Test nr.

24
Pentru examenul scris la disciplina CRIMINOLOGIE
Ciclul I, Licenţă
Anul III-IV, Specialitatea Drept

Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă

1.1. Relataţi fenomenul criminalităţii în opera lui G. Tard. (3 puncte)
Privitor la evoluţia şi geneza fenomenului criminal, a formulat unele idei ce îl evidenţiază şi în
rândurile criminologilor de orientare sociologică la general, ca:
- nu există un tip criminal anatomic, înnăscut, conform susţinerilor lui Lombroso, ci un tip
criminal profesional sau social; cu alte cuvinte, crima se învaţă în societate, ca orice altă
profesie;
- mecanismul psihologic principal care contribuie la evoluţia şi însuşirea comportamentului
criminal este imitaţia (ori conform lui Tarde – contaminarea). El susţine ideea existenţei unei
adevărate legi universale a imitaţiei (toată activitatea, comportarea este doar o imitaţie). Se
pronunţă că influenţa comportamentului unor indivizi asupra comportamentului altor indivizi
este ca şi exprimarea modei.
Tarde este adeptul psihologismului sociologic şi respectiv al ideii că “socialul” este un fenomen
de interrelaţii de nivel psihologic între indivizi, coordonate de legile imitaţiei, ale opoziţiei şi
adaptării, în cadrul unui sistem de echilibru dinamic, al unui sistem aflat în continuă schimbare şi
transformare. Legea imitaţiei acţionează, ca regulă, “de sus în jos” adică dinspre clasele avute
spre clasele sărace, dinspre individul cult spre cel ignorat, dinspre stăpân spre servitor, fără a fi
excluse în cazuri rare şi cu efecte mult mai reduse în situaţiile inverse. Această teorie însă nu
întruneşte o atare explicaţie, de ce un individ imită comportamentul unui individ anume şi nu pe
al altuia.
Postulatele lui G.Tarde invocă criminalitatea ca un fenomen social, dispunând de cauze
preponderent sociale ca: mizeria, incultura, influenţa negativă a mediului social înconjurător şi
altele.
1.2. Argumentaţi rolul codificării lui Moise în lupta împotriva criminalităţii.
(5 puncte)
Primele menţiuni ale necesităţii şi utilităţii, ca fundament al dreptului de a pedepsi, le întîlnim în
Legea lui Manu, în Legile lui Moise.
În cea de-a doua carte a lui Moise, în capitolele 20-23, sunt prezentate un șir de legi cu caracter
de interdicție, represive și preventive. In această legislație se imple- tesc elemente arhaice,
întâlnite şi la alte popoare, precum ar fi legea talionului: „De se vor bate doi oameni şi vor lovi o
femeie însărcinată și aceasta va lepăda copilul său fără altă vătămare, să se supună cel vinovat la
despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei şi el va trebui să plătească potrivit cu hotărârea
judecătorilor... Iar de va fi şi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru
ochi, dinte pentru dinte, månă pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru
rană, vânătaie pentru vánătaie".
Un element deosebit de important care apare în această operă este calificarea infracțiunilor după
latura subiectivă, autorul atenționând asupra importanței vinovă- fiei persoanei, şi anume intenția
sau imprudența la comiterea actului infracțional: „De va loví cineva pe un om şi acela va muri,
să fie dat morții... lar de nu-l va fi lovit cu voință şi i-a căzut sub mână din îngăduirea lui
Dumnezeu, îți voi hotărî un loc, unde să fugă ucigaşul... Dacă însă va ucide pe aproapele său cu
bună ștință și cu vicleşug şi va fugi la altarul Meu, și de la altarul meu să-l iei şi să-l omori".
 Tot aici apar şi primele sancțiuni aplicate pentru vätămările integritäții corporale: „De se vor
sfădi doi oameni și unul va lovi pe celălalt cu o piatră, sau cu pumnul, și acela nu va muri, ci va
cădea la pat... De se va scula și va ieşi din casă cu ajutorul cârjei, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat
de moarte, ci va plăti impiedicarea aceluia de la muncă și vindecarea lui. Observăm aici şi una
din primele încercări în istorie de a plasa cheltuielile de tratament ale victimei pe seama
făptuitorului.
Un rol deosebit în această legislație revine infracțiunilor contra patrimoniului. În special se
evidențiază pedepsele pentru furt: De va fura eineva un bou sau o oaie și le va junghia, sau le va
vinde, să plătească cinei boi pentru un bou și patru oi pentru oaie!.. Cel ce a furat va trebui să
plătească tot și de nu are cu ce, să fie vāndut pentru plata celor furate. Iar de se va prinde furul
(hoțul, infractorul - n. a.) și cele furate se vor găsi la el vii, fie bou, oaie sau asin, să plătească
îndoit. Tot în acest capitol întâlnim și unele cauze care inlătură caracterul penal al faptei, cum ar
fi incercarea de reținere a infractorului: „Dacă furul va fi prins spărgând și va fi lovit Incât să
moară, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de moartea lui
In scopul protejării viitoarelor familii, raporturile sexuale în afara căsătoriei (și până la căsătorie)
erau strict interzise: ,De va amăgi cineva o fată nelogodită și se va culca cu ea, să o înzestreze și
să o ia de soție... Iar dacă tatăl fetei se va feri şi nu va voi să o dea lui de femeie, atunci el să
plătească tatălui fetei banii cât se cer pentru înzestrarea fetelor".
Întâlnim în Biblie și primele tentative de luptă împotriva corupției: „Să nu stoarceți nimic de la
nimeni prin amenințări, nici să nu învinuiți pe nimeni pe ne- drept, ci să vă mulțumiți cu lefurile
voastre... Daruri să nu primeşti, căci darurile orbesc ochii celor ce văd și strâmbă pricinile cele
drepte".
1.3.Evaluaţi aspectele fenomenologice ale criminalităţii: reacţia socială
antiinfracţională. (7 puncte)
Unica armă a societăţii de a-i ţine în frâu pe membrii săi este legea sau dreptul.
În orice societate au existat indivizi care au încălcat normele acceptate de majoritate, în
asemenea circumstanţe apărând devianţa,ce întruneşte o serie de fapte care contravin normelor
morale sau de drept admise în societatea dată, sau criminalitatea – fenomen sociojuridic
condiţionat socialmente şi variabil din punct de vedere istori
Evoluţia modelelor de reacţie socială împotriva criminalităţii
Răzbunarea avea un caracter colectiv, grupul social din care făcea parte agresorul răspundea
pentru faptele acestuia în măsură totală. Răzbunarea avea un caracter nelimitat, răsfrângându-se
asupra întregului grup social.
Mecanismul autoapărării este caracteristic tuturor fiinţelor vii.
O nouă etapă în dezvoltarea mecanismelor de reacţie socială a fost determinată de:
- apariţia „răzbunării sângelui”;
- consolidarea şi centralizarea puterii conducătorului (clanului, hoardei, tribului etc.).
Răzbunarea era îndreptată împotriva membrilor altor grupuri umane, iar conducătorul acţiona în
interiorul grupului17.
Aşa, paralel cu pedeapsa capitală apar pedepsele represive şi patrimoniale.
Apare următoarea invenţie a omenirii – închisoarea20. Pedeapsa capătă un caracter cu mult mai
îndelungat, mai chinuitor, în consecinţă, are un efect educativ cu mult mai mare asupra celorlalţi
membri ai grupării sociale.
Modelul represiv de reacţie socială împotriva criminalităţii
Forma cea mai rudimentară a dreptului a fost răzbunarea privată nelimitată. Instinctul de
răzbunare îl dirija pe omul primitiv, având la bază principiul potrivit căruia răul trebuie răsplătit
cu rău. Cu trecerea timpului, apare răzbunarea socială şi cea religioasă.
În decursul istoriei sale omenirea a cunoscut etape şi codificări interesante în ceea ce priveşte
evoluţia criminalităţii, precum şi a măsurilor de protecţie socială pe care le-a adoptat pentru a
diminua şi preveni acest fenomen.
Modelul preventiv de reacţie socială faţă de infracţionism
moştenirii valoroase a lui C. Beccaria se numără:
 - desfiinţarea torturii,
- apariţia, în anii 1787 şi 1788, a codurilor penal şi de procedură penală, prin care regele
Iosif al II-lea interzice tortura şi pedeapsa cu moartea;
- desfiinţarea torturii, confiscărilor şi a pedepsei cu moartea
- reforma codului penal de către regina Ecaterina a II-a (etc.
Astfel, toate ideile lui C. Beccaria ar putea fi sistematizate în felul următor:
1) principiul legalităţii –
2) caracterul retributiv al pedepsei –
3) caracterul echitabil al pedepsei –
4) principiul umanismului –
5) caracterul preventiv al pedepsei
6) promptitudinea pedepsei
7) desfiinţarea torturii –
8) înlăturarea ierarhiei probelor –
9) desfiinţarea pedepsei cu moartea –
10) necesitatea prevenirii crimelor –
Enrico Ferri (1856-1929), care în teza sa de doctorat cu genericul „La teoria dell imputabilita e
la negazione del libero arbitrio”. Teza principală rezidă în ideea că pedeapsa prin sine însăşi nu
constituie o expiaţiune ori ispăşire, ci este un mijloc de apărare socială, prin care se urmăreşte
tratamentul şi recuperarea criminalului. Măsuri sociojuridice, definite de E. Ferri substitutive
penale se înscriu: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi trai; reducerea timpului de muncă;
salarizarea decentă; iluminarea străzilor; reducerea consumului de alcool; descentralizarea
administrativă; îmbunătăţirea procesului de educaţie etc.
Modelul mixt al reacţiei sociale apare în urma îmbinării primelor două modele: represiv +
preventiv. Scopul legii penale constă în apărarea socială, care poate fi realizată doar printr-o
îmbinare a represiunii şi a prevenirii
Astfel, măsuri de siguranţă sunt:
a) măsurile de constrângere cu caracter medical
b) măsurile de constrângere cu caracter educativ
c) expulzarea (art. 105 al CP al RM);
d) confiscarea specială (art. 106 al CP al RM).
Modelul curative..Principalele idei ale noului model de reacţie socială antiinfracţională erau:
1) politicile penale naţionale trebuiau să fie îndreptate spre resocializarea infractorului,
precum şi spre reintegrarea postcondamnatorie imediată a acestuia;
2) pedepsele stabilite urmau să aibă la bază metode de tratament, ce urmau a fi stabilite în
urma examinării bio-psiho-sociale a infractorului;
3) pentru fiecare infractor urma să fie formulat un diagnostic şi un pronostic, care ar servi la
o conectare şi reeducare mult mai eficientă;
4) pentru fiecare infractor, în final, trebuia să fie elaborat un tratament individual de
resocializare pe etape
5) elaborarea şi adoptarea unui ansamblu de măsuri şi programe sociale, economice,
politice, culturale, profesionale etc. capabile să asigure reintegrarea socială cât mai adecvată a
infractorului, după executarea pedepsei privative de libertate
Subiectul II: Cauzalitatea criminalităţii
2.1. Descrieţi dificultatea clasificării factorilor criminogeni. (3 puncte)
Nici o crimă nu este identică cu alta. Fiecare crimă reprezintă un „univers în sine”. Nici măcar
unul şi acelaşi individ, nu poate comite două fapte identice, în condiţii identice.
Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de
determinare şi reprezintă prin sine legătura obiectivă dintre două fenomene: cauză şi efect.
Infracţiunea este determinată de anumite cauze şi condiţii, ceea ce implică recunoaşterea
caracterului cauzal al criminalităţii. Unele teorii tind să explice criminalitatea printr-o singură
 cauză de ordin general, altele au o tendinţă de a pune criminalitatea pe seama unei determinări
complexe.
Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar, precede şi generează alt
fenomen.
La fel, prin cauză se înţelege „ansamblul factorilor care fac un anumit efect să urmeze în mod
necesar din acei factori”. Mai mult ca atît, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte.
Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ajutător, ce favorizează producerea unui
alt fenomen. specificul condiţiei constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt
fenomen, ci numai ajută la producerea lui, constînd într-un fel de şansă, de ocazie, care
contribuie.
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:
1) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate
de persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;
2) cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
3) cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
4) cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile
materiale
5) cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
6) cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
7) cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
8) cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre
exemplu, dorinţa de răzbunare;
9)cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
10)cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca debilitatea mintală sau
alte boli de natură psihică;
11)cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe
negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.2
T. Pop clasifică factorii criminalităţii în factori interni sau endogeni şi externi sau exogeni,
precum şi în factori organici sau antropologici, şi fizici sau naturali (cosmici).
cele mai reuşite clasificări este cea făcută de Gh. Gladchi, în :
- factori economici;
- factori sociali (relaţii sociale);
- factori demografici, politici, juridici, de organizare.
Gh. Nistoreanu şi C. Păun, clasificîndu-i în:
- factori economici;
- factori demografici; - factori socio-culturali; - factori politici.
Din considerentele exprimate mai sus preferăm următoarea analiză a factorilor care determină
sau generează criminalitatea, clasificîndu-i în:
- factori ereditari (antropologici);
- factori geografici;
- factori economici;
- factori demografici;
- factori psihologici;
- factori socio-culturali; -factori politici.
2.2. Demonstraţi factorii criminogeni geografici. (5 puncte)
căldura provoacă inerţie şi moleşeală, care duc la stagnare în dezvoltare.
În ţările reci, rezistenţa omului este mai mare, pentru că lupta pentru existenţă este mai aspră şi
dură. Omul dintr-o ţară rece este mai constant şi mai puţin idealist, decît cel dintr-o ţară caldă.
Promotori- C. Lombroso, E. Ferri, A.M. Guerry şi A. Quetelet.
C. Lombroso conchide că, temperatura excesivă, caldă sau rece, în general, nu are efect excitant
asupra criminalităţii, dar, efect important asupra criminalităţii o are căldura relativ moderată.
Aceasta excită centrele nervoase ca şi alcoolul.
La factorii fizici sau „cosmo – telurici” făcuse referire şi E. Ferri, luînd în consideraţie climatul,
natura solului şi alţi factori similari. Nici mediul fizic, nici mediul social nu pot produce crima.
Acestea doar dau formă crimei, crima fiind un fenomen de origine complexă: biologic, fizic şi
social.
S-a ajuns la constatarea că există o interacţiune între temperatură şi criminalitatea specifică
diferitelor zone geografice. În sezonul cald şi în regiunile geografice din sud predomină
criminalitatea împotriva personalităţii, iar în sezonul rece şi în regiunile geografice din nord,
predomină criminalitatea împotriva patrimoniului. Quetelet şi Guerry au formulat „legea termică
a criminalităţii”, potrivit căreia criminalitatea se repetă cu constanţă şi regularitate de la an la an,
aceasta făcîndu-se sub influenţa unor factori fizici şi sociali.
S-au susţinut următoarele:
- temperatura afectează echilibrul emoţional;
- presiunea atmosferică şi criminalitatea echivalentă variază invers proporţional:
- umiditatea şi criminalitatea violentă variază, de asemenea, invers proporţional.
omorurile şi violurile se comit pe parcursul întregului an, dar mai frecvent în lunile de primăvară
şi vară. Leziunile corporale se comit mai frecvent, odată cu coacerea poamei şi fabricarea
vinului, precum şi-n perioada hramurilor, ce-i specific pentru Republica Moldova.
Vara au loc ieşiri la natură, plimbări etc., oferindu-se ocazii unor mai multe contacte între
oameni, care şi favorizează infracţiunile contra persoanei. Iarna, dimpotrivă, în condiţiile
frigului, cînd lipsurile sunt mai mari, posibilităţile de cîştig mai reduse, se crează situaţii care
favorizează comiterea infracţiunilor contra patrimoniului. De asemenea, accidentele de circulaţie
rutieră, catastrofele aeriene şi navale au loc în special, pe terenul unor factori fizici, natural.
Factorii de mediu se pot constitui în circumstanţe care, de la caz la caz, favorizează infracţiunea,
nefiind cauze ale acestui fenomen.
2.3. Estimaţi influenţa factorilor socio-culturali asupra criminalităţii. (7
puncte)
Încă de la naştere, individul ia cunoştinţă cu lumea înconjurătoare şi cu factorii socioculturali. De
aici, copilul se va socializa pozitiv sau negativ în raporturile sale familiale, apoi şcolare,
profesionale etc.
Familia
C. Lombroso2, arătînd că aceasta îl nobilitează, corijează pe individ, astfel ea are un efect
distructiv asupra criminalităţii. Lombroso arătînd că femeia, fiind mai slabă şi mai pasionată,
decît bărbatul, are mai multă nevoie de scutul şi frîul familiei pentru a putea rămîne pe calea cea
dreaptă.
R. Garofalo, educaţia poate avea un efect modificator al instinctelor primare, înnăbuşind şi
slăbind, dar nicidecum distrugînd instinctele perverse, acestea rămînînd pentru totdeauna în
psihicul omului.
David Abrahamsen, se axează pe condiţiile familiale ca cauză prioritară a delincvenţei. Pînă la
vîrsta de doi ani copiii nu se supun părinţilor, dar către patru ani această conduită dispare la
majoritatea copiilor, iar la unii rămîne pentru toată viaţa şi din aceşti copii se formează rîndurile
viitorilor delincvenţi.
Un copil devine delincvent fie că în familie nu i s-a acordat atenţie şi el, devenind matur, caută
să atragă atenţia asupra sa prin delicte, fie că în familie a fost prea tutelat şi protestele sale
împotriva acestei tutele se manifestă mai tîrziu prin delicte.
Cercetările arată că riscul apariţiei unei conduite antisociale este mult mai ridicat în acele familii
în care, din anumite motive - divorţ, separare, abandon, absenţe îndelungate -, stabilitatea
căminului este zdruncinată.
nu toţi copiii provenind din familii de "proastă calitate" evoluează spre comportamentul criminal.
Şcoala
Lombroso, în opinia sa instrucţia, şi măreşte şi micşorează criminalitatea. Pînă cînd ea nu este
încă răspîndită în toată ţara şi nu a ajuns la maturitate, înmulţeşte toate crimele; iar cînd e
răspîndită şi ridicată la un nivel înalt, le micşorează.
Ignorantul rezistă mai puţin tentaţiilor criminale, decît omul cu cunoştinţe, cu facultăţi
intelectuale mai dezvoltate.
Majoritatea delincvenţilor minori au avut o activitate şcolară slabă. Pregătirea şcolară incompletă
sau necorespunzătoare, nivelul scăzut de cunoştinţe profesionale, împiedică accesul multor tineri
din această categorie la dobîndirea unei integrări socioprofesionale corespunzătoare, dar chiar
atunci cînd o obţin le conferă o capacitate scăzută de adaptare.
De aceea, este necesar ca în şcoală să se facă nu numai instrucţie, ci şi educaţie morală.
Locul de muncă (Profesia)
Manifestările antisociale apar acolo unde munca nu este preţuită şi utilizată în suficientă măsură
ca mijloc de educaţie.
O pondere importantă o reprezintă infractorii fără ocupaţie sau cu un stagiu redus de producţie,
cu rezultate slabe în activitatea profesională.
Ca un impact al imboldurilor săvîrşirii infracţiunilor printre persoanele fără venituri stabile
relevăm şi veniturile sau salariile mizere obţinute de muncitori şi ţărani.
Printre elementele componente ale locului de muncă ce pot influenţa negativ comportamentul
angajaţilor, favorizînd sau determinînd în mod direct comiterea de către aceştia a unor
infracţiuni:
- nivelul de pregătire profesională scăzut al colectivului de muncă;
-necunoaşterea, indiferenţa sau dispreţul faţă de legi şi faţă de regulile de convieţuire în
societate;
- tolerarea actelor de indisciplină din partea conducătorului;
- absenţe nemotivate de la locul de muncă;
- injurii, calomnii, limbaj indecent;
-nerespectarea dispoziţiilor şi ordinelor primite din partea conducătorului locului de muncă;
- nerespectarea normelor de muncă;
- organizarea necorespunzătoare a procesului muncii din partea conducătorului;
- nedorinţa sau lipsa de preocupare pentru ridicarea nivelului de cultură generală şi de
pregătire profesională de către membrii colectivului de muncă.
Starea civilă
C. Lombroso a observant că celibatarii au dat un procent ridicat de condamnaţi, cei fără familie
comiţînd un număr mai mare de crime, iar atitudinea acestora faţă de familie era una
nefavorabilă.
atît femeile, cît şi bărbaţii necăsătoriţi sunt mai predispuşi la comiterea infracţiunilor sexuale, în
timp ce în cazul soţilor au fost relevate o serie de infracţiuni săvîrşite cu violenţă, datorate
certurilor şi neînţelegerilor dintre soţi.
Familia are o influenţă benefică asupra individului, disciplinîndu-i faptele.
Organizarea timpului liber
Cercetările actuale arată că timpul liber este petrecut din ce în ce mai puţin în cadrul familiei.
Neintegrarea socială şi economică a tinerilor conduce la stări periculoase de dezechilibru şi
frustrare care generează criminalitatea.
Influenţa negativă a mijloacelor de informare în masă
Violenţa în cinematografie şi televiziune furnizează modele de comportament negativ, cu
influenţe puternice asupra spectatorului tînăr. Determină creşterea nivelului agresiv, iar cel ce le
vizionează este scos din lumea reală şi determinat să săvîrşească, pe calea imitaţiei, fapte
violente, agresive, nechibzuite şi spontane. Video-violenţa va produce efecte doar asupra
persoanelor cu înclinaţii şi predispoziţii spre violenţă.
Specificul naţional
"criminalitatea unei rase poate avea tendinţă pronunţată în comiterea crimelor contra
persoanelor, iar a alteia contra averii... Italianul are mai multă predispoziţie la crimă, decît
francezul sau englezul. Criminalitatea italiană are tendinţa pronunţată contra persoanelor.
 Lombroso cercetează această problemă la evrei şi ţigani. Evreii prezintă în general o
criminalitate mai mică, decît celelalte popoare. Dintre evrei s-au recrutat mulţi şefi de bande,
care s-a distins printr-o rară abilitate, iar femeile evreice au dat un preţios concurs acestora.
Țiganii sunt o rasă de criminali, reprezentînd toate pasiunile şi viciile. Sunt leneşi, lucrînd numai
ca să nu moară de foame, mincinoşi, răzbunători, hoţi, imorali, cruzi şi laşi;
Religia
Există mulţi oameni, în special din păturile sociale inferioare, pe care numai frica de Dumnezeu,
de păcat şi de pedeapsa veşnică îi reţine de la infracţiuni. Religia îmblînzeşte sălbătăcia, înmoaie
sufletele tari, înnobilează omul, sădeşte în el cele mai alese sentimente de iubire, de milă, de
cumpătare şi de onestitate.
Fiind pusă temelia moralităţii individului se va creşte un individ cu o mare forţă morală şi
intelectuală, capabil să se opună cu succes tentaţiilor criminale.
Toxicomania
Conform unor evaluări, un narcoman cu "stagiu" de un an şi mai mult are nevoie de 4.000 lei pe
lună sau aproape 50 mii lei anual. Este uşor de imaginat în acest context şi numărul infractorilor
aflaţi în goana obţinerii sumelor pentru procurarea drogurilor, prin furturi, jafuri, tîlharii şi alte
crime cupidante şi cupidant-violente.
Alcoolul întunecă raţiunea şi dezlănţuie pasiunile şi viciile, oferindu-le cîmp prielnic de
desfăşurare.
1) alcoolismul acut poate avea o formă uşoară cauzînd numeroase infracţiuni din imprudenţă,
accidente rutiere şi de muncă etc.) şi o formă gravă (conduce la delir şi agresivitate, exagerează
nevoile sexuale).
2)Acoolismul cronic modifică mentalitatea individului, dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea,
pierderea sensurilor eticii şi moralei. Duce la săvîrşirea numeroaselor infracţiuni de violenţă.
zona de nord-vest se caracteriza prin cea mai redusă criminalitate pe motiv de beţie din ţară.
zona criminogenă de sud-vest se evidenţia prin criminalitatea pe motivul beţiei, întîietatea pe
republică deţinînd-o raionul Hînceşti.

Test nr. 25
Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă
1.1. Descrieţi ordonanţele regale egiptene. (3 puncte)
1.2. Argumentaţi importanţa criminologiei ca ştiinţă. (5 puncte)
Criminologia este unica ştiinţă socială, extrajuridică, care oglindeşte societatea, oferă o
imagine globală, esenţială şi multilaterală a realităţilor socio-umane. Deci, criminologia este
ştiinţa fenomenului infracţionalităţii în ansamblul său şi nu doar a unei părţi a acestuia.
Criminologia s-a impus ca o disciplină care utilizează, ca multe alte discipline moderne, unele
din cuceririle realizate în alte domenii ale cercetării ştiinţifice. Ea reprezintă actualmente o ştiinţă
autonomă care, deşi are legături strânse cu alte ştiinţe, nu are un caracter auxiliar, nici în raport
cu ştiinţele penale şi nici în raport cu alte ştiinţe sociale.
Principiile şi regulile criminologiei (a părţii generale şi părţii speciale) se exprimă şi sunt
indisolubil legate de concepţii şi idei criminologice realiste, de existenţa criminologiei ca ştiinţă
unitară modernă. Criminalitatea sub aspect etiologic şi profilactic se sprijină pe ansamblul
principiilor, regulilor şi ideilor criminologiei. Știinţa criminologiei ca fiind o ramură autonomă a
ştiinţelor penale moderne care constă într-o totalitate de idei, concepţii, reguli şi principii
referitoare la domeniul său de cercetare şi anume criminalitatea şi profilaxia ei.
Criminologia reuneşte în sistemul său idei, principii, metode şi tehnici din cele mai variate ştiinţe
moderne: drept penal, criminalistică, psihiatrie, psihologie, sociologie, penalogie, victimologie
etc., pe care le adaptează specificului său.
În acelaşi timp, criminologia îşi creează şi elaborează reguli şi principii, metode şi tehnici
proprii, necesare domeniului său de cercetare. Deci, criminologia nu este o “ştiinţă a ştiinţelor”,
care să se limiteze la simpla absorbire a funcţiilor altor ştiinţe, ci este o ştiinţă unitară, omogenă,
autonomă în sistemul ştiinţelor moderne.
Criminologia se studiază, ca disciplină, la facultăţile de drept şi are un rol deosebit în pregătirea
generală a juristului. Juristul nu are dreptul să se transforme, în procesul învăţământului, într-un
simplu executor tehnic al legilor. El trebuie să aprecieze şi să prelucreze informaţia acumulată.
Iată de ce, studiind criminologia, tânărul jurist nu numai acumulează cunoştinţe, dar şi se învaţă
a ocupa o poziţie socială umană faţă de criminal şi victima infracţiunii, de a-şi controla şi stăpâni
emoţiile. Juristul, ca şi medicul, nu are dreptul moral la greşeală; de el depinde soarta Omului.
Caracterul complex al criminologiei îi permite, datorită obiectului, scopului şi funcţiilor sale, şi o
interacţiune activă a aspectelor teoretic şi practic. Operând cu concepte ce implică judecăţi de
valoare – crimă, criminal, vinovăţie, răspundere penală, pedeapsă penală, - observăm că ele nu
au semnificaţie decât în cadrul aplicării în practică.
1.3. Proiectaţi funcţia profilactică. (7 puncte)
Funcţia profilactică (mai este numită şi preventivă). Asemănător medicinii, criminologia clinică
are meritul de a fi adus în prim plan cerinţa studierii problematicii profilaxiei criminalităţii, a
problemelor studierii unor mijloace de tratament menite a contribui la prevenirea criminalităţii.
Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia
criminalităţii, în îmbinarea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem de măsuri de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Valoarea profilactică şi, mai ales, eficienţa profilactică a criminologiei generale şi speciale
depind de măsura în care sunt realizate şi celelalte funcţii ale criminologiei moderne.
Conceptele operaţionale pe care criminologia le utilizează în domeniul preventiv – profilaxie
generală, reacţie socială generală, tratament criminogen general etc., sunt corespunzătoare
obiectului criminologiei generale, iar conceptele: profilaxie specială, reintegrare socială a
infractorului, tratamentul victimei etc., se află în perimetrul criminologie – partea specială.
În concluzie putem afirma că funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea
rezultatelor privind etiologia criminalităţii, iar conceptele de ordin profilactic, pe care
criminologia le utilizează sunt: tratament, reintegrare, resocializare etc.

Subiectul II: Criminologie preventivă

2.1. Definiţi modele de prevenire a criminalităţii. (3 puncte)
Principalele modele de prevenire a criminalităţii sunt:
1)Modelul clasic – este strâns legat de modelul represiv de reacţie socială împotriva
criminalităţii10, ele evoluează împreună şi, în final, urmăresc aceleaşi scopuri. Modelului clasic
îi sunt caracteristice: severitatea pedepselor; promptitudinea pedepselor; neutralizarea
infractorilor.
2)Modelul social –vizează măsuri sociale complexe, de regulă orientate spre înlăturarea cauzelor
şi condiţiilor care generează comiterea crimelor. Pentru acest model este caracteristică
implicarea comunităţii în fazele de prevenire şi profilaxie a criminalităţii,
3)Modelul situaţional, numit şi tehnologic – presupune o diminuare a riscurilor criminalităţii
printr-o serie de măsuri realiste, simple, unele accesibile, altele nu, din cauza costurilor.
În cadrul acestui model s-au formulat două categorii principale de măsuri de prevenire
situaţională:
A)măsuri de securitate care îngreunează comiterea infracţiunilor. Sunt identificate trei
modalităţi prin care oportunităţile de comitere a infracţiunilor sunt micşorate: a.1) măsurile prin
care obiectivele (ţintele) devin mai dificile, mai complicate; a.2) măsuri prin care se înlătură
ţintele – obiectivele care pot fi sustrase nu se vor lăsa la întâmplare; a.3) măsuri de înlăturare a
mijloacelor de comitere a infracţiunilor;
B)măsuri de securitate care influenţează costurile şi beneficiile criminalilor. Şi acestui model îi
sunt caracteristice trei direcţii care, în mod direct şi/sau indirect, măresc riscurile pentru
infractori şi fac dificilă realizarea bunurilor obţinute pe cale ilicită: b.1) marcarea proprietăţii.
b.2) supravegherea-tehnică; b.3) supravegherea zonală,
4)Modelul mixt –o îmbinare a modelelor clasic, social şi situaţional. Astfel, prevenirea
criminalităţii se va efectua nu doar prin măsuri de drept penal, ci va implica şi controlul social,
sistemul informaţional etc.
2.2. Comparaţi prevenirea primară şi secundară a criminalităţii. (5 puncte)
Prevenirea primară – este strategia preventivă considerată fundamentală, care, prin măsuri
specifice în domeniul social, încearcă să înlăture situaţiile criminogene şi cauzele care le-au
generat. Printre obiectivele principale se înscrie şi crearea condiţiilor necesare socializării
pozitive a tuturor membrilor societăţii. Aceasta include: programe de creare a locurilor de
muncă, condiţii civilizate de viaţă şi trai, locuri de odihnă şi recreere etc. În statele occidentale
există numeroase programe de prevenire care se adresează cu prioritate familiei, şcolilor şi
tinerilor.
Familia –acordarea de ajutor familiilor aflate în stare de stres economic şi psihologic; educarea
şi direcţionarea părinţilor tineri; educarea copiilor proveniţi din familii defavorizate etc.
Şcoala –două direcţii orientate spre tratamentul individual al elevilor. Prima direcţie presupune
supravegherea elevilor în vederea reducerii violenţei, cea de-a doua – organizarea unor cursuri
speciale pentru copiii cu probleme de adaptare.
O măsură eficientă în cadrul acestui tip de prevenţie este ajutorul acordat în angajarea la muncă
a tinerilor, încurajându-i pe această cale să-şi asume responsabilitatea pentru propriile destine.
În ajutorul prevenirii primare vin şi prevenirile secundară şi terţială. Prevenirea secundară are ca
obiect adoptarea unei politici penale eficiente, adecvate şi transpunerea acesteia în practică.
Acest tip de prevenire este desfăşurat de organele de drept în scopul aplicării legii. Prevenirea
terţială are ca obiect evitarea riscului de recidivă la persoanele care anterior au comis crime. În
acest domeniu prioritare sunt: resocializarea şi reintegrarea postcondamnatorie a infractorilor. De
regulă însă, prevenţia terţială se reduce la neutralizarea încercărilor foştilor condamnaţi de a se
reintegra în societate.
2.3. Elaboraţi programe de prevenire a criminalităţii. (7 puncte)
Cel mai cunoscut program de prevenire este Proiectul Zonei Chicago (Chicago Area Project) şi a
fost inspirat de teoria ecologică a „Şcolii din Chicago”. În conformitate cu aceasta, rata
criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (prin îmbunătăţiri de ordin
social, economic şi cultural; schimbări atitudinale prin implicarea directă a cetăţenilor la
reducerea criminalităţii). Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în timp (decât între 1930-
1950), Proiectul Zonei Chicago a determinat o scădere considerabilă a delincventei în oraşul
respectiv.
În prevenirea criminalităţii sunt esenţiale măsurile preventive (cap. II, tit. V al CPP al RM):
1) obligarea de a nu părăsi localitatea; obligarea de a nu părăsi ţara; garanţia personală;
garanţia unei organizaţii; ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport;
transmiterea sub supraveghere a militarului; transmiterea sub supraveghere a minorului;
liberarea provizorie sub control judiciar; liberarea provizorie pe cauţiune; arestarea la domiciliu;
arestarea preventivă.
Aplică următoarele măsuri:
depistarea persoanelor cu potenţial infracţional, tendinţe negative şi care în viitorul apropriat ar
putea comite infracţiuni;
- studierea personalităţii şi situaţiei acestor persoane, precum şi a cauzelor
comportamentului lor deviant;
- prognozarea comportării individuale;
- planificarea măsurilor de profilaxie individuală;
- corectarea acestor persoane prin înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care pot genera ori
favoriza comiterea de infracţiuni.
Pentru realizarea acestor sarcini este necesar ca persoana să fie luată la o evidenţă strictă, iar
comportamentul şi modul ei de viaţă să fie în vizorul organelor de drept în permanenţă.
Cele mai cunoscute metode de prevenire individuală sunt:
a) convingerea – include un complex de măsuri educative şi explicative, în scopul
schimbării atitudinii persoanei faţă de valorile social-umane, înlăturând tendinţele şi
manifestările negative; aceste măsuri se bazează pe discuţii individuale sau colective, stimularea
persoanei pentru a participa la diverse activităţi sociale pozitive etc.;
b) acordarea de ajutor – este una din cele mai eficiente metode, orientată spre înlăturarea
directă a cauzelor şi condiţiilor generatoare de crimă: angajarea în câmpul muncii; îmbunătăţirea
condiţiilor de trai; stabilirea unor legături sociale pozitive etc.;
c) constrângerea – la fel o metodă productivă aplicată de organele de drept şi, posibil, cea
mai răspândită pentru moment în ţara noastră; explicaţia rezidă în faptul că primele două metode
necesită importante cheltuieli de timp şi finanţe, precum şi o pregătire psihologico-pedagogică
vastă a colaboratorilor organelor de drept. Cel mai des aplicate tipuri ale acestei metode sunt:
reţinerea administrativă pentru prevenirea comportamentului antisocial, arestul administrativ,
amenda, supravegherea administrativă, tratamentul forţat etc.
Alte măsuri ar fi*axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;
    adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului;
    adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei
tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada
executării acesteia;
    adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul
facilitării reinserţiei sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului.
 Test nr. 26
Subiectul I: Personalitatea infractorului
1.1. Relataţi clasificări a criminalităţii recidive. (3 puncte)
Încercînd o clasificare a criminalităţii recidive, am începe cu recidiva (recidiviştii) în sens:
1) juridico-penal; 2) criminologic.
În sens juridico-penal se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multe
infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie. În
acelaşi sens juridico-penal distingem trei feluri de recidivă (şi, respectiv de recidivişti):
a) recidiva propriu-zisă (persoana a comis cu intenţie una sau mai multe infracţiuni,
avînd deja antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie);
b) recidiva periculoasă (persoana anterior condamnată de două ori la închisoare
pentru infracţiuni intenţionate a săvîrşit din nou cu intenţie o infracţiune sau persoana anterior
condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă a săvîrşit din nou cu
intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă);
c) recidiva deosebit de periculoasă (persoana anterior a fost condamnată de trei sau
mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate şi a săvîrşit din nou cu intenţie o
infracţiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvîrşit
din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă).141
2)În sens criminologic, recidiviştii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de ridicarea
sau stingerea antecedentului, precum şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni, dar pentru care
pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată.
Concept: Totalitatea crimelor, săvîrşite în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de timp
determinată şi în a căror săvîrşire sunt prezente semnele criminalităţii repetate se numeşte
criminalitate recidivă.142
1.2. Argumentaţi tipurile recidivei. (5 puncte)
Distingem următoarele tipuri de criminalitate recidivă:
1) persoanele la care starea de recidivă a fost stabilită conform art. 34 CP al RM;
2) persoanele anterior condamnate, dar la care condamnarea a fost stinsă sau
reabilitată (art. 111 CP al RM – „Stingerea antecedentelor penale”; art.112 CP al RM –
„Reabilitarea judecătorească”);
3) persoanele liberate de răspunderea penală şi de pedeapsa penală cu aplicarea altor
măsuri, ca: „Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă”(art.55 CP
al RM); „Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea
infracţiunii” (art.56 CP al RM) etc.;
4) persoanele care au comis o infracţiune, dar faţă de care nu s-a aplicat, din diferite
considerente, legea penală şi pedeapsa penală. De exemplu, au expirat termenele de prescripţie –
„Prescripţia tragerii la răspundere penală” (art. 60 CP al RM).
1.3. Proiectaţi structura criminalităţii recidive. (7 puncte)
Structura criminalităţii recidive poate fi caracterizată după diferite criterii:
1) pe categorii de infracţiuni (în dependenţă de obiectele atentării şi caracterul
motivaţiei crimelor săvîrşite);
2) după caracterul ultimelor infracţiuni şi al celor anterioare (în dependenţă de
săvîrşirea crimelor unitare (similare) sau variate);
3) după numărul antecedentelor penale (sau măsurilor care le-au înlocuit);
4) după gradul pericolului social al infracţiunilor săvîrşite;
5) după intensitatea recidivei (în dependenţă de durata timpului dintre eliberare şi
săvîrşirea unei noi infracţiuni);
6) după tipul categoriilor de pedeapsă.
Divizarea criminalităţii recidive pe categorii de infracţiuni ne permite să distingem:
- recidivişti speciali;
 - recidivişti generali (ocazionali).
Recidivistul special prezintă, de regulă, un pericol social, mai sporit decît cel general, deoarece
are loc procesul de „profesionalizare” a recidivistului.
Două treimi din recidiviştii speciali săvîrşesc infracţiuni contra proprietăţii.
Pentru aceşti criminali este caracteristică orientarea antisocială foarte stabilă, iar
comportamentul lor deviant este regula pe care o urmează în viaţă. Acest lucru se observă
evident la „hoţii de buzunare”.
O tendinţă constantă de dominaţie a recidivei speciale, ce reflectă un înalt grad de
profesionalizare a criminalelor recidivişti. Criminalitatea profesională activitate criminală
permanentă a participanţilor, ce constituie principala sursă a veniturilor lor şi necesită o
specializare a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, precum şi apartenenţa criminalilor, care
posedă o anumită specializare, la o subcultură şi la un mediu criminal relativ închis şi ierarhizat.
Criminalitatea profesională ar avea cîteva caracteristici:
- are o continuitate istorică de decenii şi chiar secole;
- se bazează pe transmiterea experienţei criminale;
- are tradiţii şi obiceiuri criminale cu o largă paletă de norme neformale de conduită şi viaţă
(statutul în lumea criminală, argoul, tatuajele, arta criminală etc.);
- aduce subiecţiilor ei venituri considerabile, care pot satisface în suficientă măsură
necesităţile lor de existenţă, în condiţii de relativă uşurinţă, în raport cu posibilităţile celorlalţi
membri ai societăţii;
- se amplifică fără precedent
La rîndul lor, recidiviştii generali sunt persoane neantrenate în cîmpul muncii, cu o pregătire
şcolară şi profesională joasă, care consumă abuziv droguri şi alcool. Personalitatea acestor
recidivişti este deformată de obiceiurile şi deprinderile lor de a rezolva orice conflict sau situaţie
pe cale violentă. Delimităm două direcţii principale în cazul acestui tip de criminali:
- diferenţierea şi - specializarea.
Diferenţierea "activitatea" cu infracţiuni de huliganism sau alte infracţiuni violente. Actele de
huliganism, vătămările integrităţii corporale sau omorurile nu pot servi drept sursă stabilă de
existenţă, de aceea următoarele crime sunt cele de sustragere.
Specializarea este mult mai frecventă în cazul unei condamnări anterioare pentru o crimă de
sustragere.
O altă clasificare:
1) recidiviştii antisociali, sunt cei mai activi la săvîrşirea crimelor, avînd un
comportament stabil şi consecvent.
2) Recidiviştii situativi, se caracterizează prin nestatornicie faţă de valorile sociale; prin lipsa
unor principii morale ferme; supremaţia calităţilor individuale negative asupra celor pozitive.
3) Recidiviştii asociali, se caracterizează prin degradarea completă a personalităţii.
După I. Oancea, recidiviştii sunt de două feluri:
1) recidivişti postcondamnatorii
2) recidivişti postexecutorii
Octavian Pop, care utilizează mai multe criterii, astfel:
1) în funcţie de momentul săvîrşirii noii infracţiuni după condamnarea anterioară mai
înainte de executarea pedepsei sau după executarea acesteia, recidiva poate fi -
a) postcondamnatorie - situaţie care presupune comiterea, de către aceeaşi persoană,
a unei noi infracţiuni după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare pentru infracţiunea
anterioară şi mai înainte de executarea în întregime a pedepsei pronunţată pentru acea
infracţiune;
b) postexecutorie - situaţia care presupune săvîrşirea unei noi infracţiuni după
executarea integrală a pedepsei, sau stingerea executării pedepsei prin graţiere sau prin
prescripţie, pronunţată pentru infracţiunea anterioară;
2) după natura infracţiunilor care formează pluralitatea, sub forma recidivei se pot distinge:
a) recidiva generală, atunci cînd sunt comise crime de natură diferită (furt, jaf, tîlhărie
 b) recidiva specială cînd existenţa ei este condiţionată de săvîrşirea unor infracţiuni
de acelaşi fel, de aceeaşi natură (recidivistul comite numai furturi, altul - numai ecscrocherii
etc.).
Pentru ambele forme ale recidicvei este comun un singur model de prevenire a criminalităţii -
prevenirea specială,160 care vizează complexul de măsuri destinate să împiedice săvîrşirea unor
fapte antisociale de către persoanele care au săvîrşit deja o infracţiune. Va fi recidivă specială şi
atunci cînd existenţa ei este condiţionată de asemănări între infracţiunile ce formează termenii
acesteia cu privire la sursa legislativă;161 de exemplu, ambele infracţiuni sunt incriminate prin
acelaşi articol al Codului penal;
3) în funcţie de gravitatea condamnării pentru prima infracţiune, recidiva poate fi:
a) absolută, cînd existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări;
b) relativă, cînd existenţa ei este condiţionată de o anumită gravitate a condamnării
pronunţată pentru infracţiunea anterioară;
c) recidiva mare - care este condiţionată de existenţa unei condamnări pentru prima
infracţiune de o anumită gravitate;
d) recidiva mică ce presupune săvîrşirea unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană care
anterior a mai fost condamnată la pedepse cu detenţie de o gravitate redusă;
4) în funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracţiunea anterioară
şi săvîrşirea următoarei infracţiuni, recidiva poate fi -
a) permanentă sau perpetuă, cînd existenţa ei nu este condiţionată de săvîrşirea noii
infracţiuni într-un anumit termen;
b) temporară, cînd existenţa recidivei este condiţionată de comiterea noii infracţiuni numai
într-un anumit termen de la condamnare (de exemplu, pînă la reabilitare) sau de la executarea
pedepsei pronunţată pentru infracţiunea anterioară;
5) în raport cu locul unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul termen
al recidivei, aceasta poate fi -
a) naţională (teritorială), cînd această pedeapsă se aplică, spre exemplu, de o instanţă din
Republica Moldova sau România;
b) internaţională cînd pedeapsa - condamnarea definitivă ce formează primul termen al
recidivei este pronunţată de o instanţă străină;
c) în ultimul rînd, după criteriul tratamentului sancţionator al recidivei, aceasta poate fi -
a) cu efect unic, care presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atît pentru infractorul
aflat la prima recidivă cît şi pentru multirecidivist;
b) cu efect progresiv, ce presupune agravarea pedepsei recidivistului la o nouă infracţiune-
recidivă;
c) cu regim sancţionator uniform care impune acelaşi regim de sancţionare pentru toate
modalităţile recidivei;
d) cu regim sancţionator diversificat - regim sancţionator diferit pentru fiecare modalitate a
recidivei.
Subiectul II: Resocializarea infractorului
2.1. Descrieţi noţiuni şi concepte de resocializare a infractorului. (3 puncte)
Resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor
condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi
valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii
recidivei.
Procesul de resocializare are următoarele caracteristici: - vizează persoane care au săvârşit deja
o infracţiune;
-are drept scop imediat prevenirea recidivei, fiind, în acest sens, o componentă a prevenirii
speciale;
-constituie un demers social realizat în mod ştiinţific de personalul special calificat în acest scop.
Metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.
2.2. Clasificaţi metodele resocializării. (5 puncte)
 - Metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.
Educarea vizează, în special, infractorii a căror personalitate a suferit o „socializare negativă”,
asimilând norme şi valori contrare celor general acceptate de societate.
Reeducarea se adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de
norme menţionat.
Educarea şi reeducarea se realizează prin diverse modalităţi atât teoretice, cât şi practice, prin
care se doreşte ca infractorii să dobândească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă,
pentru calificarea ori recalificarea lor profesională etc.
Tratamentul de resocializare se efectuează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate
(medicale, pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu-se remodelarea
personalităţii infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi
animă interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reintegrării sociale prin adaptarea
la mediul sociocultural2.
Olof Kinberg a susţinut necesitatea aplicării unui examen medico-psihologic şi social obligatoriu
pentru unele categorii de condamnaţi: minori, recidivişti, inadaptaţi social etc.
1)Diagnosticul criminologic este cea mai importantă latură a criminologiei clinice, deoarece
constatarea corectă şi stabilirea diagnozei „bolnavului” social vor permite elaborarea fără
întârziere a pronosticului şi tratamentului infractorului. Pentru a realiza şi formula un diagnostic
cât mai real, este necesar să se parcurgă trei etape succesive:
1) aprecierea capacităţii infracţionale;
2) evaluarea inadaptării sociale;
3) aprecierea stării de periculozitate.
2)Pronosticul social este a doua fază a criminologiei clinice în care starea de periculozitate de
moment a unui infractor trebuie combinată cu situaţiile probabile în care subiectul va evolua în
viitor30.
3)Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia,
ameliorarea tendinţelor sale negative, reînnoirea sferei motivaţionale, schimbarea
comportamentului şi a atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi facilitării reintegrării sociale
postcondamnatorii.
Cea mai răspândită metodă de tratament în criminologia occidentală, bazată pe criminologia
clinică, este psihoterapia. Această metodă cunoaşte mai multe sub-metode:
1) psihoterapiile individuale, şi 2) psihoterapiile colective.
Din lista psihoterapiilor individuale fac parte: - psihanaliza, - psihoterapia raţională.
Printre cele mai răspândite metode ale psihoterapiei colective se înscriu:
- psihoterapia de grup; - psihodrama, şi
- metoda relaţiilor de grup.
2.3. Evaluaţi factorii şi etapele resocializării. (7 puncte)
Realizarea unei resocializării normale şi eficiente a individului este condiţionată de o serie de
factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
a) factorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale instituţiei în care se
derulează procesul de resocializare (centru de reeducare, stabiliment semideschis, penitenciar,
instituţie medical-educativă etc.);
b) factorii care definesc individualizarea sancţiunii şi durata acesteia, precum şi măsurile de
asistenţă socială, educativă şi medicală, adoptate în funcţie de personalitatea fiecărui delincvent.
În funcţie de aceşti factori resocializarea infractorului se face în două etape:
1) în timpul executării pedepsei penale (cu sau fără izolarea de societate);
2) după executarea sancţiunii penale.
Probleme legate de resocializarea infractorului în timpul executării pedepsei penale
În această etapă, în timpul executării pedepsei penale, se urmăreşte, prioritar, schimbarea şi
transformarea vechiului sistem de norme, valori şi convingeri ale delincventului prin „dirijarea”
comportamentului său pe baza metodelor de tratament arătate mai sus.
 Tratamentul prin privarea de libertate presupune că delincvenţii sunt internaţi sau închişi într-un
mediu special. Repartizarea delincvenţilor în instituţii se face în conformitate cu o serie de
criterii formale, ca: sexul, vârsta, natura şi gravitatea infracţiunii comise, legăturile familiale şi
sociale, necesităţile speciale de tratament etc.
Principia de la baza procesului de reintegrare socială a persoanelor condamnate:
- principiul reabilitării imediate (timpurii),
- principiul individualizării măsurilor, metodelor, tehnicilor şi procedeelor de corectare şi
reeducare în funcţie de particularităţile individuale ale personalităţii infractorului;
- principiul continuităţii procesului de corectare şi reeducare;
- principiul umanismului.
Pentru a obţine rezultate pozitive în procesul de resocializare este necesară îmbinarea a trei
aspecte aflate într-o strânsă interdependenţă: 1) reintegrarea personală psihosocială; 2)
reintegrarea economică; 3) reintegrarea socioculturală.
1) Reintegrarea personală psihosocială presupune echilibrarea Eului, a tendinţelor şi înclinaţiilor
psihice ale delincventului, prin restructurarea personalităţii sale.
2) Reintegrarea economică constă în crearea posibilităţii de calificare profesională a acelor
persoane care, săvârşind infracţiuni şi fiind condamnate, nu au reuşit să-şi termine studiile sau să
obţină o profesie.
3) Reintegrarea socioculturală vizează acordarea posibilităţilor fostului condamnat de a avea acces
la viaţa socio-culturală, de a-şi dezvolta inteligenţa şi aptitudinile, de a practica schimburi
informaţional-culturale cu ceilalţi membri ai societăţii.
Un principiu, dar şi un obiectiv al procesului de resocializare desfăşurat în instituţiile de profil
este normalizarea, care presupune apropierea, pe cât e posibil, a condiţiilor vieţii din
penitenciare şi închisori de cele ale lumii exterioare .
Normalizarea presupune realizarea a două obiective11:
1) deschiderea, deţinuţii au dreptul la libera deplasare în interior, corespondenţă nelimitată,
vizite săptămânale ale rudelor apropiate, permisiuni şi ieşiri temporare din aceste instituţii, acces
la radio, TV, presă, întâlniri cu publicul din zonă,
2) responsabilitatea, constă în activitatea continuă a personalului închisorii sau
penitenciarului pentru a cultiva simţul responsabilităţii la deţinuţi, respectul şi încrederea proprie
prin implicarea acestora într-o serie de activităţi sociale şi comunitare.
Probleme legate de resocializarea infractorului în perioada post-privativă de libertate
principala problemă constă în prevenirea recidivei, care este posibilă doar în cazul unei
reîncadrări cât mai reuşite în viaţa socială a ex-condamnatului14.
Psihologul rus V. Vasiliev15 afirmă că reuşita adaptării condamnatului depinde de cel puţin trei
grupe de factori:
1) factorii care se referă la personalitatea infractorului:
2) factorii ce se referă la mediul unde va nimeri persoana eliberată:
3) factorii ce privesc condiţiile în care s-a aflat condamnatul în locul de detenţie:
Scopurile principale ale locurilor de detenţie este de a pregăti persoana care execută o pedeapsa
privativă de libertate pentru viaţa de după condamnare.
Cel mai greu le vine să se adapteze persoanelor care au fost deţinute pe termen lung. Statistica
afirmă că din această categorie de persoane aproximativ 96 la sută vor săvârşi iarăşi o
infracţiune.
O altă problemă legată de resocializarea condamnaţilor este faptul că oamenii din societate îi
tratează foarte suspicios şi neîncrezător.
Un alt obstacol însemnat este cel legat de locul de trai şi de lucru, de hrană şi întreţinere. În acest
sens se pot organiza programe separate în aceeaşi instituţie sau în instituţii alăturate sau deţinutul
poate fi eliberat condiţionat mai devreme sub controlul unui asistent social.
instituţiile penitenciare trebuie să colaboreze cu serviciile sociale, organele administraţiei publice
locale şi alte structuri pentru ca deţinutul să-şi găsească un loc în societate.
Cu regret, aceste cerinţe rămân adeseori doar declarative pentru R. Moldova.
Tot aici s-a accentuat rolul deosebit al familiei în reintegrarea postcondamnatorie. Am spune
că familia este un factor stabilizant în toate etapele vieţii, dar mai ales în educarea copiilor.