Access via CEEOL NL Germany

Strategiile individuale de adaptare a deţinuţilor la viaţa

carcerală

Maria Camelia BURICEA35

Master în Probațiune
Universitatea din Bucureşti

Strategiile pe care fiecare deţinut le foloseşte pentru a reuşi să facă faţă

situaţiilor dificile ce pot apărea în mediul carceral reprezintă un subiect
important de discuţie. Condiţiile de viaţă în penitenciar sunt unele speciale, ce
determină schimbări importante privind personalitatea persoanelor private de
libertate. De aceea este necesar să înţelegem ce efecte are acest mediu carceral
asupra deţinuţilor şi cum putem să îi ajutăm să opteze pentru un comportament
prosocial. În acest articol am urmărit să evidenţiez modalităţile concrete prin
care persoanele private de libertate reuşesc să se adapteze la mediul carceral şi
să identific resursele folosite în acest scop.

Introducere

În acest articol mi-am propus să dezvolt subiectul legat de modalităţile prin care
persoanele private de libertate încearcă să se adapteze la mediul carceral.
Bineînţeles, acest lucru presupune, în primul rând, o analiză a caracteristicilor
vieţii carcerale şi o cunoaştere a specificului relaţiilor ce se stabilesc în
penitenciar, atât între deţinuţi cât şi între deţinuţi şi personal. Deţinuţii sunt
obligaţi să petreacă o perioadă de timp în acest mediu, însă după ce îşi finalizează
pedeapsa ei se reîntorc în societate unde vor trebui să-şi continue existenţa. Este
foarte important ca în momentul liberării să existe paleative care să-i sprijine pe
deţinuţi să poată să adopte un comportament neinfracţional. Altfel, întreg procesul
de reabilitare la care s-a lucrat în mediul carceral va avea de suferit.

Problematica mediului penitenciar

Goffman (2004: 11) defineşte închisoarea drept o instituţie totală: „un loc în care
îşi desfăşoară viaţa şi activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar,
despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de timp apreciabilă şi care duc
împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de instituţie”.
Această instituţie are un caracter delimitator, simbolizat atât de reducerea
interacţiunilor cu cei din mediul exterior cât şi de restricţiile în ceea ce priveşte
libertatea de mişcare, dar şi de forma concretă a clădirii (uşi încuiate, curte
împrejmuită) şi amplasarea într-o zonă marginală. Închisoarea protejează
societatea de persoanele care constituie o ameninţare pentru aceasta datorită
comportamentului lor infracţional, iar în scopul evitării posibilelor prejudicii pe
care le-ar putea produce se urmăreşte înlăturarea acestora (Idem, p. 16).
35
Master în Probațiune, Facultatea de Sociologie şi Asistență Socială, Universitatea din Bucureşti.
Email: mariacamelia_b@yahoo.com

PROBATION junior ● 75
Ducându-şi existenţa într-un mediu închis, este evident că persoanele private de
libertate nu mai pot să-şi exercite atribuţiile pe care le aveau în societate. Prin
urmare, deposedarea de roluri a deţinuţilor este o consecinţă negativă a pedepsei
cu închisoarea. Rolurile pe care deţinuţii le realizau în libertate (părinte, soţ,
cetăţean) sunt suspendate, fapt ce poate genera apariţia unor efecte negative
asupra personalităţii acestora (imagine de sine negativă). Chiar dacă deţinuţii pot
avea şansa de a-şi continua îndeplinirea rolurilor după liberare este evident că
anumite pierderi suferite nu mai pot fi recuperate, ceea ce îi determină pe aceştia
să trăiască o profundă dezamăgire. Există probabilitatea ca deţinuţii să nu mai
aibă ocazia de a fi părtaşi la anumite evenimente (de exemplu creşterea copiilor)
care s-au petrecut într-o etapă din ciclul vieţii ce nu mai poate fi retrăită.
Persoanele private de libertate pot întâmpina dificultăţi şi după ce părăsesc această
instituţie, cum ar fi accesibilitatea de a-şi însuşi anumite roluri. Deţinuţii îşi dau
seama că o dată ce au primit această etichetă, le sunt refuzate rolurile pe care
înainte de încarcerare le puteau îndeplini (Idem, pp. 25-26).
Un alt efect negativ pe care cei privați de libertate îl trăiesc este acela când sunt
nevoiţi să urmeze un program cotidian de viaţă cu care nu au fost obişnuiţi până la
momentul încarcerării, să accepte un rol impus care nu consideră că li se
potriveşte, fapt care îi determină pe deţinuţi să resimtă frustrări în legătură cu
pierderea sentimentului de independenţă (Idem, pp. 31-32).
Persoanele private de libertate sunt obligate să îşi ducă existenţa alături de alţi
deţinuţi. Convieţuirea cu un număr mare de deţinuţi poate presupune lipsa unui
refugiu personal, observarea atentă a acţiunilor sau chiar violarea intimităţii, cum
ar fi citirea corespondenţei (Idem, pp. 33-36).
Aceste noi schimbări la care trebuie să se adapteze deţinuţii: reducerea spaţiului
de viaţă, întreruperea planurilor de viitor, limitarea interacţiunilor sociale,
controlul riguros al conduitei, convieţuirea cu un număr mare de deţinuţi
necunoscuţi, pot să tulbure echilibrul personalităţii acestora. Ineficacitatea
personală, apatia, pierderea interesului, lipsa de iniţiativă, resemnarea fatalistă pot
reprezenta sentimente trăite de persoanele private de libertate (Chiş, 2009).
Deţinuţii sunt supuşi mai multor privațiuni, cum ar fi:
Privarea de libertate
Pierderea libertăţii reprezintă una dintre condiţiile cel mai aspru resimţite de către
deţinuţi. „Privarea de libertate este una dublă: prin închiderea în instituţie şi prin
închiderea în interiorul instituţiei” (Sykes, 2007: 286). Captivii trebuie să rămână
într-o zonă restrictivă, însă aceştia nu îşi pierd doar libertatea de mişcare ci şi
relaţiile de suport emoţional. Separarea involuntară a detinuţilor de către ceilalţi
membrii ai societăţii, prin întreruperea legăturilor cu familia, rudele, prietenii,
prezintă o mai mare importanţă pentru aceştia decât simplul fapt că libertatea de
mişcare a deţinutului este restricţionată. Este evident că pentru oamenii care sunt
în afara legii izolarea este extrem de frustrantă, referindu-ne la pierderea
legăturilor emoţionale, singurătate şi plictiseală etc. Dar ce face ca impactul
încarcerării să fie mult mai dureros este faptul că închiderea infractorilor
reprezintă o respingere morală deliberată a acestora de către comunitate. Pentru a

PROBATION junior ● 76
supravieţui psihologic acestei respingeri, deţinuţii trebuie să-şi construiască un
mecanism de respingere al celor care i-au respins (Sykes, 2007: 286-287).
Privarea de bunuri și servicii
Apar mai multe probleme atunci când se vorbeşte despre condiţiile adecvate care
ar trebui să fie asigurate în penitenciar. De asemenea, o comparaţie între
standardele de viaţă existente în comunitate şi standardele de viaţă în penitenciar
poate ridica controverse. De exemplu, pentru anumite persoane aflate în libertate,
faptul că nu au un spaţiu intim, personal, poate părea inaccetabil. Totodată, există
deţinuţi care afirmă faptul că în penitenciar beneficiază de condiţii materiale mult
mai bune decât în societate (Sykes, 2007: 287).
Un anumit standard de viaţă din închisoare poate fi considerat din punctul de
vedere al deţinutuţilor inadecvat pentru că îi plictiseşte foarte mult sau pentru că
nu corespunde cu ceea ce aceştia erau obişnuiţi în viaţa de afară (Sykes, 2007:
288). În mediul carceral deţinuţii sunt obligaţi să renunţe la cele mai multe din
plăcerile pe care şi le-au putut permite în afară, ceea ce poate conduce la
înlocuirea acestora cu alte satisfacţii. Sentimentul de frustrare este accentuat şi de
renunţarea forţată la o seamă de obiecte de uz personal a căror lipsă este resimţită.
Tot ceea ce posedă deţinuţii este fie confiscat, fie depus spre păstrare până la
momentul liberării (Bogdan și Sântea, 2010). Persoanele private de libertate sunt
decăzute, de asemenea, din poziţia lor economică. Faptul că au pierdut şansa de a-
şi menţine stabilitatea din punct de vedere material reprezintă o pierdere
importantă pentru aceaştia (Sykes, 2007).
Privarea de relaţii heterosexuale
În închisoare relaţiile sexuale sunt limitate, ceea ce poate reprezenta o problemă
semnificativă pentru deţinuţi. Separarea de partener/ă pentru o perioadă
îndelungată poate produce efecte psihologice destul de grave asupra persoanelor
private de libertate. De asemenea în închisori, ocaziile reduse pentru interacţiuni
heterosexuale îi pot crea individului teama de a-şi pierde masculinitatea
(Goffman, 2004).
Pierderea autonomiei
Deţinuţii sunt supuşi unui control riguros, aceştia neavând dreptul de multe ori să
hotărască pentru ei sau să facă diferite alegeri. În penitenciar toate activităţile
desfășurate de personele private de libertate sunt stabilite de către această
instituție. Toate aceste prescripţii le răpesc deţinuţilor ocazia de fi autonomi,
trăind un sentiment de ineficienţă persoanală. Deținuții simt că nu mai au control
asupra propriei lor vieți (Idem, p. 44).
Unei persoane obișnuite i se poate părea neimportant orele la care mănâncă sau
doarme, dar în opinia unui deținut acest control din partea angajaților instituției
este enervant. Dependența pe care o au deținuții față de cei care îi țin captivi și
posibilitatea redusă de a lua decizii îi determină pe deținuți să trăiască sentimente
de ostilitate. Un aport la creșterea acestui sentiment de ostilitate îl are și faptul că
pentru deținuți regulile și ordinele nu au sens, nu le înțeleg (Sykes, 2007).

PROBATION junior ● 77
Într-o instituție cum este închisoarea acțiunile, care în mediul exterior au rolul de
a îi valida unei persoane exercitarea unui control asupra propriei vieți, sunt
blocate. Imposibilitatea de a se comporta precum adulții le provoacă deținuților
sentimente de groază, ei văzându-se retrogradați la stadiul de copii (Goffman,
2004). În plus, acest tratament prin care deținuților nu li se oferă clarificări în
legătură cu regulamentul din penitenciar, cerânduli-se doar să îl respecte,
dezumanizează adulții și îi regresează la stadiul de copii. Frustrarea deținuților în
legătură cu luarea deciziilor și refuzurile frecvente de a oferii explicații în legătură
cu regulile și obligațiile la care sunt supuși implică o amenințare profundă la
imaginea de sine a acestora. Astfel, ei vor experimenta sentimente de slăbiciune,
neajutorare, dependență, caracteristice în mod normal unui copil. Umilirea în
public, respectul forțat, impunerea deciziilor, cererile pentru un anumit mod de
comportare, toate acestea surprind imaginea unui copil neajutorat în fața unei
lumii, a celor mari. Adulții care au fost supuși unui astfel de tratament și în
copilărie, retrăind același sentiment de neputință, suferă chiar mai mult (Sykes,
2007).
Privarea de securitate
Fiind obligați să aibă un trai în comun cu alte persoane, care la rândul lor au
săvârșit diverse infracțiuni, deținuții pot să se confrunte cu lipsa de siguranță
(Idem, p. 292).
De asemenea, deținuții nu au încredere în ceilalți colegi din închisoare, iar
rivalitățile dintre ei pot conduce la forme de exploatare, violență etc. Chiar dacă
autoritățile adoptă măsuri pentru a se evita conflictele în penitenciar, interacțiunile
dintre deținuți nu pot fi controlate în cel mai mic detaliu (Sykes apud. Durnescu,
2009: 90).
O dată ajunși în penitenciar deținuții sunt preveniți asupra faptului că mai
devreme sau mai târziu vor fi testați, pentru a vedea cât de departe pot să mergă.
În acel moment ei trebuie să fie pregătiți să se lupte pentru siguranța personală și
apărarea bunurilor. Dacă vor da greș, din acel moment ei devin un obiect de
sfidare, dispreț, aflându-se permanent în pericolul de a fi atacați de alți deținuți
care îi văd victime evidente, ca pe niște oameni care nu se pot apăra (Sykes, 2007:
292).
Deținuții pot experimenta și trăirea unor sentimente de îndoială, în legatură cu
abilitatea lor de a supraviețui condițiilor din acest mediu. Deținuții își analizează
resursele interne, curajul sau forța, punându-și problema dacă vor fi suficient de
puternici încât să reziste. Aceste incertitudini reprezintă o amenințare asupra eului
lor, fiind obligați să trăiască o perioadă de timp alături de alți infractori (Ibidem).

Subcultura carcerală

Pentru că deținuții nu găsesc o soluție la aceste consecințe negative ale

deprivărilor în închisoare, ei ajung să-și construiască o subcultură carcerală.
Aceasta se naște în urma frustărilor resimțite de deținuți și are scopul de a îi ajuta

PROBATION junior ● 78
să supravietuiască din punct de vedere psihic, retrăgându-se într-o lume proprie
(Sykes apud. Durnescu, 2009: 91).
Florian (2001: 15) menționează că „închisoarea reprezintă un context de viață
normativ în care trebuie să trăiască, mai mult sau mai puțin timp, oamenii care au
încălcat normativitatea socială”. În mediul carceral deținutul se confruntă cu două
probleme: adaptarea la normele care se regăsesc în noul mediu de viață, și
schimbările care s-ar putea produce asupra propriei personalității (Idem, p. 21).
Mediul penitenciar nu permite întotdeauna o exteriorizare morală autentică din
partea deținuților. În detenție individul conviețuiește cu alte persoane caracterizate
prin devieri comportamentale, care de multe ori sancționează (râde de el, îl
ironizează) pe cel care adoptă o conduită pozitivă. Raporturile umane ce se
stabilesc între ei au la bază mai mult nevoia de a se proteja, de a obține cât mai
multe beneficii care să-i ajute să supraviețuiască în penitenciar decât implicații
emoționale (Idem, P. 23).
Pe de altă parte, conformarea la viața de grup este singura care le asigură
deţinuţilor o existență liniștită. Persoanele private de libertate înțeleg faptul că
păstrarea liniștii personale depinde hotărâtor de supunerea manifestată explicit în
cadrul grupului de deținuți. În plus, izolarea înseamnă lipsa comunicării, iar
aceasta îl împinge pe deținut la meditație și culpabilitate (remușcări). De
asemenea, deținuții își doresc să poarte un dialog cu ceilalți, fiind singura cale de
a nu percepe monotonia exasperantă a mediului închis (Idem, p. 31).
Normele stau la baza acțiunilor unui individ, având rolul de a prefigura cadrul de
realizare al acestora. Prin intermediul acestora, grupul își exercită controlul asupra
conduitelor individule. Normele sunt asociate cu gratificații și cu sancțiuni care
pot să vină din partea membrilor grupului (Idem, p. 49).
Deținutul resimte nevoia de a face parte dintr-un grup social, iar o dată ajuns în
penitenciar singurul grup la care ar putea să adere este cel al deținuților, fiind
obligat să trăiască alături de aceștia (Dobrică, 2005). Grupul îi oferă deținutului
șanse sporite de supraviețuire, de aceea, din nevoia de protecție, deținutul va
încerca să adere la grup, pentru că de cele mai multe ori cei care nu reușesc să-și
găsească un loc în cadrul grupului îndură diverse suplicii (Florian, 2001).
Adaptarea unui nou membru într-un grup se bazează într-o măsură considerabilă
pe natura relațiilor dintre acesta și membrii cu vechime, cu poziții bine
consolidate în cadrul grupului. În calitate de mentori, veteranii grupului îi pot
ajuta pe noii veniți să se integreze mai ușor (Crăciun, 2005). La fel se întâmplă și
în cazul unei persoane care este la prima încarcerare. Ajungând în penitenciar
aceasta găsește un grup deja format, care funcționează după niște reguli clare.
Deținuții cu experiență în mediul penitenciar au rolul de agenți socializatori, ei
fiind cei care indică noilor veniți ceea ce trebuie să facă pentru a îndeplini cu
succes rolul de deținut. Aceștia transmit persoanelor care au intrat prima oară în
contact cu mediul carceral acele reguli după care este condusă viața în grupului de
încarcerați. Putem vorbi de o tradiție în crearea acestor norme neoficiale, fiind
necesar ca noii deținuți să se adapteze la aceste obiceiuri perpetuate în timp
(Dobrică, 2005).

PROBATION junior ● 79
Mediului penitenciar îi este specifică existența în paralel a normelor oficiale și a
celor neoficiale, între acestea putând să apară discordanțe (Florian, 2001).
Normele oficiale sunt concepute de instituție și fac referire la obligațiile și
drepturile persoanelor private de libertate, la regulamentul de ordine interioară, şi
la conduitele indivizilor (Idem, p. 70).
În același timp, persoanele private de libertate își vor construi un sistem propriu
de norme și reguli elaborat și aplicat cu scopul de a-și asigura condiții de viață cât
mai ușor de suportat în timpul executării pedepsei, și care acționează numai în
interiorul grupului de deținuți. Normele neoficiale au rolul de a diminua situațiile
tensionate, inerente care apar în detenție, şi de a menține o bună relaționare în
grup. Acest sistem de norme pe care deținuții îl însușesc poartă denumirea de
„subcultură carcerală” (Idem, P. 50).

Adaptările secundare ale deținuților

Adaptarea socială se referă la procesul prin care o persoană reușește să se

acomodeze într-un grup sau în societate. Aceasta se realizează prin internalizarea
normelor specifice grupului/societății, fiind necesar ca persoana să împărtășească
regulile grupului/societății și să-și regleze comportamentul în funcție de
aşteptările celorlalți membrii (Banciu, 1995). O persoană este adaptată dacă
reușește să se obişnuiască cu împrejurările necunoscute, astfel încât să nu mai
resimtă o stare de disconfort. Acest proces presupune automat şi apariţia unor
schimbări atât în ceea ce priveşte persoana cât şi mediul (Popescu-Neveanu,
1978).
Deținuții își dezvoltă diverse strategii defensive, și îşi aleg tacticile potrivite care
îi ajută să facă faţă problemelor ce pot apărea în mediul carceral. Goffman (2004:
57) face referire la „adaptările secundare” ale deținuților, adică la acele practici
prin care aceștia își crează singuri posibilități prin care să obțină anumite
satisfacții. Ele mai sunt numite și „șmecherii”, „secretele cunoscătorilor”. Aceste
adaptări secundare îi ajută pe deținuți să își păstreze un minim control asupra
condiției lor.
Autorul identifică patru tactici principale de adaptare personală a deținuților în
mediul penitenciar:
Prima strategie, la care face referire autorul, este retragerea situațională, adică
persoanele private de libertate se implică foarte puţin în activităţi sau chiar deloc,
alegând să stea deoparte. Deținuții devin neinteresați de tot ceea ce se petrece
afară, iar întâmplările din interior sunt tratate cu indiferenţă. Putem vorbi de o
detașare față de orice interacțiune socială, chiar de o izolare a deținuților. Acest
grad redus de implicare este cunoscut și sub denumirea de regresie sau „pzihoză
de detenție” (Goffman, 2004: 62-63).
A doua strategie, tactica inflexibilă, apare în momentul în care persoanele private
de libertate sfidează voit instituția. Un exemplu în acest sens este refuzul clar al
cooperării cu personalul din penitenciar. Rezultatul produs în urma folosirii
acestei tacticii constă în afișarea unei rigidități, unei atitudini de neînduplecat,

PROBATION junior ● 80
caracterizată prin manifestarea unui comportament ostil al deţinuților faţă de
instituţie și personal (Ibidem).
A treia strategie menționată, colonizarea, este cea prin care deţinuții profită de
condiţiile vieţii de detenţie şi de resursele pe care le au la dispoziţie pentru a-şi
crea un mediu cât mai satisfacător. Putem spune că este vorba despre alcătuirea
unui mediu mai confortabil, prielnic, beneficiind de resursele puse la dispoziție în
penitenciar. Discrepanțele dintre mediul exterior și mediul penitenciar sunt
minimalizate sau chiar șterse. Unii deținuți ajung chiar să afirme că le este mai
bine în penitenciar decât afară. Comparând condițiile din penitenciar cu cele din
mediul de proveniență ajung la concluzia că niciodată nu le-a fost așa bine (Idem,
pp. 63-64).
Convertirea reprezintă a patra strategie indicată de autor, și aceasta intervine
atunci când persoanele private de libertate par să adopte acea conduită care să
corespundă deținutului model, disciplinat, moralist. Deținuții își asumă rolul
instituționalizatului perfect, docil. Cei care aleg această strategie manifestă un
comportament care nu iese din tipar, respecatând întotdeauna regulile, și
încercând să intre în grațiile personalului instituției. Comportându-se în acest
mod, ei pot să stârnească reacții negative în rândul colegilor de detenție (Idem, p.
64).
De cele mai multe ori, deţinuții utilizează o combinaţie avantajoasă a mai multor
metode de adaptare, în funcţie de situația concretă în care se află, ceea ce
înseamnă de fapt că aceștia realizează o minimalizare a riscurilor. Ei intenționează
să facă tot ce le stă în putinţă pentru a ieși din instituţie sănătoți din punct de
vedere psihic, dar şi fizic (Idem, p. 65).
Goffman (2004) evidențiază, de asemenea, acele adaptări colective ale deținuților
care apar în penitenciar: tachinarea colectivă care reflectă foarte bine procesul de
fraternizare și respingerea personalului instituției. Apare o solidaritate a
persoanelor private de libertate prin care sunt susținute gesturile de sfidare
anonimă sau în masă. Câteva exemple de acest fel sunt huiduielile şi respingerea
hranei de către întreg colectivul (Idem, p. 60).

Prezentarea cercetării calitative efectuate în Penitenciarul Jilava

Justificarea temei alese

Alegerea temei „strategiile individuale de adaptare a deținuților la viața carcerală”

pentru această cercetare se bazează pe importanţa cunoașterii modalităților prin
care deținuții nou veniți încearcă să se adapteze la viața mediului carceral.
În închisoare persoanele încarcerate pentru prima oară vor interacționa cu un grup
de deținuți deja foarte bine consolidat. Pentru a putea duce o existență liniștită în
acest mediu deținuții nou veniți vor încerca să se integreze, deoarece este evident
că deținutii neincluși în grup au mai mult de suferit.
În același timp, adaptarea presupune, pe lângă interiorizarea normelor și valorilor
specifice unui grup, şi ajustarea comportamentului pentru a putea răspunde noilor

PROBATION junior ● 81
cerințe. Deținuții se vor conforma regulilor pentru a putea obține diferite beneficii,
însă ei vor încerca să își păstreze propriile valori și convingeri, ceea ce înseamnă
că în mediul penitenciar putem discuta despre o „adaptare de suprafață”.
Persoanele care au săvârșit o infracțiune se vor reîntoarce în societate după ce își
vor executa pedeapsa. Este important să cunoaștem modul în care această
experință carcerală îi schimbă pe deținuți și care vor fi raporturile pe care le vor
stabili cu ceilalți în mediul exterior.

Obiectivele cercetării

Obiectivul general al cercetării este identificarea strategiilor individuale de

adaptare a deţinuţilor la viaţa carcerală.
Obiectivele specifice sunt: identificarea acelor resurse (interne/externe) care îl
ajută pe deţinut să facă față vieții în penitenciar; și identificarea metodelor de
evitare a conflictelor în penitenciar.

Descrierea lotului de cercetare

Cercetarea s-a realizat în cadrul penitenciarului Jilava din Bucureşti. Lotul de

cercetare a fost compus din 8 persoane private de libertate, pentru care s-a obţinut
acordul interviului. Vârsta persoanelor intervievate este cuprinsă între 26-54 ani.
Selecţionarea persoanelor private de libertate s-a făcut în funcţie de următoarele
criterii: statutul de recidivist sau nerecidivist; și faza de executare a pedepsei cu
închisoarea în care s-au aflat subiecții (la începutul pedepsei/la sfârșitul pedepsei).
Tabelui 1 redă statutul deținuților intervievați și faza pedepsei în care se aflau
aceștia.

Tabel 1. Statutul deţinuţilor invervievaţi şi momentul pedepsei în care se aflau

Recidivist Nerecidivist La începutul La sfârșitul

pedepsei pedepsei
Deținut x x
1
Deținut x x
2
Deținut x x
3
Deținut x x
4
Deținut x x
5

PROBATION junior ● 82
 Recidivist Recidivist La începutul La începutul
pedepsei pedepsei
Deținut x x
6
Deținut x x
7
Deținut x x
8

Interviurile au fost realizate în perioada 21-25 mai 2012, iar durata unui interviu a
fost de aproximativ 20 minute. Înainte de începerea interviurilor deţinutii au
primit explicații referitoare la scopul acestor discuţii, fiind asigurați totodată de
confidenţialitatea informaţiilor furnizate.

Ipotezele cercetării

Întrebarea centrală a cercetării: Ce strategii de adaptare folosesc deţinuţii în

perioada executării pedepsei?
Ipotezele cercetarii sunt:
1. Dacă deţinutul se supune normelor subculturii carcerale, atunci şansele ca
acesta să evite conflictele cresc.
2. Dacă nevoia de apartenenţă resimţită de persoana privată de libertate în detenţie
nu este satisfăcută, atunci aceasta îşi poate pierde interesul pentru evenimentele de
afară ori din penitenciar.
3. Dacă deţinutul resimte regulile impuse ca fiind prea stricte, atunci acesta poate
manifesta fie un comportament ostil fie un comportament de supunere totală.

Indicatori

Supunerea la normele subculturii carcerale: nu se abate de la norme informale,

simte o constrângere, conştientizeză dezavantajele încălcării regulilor informale.
Evitarea conflictelor: abţinerea de la comentarii negative/în contradictoriu, nu
răspunde la provocări, lasă de la el, se fereşte să intre în anumite discuţii.
Resimţirea nevoii de apartanenţă: dorinţa de a fi vizitat de membrii familiei,
dorinţa de a avea un prieten, dorința de a relaţiona, dorinţa de a fi integrat într-un
grup, teama de a fi respins.
Pierde interesul pentru evenimentele de afară/din penitenciar: atitudine de
indiferenţă, nu-şi contactează familia, nu dorește să păstreze legătura cu
familia/prietenii, nu participă la activităţi comune cu alţi deţinuţi.

PROBATION junior ● 83
Resimţirea stricteţii regulilor: dorinţa de schimbare a regulilor, încălcarea repetată
a regulilor, considerarea sancţiunilor negative ataşate regulilor ca fiind prea aspre.
Comportament ostil: sfidarea regulilor, provocări, certuri, conflicte directe,
refuzul de a participa la activităţi.
Comportament de supunere totală: respectarea tuturor regulilor, îndeplinirea
ordinelor, nu își impune punctul de vedere.

Tipul cercetării

Cercetarea este una de tip exploratoriu, care are ca scop studiul asupra
fenomenului adaptării deţinuţilor la mediul carceral. Strângerea datelor a fost
realizată prin intermediul interviului, o importantă sursă de informaţii calitative,
urmărindu-se o analiză în detaliu a strategiilor individuale de adaptare a
deținuților la viața carcerală.
Deşi numărul persoanelor intervievate este redus, subiectele discutate sunt
profunde, datele întregistrate reflectând trăirile pe care subiecții le-au avut la
începutul detenției, cum au reușit să facă față problemelor întâmpinate, și opiniile
în legătură cu schimbările personale datorate acestei experiențe cu închisoarea.

Metode de colectare a datelor (tehnică, procedeu, instrumente)

Ca tehnică de cercetare a fost utilizat interviul semi-structurat, prin care sunt

abordate anumite teme dinainte stabilite. S-a făcut o selecţie a problemelor
analizate, având flexibilitatea privind ordinea întrebărilor. Procedeul de realizare a
interviului a fost întâlnirea faţă în faţă, prin adresarea directă a întrebărilor.
Instrumentul de cercetare a fost ghidul de interviu (o listă cu temele ce urmează a
fi abordate).

Temele interviului semistructurat

Depunerea în penitenciar: trăiri; resursele folosite pentru depaşirea situaţiei.

Experienţa carcerală: descrierea vieţii în penitenciar; adaptarea la mediul carceral;
opinii în legatură cu problemele din penitenciar; regulile în penitenciar; relaţiile
cu ceilalţi deţinuţi; relaţiile cu personalul; tactici de evitare a conflictelor;
schimbările personale intervenite.

Premise pentru analiza datelor

În urma studiului lucrării „Aziluri”, în care Erving Goffman (2004) analizează

adaptările secundare ale deţinuţilor la mediul carceral, am ales să realizez o
cercetare prin care să identific care sunt strategiile de adaptare individuale în
cazul deţinuţilor din penitenciarul Jilava. Mi-am propus să aflu dacă în contextul
actual acele adaptări secundare, la care face referire autorul în lucrarea sa, sunt
utilizate de către persoanele private de libertate.

PROBATION junior ● 84
Consider, că pe lângă alţi factori, legislaţia în vigoare referioare la executarea
pedepsei cu închisoarea are un rol semnificativ în adoptarea unui anumit
comportament de către deţinuţi în penitenciar. În legea 275/2006, art. 26 se
menţionează faptul că regimurile de executare a pedepselor cu închisoarea sunt
bazate pe sistemul progresiv şi regresiv ceea ce înseamnă că deţinuţii pot să treacă
într-un regim imediat inferior ca grad de severitate dacă au dovedit că participă
activ la reintegrarea socială, dovedind o comportate dezirabilă social. În acelaşi
timp, persoanele private de libertate pot trece într-un regim mai aspru dacă au
abateri disciplinare serioase sau comit alte infracţiuni, şi dacă perturbă grav
convieţuirea normală în interiorul penitenciarului.
Între cele patru regimuri de executare a pedepselor privative de libertate există
diferențe semnificative, inclusiv în ceea ce priveşte „gradul de limitare a libertăţii
de mişcare a persoanelor condamnate, modul de desfăşurare a activităţilor şi
condiţiile de detenţie.” (art. 19, Legea 275/2006). Nerespectarea regulilor din
penitenciar atrage diverse sancţiuni ce vor fi aplicate deţinuţilor în funcţie de
gravitatea abaterilor. În art. 71 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor
şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt
prevăzute următoarele sancţiuni:
„a) avertismentul;
b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive,
pe o perioadă de cel mult o lună;
c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună;
d) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor
necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult două luni;
e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni;
f) izolarea pentru maximum 10 zile.”
În schimb, deţinuţii care aleg să aibă o comportare bună în timpul executării
pedepsei în închisoare, şi depun eforturi considerabile pentru a adopta o conduita
pozitivă, fie prin participarea la programe educative, culturale, de formare
profesională, fie prin muncă beneficiază de recompense. În aceeaşi lege 275/2006
art. 68 sunt menţionate următoarele recompense:
„a) încredinţarea unei responsabilităţi în cadrul activităţilor prevăzute în art. 64;
b) ridicarea unei sancţiuni disciplinare aplicate anterior;
c) suplimentarea drepturilor la pachete și vizite;
d) acordarea de premii constând în materiale pentru activităţi ocupaţionale;
e) permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe
an; acordarea de premii constând în materiale pentru activităţi ocupaţionale;
f) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai
mult de 25 de zile pe an;
g) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu mai
mult de 30 de zile pe an.”
De asemenea, în art. 75 din aceeaşi lege este specificat faptul că persoana privată
de libertate „care este stăruitoare în muncă, disciplinată şi dă dovezi temeinice de
îndreptare” poate să beneficieze de liberarea condiţionată. Astfel, deţinuții care

PROBATION junior ● 85
dovedesc o conduită bună în penitenciar îşi pot scurta timpul petrecut aici,
nefiind nevoie să execute pedeapsa în întregime.
Ţinând cont de toate aceste prevederi legale, deţinuţii aleg să se comporte într-un
anumit mod sau altul, după ce analizează avantajele şi dezavantajele pe care le-ar
putea obţine în urma încălcării regulilor.

Analiza datelor

Depunerea în penitenciar
Atât persoanele aflate la prima experienţă cu pedeapsa închisorii, cât şi deţinuţii
recidivişti îşi amintesc clar de acest eveniment din viața lor. Din răspunsurile
deţinuţilor rezultă faptul că pedeapsa cu închisoarea a avut un impact negativ
puternic asupra acestora în sensul că au suferit o traumă emoţională atunci când
ajuns aici. Le-a fost foarte greu să facă faţă despărţirii bruşte de familie, pierderii
locului de muncă. Au fost, așadar, complet dezorientaţi din cauza acestei noi
situaţii în care s-au găsit.

„sfârşitul lumii” (deţinut 2, 40 ani, la prima executare privativă de libertate);

„groază, am rămas şocat, o săptămână nu am putut să mănânc, să mă dau jos din
pat” (deţinut 5, 35 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoarea);
,,un dezastru, am crezut că s-a scufundat pământul, am avut un sentiment ciudat
pe care nici nu pot să-l descriu, simţeam că sunt într-o altă lume, pot să spun chiar
că dacă ar fi să existe rai și iad, eu am văzut iadul” (deţinut 7, 39 ani, recidivist)
„un fel de traumă, nu am fost obişnuit cu acest mediu” (deţinut 8, 49 ani, la prima
executare a pedepsei cu închisoarea);
Nu au fost observate diferenţe semnificative între cele 2 categorii de deţinuţi
atunci când li s-a cerut să spună ce sentimente au trăit în prima zi când au intrat
prima oară în penitenciar ca şi condamnaţi.
Experienţa carcerală
Atunci, când li s-a cerut să facă o descriere a vieţii în penitenciar, deţinuţii au
folosit exprimări diferite. Persoanele care au intrat pentru prima oară în contact cu
mediul carceral, consideră viaţa în penitenciar ca fiind cel mai rău lucru care li se
putea întâmpla. Această nouă experienţă i-a determinat să îşi dea seama că nu vor
să mai ajungă niciodată aici.
„un calvar, un balamuc total, nu poate fi numit penitenciar, ci spital de nebuni”
(deţinut 5, 35 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoarea)
În schimb, pentru deţinuţii care au petrecut o perioadă îndelungată de timp în
închisoare viaţa de aici este plictisitoare, fără nici un sens, o viaţă diferită care nu
are nimic de-a face cu cea de afară. Ei s-au obişnuit cu această noua viaţă pe care
au ajuns chiar să o considere normală. Deţinuţii recidivişti spun că petrecând o
perioadă îndelungată de timp în închisoare, pentru ei totul a devenit familiar, s-au

PROBATION junior ● 86
obişnuit cu mediul închis, cu ideea privării de libertate, şi încercă doar să îşi
creeze condiţii cât mai bune aici.
„viaţa în penitenciar este sumbră şi lipsită de orice scop...adică ești rupt de
realitate” (deţinut 7, 39 ani, recidivist)
„este o viaţă normală lipsită de libertate” (deţinut 6, 29 ani, recidivist)
Din interviurile realizate cu deţinuţii a reieşit faptul că persoanele care sunt la
prima pedeapsă cu închisoarea nu simt că s-au adaptat în adevăratul sens al
cuvântului la aceast nou mediu. Putem vorbi, așadar, mai mult despre o obișnuință
la mediul carceral, nu despre o adaptare. Nu are loc un proces de integrare și
asimilare totală a normelor și valorilor specifice mediului carceral, ceea ce
înseamnă că deținuții se conformează la normele din închisoare doar pentru a nu
se confrunta cu probleme.
„pot să spun ca mă prefac, că nu sunt adaptat” (deţinut 2, vârstă 40, prima
executare privative de libertate)
„având în vedere că eu am o pedeapsa de 1 an, scurtă, nu mă interesează ce se
întâmplă în jurul meu, nu mă interesează să mă simt cât mai bine... fără să mă mai
gândesc, aştept să treacă cât mai repede timpul, nu încerc să mă integrez” (deţinut
2, vârsta 40, prima executare privativă de libertate)
„viața în penitenciar este o aventură” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare
privativă de libertate)
„...este ceva nou, ciudat, ceva la care trebuia să mă obişnuiesc neapărat” (deţinut
1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare)
Referitor la problemele din penitenciar, toți deţinuţii au specificat că cel mai rău
lucru resimțit în închisoare este faptul că sunt departe de familie şi prieteni. Al
doilea aspect negativ menționat în legătură cu încarcerarea, în amble categorii,
este pierderea libertăţii. Printre problemele specificate se regăseşte şi aceea că nu
li se oferă posibilitatea în penitenciar să iasă să muncească.
Pentru cei care sunt la primul contact cu viaţa din penitenciar regimul de deţinere
are o valoare represivă ridicată. Recidiviştii susţin că viaţa în penitenciar nu este
problematică. Problemele din penitenciar nu sunt văzute ca probleme personale, ci
mai degrabă ca probleme comune. Atunci când au făcut o comparaţie între
uşurinţa cu care rezolvă o problemă aici şi una în mediul exterior, au susţinut că
dificultăţile întâmpinate afară sunt mai ușor de rezolvat. Astfel, în privinţa
acestora au ceva de spus, iau singuri decizii şi pot să controleze situaţia, ceea ce în
mediul penitenciar nu se întâmplă.
„aici nu prea sunt probleme, sunt problemele tuturor, eu devin participant dar nu
titular” (deţinut 7, 39 ani, recidivist)
„pe cele de afară, pentru că afară ai un cuvânt de spus, aici nu poţi să decizi pentru
tine” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare).

PROBATION junior ● 87
Deţinuţii aflaţi la prima pedeapsă cu închisoarea au specificat că pentru a face faţă
problemelor din penitenciar trebuie să îţi cauţi toate acele resurse interioare şi să
le foloseşti. Este important să ai încredere în tine, să fii responsabil şi să îţi găseşti
motive care să te facă să lupţi. De asemenea, un rol extrem de important îl are şi
familia ca principal susţinător al deţinutului, oferindu-le atât sprijin moral, cât şi
financiar. Atunci când am discutat cu deţinuţii recidivişti despre acest subiect, unii
dintre ei au menţionat faptul că încearcă să nu mai resimtă greutatea dificultăţilor
din penitenciar folosind umorul sau citind multe cărţi în care sunt descrise drame.
Astfel, ei reușesc să considere că situaţia lor este mai puţin gravă decât a
personajelor din cărţi.
„m-am încurajat singur, mi-am spus că trebuie să ies întreg de aici” (deţinutul 4,
54 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare)
„dacă nu ai psihicul bun ești dus” (deţinutul 4, 54 ani, la prima executare a
pedepsei cu închisoare)
„...de fiecare dată trec peste ele cu umor, citesc unele cărţi (drame) şi îmi spun că
poate fi şi mai rău” (deţinutul 4, 39 ani, recidivist)
Părerile deţinuţilor referitor la regulile din penitenciar au fost destul de diferite.
Deţinuţii recidivişti care s-au obişnuit deja cu viaţa în penitenciar spun despre
reguli că sunt normale, ba chiar utile. Ei nu consideră că regulile din penitenciar
sunt prea stricte, însă ei resimt constrângerea acestora motiv pentru care în
anumite situaţii aleg să le încalce.
Deţinuţii care sunt la prima pedeapsă cu închisoarea afirmă însă că regulile sunt
mult prea stricte, nu le înțeleg logica, utilitatea, însă aceştia se supun, le respectă,
deoarece conştientiză faptul că încălcarea lor nu le aduce decât avantaje. Ori
interesul lor este să iasă cât mai repede din acest mediu. De aici rezultă că se
confirmă ipoteza adaptării secundare a convertirii conform căreia deţinuţii care
percep regulile ca fiind prea stricte adoptă un comportament total submisiv. De
asemenea, se confirmă şi ipoteza adaptării secundarea a minimalizării riscurilor
conform căreia deţinuţii aleg să respecte regulamentul din închisoare, deoarece îşi
dau seama de consecinţele negative ale abaterii de la reguli.
„dacă nu ar fi reguli ar fi haos, ele sunt binevenite, ne ghidează, cu toate astea se
mai încalcă... pentru că acestea constrâng şi nu toți le vedem la fel” (deţinut 7, 39
ani, recidivist)
„nu am nici o părere, par la fel (în toate penitenciarele), le accept că asta e”
(deţinut 6, 39 ani, recidivist)
„aceste reguli sunt făcute fără cap” (deţinut 5, 35 ani, la prima executare a
pedepsei cu închisoare).
„regulile sunt foarte stricte” (deţinut, la prima executare a pedepsei cu închisoare)
„atâta timp cât ştii să eviţi ce e de evitat, să şerpuieşti printre oameni...” (deţinut
3, 39 ani la prima executare a pedepsei cu închisoare)

PROBATION junior ● 88
Nu au fost observate diferenţe semnificative între cele 2 categorii de deţinuţi în
ceea ce priveşte relaţiile cu personalul instituţiei. Deţinuţii cunosc starea în care se
află, au înțeles că există un raport de inferioritate între ei şi personalul instituţiei,
şi singura cale pentru a nu-şi crea singuri probleme este să accepte această
situaţie. Deşi deţinuţii spun că au anumite nemulţumiri, micile discuţii nu au
degenerat în conflicte, deoarce ei înţeleg foarte bine că avantajele pe care le-ar
putea obţine sunt puţine comparativ cu dezavantajele. Aşadar, ei ajung la
concluzia că au de câștigat dacă adoptă un comportament docil faţă de personal,
însă se simt umiliţi când trebuie să se supună. Din aceste date rezultă, din nou, că
se confirmă ipoteza adaptării secundare a minimalizării riscurilor conform căreia
deţinuţii aleg să nu creeze probleme personalului instituţiei pentru că îşi dau
seama de posibilele dezavantaje pe care le-ar putea obţine.
„le-am evitat, îmi cunosc statutul de deţinut, nu-mi permit să sar calul pentru că
ştiu că pâinea şi cuţitul sunt la ei” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei
cu închisoare)
Legat de relaţiile cu alţi deţinuţi, persoanele intervievate au avut opinii destul de
diverse. Deţinuţii care ştiu că au o pedeapsă scurtă nu încearcă să stabilească
relaţii de prietenie cu alți colegi de detenţie, însă sunt de acord cu faptul că dacă ar
fi avut o pedeapsă foarte lungă, obligatoriu s-ar fi creat relaţii mai apropiate cu
aceştia. Lucrul acesta i-ar ajuta foarte mult, făcându-şi viaţa mai uşoară în
penitenciar.
Un alt aspect observat este faptul că persoanele aflate la prima condamnare sunt
temătoare, trăiesc un sentiment de nesiguranţă, ele spun că nu au încredere în
colegii de detenţie. Deținuții consideră că fiecare este preocupat doar de persoana
lui, şi va încerca să facă orice e posibil pentru a avea o situaţie bună, drept
consecinţă cei din jur nu trebuie să cunoască adevăratele sentimente faţă de ei. De
asemenea, nevoia de destăinuire a gândurilor şi a problemelor care îi frământă
este inhibată aici în penitenciar.
În rândul deţinuţilor încarceraţi pentru prima oară, am constatat faptul că, o
condiţie pentru a lega o relaţie mai apropiată cu ceilalţi deţinuţi este să aibă
acelaşi scop ca şi ei, sa fie pe aceeaşi lungime de undă.
Persoanele care au petrecut o perioadă îndelungată în penitenciar spun că au ajuns
să-i cunoască foarte bine pe deţinuţi, de aceea ei îi selectează pe cei cu care vor să
stabilească relaţii de prietenie. Deţinuţii recidivişti au declarat faptul că au
„prieteni” (în sensul de resursă) în penitenciar care într-adevăr îi ajută atunci când
au o problemă. Ei consideră că relaţiile cu aceştia sunt foarte importante pentru o
viaţă mai uşoară în penitenciar. Aceştia au mai afirmat faptul că la început aveau
mai multe conflicte cu deţinuţii, în schimb după un timp au înţeles că implicarea
în conflicte le aduce numai dezavantaje, iar acum aleg să le evite. Din cele de mai
sus rezultă că se confirmă, încă o dată, ipoteza adaptării secundare a minimalizării
riscurilor conform căreia deţinuţii încearcă să găsească acele soluţii potrivite
pentru a nu avea de suferit în închisoare.

PROBATION junior ● 89
 „eu deja am intrat într-o rutină, îmi aleg oamenii, îi simt de când vorbesc, îmi dau
seama încotro se îndreaptă.” (deţinut 7, 39 ani, recidivist)
„Nu niciodată, pentru că acum e cu tine dacă îl ajuţi, iar dacă nu îl ajuţi nu este,
plus că te poate bârfi. De aia nici nu e bine să ai prieteni aici.” (deţinut 1, 26 ani,
la prima executare a pedepsei cu închisoare)
„spre surprinderea mea da, sunt peroane pe aceeaşi lungime de undă ca şi mine”
(deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu inchisoare)
Din interviurile realizate am putut constata faptul că pentru evitarea înfruntărilor
deţinuţii folosesc diverse tactici. În timpul discuţiilor purtate, ei au afirmat că deşi
se simt nedreptăţiţi fac compromisuri pentru a nu fi implicaţi în conflicte, lasă de
la ei. De asemenea, aceştia au menţionat faptul că este foarte important să reuseşti
să nu dai curs anumitor discuţii, să nu răspunzi la provocări. Din cele de mai sus
rezultă că este întărită ipoteza adaptării secundare a minimalizării riscurilor
conform căreia deţinuţii se supun normelor grupului de deţinuţi pentru a înlătura
conflictele.
„în primul rând, să accepte situaţia lui de deţinut” (deţinut 2, vârsta 40, prima
executare privativă de libertate)
„eu eram o pradă pentru ei, aici sunt numai pradători, dacă nu vrei să fii pierdut
trebuie să devii şi tu, la rândul tău, prădător şi problema este că s-ar putea să-ţi
placă şi să rămâi așa” (deţinut 3, 39 ani la prima executare a pedepsei cu
închisoare)
Din interviurile efectuate a reieşit faptul că deţinuţii au suferit schimbări
importante, ca urmare a acestei experienţe cu inchisoarea. Aceştia au afirmat că
timpul petrecut aici le-a fost folositor, reflectând asupra faptei săvârşite, dar şi
asupra multor aspecte din viaţa lor spre care nu s-au centrat cât timp au fost în
libertate.
Ei spun că au apărut schimbări şi în ceea ce priveşte modul de a percepe viaţa. Au
realizat faptul că nu au apreciat cum trebuia lucrurile de care beneficiau în
libertate şi cărora acum le simt drastic lipsa. Au existat şi deţinuţi care au declarat
că schimbările s-ar fi produs, dar e posibil ca ei să nu le vadă.
„da, am învăţat să apreciez mai mult viaţa, am cunoscut o nouă categorie de
oameni şi cum să mă feresc de ea” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a
pedepsei cu închisoare).
„total, vezi altfel viaţa, ai timp să te gândeşti la ce ai făcut” (deţinutul 4, 54 ani, la
prima executare a pedepsei cu inchisoare)
„... e posibil să mă fi schimbat şi eu nu văd” (deţinut 2, vârsta 40, prima executare
privativă de libertate)

PROBATION junior ● 90
Concluziile cercetării

Rezultatele cercetării au evidenţiat faptul că adaptarea la mediul penitenciar poate

să apară mai devreme sau mai târziu, factorii care influenţază acest proces fiind
reprezentaţi de durata pedepsei, tipul de personalitate, resursele interioare şi
exterioare etc. Deținuții vorbesc mai mult despre obișnuința în penitenciar și nu de
adaptare. Deși acceptă și se supun normelor din penitenciar, ei nu şi le-au
internalizat, încearcând să-și păstreze propriile lor convingeri, idei. Scopul lor este
să-i convingă pe ceilalti că sunt adaptați, deoarece așa au mai multe beneficii. Cu
alte cuvinte este vorba despre o adaptare de suprafață.
Tacticile utilizate de persoanele private de libertate pentru a se adapta la mediul
carceral sunt diverse, fiecare făcând apel la cele pe care le consideră cele mai
potrivite pentru a reuși să nu se confrunte cu probleme în închisoare. Există
deţinuţi care aleg să îşi creeze anumite relaţii de apropiere cu alţi deţinuţi pentru a
obţine anumite avantaje, dar şi deţinuţi care aleg să stea deoparte şi să nu se
implice prea mult. Această experienţă nouă îi solicită pe deţinuți să îşi colecteze
toate resursele şi să se gândească la cele mai adecvate moduri de a le folosi,
pentru a-şi asigura o existenţă în condiţii cât mai bune pe durata şederii în
penitenciar.
Analizând răspunsurile deținuților, am constatat că de cele mai multe ori s-a
confirmat tactica minimalizării riscurilor și tactica convertirii. Asta însemnă că
deținuții își aleg metodele adecvate pentru rezolvarea anumitor situații dificile.
Analizând eventualele consecințe negative, ei aleg mai degrabă să se supună, să
nu încalce regulile. Am constatat, de asemenea, faptul că tactica inflexibilă, adică
adoptarea unui comportament agresiv față de instituție, personal, nu a fost
utilizată și asta deoarece, punând în balanță câștigurile și pierderile, cele din urmă
cântăresc mai mult.

Concluzii generale

Este foarte important atât pentru specialiști, cât și pentru ceilalți membrii ai
societății să cunoască detalii despre problematica mediului carceral. Acestă
instituție, care are rolul de a-i izola pe cei care au săvârșit infracțiuni de restul
societății, prezintă niște caracteristici speciale cum ar fi: restricția libertății de
mișcare, interacțiuni sociale limitate, şi programarea strictă a activităților. Toate
aceste condiții noi de viață, au un rol fundamental în evoluția ulterioară a
persoanele încarcerate, odată ce acestea se liberează. Umilințele și privațiunile, la
care sunt supuse, le pot afecta drastic personalitatea.
În procesul de adaptare, deținuții vor utiliza toate resursele interne pentru a evita
pericolele ce pot apărea în penitenciar. Și resursele din mediul exterior, de
exemplu familia/rudele, au un rol decisiv în procesul de adaptare a indivizilor la
mediul carceral. Relațiile care se stabilesc în mediul penitenciar reprezintă, de
asemenea, un avantaj important pentru aceștia.

PROBATION junior ● 91
În concluzie, instituţia penitenciară nu are întreaga responsabilitate în legatură cu
reuşita procesului de reintegrare socială a infractorilor. Nu trebuie ignorată
responsabilitatea deţinuților care sunt tocmai actorii principali în procesul de
reabilitare. Atât familia deţinuților, cât şi instituţiile statului (precum Biserica ori
Direcţia de Probaţiune), ONGurile şi membrii societăţii ar trebui să participe la
procesul de reintegrare socială a persoanelor care au încălcat legea penală. Este
necesară o bună colaborare a acestora, cu scopul de a-i sprijini pe deţinuți să
opteze pentru un comportament neinfracțional, acceptând acele valori şi norme
dezirabile social.

Referinţe

Banciu, D. (1995). Sociologie juridică, Bucureşti: Hyperion XXI.

Bogdan, T. şi Sântea, I. (2010). Psihologie judiciara. Bucuresti: Themis Cart.
Chiş, I. (2009). Pedepsele penale necarcerale ale secolului XXI: implementarea
modelelor de pedepse penale necarcerale prin implicarea ştiințelor penale la
nevoile de resocializare a persoanelor condamnate, Bucureşti: Wolters Kluwer.
Crăciun, D. (2005). Psihologie socială: [pentru uzul studenţilor], Bucureşti: ASE.
Dobrică, P. (2005). Lege si societate. Studii de sociologia pedepsei, Bucureşti:
Omega Ideal.
Durnescu, I. (2009). Asistenţa socială în penitenciar, Iaşi: Polirom.
Florian, G. (2001). Psihologie penitenciară, Bucureşti: Oscar Print.
Goffman, E. (2004). Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor
psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Iaşi: Polirom.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Albatros.
Sykes, G. [1958](2007). The pains of imprisonment, Princeton: University Press.
*** Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal, [Online] Disponibil la:
http://www.anp-
just.ro/interna/LEGE%20Nr.%20275%20din%204%20iulie%202006.pdf.

PROBATION junior ● 92
Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.