acestuia la regimul de detentie
(Sasu, 1985):
"ADAPTAREA" PRIN AGRESIUNE se caracterizeaza prin rezistenta deschisa la
regulile vietii de penitenciar evidentiindu-se comportamente provocatoare spre alti detinuti sau
chiar cadre, ca si reactii autoagresive (automutilari) si tentative de sinucidere.
"ADAPTAREA" PRIN RETRAGERE care semnifica inchiderea in sine, izolarea
detinutului primar de comunitatea celorlalti detinuti si de viata din penitenciar, el construindu-si
o lume imaginara unde incearca sa se refugieze.
"ADAPTAREA" PRIN CONSIMTIRE reprezinta conformarea pasiva a detinutului
la normele si regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind facuta in maniera formala, astfel
incat sa nu atraga sanctiuni suplimentare.
"ADAPTAREA" PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care detinutul primar se
relationeaza activ cu ceilalti detinuti si cu mediul de detentie. Aceasta forma de adaptare se
intalneste mai ales la detinutii condamnati pe termen lung.

Modalitatile adaptative nu sunt rigide, detinutul putand trece succesiv de la una la

alta sau incercand sa combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se considera ca
integrarea la viata de penitenciar nu este niciodata totala. La inceput integrarea detinutului in
mediul penitenciar este fortata, la mijlocul detentiei este aproape totala, iar cu putin timp inainte
de eliberare poate sa apara o usoara atasare fata de ambianta de penitenciar.
In cadrul acestor etape apar manifestari comportamentale caracteristice vietii in
detentie, numite reactii fata de incarcerare, cum ar fi: starile depresive (agitatia anxioasa),
halucinatii auditive si vizuale pe teme delirante de persecutie sau gratiere, stari confuzionale,
dezorientare temporo-spatiala, cefalee, somn agitat, cosmaruri, culminand cu crize de mare
agresivitate.
In mediul carceral pot sa apara si unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei,
tatuajul, automutilarea etc.
Refuzul hranei in mediul carceral are o valoare simbolica prin care detinutul vrea sa
arate ca este gata pentru sacrificiul suprem in caz ca nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri
(revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi, acordarea unor concesii etc.) I se par
justificate, desi regimul la care este supus corespunde normativelor in vigoare. Ca forma de
comportament, refuzul hranei reprezinta un element spectacular prin care detinutul vrea sa atraga
atentia si admiratia celor din jur. De obicei, el nu dureaza mult, neavand suficiente ratiuni care
sa-l sustina.
Tatuajul are o frecventa destul de ridicata printre detinuti si consta in inteparea cu
acul si introducerea unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date, devize, ornamente,
personaje etc. Unele tatuaje reflecta profesia individului, altele dorintele, amintirile sau
aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singura figura, un cuvant) sau multiplu. De obicei se
aplica pe antebrat, brat si piept, dar se mai aplica si in zone putin vizibile (fese, fata interna a
coapselor etc.). Detinutii care isi aplica tatuaje manifesta o imaturitate afectiva, o slaba insertie
sociala, o structura psihopata, altii din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.
Automutilarile apar la detinutii care trec prin stari de melancolie anxioasa si cu delir
mistic, in unele deliruri cronice, la hiperemotivi si la cei cu un nivel scazut al inteligentei.
Automutilarea, asimilata motivational cu suicidul si refuzul alimentar, este o
tulburare a instinctului de conservare si consta in modificarea brutala si paradoxala a conduitei,
adesea sub impulsul delirului si halucinatiei. Formele de automutilare sunt numeroase si variate:
sacrificarea tegumentelor, enucleerea unui ochi, amputarea unui deget, arderea unui membru,
taierea limbii etc.
Detinutii, de cele mai multe ori, urmaresc un tratament mai bun prin zilele de
spitalizare ce vor fi obtinute.
Detinutul recidivist este in tema cu drepturile si indatoririle pe care le are, se
integreaza, aparent repede in mediul de penitenciar. In relatiile cu cadrele penitenciarului par, de
obicei, conformisti si supusi. Cea mai mare parte a recidivistilor manifesta, insa, doua tipuri de
comportamente: unul de simulare a supunerii fata de regimul de penitenciar, cu "valoare" pentru
cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalti detinuti prin mijloace specifice grupurilor
de detentie. De regula, detinutii recidivisti sunt refractari la ordine, provoaca scandaluri cu
ceilalti detinuti, sunt ostili fata de cadrele penitenciarului, manifesta tendinta de a obtine
beneficii si uneori de a evada.
3. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR
Socul incarcerarii, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenta deosebita
asupra vietii si comportamentului detinutului, afectand grav sentimentul de siguranta al acestuia.
Subcultura de penitenciar este formata dintr-un sistem de norme si reguli creat si
aplicat de catre detinuti pentru a-si asigura conditii de viata cat mai acceptabile din punctul lor de
vedere. Printre regulile generale ale acestui sistem se numara: fiecare cu problemele sale, duritate
fata de cei slabi, in orice situatie sa se depuna un minimum de efort, convingerea ca nu sunt

crezuti de nimeni, idei de persecutie, obsesia denuntarii de catre alti detinuti etc. (Dumitrescu,
1991). Se considera ca normele specifice subculturii de penitenciar au o functionalitate negativa
fata de actiunile reeducative exercitate asupra detinutilor. Ele au ca efect solidarizarea detinutilor,
crearea unei coeziuni a grupului de detentie si constituie o bariera puternica in calea influentelor
de natura educativa. Desigur, nu toti detinutii adera la acest sistem de norme, dar acestia sunt
dispretuiti, dezaprobati si tinuti la periferia grupului. Unii detinuti se subordoneaza acestor reguli
fara a avea un real sentiment de solidaritate, pastrand secretul acestei insubordonari, stiind ca
altfel nu au o viata "linistita" in locul de detentie.
In penitenciar detinutii au o structura ierarhica autoritara, rigida iar pozitia fiecarui
detinut in cadrul sistemului depinde de experienta si specialitatea sa infractionala, de durata
condamnarii si de structura personalitatii sale.
Subcultura de penitenciar, in scurta vreme il face pe detinut sa-si formeze, nu
neaparat in mod explicit, o noua viziune asupra propriei persoane si sa elaboreze o "strategie de
supravietuire". El ajunge sa adopte si sa impartaseasca conceptia incarceratilor despre viata din
penitenciar si despre societate in general.
Prizonizarea incumba adoptarea unei atitudini ostile (fatisa sau ascunsa) fata de
personalul inchisorii, fata de lumea "din afara" si, concomitent, dezvoltarea unei loialitati fata de
ceilalti detinuti. In aceasta situatie detinutul va incerca sa se integreze in grupul informal de
detinuti si se va supune neconditionat liderului informal, chiar daca risca sa nu fie vazut bine de
cadrele penitenciarului.
Stanton Wheeler subliniaza ca fenomenul de prizonizare, de integrare in grupul
detinutilor, de identificare cu subcultura carcerala este doar o prima faza in evolutia detinutului,
deoarece in cea de-a doua faza a perioadei de detentie se poate observa fenomenul de
desprizonizare. Cu alte cuvinte, cu cat detinutul se apropie de momentul eliberarii, el tinde sa
adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social.
Sub aspect psihosocial, in colectivitatea detinutilor dintr-un penitenciar apar, ca si in
cadrul oricarui grup uman, relatii interpersonale cu o puternica incarcatura socio-afectiva. Desi
penitenciarul are o structura relativ inchisa, nu inlatura posibilitatea de relationare socio-umana
care la detinuti se amplifica si ca urmare a unui proces de compensare fata de relatiile specifice
vietii din afara penitenciarului.
In grupul detinutilor intalnim relatii de simpatie, antipatie si indiferenta, precum si
diverse statusuri informale: lideri populari, izolati, solidari, respinsi. O caracteristica specifica
structurii informale din grupurile de detinuti o reprezinta numarul mare de respingeri. O pondere
insemnata in cadrul respingerilor o au detinutii condamnati pentru omor si talharie.
Grupul detinutilor se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite de
conducerea penitenciarului, de asemenea exista unele "traditii" transmise de la o generatie de
detinuti la alta. Exista un limbaj specific folosit intre detinuti pentru a-si ascunde actiunile,
intentiile etc. Fenomenele socio-afective apar uneori cu deosebita virulenta; atat prieteniile, cat si
ostilitatile sunt "pe viata si pe moarte", fapt care poate afecta climatul organizational si starea de
disciplina a detinutilor.
Un loc aparte il ocupa solitarii care, de fapt, nu participa la viata socio-afectiva a
grupului si de cele mai multe ori constientizeaza acest lucru. In scopul evitarii marginalizarii
acestora, factorii educationali trebuie sa le acorde o atentie deosebita. Un alt element care poate
facilita individualizarea actiunilor reeducative este legat de modul cum detinutii isi percep
propriul status sociometric. De pilda, marea majoritate a izolatilor se considera mult mai
preferati decat sunt in realitate, iar popularii, dimpotriva, se considera mult mai putin agreati. In
urma unor cercetari desfasurate in anul 1972 S.Harbordt a identificat in randul detinutilor mai
multe tipuri si anume: tipul prosocial, pseudosocial, antisocial si asocial. Pe baza apartenentei la
un tip sau altul se pot proiecta demersurile reeducative, cei mai usor reeducabili (cu tact
pedagogic corespunzator) fiind detinutii din tipul prosocial si pseudosocial (Bogdan & colab.,
1983).
4. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCARII DETINUTILOR

Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea detinutilor se

bazeaza pe obligatia acestora de a desfasura o activitate utila, pe posibilitatea lor de a se califica
sau recalifica intr-o meserie si de a participa la activitati cultural-sportive si educative.
Pedeapsa privativa de libertate se aplica in raport de fapta si nu de faptuitor,
neexistand suficienta preocupare pentru cunoasterea complexa a personalitatii individului
(conditiile in care s-a format, a trait, imprejurarile in care a comis fapta etc.).
Detentia trebuie sa reduca, pe cat posibil, traumatizarea psihica a persoanei
condamnate, prevenind aparitia unor perturbari emotionale manifestate prin idei obsesive,
infantilism, idei suicidare, comportamente violente, si sa incurajeze acele atitudini si aptitudini
care sa permita o reinsertie normala a acestora in societate. In consecinta, un principiu
fundamental al actiunii de resocializare si tratament al delincventilor il reprezinta normalizarea,
prin apropierea pe cat posibil, a conditiilor vietii din penitenciar de cele ale lumii exterioare
acestuia (Banciu, 1992).
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au
comis acte antisociale si pregatirea lor pentru reintegrarea in viata sociala. Deosebit de important
pentru procesul de reeducare este instituirea si aplicarea in mod corespunzator a unui sistem de
stimulare-recompensare si sanctionare dupa caz. Un factor care influenteaza eficienta activitatii
de reeducare il constituie si aplicarea justa a eliberarii conditionate.
Strategia recuperativa trebuie sa porneasca de la cunoasterea particularitatilor
psihoindividuale si psihosociale ale detinutilor precum si a conditiilor care au determinat
savarsirea actului infractional in vederea diagnosticarii gradului de periculozitate pe care il
prezinta si a elaborarii terapiei optime pentru fiecare caz in parte.
Cunoasterea detinutilor trebuie sa fie un proces continuu care sa se realizeze pe tot
parcursul detentiei, urmand ca datele obtinute sa fie permanent controlate si imbogatite, astfel ca,
strategia de reeducare elaborata, sa poata fi reorientata in functie de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoastere a detinutului trebuie sa aiba un caracter interdisciplinar,
folosindu-se in acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele
obtinute trebuie sa acopere o sfera cat mai larga a evolutiei delincventiale a detinutului, a
comportamentului in detentie si a elementelor care contureaza evolutia sa ulterioara.
Activitatea de cunoastere a detinutului se finalizeaza printr-un psihodiagnostic
(profilul psihocomportamental), in care sunt evidentiate atat aspectele pozitive ale personalitatii
sale, cat si aspectele negative cu masurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum
si posibilitatile de participare efectiva a detinutului la propria sa reeducare.
Examenul psihologic si psihosociologic al detinutului va aborda urmatoarele
dimensiuni:
- cognitiva - urmareste stabilirea nivelului de inteligenta;
- afectiva - evidentiaza echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectiva si capacitatea de
adaptare emotionala la actiunile cu caracter reeducativ;
- motivationala - sondeaza suportul motivational si trasaturile caracteriale, atat
pozitive cat si negative, urmarindu-se posibilitatile de utilizare a celor pozitive in cadrul
activitatilor de reeducare;
- relationala - releva indeosebi indicele de sociabilitate, influentele pe care le
exercita si le primeste de la grup sau de la anumiti membrii ai grupului.
Sub aspect psihosociologic se va urmari evidentierea caracteristicilor perioadei
anterioare activitatii infractionale; fortele conflictuale existente in momentul trecerii la savarsirea
faptei; cum au functionat structurile familiale, scolare, profesionale si de petrecere a timpului
liber; care este capacitatea detinutului de a comunica cu ceilalti intr-un mediu inchis.
Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime il reprezinta
modalitatea in care detinutul isi percepe vinovatia pentru fapta comisa si pedeapsa primita.
Infractorul are un punct de vedere si o experienta care trebuie luate in considerare
daca scopul urmarit prin sanctiunea penala este reabilitarea si nu descurajarea individului vinovat
(Garfinkel, 1967). Atunci cand societatea sanctioneaza cu inchisoarea pe un anumit individ, ea

"inchide" de fapt intreaga personalitate a acestuia, desi actiunea sa antisociala este legata numai
de un singur aspect al personalitatii lui si de un singur moment nefericit din viata lui. De aceea,
sanctiunea inchisorii reprezinta, de fapt, reducerea tuturor rolurilor individului (de parinte, sot,
cetatean etc.) la acela de delincvent sau detinut, ceea ce duce la izolarea, demoralizarea si
stigmatizarea acestuia. Garfinkel insista asupra importantei "audierii" punctului de vedere al
infractorului si a intelegerii sensului a ceea ce acesta a savarsit, a modului in care insusi
infractorul isi percepe si isi defineste propria fapta.
Investigarea psihologica si psihosociologica a detinutului vizeaza reliefarea nucleului
central al personalitatii infractoare: egocentrismul, indiferenta afectiva, labilitatea si
agresivitatea. Evidentierea acestor trasaturi si a relatiei dintre ele sunt elemente esentiale pentru
individualizarea actiunilor de reeducare.
Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalitatii detinutului sunt: testele de
inteligenta si de personalitate, diferite tipuri de interviuri si de chestionar, tehnici sociometrice,
analiza de continut a datelor din dosar si a corespondentei, anamneza etc.
Resocializarea reprezinta un proces de reconvertire, reorientare si remodelare a
personalitatii individului delincvent, de reeducare si retransformare a acestuia in raport cu
normele de conduita acceptate de societate.
Reeducarea detinutului reprezinta un complex de masuri orientate catre reconstructia
morala a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare il constituie stabilirea
precisa a obiectivelor socializarii. Se considera obiectiv central al resocializarii actiunea de
neutralizare a sistemului de nonvalori ale detinutului concomitent cu crearea unui sistem de
norme, atitudini si valori pozitive, acceptate in plan social. In paralel se are in vedere si
eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.
Pe plan mondial in reeducarea infractorilor aflati in stare de detentie se folosesc
diferite metode. Astfel, pentru ameliorarea manifestarilor violente si agresive se utilizeaza
metode chirurgicale si psihochirurgicale (interventie asupra unor centri nervosi si organe); pentru
perfectionarea aptitudinala se utilizeaza metode pedagogico-medicale (cazuri de debilitati
motrice si intelectuale); pentru reconstructia motivationala se utilizeaza psihoterapia rationala si
psihanaliza, pentru modificarea atitudinilor se utilizeaza psihoterapia de grup si psihodrama.
In tarile dezvoltate si cu democratie avansata exista preocupari deosebite pe linia
bunei functionari a locurilor de detentie. Pe langa preocuparea pentru imbunatatirea conditiilor
materiale, se remarca preocuparea de a incadra in penitenciare specialisti din diverse domenii,
care, pe baza unor studii nemijlocite, elaboreaza programe de reeducare, asigura servicii de
consiliere etc. Locurile de detentie sunt inspectate periodic de administratiile centrale si
regionale, precum si de imputerniciti guvernamentali. Problematica pe care o ridica
penitenciarele formeaza din ce in ce mai mult obiect de preocupare pentru mass-media sau
diferite grupuri alcatuite pentru a servi anumite deziderate sociale (Semire, 1991).
Una din cerintele prioritare in realizarea cu succes a procesului de reeducare este
individualizarea lui. Aceasta inseamna adaptarea masurilor si activitatilor reeducative la
particularitatile fiecarui detinut in parte. Actiunile de individualizare inseamna si diversificarea
modalitatilor reeducative in functie de gradul de recuperabilitate al detinutilor (unii sunt mai
receptivi, altii mai putin receptivi la influentele reeducative sau chiar le resping).
Un moment important in reeducarea detinutilor il reprezinta pregatirea acestora in
vederea eliberarii, considerat si finalul procesului de reeducare. Aceasta activitate presupune
informarea lor cu privire la posibilitatile legale pe care le au pe linia reintegrarii socioprofesionale, dezbaterea cu detinutii a modalitatilor de depasire a unor greutati inerente dupa
eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul de recidiva. Desigur problematica pe care
o presupune pregatirea in vederea eliberarii din penitenciar este mult mai cuprinzatoare si trebuie
adaptata fiecarui caz in parte.
In final, trebuie mentionat ca succesul in activitatea dificila de reeducare a detinutilor
depinde si de conditiile materiale existente in penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea
personalului si nu in ultimul rand, de respectarea dispozitiilor legale.

Atitudinea sociala in raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit
de importanta. Reactiile pozitive sau negative ale colectivitatii institutionalizate sau nu,
contribuie uneori in mod hotarator la reusita sau esecul integrarii normative si functionale
postpenale a fostului infractor.
De modul cum se desfasoara procesul reluarii relatiilor cu colectivitatea in care
acesta revine dupa executarea pedepsei depinde, in mare masura, aparitia deviantei secundare si
a recidivei. Respingerea sistematica si continua nu face decat sa stabilizeze "stigmatul" judiciar
si sa-l transforme intr-un element structural al unei atitudini negative fata de valorile dominante
ale societatii si fata de normele morale si penale prin care sunt ocrotite (Basiliade, 1990). Se
produce astfel o identificare a fostului infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el,
cu statusul marginal pe care aceasta il confera, determinandu-l, in cele mai multe cazuri, sa-si
asume in continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile sociale de primire
(familia, locul si colectivitatea de munca, grupul de prieteni, mediul de vecinatate) trebuie
sensibilizate in sensul de a facilita reintegrarea.
Ansamblul structurilor sociale mentionate, corelat cu sistemul de asistenta
postpenala, cum ar fi incadrarea intr-o activitate utila, supravegherea politieneasca si alte forme
de control social, alcatuiesc impreuna sistemul de indicatori obiectivi ai reactiei sociale dupa
executarea pedepsei. Pe langa acesti indicatori obiectivi, apar si unii de ordin subiectiv ce
reprezinta expresia, mai mult sau mai putin evidenta, de acceptare, indiferenta sau respingere din
partea colectivitatii a fostilor infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi si subiectivi ne ofera o
imagine globala a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exacta a
acestui climat este un element deosebit de important in predictia recidivismului.
Venirea in penitenciar afecteaza echilibrul personalitatii prin prisma a trei aspecte: a
spatiului de viata, a timpului personal (suspendarea viitorului, relativizarea trecutului) si a
comportamentului social (izolare, abandon). Inca de la inceput, datorita intrarii intr-o
colectivitate de necunoscuti (cel mai adesea proaspatul condamnat confruntandu-se si cu
fenomenul suraaglomerarii), datorita controlul riguros al conduitei, stresului prelungit in faza de
ancheta, precum si datorita dependentei de personal inevitabil apar si se cronicizeaza o patologie
specifica.
Mediul penitenciar
Traiul intr-o ambianta monotona, zilnic cate 17 ore, lipsa unui spatiu intim, dar si
vesnicele discutii cu aceiasi colegi si pe aceleasi teme putem sa ne explicam frecventele caderi
psihice, degradarile imaginii de sine si adaptarile patologice cu care se confrunta multi detinuti.
Nevroza penitenciara poate fi caracterizata, in ansamblu, prin lipsa initiativei,
pierderea interesului pentru lucruri, oameni si evenimente, apatie, anestezie afectiva, incapacitate
de a mai face planuri, resemnare fatalista. Astfel, lesne putem afirma ca din saracia rolului
de detinut nu mai poate emerge eul, a carui structura este atat de complexa (8. pag. 76 ).
Consecintele acestei nevroze penitenciare se concretizeaza adesea in conduite
disfunctionale individuale si colective precum: suicidul, refuzul de hrana, zvonuri, revolte etc.
Intregul studiu al persoanei private de libertate in interiorul cadrului sau de viata mai
este cunoscut si sub denumirea generica de ecologia penitenciara, care pare tot mai mult sa
accentueze faptul ca problema sanatatii detinutilor se afla intr-o relatie directa cu contextul lor
social - inchisoarea. Printre elementele specifice universului carceral care explica dimensiunea sa
patologica se numara: sustinerea afectiva si morala minima din partea retelei sociale; dobandirea
inca din primele experiente penitenciare a unei resemnari care devine un invariant al
personalitatii detinutului; pierderea controlului asupra mediului, ceea ce conduce la stari
depresive; sentimentul eficacitatii personale care este anulat prin lipsa posibilitatii de a-si
experimenta aptitudinale si de a avea succes (9. pag. 77).

Se considera o adaptare pasiva la conditiile vietii din inchisoare numai printr-o

adoptare a unei atitudini 'filozofice' sau prin evitarea concentrarii pe anumite probleme
incomode. Cu toate ca cei mai multi dintre detinuti au avut inainte de a veni in penitenciar o
personalitate robusta, in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea se instaleaza o sensibilizare
progresiva la mediu, o intoleranta emotionala, sporita mai ales de lipsa posibilitatii de a se
sustrage realitatii prin imaginar.
Gottraux a surprins in lucrarea Prisons, droit penal: le tournant? cateva observatii
de natura etologica: la detinuti, instinctul teritorialitatii este inhibit pentru ca nu-si pot marca
teritoriul care le-a fost atribuit (patul, deseori este impartit cu alt detinut); valorizarea spatiului de
viata - atat de vizibila la oamenii liberi - este devansata de amploarea frustrarilor inregistrate la
nivelul tuturor celorlalte nevoi; agresivitatea are alte forme decat cele violente la care ne-am
astepta si anume, crearea dependentei, manipularea informatiilor, distribuirea pachetelor cu
alimente, impiedicarea unora sa participe la activitati recreative, insusirea hainelor penale aflate
in cea mai buna stare etc. (11. pag. 87-103). Inhibarea agresivitatii este determinata in mare
masura de gardieni care subliniaza permanent ierarhia formala existenta in inchisoare si impun
ferm respectarea ei.
Personalul din penitenciare
Penitenciarul, poate mai mult decat oricare alt subsistem social, are o nevoie mult
mai mare de homeostazie in compartimentele sale umane si normative. Datorita specificul
muncii desfasurate, calitatea personalului devine factorul de baza al stabilitatii si credibilitatii
acestei institutii. Succesul profesional va fi determinat de prestigiul personal, de eficacitatea
legaturilor interpersonale, de buna orientare in mediul social actual. (7. pag. 44) Acestea toate
devin importante si datorita influentelor din partea 'obiectului muncii' sub forma mentalitatilor,
vocabularului, stilului de viata.
Formarea personalul din penitenciare este, cu siguranta, un lucru destul de dificil de
realizat, dar incercand sa cream o legatura intre ceea ce face efectiv un lucrator de penitenciare si
ceea ce consideram ca trebuie sa stie sa faca, dificultatile se multiplica si mai mult. De la
imaginile artificial frumoase si romantismul steril in materie de formare a personalului pana nu
demult, la competenta vizibila, maniere agreabile, transparenta, neutralitate binevoitoare,
intelegere corecta a timpurilor in care traim, de la convingerea ca esti si trebuie sa ramai doar un
umil subordonat la conceptia conform careia ceea ce faci este o munca de terapie sociala, ca
reglementarile in vigoare au o limita dincolo de care te descurci singur, orientat doar de valorile
in care crezi, este un drum lung. (9. pag. 93) Astfel, de la o atitudine formala, uneori detasata,
alteori chiar indiferenta fata de detinut, la o viziunea de ansamblu asupra locului si rolului
institutiei in cadrul mecanismelor de aparare sociala si efortul de a face din penitenciar intradevar un loc unde se renaste, este iar o cale foarte lunga. Atunci cand te afli in situatia de a te
ocupa de existente cu o valoare scazuta (temporar), sa ai o idee diferita despre om si viata in
general, conduce spre framantari interioare.
Cand intra in discutie problema formarii personalului din penitenciar, trebuie tinut
cont si de o serie de alte aspecte, precum: existand numeroase categorii de personal, acestea
trebuie pregatite si perfectionate diferentiat: unele pentru 'azi', altele pentru 'maine', iar
comandantii din penitenciare, cu necesitatea pentru 'poimaine'; o competenta profesionala
adevarata inseamna calificare si moralitate, accentul punandu-se, in ultimul timp, tot mai mult pe
ce-l de-al doilea termen, datorita tranzitiei prin care trecem; o organizatie devine moderna atunci
cand are o viziune sistemica asupra domeniul sau, cand isi informatizeaza datele, cand devine

preocupata de prognoza dificultatilor si atunci cand isi formeaza expertii, iar in pozitia centrala
este situat omul; personalul din penitenciare se situeaza pe aceeasi scena cu detinutii, nicidecum
inaintea lor; devenind partener de viata cu ei inseamna a le fi in primul rand superior in univers
sufletesc, iar daca penitenciarul este deseori o frontiera a civilizatiei, a-ti face datoria inseamna,
inainte de toate, fi om; a stimula personalul sa doreasca, sa studieze, sa obtina performante,
inseamna si a dezvolta relatii foarte clare cu criteriile de recrutare, evaluarea anuala, sistemul de
premiere si bineinteles promovare in posturi (7. pag. 73-74).
In ciuda tuturor acestor exigente pe care le impune procesul formarii personalului din
penitenciar, in viata cotidiana satisfactiile obtinute de acesta sunt reduse: influentarea in bine a
personalitatii detinutilor este cu atat mai greu de realizat in acest moment, datorita perioadei de
tranzitie pe care o traverseaza tara noastra, cand multe din valori tind sa nu mai fi respectate,
cand multi oameni sunt fragilizati psihologic, cand este dificil sa definesti 'binele' si sensul
evolutiei sociale, cand evenimentele vietii o iau inaintea gandirii. In aceasta situatie, cresterea
infractionalitatii devine un aspect care pare sa nu mai surprinda.
Personalul
din
mediul
penitenciar
responsabil
de
reeducarea
detinutilor
Inainte de toate, personalul responsabil de reeducare, datorita specificului activitatii
pe care o desfasoara, trebuie sa dispuna de cunostinte aprofundate de psihologie. Principalele
sale obiective fiind: facilitarea apropierii de el a detinutului, stabilirea relatiei dintre infractiune
si constantele personalitatii acestuia, pregatirea terenului unei noi raportari la valorile sociale
dupa executarea pedepsei - pentru atingerea acestora sunt absolute necesare calitati psihologice
deosebite.
Ceea ce nu poate lipsi unui bun cadru este o conceptie clara privind lumea si viata,
dar si sistemul social pe care il reprezinta (7. pag. 76). Fiind partener de discutie cu un individ
care a gresit societatii, cadrul trebuie sa fie si un punct de referinta pentru infractor, un model de
intelegere profunda a structurilor realitatii, a pozitiei autentice a omului in lume, a drepturilor si
obligatiilor sale.
Personalul responsabil de reeducare trebuie sa dispuna de o capacitate sporita de a
intelege cadrul intern al subiectului, lumea lui personala, cu propriile sale trairi si semnificatii. A
empatiza cu detinutul, chiar daca nu in mod stiintific, este suficient pentru a realiza un
comportament optim fata de acesta. Desi empatia se gaseste in grade variabile la diferite
persoane, experienta profesionala a cadrului din penitenciar joaca un rol major in optimizarea ei.
Printre calitatile cadrelor din penitenciar responsabile cu reeducarea detinutilor ar trebui sa se
numere si sensibilitatea fata de complexitatea diferitelor motivatii infractionale, tactul, o mare
disponibilitate de a asculta, curiozitate si interes pentru persoane privite in individualitatea lor.
Activitatile desfasurate de cadrele responsabile cu reeducarea au ca si scop
fundamental remodelarea comportamentala a detinutilor, reintegrarea lor in societate si, prin
urmare, prevenirea savarsirii din nou a unor infractiuni. Rolul cadrelor din penitenciare
responsabile cu reeducarea s-ar putea rezuma, deci, la urmatoarele aspecte (4. pag. 102-134):
a corectarea comportamentului infractional prin constientizarea de catre
persoanele condamnate a faptei savarsite, a consecintelor acesteia si asumarea
responsabilitatii pentru fapta comisa;
b motivarea detinutului in vederea dezvoltarii responsabilitatii si
autodisciplinei;

c elaborarea si derularea unor programe eficiente de reeducare si reintegrare

sociala a persoanelor condamnate, in functie de nevoile identificate ale acestora;
d sprijinirea detinutilor in scopul satisfacerii nevoilor sociale referitoare in
primul rand la educatie, apoi la pregatirea profesionala, locul de munca, locuinta sau alte astfel
de nevoi.
Tinand cont, totodata, si de diferentele individuale, actiunile cadrelor responsabile cu
reeducarea, precum si conduitele lor au anumite puncte si trasaturi comune care devin utile in
conturarea unor tipuri si pot fi observate sub forma unor caracteristici dominante. Iata cateva din
acestea (9. pag. 99):
- personalul amabil: se bazeaza pe ideea ca amabilitatea permite detinutului sa se
exprime liber, iar el va putea astfel sa sesizeze mai bine particularitatile psihologice ale
subiectului. Totusi, exista si o amabilitate de suprafata, o masca rau ajustata care tradeaza
adevarata atitudine si-l va inhiba pe subiect ;
- personalul autoritar: este vorba de acel cadru care cauta sa impuna detinutului
opiniile si vointa lui. Este sigur pe sine, isi fixeaza subiectul, dorind sa-l domine. Prezinta cel
mai adesea o postura rigida a corpului si capului, ceea ce tradeaza intentia sa de a-l minimaliza
pe detinut. Se poate spune despre acest gen de personal de penitenciar ca asteapta momentul in
care poate interveni cu eficienta si in care poate conduce discutia luand in considerare toate
amanuntele;
- personalul cabotin: are la baza principiul conform caruia orice cadru din
penitenciar trebuie sa fie si un bun actor: sa poata simula nerabdarea ori simpatia, fara insa sa isi
pierde vreodata sangele rece. Dar daca va exagera in teatralizarea unor atitudini, se va trada,
conducand astfel la inchiderea detinutului in sine;
- personalul vorbaret: este acel cadru care intrerupe des detinutul si emite un
adevarat potop de cuvinte. De multe ori propune exprimari mai potrivite (din punctul lui de
vedere), obisnuieste chiar sa anticipeaza cu voce tare ce vrea sa spuna mai departe detinutul. La
originea debitului sau verbal exagerat pot sta: fie trebuinta afirmarii de sine, fie nevoia de
descarcare a tensiunii afective, insa acestea vor afecta calitatea convorbirilor cu detinutii;
- personalul patern: pornind de la caracterul relatiei cadru din penitenciar - detinut,
exista posibilitatea ca primul sa manifeste o conduita asemanatoare cu a 'tatalui', iar al doilea una
'infantila'.
Particularitati ale relatiei cadre-detinuti
Principalul mijlocul de relationare al cadrelor cu detinutii este reprezentat de
convorbire; ea trebuie inteleasa ca un proces complex, cu esecuri posibile de o parte si de alta si
nu ca raspunsurile unuia la intrebarile celuilalt (7. pag. 58). Personalul din unitatile sistemului
penitenciar este cel mereu in avantaj intrucat, pe baza datelor pe care le detine, va sti cum sa
conduca discutia, cand sa solicite detalii suplimentare, cand sa avertizeze detinutul ca s-a
indepartat prea mult de linia adevarului s.a.m.d. In baza celor stiute, educatorul isi va putea
pastra rabdarea pe tot parcursul discutiei. El va urmari de la bun inceput castigarea increderii
detinutului si cunoasterea profunda a acestuia, in special in ceea ce priveste planului de viata,
autoevaluarea, al integrarea lui in viata sociala.
Evidentierea unei atitudini deschise si plina de incredere fata de detinut devine
fundamentala in structurarea unei relatii pozitive in sens reeducativ. De cele mai multe ori
dezvaluirea depinde de o serie de aspecte, cum ar fi: modul in care detinutul percepe
personalul, prestigiul acestuia, contextul in care se solicita informatiile, gradul de cointeresare a

detinutului in actiunea de cunoastere de catre altii a vietii sale, tipul sau de personalitate,
experienta dialogul cu altii.
Presupun ca factorul cel mai important in determinarea permisivitatii subiectului la
actiunea de cercetare este dat de relatia pe care subiectul o percepe intre actul de cunoastere al
carui obiect el este si efectele acestuia asupra sa, pe de o parte, si perceperea propriilor interese,
pe de alta parte (9. pag. 102).
Este foarte important ca in prima convorbire cu un detinut, angajatul penitenciarului
sa ii ceara acestuia sa exprime cat mai amanuntit biografia sa, sa stabileasca toate relatiile pe care
le considera justificate intre infractor si imprejurarile vietii sale. Personalul penitenciarului nu
intrerupe sirul relatarilor, dar poate interveni din cand in cand fie adresand scurte intrebari, fie
sugerand dezvoltarea unor probleme sau rezumand anumite parti ale relatarii. Convorbirea cu
detinutul are o directie concentrica: de la prezentarea unor probleme periferice la analiza
personalitatii sale, de la considerarea mediului sau spre considerarea sa, de la expunerea faptelor
trecute spre prezent. Destainuirea faptelor privind infractiunea va urma ca o continuare fireasca a
celor povestite pana atunci unui om, personalul penitenciarului, interesat sa-i cunoasca intreaga
viata.
Cadrele din mediul sistemului penitenciar trebuie sa aiba in vedere faptul ca
intrebarile pe care le adreseaza detinutului trebuie sa fie formulate clar, precis, fara sa insiste cu
comentarii inutile care pot schimba sensul intrebarii initiale (9. pag. 106). In situatiile in care se
confrunta cu momente de tacere in discursul detinutului, acestea nu trebuie suprimate imediat,
intrucat ele devin de multe ori un mod de comunicare cu numeroase sensuri ce trebuie descifrate
de personalul penitenciarului: tacerea poate fi tensionata ori meditativa, sau cu potential
exploziv.
In acelasi timp, cadrele observa cu atentie intregul comportament al detinutului,
mimica si gestica ce insotesc discursul, modul de exprimare, modificarile de ritm si intensitate
ale discursului, vocabularul folosit, temele accentuate, repetarile (7. pag. 58). Pornind de la toate
aceste informatii, precum si pe baza rezultatelor obtinute la examenul psihologic si din ancheta
sociala, ele vor reconstitui imaginea pe care infractorul o are atat despre sine, cat si despre
ceilalti, precum si pozitia sa fata de viata, relatiile intime dintre infractiuni si personalitatea sa.
Intr-o cea de-a doua etapa a dialogului, este important ca personalul din penitenciar
sa inceapa sa foloseasca datele si informatiile pentru clarificarea tuturor aspectelor care sunt
neclare in cadrul uneia sau mai multor convorbiri.

BIBLIOGRAFIE
Aionitoaie, C. & Sandu, E.I. (coord.) (1992). Tratat de tactica criminalistica. Ed.Carpati,
Bucuresti.
Aionitoaie, C. & Butoi, T. 1992). "Ascultarea invinuitului sau inculpatului" in Aionitoaie, C. &
Sandu, E.I. (coord.) (1992).Tratat de tactica criminalistica. Ed.Carpati, Bucuresti.
Arbuthnot, J., Gordon, D.A. & Jurkovic, G.J. (1987). Personality. In H.C.Quay (Ed.), Handbook
of juvenile delinquency. Ed.John Wiley, New York.

Banciu, D. (1992). Control social si sanctiuni sociale. Ed.Hyperion XXI, Bucuresti.

Banciu, D. (1995). Sociologie juridica. Ed.Hyperion XXI, Bucuresti.
Banciu, P.D., Radulescu, M.S. & Voicu, M. (1985). Introducere in sociologia deviantei.
Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.
Barland, H.G. (1988). The Polygraph Test-Lies, Truth and Science. Sage Publication.
Basiliade, G. (1990). "Probleme criminologice ale recidivei " in Revista de stiinta penitenciara 34.
Bogdan, T., Santea, I. & Dragan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman in procesul
judiciar. Ed.Ministerului de Interne, Bucuresti.
Bogdan, T.(1973). Probleme de psihologie judiciara. Ed.Stiintifica, Bucuresti.
Bogdan, T. & Santea, I. (1988). Analiza psihosociala a victimei. Rolul ei in procesul judiciar.
Ed.Ministerului de Interne, Bucuresti.
Bus, I. (1997). Psihologie judiciara. Ed. Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca.
Bus, I. (2000). Psihodetectia comportamentului simulat. Ed. Ingram, Cluj-Napoca.
Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologica. Ed.Actami, Bucuresti.
Ciofu, I. (1974). Comportamentul simulat. Ed.Academiei, Bucuresti.
Codul Penal al Romaniei (1996). Grupul de Edituri "Tribuna", Brasov.