ASISTENȚA SOCIALĂ

ÎN SISTEMUL PENITENCIAR:

FENOMEMUL CRIMINALITĂȚII ȘI TORTURA

București 2018
 INTRODUCERE

Penitenciarul este reprezentat de cadrul sociocultural, material prin intermediul în care

se execută pedeapsa cu închisoarea și prin care se asigură condiții sau posibilități cu scopul
formării unor limite, a unei atitudini conform normelor de muncă, de regulile de conviețuire
socială. Apariția pedepselor este strâns legată de nevoia sancționării celor ce încalcă regulile
de conduită socială stabilite. Închisorile, de-a lungul timpului, au evoluat din punct de vedere
tradițional și cultural, structurându-se astfel în sisteme penitenciare cu caracter specific.

Am pus accent pe teoriile fenomenului infracțional, al criminalității ce este tortura ca

și concept și pe tehnicile de intervenție în concordanță cu teoriile menționate.

Explorarea cadrului teoretic prezintă următoarele premise:

• posibilitatea intervenției asupra comportamentului infracțional al individului pe baza

unei concepții coerente asupra modului de exercitare a dezvoltării acestuia;

• mecanismele de lucru cu deținuții se realizează prin două modalități: la nivel

individual sau la nivel de grup;

• tehnicile de intervenție folosite în ambele situații nu sunt specifice unei abordări sau
celeilalte, putând fi utilizate în ambele abordări în egală măsură.

Executarea pedepselor, se realizează în locuri de detenție fiind coordonate de către

Administrația Națională a Penitenciarelor, iar izolarea persoanelor aflate în arest este necesară
sub aspect restricțional al drepturilor și libertăților, având ca scop aplicarea unui tratament cu
regim penitenciar pentru realizarea funcțiilor și scopul pedepsei.

Acordarea de sprijin calificat este scopul principal al asistentului social în sistemul

penticenciar, venind cu propuneri de soluționare a problemelor sociale cu care se confruntă
deținutul pe perioada detenției. De asemenea, acesta formează din comportamentul delicvent
în nondelicvent și îi pregătește pentru reintegrarea lor în societate dar mai ales în cel mai
important grup social familia, după eliberarea sa din penitenciar.
Definirea delincvenţei și a devianței

Devianța are la bază încălcarea unor norme, valori care reglementează viața colectivă .
Aceasta se află la granița dintre drept și nedrept, legal și ilegal, moral sau imoral ce cuprinde o
serie de comportamente care încalcă regulile morale la nivel de grup până la acelea care
încalcă legile penale.(Marshall, 2003, p. 168)

Emile Durkheim ne-a definit devianța ca fiind un fenomen normal al evoluției

societății, a dreptului și a moralei, unde deviantul trebuie considerat ca un factor ce menține
echilibrul, nu ca un element parazitar. (apud. Botescu, 2004, p.25)

Devianța, reprezintă, o manifestare care încalcă normele societății ori ale unui grup
social particular fie ele scrise sau nescrise. Este definită ca un tip de comportament, care se nu
se supune celui conformist și cuprinde nu doar încălcările legii, ci orice abatere de la normele
de conviențuire și impunerile de ordine a formelor de viață colectivă (societate, grup,
orgnizație, instituție, cultură, subcultură). (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 165)

Dicţionarul explicativ al limbii române defineste delincvenţa în două moduri: un

fenomen social care este reprezentată de săvârşirea delictelor sau totalitatea infracțiunilor
săvârşite la într-un anumit mediu de către un individ de o anumită vârstă (Iorgu Iordan, 1998).
Denumită şi criminalitate sau infracţionalitate, delincvenţa este fenomenul care
afectează cele mai importante valori sociale apărate de normele juridice. Delincvenţa atrage
după sine o reacţie socială manifestată prin sancţiuni negative organizate, puse în aplicare de
către organele specializate de control social (Abraham, 2001. p. 9).

În funcţie de gradul de cunoaştere al actelor delincvente, delincvenţa are două forme:

- delincvenţa ascunsă, reprezintă acele acte ilicite care sunt ignorate sau
necunoscute de grup, astfel ele nu sunt sancţionate;
- delincvenţa sancţionată reprezintă totalitatea delictelor cunoscute şi pedepsite
de instituţiilejuridice şi administrative.

E. H. Sutherland evidenţiază câteva caracteristici ale delincvenţei, caracteristici care

delimitează foarte clar graniţa cu devianţa: „prejudiciază intersele întregii societăţi, face
obiectul unor interdicţii sau constrangeri formulate de legea penală, prezintă o intenţie
antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv, cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea
culpabilă, fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare” (apud Abraham, 2006, p. 10).
Infracțiunea și vinovăția

Infracțiunea este fapta comisă cu vinovăție, nejustificată, și imputabilă persoanei care

a savârșit-o și este prevăzută de legea penală. (Codul penal și codul de procedură penală,
2017, p. 18)

Cauzele cele mai des întâlnite ale infracționalității sunt: sărăcia, polarizarea socială,
lipsa oportunităților. (Durnescu, 2009, p.47)

Antoniu (2002) a definit noțiunea de infracțiune, reprezintă, în sens larg, un act de

conduită exterioară a persoanei care din cauza vătămării unei anumite norme sociale, este
supusă sancțiunii penale.

Vinovăția este constituită de infracțiune numai în situația în care a fost săvârșită în

mod conștient la considerentele legii penale. Vinovăție este atunci când fapta este săvârșită cu
intenție din culpă sau depășită. Fapta este comisă când făptuitorul:

a) Prevede consecințele faptei sale, făcând demersurile producerii lui prin comiterea
acelei fapte;
b) Prevede consecințele faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea comiterii
lui. (ibidem)

Definiția crimei din perspectivă criminologică

Noțiunea de crimă are trei înțelesuri: comun, penal și criminologic. În sens comun,
crima reprezintă o infracțiune intenționată, care este împotriva vieții unei persoane. În sens
penal crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care instanța stabilește o pedeapsă pentru
cel ce a comis fapta. (Cioclei, 2011, pp. 12, 13)

Din perspectiva criminologică, Vlerian Cioclei (2011), definește noțiunea de

criminalitate, în general ca fiind ansamblul faptelor penale comise într-un spațiu și într-o
perioadă de timp delimitate, deci crima are o accepțiune largă, referindu-se la infracțiune în
general.

Ce este tortura?

Tortura este una dintre cele mai extreme forme ale violenţei umane, cu consecinţe
fizice şi psihologice, atât asupra supravieţuitorilor cât şi asupra celor ce o utilizează în
scopului obţinerii de informaţii. Dentenţia, supunerea la torturi sau uciderea nu elimină
duşmanii, ci dimpotrivă, sporesc intensitatea urii şi a ostilităţilor.

Marele jurist roman Ulpian definea tortura drept „chinul şi suferinţa corpului în scopul
de a obţine adevărul” şi nota că informaţiile obţinute prin tortură nu sunt de încredere:
oamenii, fiind sensibili la durere, spun orice minciună pentru a nu mai suferi. Niciun om nu
ar trebui să fie tratat cu cruzime, provocarea deliberată a durerii trebuind evitată.( Association
for the prevention of torture http://www.apt.ch/en/evidence-obtained-through-torture/)

După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, prin Declarația universală a
drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (Nimeni
nu va fi supus torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Art. 5),
comunitatea internațională a condamnat tortura și alte tratamente crude și inumane. În anul
1975, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Declarația privind protecția
persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente crude și inumane, Convenţia
împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante fiind
adoptată de Adunarea Generală în 1984 și a intrat în vigoare în 1987. (Declaraţia universală a
drepturilor omului)

Interzicerea torturii de către legislația umanitară internaţională reprezintă o parte

importantă a protecţiei pe care aceste tratate o stabilesc pentru victimele de război.

Pedeapsa și sistemul penitenciar în România

Durnescu (2009) definește pedeapsa ca o obligație și o formă de reeducare a

condamnatului cu scopul de a preveni săvârșirea unui noi delict. Pedeapsa are două
componente: constrângerea condamnatului și reeducarea lui.

„Pentru ca o pedeapsă să nu constituie un act de violență asupra cetățeanului, ea

trebuie să fie esențialmente publică, promptă, necesară, cea mai ușoară dintre pedepsele
aplicabile, în circumstanțele date, proporțională cu delictul și stabilită prin lege.” (Beccaria,
1965, p.178)

Normele sunt definite în sociologie ca fiind un set de reguli ce trebuiesc respectate în

societate prin intermediul recompenselor și sancționării, în cazul încălcării acestora, exercitate
de către un organ al statului. Normele de drept spre deosebire de normele religioase sunt
fundamentate de obligații raționale și cuprinde trei elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
(Oancea, 2012, pp. 1, 2)

Ciuceanu (2001), ne povestește în lucrarea sa câteva date istorice despre cum

implementarea regimului carceral în România. După ce Dacia a fost cucerită de romani,
aceștia au aplicat dreptul roman în ceea ce privește sistemul pedepselor, reprezentat de
pedeapsa cu moartea iar până în secolul XVIII nu s-a putut discuta despre o legislație
specifică a pedepselor în Principatele Române, ci mai degrabă despre un obicei al pământului.
Persoanele care greșeau sau care se răzvrăteau împotriva domniei erau executați sau închiși pe
termen nelimitat în mănăstiri cum ar fi în Cernica, Snagov, Secu.

Instituţia penitenciarului şi-a dovedit utilitatea de-a lungul timpului prin aportul adus
la realizarea şi consolidarea segmentului de securitate publică, oferind cetăţenilor protecţie,
prin scoaterea din societate a persoanelor care au destabilizat echilibrul iniţial prin comiterea
de fapte penale, şi custodierea lor în scopul reintegrării sociale. (Ștefan, 2013, p. 10)

Durnescu (2009) consideră că dezvoltarea sistemului penitenciar din România s-a aflat
mereu sub semnul timnul timpului deoarece pedeapsa ca și concept și roul ei prin modalitățile
de recuperare socială a deținuților identificate încă din 1874 și până în prezent. Acesta ne-a
dat ca exemplu Regulamentul general pentru penitenciarele centrale din 24 mai 1874 unde
sustrage ideea că severitatea pedepsei îl va face pe condamnat să renunțe la comportamentul
infracțional și deviant.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate constituie sistemul

administrației penitenciare care reprezintă un serviciu public ce contribuie la apărarea ordinii
publice şi a siguranţei prin asigurarea pazei, a supravegherii, escortării, prin aplicarea
regimului de detenţie şi organizarea de activităţi de asistenţă psihosocială și educative,
destinate reintegrării sociale a persoanelor private de libertate. Sistemul penitenciar are ca
viziune dobândirea statutului de partener social prin serviciile sale de care comunitatea are
nevoie. Ținând cont de aspecul că persoanele condamnate aparţin comunităţii, instituţia de
detenţie oferă, un serviciu pentru societate esențial. (Strategie de reintegrare ANP, 2012, p.1)

Civilizația și cultura penitenciară

Cultura penitenciară este definită de către Bruno Ștefan (2006) ca un ansamblu al

valorilor, credințelor și ideilor împărtășite de persoanele care populează penitenciarele și sunt
determinate de normele care apar și modelele de comportament care se nasc din aceste norme.
 Câteva aspecte specifie vieții penitenciare explică dimensiunea patologică a acesteia:
susținerea morală și afectivă din partea rețelei sociale este minimă, pe parcursul primelor
experiențe din penitenciar deținuții se resemnează ceea ce devine o caracterictică neschimbată
a personalității acestora, pierderea stăpânirii asupra mediului care dă naștere, de obicei, unor
stări depresive, sentimentul randamentului personal este diminuat prin lipsa cronică, pentru
majoritatea condamnaților, a posibilității de a-și verifica aptitudinile și de a avea succes.
(Gheorghe, 2006, p.137)

Bruno Ștefan (2006) a explicat în lucrarea sa modul de viață al deținuților fiind dificil
de descifrat pentru cei neinițiați, ca fiind șocant prin particularitățile sale. Pentru a înțelege
modul de viață din interiorul zidurilor, deținuții sunt nevoiți să descifreze valorile,
simbolurile, eroii, ritualurile reprezentative modului de viață instituțional.

Conduita de fiecare zi a condamnaților dintr-un penitenciar care prin toate eforturile de

a fi mai uman rămâne sub semnul sărăciei mijlocelor ce sunt menite să asigure un confort
decent și satisfăcător, este determinată de mulți factori materiali, spirituali, psihosociali.
Deținuții sunt afectați de faptul că sunt neglijate aspecte ce îi privesc, cum ar fi hrana,
asistența medicală, igiena și diverse activități, fapt pentru care afectează și relația deținut-
personal, generând tensiuni și conflicte. (Gheorghe, 2006, p. 163)

Prin civilizație penitenciară, înțelegem totalitatea aspectelor materiale și tehnice, care

iau parte la adaptarea condamnatului la mediul penitenciar: hrană, haine, bunuri, precum și
circulația indivizilor, a informațiilor și lucrurilor. Civilizația înfățișează condițiile de viață sau
calitatea vieții. (Ștefan, 2006, p.8)

Asistentul social în penitenciar

Asistența socială mizează pe câteva valori fundamentale in practica acestei profesii în

sistemul penitenciar: nediscriminarea, încrederea, confidențialitatea, onestitatea, acceptareași
deschiderea. Rolul asistentului social în sistemul penitenciar este reprezentat de reabiliarea
comportamentală a condamnatului și dezvoltarea abilităților sociale de soluționare a
conflictelor. Alte roluri au mai fost identificate în profesia de asistent social cum ar fi
pregătirea condamnaților pentru liberare și menținerea legăturii cu alte instituții, mai pe scurt
prezența abilității de advocacy este esențială, organizarea evenimentelor educative și
culturale, încurajarea deținuților de a participa la cursuri de calificare, însă cel mai important
rol este de a menține și de a consolida relația deținutului cu familia acestuia. (Durnescu, 2009)
 Asistentul social are rolul de a oferi asistență și intervenție specializată condamnaților,
cu scopoul de a rezolva problemele practice și de reintegrare socială după eliberarea acestora
prin consiliere, medierea relațiilor condamnatului cu familia și cu autoritățile din afara
penitenciarului și prin programele de lucru la nivel de grup și individual. (Durnescu, 2009)

Teorii ale fenomenului criminaității

a) Teoria integrată a violenței

Autorii acestei teorii Wolfgang și Ferracuti, au pornit de la ideea că scopul domeniului

criminolgiei nu este aceea de a defini societatea, nici individul și cum este acesta în societate
ci doar un aspect al vieții sociale, cel care încalcă legea, pe baza unui conceptului de
subcultură violentă și delicventă. Conceptul de subcultură delicventă este reprezentat de
normele și valorile determinate de nevoia de autoapărarea indivizilor față de un mediu ostil
ajungând la concluzia că indivizii care fac schimb de aceste valori și norme de cultură
delicventă, au așteptări de tip violent, deci comportamentul violent este o regulă. Acest tip de
comportament se regăsește cel mai frecvent la grupurile de tineri adolescenți, implicând teoria
lui Sutherland, pornind de la ideea că acest tip de comportament este un comportament
învățat, prin asociere și prin identificarea diferențiată cu modele violente. (Stănoiu, 2006, pp.
231, 232,233)

b) Teoria generală sau teoria autocontrolului scăzut

Teoria aparține lui Travis Hirschi și Michael Gottfredson, unde aceștia pornesc de la
ideea controlului controlului social, prezentată ca o teorie „generală” în ceea ce privește
criminalitatea. Autocontrolul, este definit ca un mecanism de continuă urmărire a propriului
comportament, reacțiilor impulsive și de moderare a lor, de revenire la normalitate. Hrischi și
Gottfredson consideră crima un rezultat al incapacității individului de a se autocontrola.
Autocontrolul este format și antrenat încă din primii ani de viață iar în momentul în care
aceștia eșuează, există riscul de a îmbrățișa pe viitor modelele de comportament deviant.
Autorii susțin faptul că rolul cel mai important în formarea autocontrolului îl dețin părinții,
care îi supraveghează pe copii, numindu-i „controlul direct”, menționând că dacă acest control
nu se realizează armonios copiii devin impulsivi, agresivi, exprimând-și frustrările mai
degrabă fizic decât verbal. În momentul în care indivizii dețin un autocontrol scăzut și se
cofruntă cu situații conflictuale, reacțiile sunt mult mai vulcanice, mai rapide și necugetate
răspunzând la factorii din mediul înconjurător având o înclinare, aici și acum fiind vulnaribili
și predispuși la comiterea actelor criminale. (ibidem, pp.234, 235)

c) Teoria atavismului evoluționist

A apărut odată cu cartea „Omul delicvent” de Cesare Lombroso, care a observat că

majoritatea persoanelor condamnate la moarte, se particularizează prin existența unor
trăsături, psihologice comune pe care le-a denumit stigmate anatomice, care nu erau decât
anomalii de natură constituționlă, fiziologică sau psihologică. În urma examinării acestor
trăsături a emis cuvântul atavism care înseamnă particularități specifice, fie ele fizice sau
psihice moștenite de la un ascendent, creând portretul criminalului înnăscut.

În opinia lui Lombroso, descendenții care provin din familii în care unii membrii
prezentau aceste stigmate, sunt predispuși să le dobândească la randul lor, delimitând tipul de
criminal înnascut de omul normal.

O lungă perioadă de timp Lombroso nu a acceptat ideea că ar mai exista și alți factori
cu excepția celui biologic care poate determina apariția unor acte de tip criminal la un individ.
Cu toate acestea, la final autorul a admis și alți factori pe lângă cel biologic cum ar fi cel
social, educativ, economic. (Lombroso, 1992)

d) Teoria pisho-morală

În opinia lui Etienne De Greeff, orice individ este caracterizat de două grupe de
insticte: de apărare și de simpatie. Autorul subliniază faptul că unii indivizi sunt capabili să se
protejeze de influențele nocive, în timp ce alții le cad pradă. De obicei, atitudinile negative se
copiază mai repede decât cele pozitive. Acesta pune accent pe incapacitatea de care indivizii
dau dovadă când sunt în situația de a face distincția dintre bine și rău. Autorul constată că la
acest tip de indivizi se instalează un proces lent de degradare, din care rezultă procesul
criminalității evidențiind trei etape: faza asentimentului temperat, faza asentimentului
formulat/ tolerat și ultima etapă care este reprezentată de criză fiind o stare periculoasă. Criza
este asemănătoare trecerii la act, având ca trăsătură psihică fundamentală indiferența afectivă
a individului. (Stănișor, 2017)

e) Teoria psihanalizei

Sigmund Freud, creatorul psihanalizei, a contribuit la dezvoltarea gândirii

criminologice. Acesta consideră că structura personalității unui individ este așezată pe trei
paliere: sinele, eul și supraeul. Eul este personalitatea individului, sinele este „sediul
tendințelor instinctuale și al refulatului” iar supraeul este inconștient și la acest nivel se
formează acele idei care îl determină pe individ să devină infractor sau non-infractor. (Cioclei,
2011, pp. 152, 153)

Dacă conflictul asupra eului nu poate fi rezolvat, el se va sublima în sediul sinelui.

Conflictul latent care se stinge la nivelul sinelui este refulat, reizbucnește cu o intensitate mai
mare la nivelul supraeului. Individul criminal este caracterizat de un complex de culpabilitate
și complexul lui Oedip. (Stănișor, 2017)

Complexul lui Oedip, văzută de Freud ca un nucleu al nevrozelor, desemnează

atracția manifestată de individ, în fazele copilăriei, față de părintele de sex opus și o dorință
raportată la suprimare a părintelui de același gen, de aceea evenimentele din prima copilărie
influențează personalitatea antisocială. (Cioclei, 2011, p.154)

f) Teoria controlului social

Se referă la „modul în care societatea obține conformitatea membrilor săi sau produce
devianță”, iar acestea sunt asociate cu învățarea socială. Reckless și Hirschi sunt autorii
acestei teorii și identifică câteva elemente definitorii al controlului social: presiunea de a
săvârși infracțiuni cum ar fi presiunile exterioare (sărăcie, marginalizare socială), tentația de a
comite infracțiuni pentru sentimentul de apartenență într-un anturaj sau grup infracțional,
presiuni interne ce sunt reprezentate de conflictele interioare sau de complexe de inferioritate.
(Durnescu,2009, pp. 59, 60)

g) Teoria anomiei

Prin conceptul de anomie, Durkheim înțelege situația în care modul de funcționare

socială de reglare a sistemului de aspirații nu mai există, o dereglare normativă în care
mijloacele de atingere a scopurilor sunt inexistente. (Durnescu, 2009, pp. 53, 54)

Cauzele anomiei sunt multiple, ele pot apărea ca urmare a lipsei de reglementări
morale sau din cauza reglementărilor asupritoare, ce pot duce la fatalism. Anomia apare ca un
rezultat al solicitărilor din partea pieței asupra persoanelor, când aceștia se îndepărtează unii
de alții și dispare sentimentul de apartenență iar valorile și normele sunt prost definite. În
opinia lui Durkheim, anomia este reprezentată de drama omului contemporan, prizonier al
dorințelor proprii de a avea cât mai mult într-un timp cât mai scurt, de a trăi cât mai intens..
Această perspectivă, stă labaza devianței și a delicvenței, în structurile mai puțin observabile
ale societății. (apud, Ene, 2017, pp. 9, 10)

h) Teoria reacției sociale

Edwin Lemert, Kai Erikson, Howard S. Becker, Erwing Goffman au scos la iveală
teoria reacţiei sociale. Autorii susţin că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant
sau conformist. Comportamentul deviant fiind rezultat din reacţiile sociale, prin care grupurile
de indivizi care deţin putere crează şi pun în aplicare norme ce atribuie unele acte ca fiind
deviante. Delincvenţa fiind motivul aplicării unei etichete, reiese că individul căruia i se
aplică are tendința să devină delincvent, să acționeze conform etichetei (apud. Banciu şi
Rădulescu, 2002).

Concluzii

Asistența socială este definită ca un ansamblu de măsuri, activități, servicii, programe

profesionalizate, pentru protejarea persoanelor, a grupurilor și a comunităților aflate în situații
de risc, de dificultate. Practica asistenței sociale se bazează pe aplicarea și utilizarea de valori,
principii și metode specifice, cu scopul de a sprijini oamenii prin obținerea de resurse și
servicii, sprijinirea psihosociologică a beneficiarilor.

Pedeapsa o măsură de apărare socială, organizarea socială presupunând necesitatea

existenței și aplicării pedepsei indivizilor care încalcă normele societății. Sancțiunile aparțin
dreptului penal, care le exercită sub forma privării de libertate, reducerea drepturilor
cetățenești și a bunurilor.

Tratamentul are ca scop transformarea condamnatului în nondelicvent, sub forma unor

modele mai severe de constrângere având ca obiectiv final induce simțul responsabilității
BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, Pavel, Nicolăescu, Victor, şi Iaşnic, Ştefăniţă, Bogdan. (2001). Introducere

în probaţiune: supraveghere, asistenţă şi consiliere a infractorilor condamnaţi la
sancţiuni neprivative de libertate. Bucureşti: Editura Naţional.
2. Antoniu, George. (2002) Vinovăția penală editura Academiei Române, București.
3. Association for the prevention of torture http://www.apt.ch/en/evidence-obtained-
through-torture/ 07.07.2018
4. Banciu, Dan şi Rădulescu, M. Sorin. (2002). Evoluţia delincvenţei juvenile în
România. Cercetare şi prevenire socială. Bucureşti: Editura Lumina Lex.
5. Botescu, G. Mircea, (2004). Prevenirea delincvenţei juvenile. Bucureşti: Editura
Cartea Universitară.
6. Cioclei, Valerian, (2011). Criminologie, editura Oscar Print, București.
7. Ciuceanu, Radu (2001) regimul penitenciar din România: 1940-1962, București:
editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București.
8. codul penal 2017
9. Declarația universală a drepturilor omului,
10. Durnescu, Ioan, (2009). Asistența socială în penitenciar, editura Polirom, Iași.
11. Ene, Theodora, (2017), Note de curs: Asistența socială a persoanelor delicvente
12. Gheorghe, Florian. (2006) Psihologie Penitenciară, editura Oscar Print, București.

http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf / 07.07.2018

13. Iordan, Iorgu. (1998). DEX. Academia Română. Bucureşti: Edituara Academiei
Române.
14. Marshall, Gordon, (2003), Dicţionar de sociologie. Oxford.
15. Oancea, Gabriel (2012) Probațiunea în România: evaluări normative și sociologice,
București: Editura C.H. Beck
16. Stănișor, Emilian, (2017-2018) Note de curs Criminolgie aplicată.
17. Stănoiu, Rodica, (2006), Criminologie, București: Editura Oscar Print
18. Strategia națională de reintegrare socială a persoanelor private de libertate ANP, 2012-
2016
19. Ștefan, Cristian-Eduard. (2013) Etică și deontologie în sistemul penitenciar,
București:editura Pro Universitaria
20. Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr. (1993). Dicţionar de sociologie. Bucureşti:
Editura Babel.