CRIMINOLOGIE SI PENOLOGIE

Prof. univ. dr. RODICA MIHAELA STANOIU

PENOLOGIE
I. NOTIUNI GENERALE

1. Stiinta penitenciara

Stiinta penitenciara a avut ca obiect de studiu pedepsele in mediu inchis (de

penitenciar), fiind asimilata in Europa, mai ales in Franta, criminologiei.
Datorita diversificarii sistemului sanctionator prin introducerea unor pedepse
neprivative de libertate, dnumirea a devenit improprie, utilizandu-se cel mai
adesea cea de penologie.

Multi autori opteaza pentru denumirea de drept executional penal, care ar

acoperi ambele domenii. In conceptia nord-americana, penologia a fost si
continua sa fie inclusa in criminologie.

Stiinta penitenciara este definita ca o disciplina socio-umana care studiaza

pedepsele privative de libertate ce se executa in penitenciare.

Stiinta penitenciara nu este o stiinta normativa, nu studiaza normele juridice

privind executarea pedepselor privative de libertate, ci conditiile in care
pedeapsa este eficienta, in care poate contribui la reeducarea condamnatului.
In cadrul ei se studiaza organizarea sistemului penitenciar,

regimul de viata in penitenciar, se elaboreaza anchete sociale si psihologice

asupra detinutilor, cercetarile clarificand o serie de aspecte, dincolo de cele
strict juridice, care pun in evidenta eficacitatea acestei masuri, dar si unele
neajunsuri care se ivesc in executarea acestei pedepse.

2. Dreptul executarii pedepselor

Dreptul executarii pedepselor sau Dreptul executional penal se poate defini

ca o ramura de drept alcatuita din totalitatea normelor juridice prin care se
reglementeaza relatiile sociale privind executarea sanctiunilor de drept
penal.

Obiectul dreptului executarii pedepselor este alcatuit dintr-un grup de

relatii sociale speciale, si anume cele care apar in activitatea de executare a
pedepselor principale, complementare etc.

Domeniul dreptului executarii pedepselor: ansamblul de norme juridice

care reglementeaza relatiile sociale aparute in cadrul executarii sanctiunilor
de drept penal.

Caracterele:

- sistem cuprinzator de norme de drept ;

- caracter autonom ;

- caracter de drept public.

Scopul: educarea eficienta a celui care executa pedeapsa, prevenirea

savarsirii de noi infractiuni si apararea ordinii de drept, precum si realizarea
politicii penale statale privind executarea pedepselor.

3. Penologia

Penologia este stiinta care studiaza mijloacele de aparare sociale contra

faptelor antisociale declarate infractiuni. Este o disciplina nenormativa,
social-psihologica, ce studiaza atat sanctiunile privative de libertate, cat si
celelalte sanctiuni alternative, neprivative de libertate.

Deosebirile intre penologie si dreptul executarii pedepselor sunturmatoarele:

Penologia este o stiinta nenormativa cu caracter social-psihologic care

studiaza evolutia pedepselor, privative sau neprivative de libertate in
societate, in timp ce dreptul executarii pedepselor este o stiinta normativa ce
cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementeaza relatiile sociale legate de executarea sanctiunilor de drept

penal.

Stiinta penitenciara este tot o stiinta nenormativa care trateaza regimul

pedepselor, dar, spre deosebire de penologie, ea studiaza exclusiv executarea
pedepselor in mediu inchis.
Penologia ofera date despre natura, functiile pedepselor, studiaza evolutia
pedepselor in societate, modalitatile de executare a acestora, aparitia de
sanctiuni de drept penal noi (masuri educative), sanctiuni penale alternative
si propune schimbari in sistemul executiv penal care sa apere societatea
impotriva infractiunilor si sa perfectioneze mijloacele de reeducare sociala.

II. REACTIA SOCIALA FATA DE CRIMINALITATE

1. Evolutia fenomenului de reactie sociala

Reactia sociala se concretizeaza in modelele de politica penala. Prin reactie

sociala se intelege orice reactie de aparare a societatii impotriva celor care
incalca normele de conduita general aplicabile. In raport de calitatea celui
care masoara intinderea si gravitatea represiunii, reactia

sociala poate fi clasificata in represiune privata si represiune etatizata.

O data cu progresele realizate de umanitate, in ultimele decenii a evoluat,

capatand contur stiintific, si problematica infractionalitatii, infractorilor si a
reactiei sociale.

Se disting preocupari in acest sens atat la nivel national, cat si la nivelul

celor mai inalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit, in cadrul
Consiliului Economic si Social (ECOSOC), in februarie 1992, Comisia
Interguvernamentala pentru Prevenirea Criminalitatii si Justitie penala.

2. Modelele de reactie sociala

Modelul represiv

A fost aplicat in doua etape:

a) ajuridica, incluzand razbunarea privata nelimitata (legea junglei sau legea

celui mai tare) si razbunarea privata limitata (predarea vinovatului, pedeapsa
echivalenta, compozitie) ;

b) juridica, reprezentata prin represiune etatizata, cea mai evoluata forma a

reactiei represive.

Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentantii scolii clasice de drept

penal, al carei intemeietor a fost Cesare Beccaria, si este caracterizat prin
urmatoarele:

- pedeapsa trebuie proportionata cu gravitatea faptei;

- scopul pedepsei trebuie sa fie intimidarea individuala si colectiva,

respectiv, prevenirea generala si speciala.

Cesare Beccaria prezinta, in lucrarea sa Dei delitti e delle penne, aspecte

privind represiunea etatizata ca model de reactie sociala.

C. Beccaria introduce ideea de utilitate sociala a pedepsei, cu semnificatia ca

pedeapsa trebuie sa se aplice nu pentru ispasire, ci pentru a impiedica
savarsirea altor rele in viitor. Pedeapsa trebuie sa fie proportionala cu
gravitatea faptei fara a tine seama de personalitatea faptuitorului, care era
vazut ca o entitate abstracta, atributele principale ale pedepsei fiind
uniformitatea si severitatea. Scopul pedepsei trebuie sa fie intimidarea
individuala si colectiva. Ca modalitati de individualizare, pedepsele erau:
eliminatorii, corporale, pecuniare si insotite de degradari sau interdictii.

Beccaria s-a declarat impotriva pedepselor brutale si infamante, considerand

ca infractorii isi vor multiplica activitatea criminala daca isi vor da seama ca
un au nimic de pierdut. El s-a pronuntat impotriva pedepsei cu moartea,
apreciind ca aceasta trebuie aplicata numai in cazuri exceptionale.

Modelul preventiv

Este fundamentat pe doctrina pozitivista de la sfarsitul secolului al XIX-lea,

cel mai de seama reprezentant fiind E. Ferri. El afirma necesitatea luarii unor
masuri de ordin economic si social care sa elimine si sa limiteze rolul
factorilor generatori ai criminalitatii, masuri denumite

substitute penale (exemple: iluminatul strazilor, descentralizarea

administrativa, reducerea consumului de alcool, reducerea timpului de
lucru). Pedeapsa constituie un mijloc de aparare sociala cu caracter curativ
prin care se urmareste vindecarea infractorului, recuperarea

acestuia (pe larg in lucrarile: G. Nistoreanu, C. Paun, Criminologie, Editura

Europa Nova, Bucuresti 1996 si I. Iacobuta, Criminologie, Editura Junimea,
Iasi, 2002).
 Modelul mixt

Apare dupa cel de-al razboi mondial si are ca reprezentanti pe F.

Grammatica in Italia, Marc Ancel in Franta si T. Sellin in SUA.

Obiectivul acestui model este resocializarea infractorului, ca o consecinta a

umanizarii noilor legislatii penale pe baza cunoasterii stiintifice a
fenomenului infractional si a personalitatii delincventului.

III. INFLUENTA CRIMINOLOGIEI ASUPRA MODELELOR

DE POLITICA PENALA

1. Masurile de siguranta

Criminologia a avut o contributie importanta la largirea mijloacelor de

combatere a criminalitatii prin sustinerea introducerii in legislatia penala a
masurilor de siguranta. Aceste masuri sunt necesare pentru ca unor categorii
de infractori nu li se pot aplica pedepse (minori, persoane

bolnave), iar pentru altii, pedepsele aplicate (inchisoarea) nu sunt suficiente

(infractorul ramane cu arme, bani, provenind din infractiune).

Masurile de siguranta sunt sanctiuni penale, masuri de constrangere.

Se aplica de catre instantele de judecata, uneori de parchet, persoanelor care

au comis infractiuni.

Masurile de siguranta sunt reglementate in Partea generala a Codului Penal

si sunt destinate sa preintampine, prin inlaturarea anumitor stari de pericol
social relevate de fapta, savarsirea de noi infractiuni. Aceste masuri sunt:
obligarea la tratament medical, internarea medicala, interzicerea de a se afla
in anumite localitati, expulzarea, confiscarea speciala, interdictia de a reveni
in locuinta familiei pe o durata determinata.

Examenul individual
Presupune un examen al personalitatii infractorului, formularea unui
diagnostic si elaborarea unui program de tratament in vederea resocializarii
acestuia. Acest examen de personalitate a infractorului se afla la baza
individualizarii judiciare a pedepsei, urmata de o individualizare

penitenciara cu aceeasi finalitate.

Prima sa aplicare practica s-a realizat in anul 1907 in Argentina, infiintandu-

se un cabinet de psihologie clinica si experimentala in cadrul penitenciarului
national. Ulterior, s-au luat masuri similare in Brazilia, Chile, Germania,
Austria si Franta.

In SUA, la inchisoarea San Quentin din California s-a infiintat, in anul 1944,
un centru de orientare curativa, care examina persoana infractorului si aviza
tratamentul ce urma sa i se aplice in penitenciar.

2. Terapia resocializarii

Denumita si tratamentul individual de resocializare, aceasta se bazeaza pe

rezultatele cercetarilor criminologice clinice, avand ca finalitate ameliorarea
tendintelor reactionale ale infractorului, valorificarea aptitudinilor acestuia,
reinnoirea motivatilor si modificarea atitudinii sale.

Programele de tratament sunt fundamentate pe metoda clinica, abordand

personalitatea infractorului in unitatea si dinamica sa. Metoda clinica rezida
in stabilirea unei relatii speciale de comunicare verbala intre terapeut si
delincventi. Fara a distinge intre desfasurarea tratamentului in libertate, in
mediu liber, semiliber sau inchis, tratamentul este individualizat in functie

de diagnosticul pus fiecarui subiect si utilizeaza metode terapeutice,

psihopedagogice, psihanalitice etc. Aceasta terapie este valoroasa prin faptul
ca implica infractorul in procesul de resocializare; el e pus in situatia de a
coopera la transformarea propriei personalitati.

3. Noile tendinte in politica penala

Neoclasica

Se manifesta ca un model nou de politica penala represiva, tendinta ce

trebuie sa se manifeste mai ales in cazul terorismului, crimei organizate,
infractiunilor contra mediului inconjurator si impotriva activitatilor
functionarilor publici corupti, conform recomandarilor de politica penala

ale celui de al VII-lea Congres al ONU de la Havana, 1990, care a avut ca

tema generala Cooperarea internationala pentru prevenirea crimei si pentru
justitia penala in perspectiva secolului XXI. S-a materializat atat in
legislatiile penale din tarile europene foste socialiste, care isi inaspresc
sanctiunile, cat si in tarile occidentale (exemplu - noul cod penal francez).

Moderata

Consecinta a tentatiei echilibrului, avand ca premise doua idei:

represiunea prea severa si renuntarea la sanctiunea penala vor avea drept

consecinta accentuarea dificultatilor in relatiile interumane. Aceasta
orientare apreciaza ca reducerea disparitatilor sociale, economice si culturale
intre indivizi este de natura sa contribuie la o mai buna integrare

sociala, la implicarea cetatenilor in rezolvarea problemelor comunitatii si,

astfel, la diminuarea criminalitatii.

Se preconizeaza, printre altele:

-aplicarea mai frecventa a unor alternative la pedeapsa, cum ar fi munca in

serviciul comunitatii;

-solutionarea conflictelor penale prin mediatiune si dejuridicizare (justitie

restaurativa).

Radicala

Cunoscuta si sub denumirea de noua criminologie, propune un model

abolitionist de politica penala, punand in discutie legitimitatea sistemului
penal si necesitatea inlocuirii lui cu un sistem nepenal, incluzand un
ansamblu de masuri si actiuni care sa asigure protectia sociala, dar si o

gestiune echitabila a conflictelor.

In acest context, rolul criminologiei consta in examinarea critica a sistemului

de justitie penala existent si preconizarea unor solutii de restrangere treptata
si inlocuire a intregului ilicit penal.

IV. SCOPUL SI FUNCTIILE SANCTIUNILOR PENALE

1. Functia morala

Cu toate ca pedeapsa este o masura cu caracter represiv, de natura sa

provoace infractorului o anumita suferinta, ea are un puternic rol si efect
educativ, de impiedicare a repetarii conduitei antisociale, de indreptare a
condamnatului, de formare si permanentizare in constiinta acestuia a

faptului ca respectarea legii penale este o necesitate.

2. Functiile utilitare

Exemplaritate. Aceasta functie consta in influenta pe care pedeapsa

aplicata condamnatului o exercita asupra altor persoane, deoarece exista
persoane care se abtin de la savarsirea de infractiuni nu din convingere, ci
din teama de pedeapsa.

Intimidare. Prin aplicarea sanctiunii se consolideaza forta de intimidare

exercitata asupra destinatarilor normelor de drept penal.

Readaptare sociala. Prin executarea pedepsei se urmareste formarea

unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinea de drept si regulile de
convietuire sociala. Reeducarea condamnatului, care sa conduca dupa
executarea pedepsei la o deplina readaptare sociala, tinde la modificarea
structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea conceptiilor si
deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esentiale in procesul de
readaptare sociala a condamnatilor: munca, folositoare din punct de vedere
social, educatia scolara si pregatirea profesionala in diverse

meserii, activitati sociale si culturale, educatia religioasa.

Eliminare. Consta in eliminarea, inlaturarea condamnatului din societate.

Eliminarea temporara se realizeaza cand pedeapsa se executa in locuri de
detinere o anumita perioada de timp ; eliminarea definitiva se realizeaza in
cazul condamnarii la pedeapsa detentiunii pe viata.
3. Scopul sanctiunii penale

Scopul pedepsei consta in prevenirea savarsirii de noi infractiuni.

Realizarea acestui scop include atat preventia speciala, adica prevenirea

savarsirii de noi infractiuni de catre cel condamnat, cat si preventia

generala, adica preintampinarea savarsirii de noi infractiuni de alte

persoane predispuse sa savarseasca fapte prevazute de legea penala.

V. REGIMUL GENERAL DE EXECUTARE

A SANCTIUNILOR PENALE

1. Penitenciarul

Preliminarii

Penitenciarul este institutia in care se executa pedeapsa privativa de libertate,

un loc de detinere special amenajat care implica o imprejmuire speciala, o
paza speciala si camere speciale denumite celule. Penitenciarele trebuie
amenajate si organizate pentru a indeplini functii cum ar fi: cazarea,

hranirea, igiena, asistenta medicala, conditii de aplicare a regimului de

detentie, desfasurarea de activitati educative, folosirea la munca a celor
condamnati, paza si supravegherea lor. Dupa capacitatea lor, exista
penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari si

foarte mari (1000-2000, 3000 locuri).

Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Directia Generala a

Penitenciarelor, structura care face parte din Ministerul Justitiei, iar la nivel
local fiecare penitenciar are conducere proprie reprezentata de un director
civil, preferabil licentiat in drept, ajutat de un director adjunct militar, care
raspunde de paza si securitatea penitenciarului. In cadrul fiecarui penitenciar
exista o comisie formata din director, un educator, un medic sau un
psihiatru, precum si seful compartimentului de evidenta si organizarea
muncii, care analizeaza comportarea condamnatilor si face propuneri

privind regimul si tratamentul acestora. Personalul este format din personal

de paza si supraveghere, personal administrativ, personal specializat
(psihologi, pedagogi etc.).

Repartizarea condamnatilor in penitenciare se face dupa criterii variate, cum

ar fi: natura infractiunii, natura pedepsei, antecedentele penale etc. In functie
de durata pedepsei, in penitenciar se executa pedepse pe termen scurt,
pedepse de durata medie si pedepse pe termen lung.

Regimul de detinere

Formele regimului de detinere existente in Romania

Regimul de detinere in comun se caracterizeaza prin aceea ca persoanele

condamnate sunt tinute impreuna ziua si noaptea, iau masa, dorm impreuna,
lucreaza impreuna in ateliere comune, femeile fiind tinute separat de barbati.

Regimul de detinere celulara consta in tinerea condamnatilor inchisi in

celule separate ziua si noaptea (mananca, dorm, eventual lucreaza in celula).
Se aplica celor condamnati pentru infractiuni grave, celor condamnati la o
pedeapsa de lunga durata.

Regimul de detinere mixt consta in tinerea condamnatului ziua, in comun, si

noaptea, izolat, in celula.

Regimul de detinere progresiv consta in detinerea, la inceput, in regim

celular si, in masura indreptarii si comportarii bune a condamnatului, in
detinerea in comun, apoi la o faza intermediara-regim de semilibertate, iar
in final trecerea la libertatea conditionata.

Regimul de detinere in Romania parcurge urmatoarele faze:

faza detinerii in carantina,

faza detinerii in comun (cu exceptia condamnatilor pentru infractiuni grave),

faza muncii in afara penitenciarului fara paza (tot in aceasta faza, unii
condamnati pot fi trecuti in colonii penitenciare, spitale, penitenciare cu
regim de semilibertate), ultima faza de executare a pedepsei fiind cea a
liberarii conditionate in termenul hotarat de instanta.

Regimul de ordine si disciplina

Condamnatii sunt obligati sa respecte urmatoarele reguli: programul zilnic;

disciplina si ordine interioara; sa se supuna perchezitiilor; sa respecte
regulile de igiena; sa indeplineasca in bune conditii muncile la care sunt
repartizati, sa execute dispozitiile date de conducere si de personalul

penitenciarului etc.

Regimul de munca si calificare profesionala

Munca este o componenta a regimului penitenciar, o obligatie inscrisa in

Codul Penal, un mijloc de reeducare si este o necesitate pentru mentinerea
unei stari fizice si psihice corespunzatoare a condamnatilor. Condamnatii
sunt repartizati in sectorul industrial, in constructii sau fac munci organizate
in penitenciar. La repartizarea in munca se au in vedere aspecte cum ar fi:
sanatatea, capacitatea de munca, pregatirea profesionala a condamnatilor.
Muncile cu caracter permanent se platesc (o cota de 40% revenindu-i
condamnatului), iar cele cu caracter gospodaresc din cadrul penitenciarului
nu sunt platite.

Activitatea instructiv-educativa si de reeducare se realizeaza prin programe

adecvate in cadrul carora se urmaresc: cunoasterea de sine, educatia morala,
cunoasterea defectelor si propriilor tendinte. Activitatea educativa se
realizeaza cu un corp de educatori, instructori (profesori cu

experienta, psihologi, psihiatri etc.). Completarea studiilor condamnatilor se

face prin programe de scolarizare, in colaborare cu institutii de invatamant
public care asigura certificate scolare.

Drepturile condamnatilor sunt urmatoarele: dreptul de a anunta familia

despre situatia in care se afla, dreptul de a se consulta cu avocatul, dreptul de
a primi vizite, de a coresponda, dreptul la ingrijire, la tratament medical,
dreptul la instruire, dreptul de a li se respecta credinta religioasa.

2. Executarea in regim deschis sau semideschis

In penitenciarele cu regim semideschis, cei condamnati sunt tratati cu
exigenta si cu incredere, fara a fi inconjurati de personal de paza in mod
strict. Regimul semideschis se caracterizeaza printr-o munca creativa,
disciplina liber consimtita, care ofera condamnatului simtul responsabilitatii,
organizand gradual revenirea la viata normala. Pot beneficia de acest

regim condamnatii nerecidivisti cu pedepse de pana la 5 ani care indeplinesc

o serie de conditii (au executat 1/7 din pedeapsa, au varsta peste 21 ani,
manifesta regret pentru victima, nu executa condamnari pentru infractiuni
grave, au constant o comportare pozitiva etc.). Obligatiile,

interdictiile, precum si consecintele la care se expun in caz de nerespectare

se afla intr-un regulament pe care il semneaza condamnatii.

Obligatiile condamnatilor se refera la: respectarea programului de munca,

indeplinirea activitatilor productive, respectarea regulilor de igiena, grija fata
de bunurile din camerele de detinere etc. Ei au o serie de drepturi, in
conformitate cu dispozitiile in vigoare: dreptul de a circula liber in afara
penitenciarului, putand veni in contact cu mediul social obisnuit, dreptul la
echipament, asistenta medicala, odihna, petitionare, vizite, corespondenta.

3. Executarea in libertate

Acest mod de executare a pedepsei inchisorii in libertate sau executarea in

regim deschis sau in libertate se aplica in situatia in care o persoana este
condamnata la o pedeapsa privativa de libertate de scurta durata.
Argumentele avute in vedere pentru aplicarea acestui sistem sunt

urmatoarele:

a) executarea pedepsei inchisorii in conditii de detinere in penitenciar

exercita o influenta negativa, in special asupra infractorilor primari (a celor
care au savarsit pentru prima data o infractiune);

b) penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoaca teama,

suspiciune si atrage oprobriul asupra celui ce a executat pedeapsa acolo,
constituind o piedica in calea integrarii sale in societate (casatorie, profesie);

c) procesul de reeducare a condamnatilor este dificil si putin eficient in

penitenciar;
d) costurile ridicate ale executarii pedepsei in penitenciar ;

e) executarea pedepsei intr-un loc de detinere inseamna o rupere de

familie, de profesie.

Executarea pedepsei inchisorii fara privare de libertate se limiteaza la:

condamnati pentru comiterea unor infractiuni usoare, cu un grad redus de

pericol social pentru care se prevede pedeapsa inchisorii pana la cel mult un
an sau doi;

condamnati care au comis infractiuni din culpa si care sunt infractori

primari;

Acesti condamnati sunt supusi conditiei de a nu mai savarsi alte infractiuni

pe o perioada de timp.

In cazul acestui regim se mentine pedeapsa cu inchisoarea, dar ea este

inlocuita, substituita (spre exemplu, cu executarea pedepsei la locul de
munca).

Executarea pedepsei inchisorii in regim deschis imbraca urmatoarele

forme:

a) obligarea la munca fara privare de libertate (executarea pedepsei la locul

de munca);

b) suspendarea conditionata a executarii pedepsei;

c) executarea pedepsei inchisorii intr-o inchisoare militara;

d) liberarea conditionata;

e) executarea pedepsei inchisorii de catre condamnatul cetatean strain

prin plata unei amenzi.

Aceste forme sunt reglementate in cuprinsul legii penale si in Legea nr.
23/1969 privind executarea pedepselor.

4. Liberarea conditionata

Este o forma de individualizare a executarii pedepsei. Aceasta institutie

complementara a regimului de executare este reglementata in Codul Penal,
in art. 59-61, si urmareste reducerea pedepsei cu inchisoarea si punerea in
libertate a persoanei inainte de termen. Masura se ia la

indeplinirea conditiilor exprese de acordare, prevazute in lege, dupa

executarea unei parti din pedeapsa.

Conditiile pe care condamnatul trebuie sa le indeplineasca pentru a beneficia

de liberare conditionata sunt:

- Executarea unei parti din pedeapsa aplicata.

- Perseverenta si disciplina in munca.

- Dovezi concrete de indreptare.

- Se iau in considerare antecedentele penale.

La cererea condamnatului, comisia din penitenciar, formata din comandantul

unitatii, un reprezentant al compartimentului de tratamente si siguranta
detinerii, un reprezentant al compartimentului de programe socioeducative si
procurorul delegat, analizeaza daca sunt indeplinite conditiile prevazute in
Codul Penal si redacteaza un proces-verbal in acest sens. Procesul verbal
este trimis instantei de judecata competente sa acorde liberarea

conditionata, adica celei din judetul in care se afla sediul penitenciarului.

Efectele imediate si provizorii ale liberarii conditionate: punerea in libertate
a condamnatului, liberare cu efect provizoriu; conditionarea eliberarii,
perioada in care condamnatul trebuie sa aiba o conduita buna si sa nu
savarseasca noi infractiuni; efectul moral, care consta in satisfactia
condamnatului ca, prin propriul efort, a fost eliberat inainte de termen.
Efectele finale si definitive ale liberarii conditionate: in cazul cand
condamnatul nu a savarsit alte infractiuni, pedeapsa se considera executata,
iar liberarea conditionata si provizorie se transforma in liberare definitiva,
condamnatul fiind in stare de libertate ca si cum ar fi executat pedeapsa in

intregime. Daca a savarsit o infractiune in perioada de pana la implinirea

termenului, instanta poate dispune mentinerea sau revocarea masurii liberarii
conditionate.

5. Probatiunea

Definitie. Din punct de vedere etimologic, termenul de probatiune provine

din latinescul probatio, care desemneaza o perioada de incercare sau iertare.

Probatiunea este posibilitatea acordata infractorilor condamnati de a executa

pedeapsa in comunitate, sub supraveghere, sau reprezinta un mijloc de a
asigura in acelasi timp controlul si asistenta infractorului in timp ce acesta
este lasat in comunitate sub supraveghere.

Scopul crearii unui sistem de probatiune: sprijinirea instantelor de judecata

in procesul de individualizare a pedepselor, prin promovarea pedepselor
neprivative de libertate, precum si cresterea gradului de siguranta a
populatiei prin supravegherea in comunitate a infractorului.

Avantajele probatiunii si, totodata, dezavantajele sistemului de executare in

penitenciar a pedepsei :

- Inlaturarea consecintelor negative ale pedepsei privative delibertate,

inclusiv prin reducerea influentelor mediului penitenciar asupra infractorilor,
mai ales asupra celor primari.

- Reducerea costurilor legate de privarea de libertate.

- Evitarea ruperii legaturilor cu familia, cu mediul profesional.

- Posibilitatea de reeducare este considerabila fata de mediul penitenciar.

- Contributia personala a condamnatului la reintegrarea sa sociala etc.

- Pe un plan general, contributie la diminuarea criminalitatii.

Cadrul legislativ

Probatiunea, ca sanctiune alternativa la pedeapsa inchisorii, are o vechime

apreciabila in dreptul romanesc. Astfel, in Regulamentele Organice si, spre
sfarsitul secolului al XIX-lea, in traditia penala prin filiera franceza si
belgiana se regasesc o paleta larga de sanctiuni denumite

generic alternative la incarcerare. In Codul Penal actual se regasesc

reglementate o serie de masuri si sanctiuni neprivative de libertate:

suspendarea conditionata a executarii pedepsei, suspendarea executarii

pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de munca,
eliberarea supravegheata- masura educativa aplicata primari.

Prin O. G. nr. 92/2000, termenul de probatiune a fost inlocuit cu cel de

reintegrare sociala a infractorilor si supraveghere a executarii pedepselor
neprivative de libertate. Prin prevederile O. G. nr. 92, serviciile de
probatiune sunt organizate ca structuri independente fata de parchet,

instante, penitenciare, in sistemul de justitie, in subordinea unei directii de

probatiune din Ministerul Justitiei.

Noutatea si avantajele pe care le aduce institutia probatiunii sunt

urmatoarele:

- probatiunea este un proces continuu: instanta incredinteaza spre

supraveghere serviciului de probatiune un client in virtutea unor argumente
strict juridice;

- supravegherea nu are caracter politienesc, ci este o posibila completare

intre control, asistare, ajutor;

- activitatea de probatiune este o activitate profesionista desfasurata de

personal calificat;

- activitatea de reintegrare sociala se face prin colaborare cu

organisme neguvernamentale;
- misiunea principala este de protejare a societatii.

VI. REGIMURI SPECIALE DE EXECUTARE A SANCTIUNILOR

PENALE

1. Minori

Codul Penal prevede pentru minorii care raspund penal un sistem mixt
format din masuri educative si pedepse (inchisoarea si amenda, ale caror
limite se reduc la jumatate fara ca minimul pedepsei inchisorii sa poata
depasi 5 ani, iar daca legea prevede pentru infractiunea savarsita

pedeapsa detentiunii pe viata, i se va aplica minorului pedeapsa inchisorii de

la 5-20 ani). Masurile educative au prioritate, aplicarea unei pedepse se va
face atunci cand se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este
suficienta pentru reeducarea minorului. Masurile educative prevazute de
Codul Penal sunt urmatoarele: mustrarea, libertatea supravegheata,
internarea

intr-un centru de reeducare, internarea intr-un institut medical-educativ.

Mustrarea este acea masura prevazuta in Codul Penal care consta in

dojenirea minorului si in aratarea pericolului social al faptei savarsite, in
sfatuirea minorului sa se poarte astfel incat sa dea dovada de indreptare.

Masura se aplica in cazul unor fapte extrem de usoare si, de regula, trebuie
sa fie luata o singura data. O astfel de pedeapsa devine eficienta numai daca
instanta ii asigura cadrul solemn necesar de natura sa impresioneze pe minor
si, totodata, se adreseaza minorului cu maxima seriozitate, urmarind sa
influenteze cat mai mult modul sau de a privi viata si obligatiile sociale

pe care si le asuma.

Libertatea supravegheata consta in lasarea minorului timp de un an sub

supraveghere deosebita parintilor minorului, tutorelui, infietorului sau unei
institutii insarcinate cu supravegherea minorilor. Eficienta acestei masuri se
realizeaza daca supravegherea in conditii corespunzatoare isi atinge scopul:
indreptarea minorului. Masura se ia pe timp de un an si durata are valoarea
unui termen de incercare, astfel incat, daca minorul savarseste o fapta
penala, instanta va putea revoca masura si o va inlocui cu masura internarii
intr-un centru de reeducare.

Internarea intr-un centru de reeducare este o masura privativa de libertate si

se ia ca masura de reeducare a minorilor care au savarsit fapte penale de o
anumita gravitate; se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura decat pana
la implinirea varstei de 18 ani. Masura este eficienta daca minorul da dovezi
de indreptare, de sarguinta la invatatura si de insusire a cunostintelor
necesare, pregatirii profesionale. Pentru a-si atinge scopul, aceasta masura
nu se poate lua decat fata de un minor caruia, la data pronuntarii hotararii, i-
a mai ramas, pana la majorat, suficient timp pentru reeducare. Daca, in
timpul liberarii, minorul are o purtare necorespunzatoare, instanta poate
revoca liberarea. Daca in perioada liberarii sau internarii, minorul savarseste
din nou o fapta penala, instanta ii poate aplica o pedeapsa, revocand masura
internarii sau, daca pedeapsa nu este

necesara, mentine internarea si revoca liberarea.

Internarea intr-un institut medical-educativ este o masura privativa de

libertate care are un caracter mixt: educativ si medical. Ea se ia fata de
minorul care raspunde penal, care, din cauza starii sale fizice sau psihice, are
nevoie de tratament si de un regim de instruire si reeducare

adecvat starii sale. Se poate lua pana la implinirea varstei de 18 ani, dar ea
poate fi prelungita de instanta cu cel mult 2 ani daca prelungirea este
necesara pentru realizarea scopului internarii. Aceasta masura presupune un
subiect susceptibil de a fi educat, de a-si schimba comportamentul potrivit
exigentelor educatorilor. Daca minorul este iresponsabil datorita afectiunilor
psihice de care sufera, se vor aplica prevederile art. 48. Cod Penal privitoare
la iresponsabilitate. Daca minorul are discernamantul integral si intelectual
in limite normale, chiar daca prezinta tulburari pe fondul unui deficit de
instructie, masura aceasta nu se va aplica. Masura este eficienta atunci cand
starea fizica sau psihica a minorului s-a imbunatatit si acesta da dovezi de
indreptare, insusindu-si cunostintele necesare pregatirii profesionale si
continutul disciplinelor predate.

Condamnatii minori se supun, in primul rand, regimului penitenciar general

cu privire la regimul de ordine si disciplina, la regimul muncii, dar si unui
regim special de executare. Acest regim special trebuie sa tina seama de
particularitatile si necesitatile fizice si psihice proprii varstei
acestora, ca si de protectia si asistenta speciala ce trebuie acordate tuturor
minorilor in vederea dezvoltarii lor armonioase. Regimul de detinere al
minorilor este mai usor pentru ca:

a) nu muncesc daca trebuie sa termine scolarizarea sau sunt folositi la treburi

gospodaresti interne;

b) beneficiaza de pachete si vizite mai multe;

c) pot primi invoiri si permisii.

d) pot fi propusi pentru liberare conditionata.

2. Regimul special al anumitor categorii de infractori majori

Regimul aplicat detinutilor condamnati la detentiune pe viata

Pedeapsa detentiunii pe viata se aplica in cazul savarsirii unor infractiuni

dintre cele mai grave (infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei,
contra statului, contra pacii si omenirii, infractiuni contra vietii) si se executa
in penitenciare anume destinate sau in sectii speciale existente in celelalte
penitenciare. Acesti condamnati au o serie de probleme specifice ca rezultat
al duratei nedeterminate a condamnarii lor (exemple: izolarea sociala,
dependenta totala, sedentarism, singuratatea, uniformizarea si monotonia
vietii) si al problemelor care stau la baza comportamentului lor criminal.
Cursurile de orientare si pregatire sociala, programele de

tratament vor urmari mentinerea relatiilor cu lumea exterioara. Acesti

condamnati se resemneaza cu soarta lor, se adapteaza foarte bine la viata de
penitenciar, insa acest fenomen contravine scopului inchisorii, reintegrarea
sociala a delincventilor.

Regimul aplicat detinutilor condamnati la pedepse pe termen lung

Pedeapsa inchisorii de lunga durata se executa in penitenciare care au

amenajate sectii speciale in regim inchis. Condamnatii la inchisoare de lunga
durata sunt o categorie dificila, periculoasa, iar executarea pedepsei
inchisorii ridica probleme multiple:

- regim special de detentie, mai sever;

- regim de munca, odihna, disciplina sever;

- masuri de paza si supraveghere stricte ;

- camere cu un mic numar de paturi, daca este posibil.

Tratamentul acestor condamnati poate fi separat pe cateva domenii:

munca si activitati educationale, activitati de relaxare, activitati cu persoane

din afara penitenciarului. Ca particularitati, unele obligatii si interdictii se
accentueaza: nu pot presta munca in afara locurilor de detinere, pachetele,
vizitele, corespondenta la intervale si in cantitati mai mici decat cele stabilite
pentru celelalte categorii de condamnati. In ceea ce priveste

munca, numai dupa verificarea conduitei, a trasaturilor de caracter,

condamnatii care au o calificare pot fi folositi in domeniul respectiv. De
asemenea, reeducarea acestora implica o munca complexa si importanta,
fiind necesara examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric.

Regimul aplicat tinerilor si femeilor

Pentru ca activitatea de reeducare a condamnatilor cu varsta cuprinsa intre

18 si 21 ani sa fie eficienta, sunt necesare cunoasterea personala (studierea
dosarului penitenciar, discutii individuale), precum si stabilirea unui
program zilnic care sa acopere in intregime timpul

condamnatului. Programul va fi structurat astfel:

- activitati productive;

- instruire teoretica, scolarizare, calificare;

- activitati educative si culturale;

- in zilele de sambata si duminica meditatii, studiu individual, actiuni

sportive, hobby. Programele desfasurate in unitatile penitenciare vor fi
structurate pe categorii de varsta, nivel de scolarizare, calificare
profesionala, astfel incat aplicarea lor sa determine un rezultat eficient.
Din punct de vedere al regimului de detentie, in principiu, femeile
condamnate sunt supuse aceluiasi tratament ca si ceilalti condamnati. Pentru
cunoasterea detinutei, se studiaza dosarul penitenciar si se poarta discutii cu
sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include

munca ele nu vor face munci grele, ci o munca potrivita (croitorie,

tesatorie), iar cele care sunt gravide, sau au copii mai mici de un an, nu pot
lucra mai mult de 8 ore/zi , educatia si programe speciale care sa rezolve o
parte din problemele cu care femeile vin in penitenciare. O problema

speciala o reprezinta mamele care au copii sugari, sau in varsta de pana la 2,

3 ani; dilema de a creste copii departe de mamele lor sau in penitenciare este
de actualitate in majoritatea sistemelor penitenciare.

3. Regimul special determinat de starea fizica sau psihica a condamnatului

Condamnatii inadaptati social

Sunt acele persoane care au o structura psihica si o experienta de viata care

le face dificil procesul de adaptare sau integrare sociala. Ele sufera de
psihonevroze si psihopatii, acestea nefiind stari de boala psihica, ci numai
stari de tulburare psihica, de instabilitate emotiva, de control psihic
insuficient. Aceste persoane vin usor in conflict cu ceilalti condamnati, au
stari de nesiguranta, au reactii disproportionate in raport cu diferite situatii in
care sunt pusi. Este necesara supunerea la un tratament complex si
competent, care sa tina seama de specificul lor moral si psihic.

Condamnatii bolnavi

Bolnavii fizici temporari pot fi tratati de medicii din penitenciar, iar cei
cronici, inclusiv toxicomanii si alcoolicii, au nevoie de tratament de lunga
durata, special. Ultimii pot fi tratati in afara penitenciarului, in spitale de
specialitate, necesitand un tratament special, ulterior urmand a se intoarce in
penitenciar.

Bolnavii psihici se caracterizeaza prin lipsa constiintei ca sunt bolnavi si a

pericolului social pe care il reprezinta, precum si prin lipsa vointei.

In cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresiva, schizofrenie,

paranoia etc.), acestia vor fi examinati psihiatric, psihologic si trimisi la
tratament in spitale sau institutii medicale speciale si supravegheati in mod
deosebit.

VII. CONCLUZII GENERALE

1. Structura sistemului penitenciar in perioada de tranzitie

Administratia Generala a Penitenciarelor, astfel cum a fost organizata dupa

1990, este o institutie militara, subordonata Ministerului Justitiei, cu
personalitate juridica. Ea asigura prin activitatile desfasurate executarea
pedepselor privative de libertate, a masurii arestarii preventive si a masurii

educative de internare a delincventilor minori in centrele de reeducare.

Aceasta institutie are o structura organizatorica formata din 5 directii

(Siguranta Detinerii si Regim Penitenciar, Educatie, Studii si Psihologie
Penitenciara, Resurse Umane, Logistica, Financiara). Personalul
administratiei penitenciare este alcatuit din: personal de conducere, de

supraveghere, cultural-educativ si alte categorii. Organizarea si functionarea

sistemului penitenciar se stabilesc prin Regulament de organizare si
functionare aprobat de ministrul justitiei, iar atributiile fiecarei persoane sunt
stabilite prin fisa postului.

Activitatea de control a administratiei penitenciare se refera la:

control ierarhic, control judiciar, control administrativ si controale privind

respectarea drepturilor persoanelor private de libertate.

Asezamintele penitenciare, in numar de 43, aflate in subordinea Directiei

Generale a Penitenciarelor, sunt grupate in functie de volumul complexitatea
sarcinilor si gradul de pericol social al detinutilor, dupa cum urmeaza:

- penitenciare de maxima siguranta;

- penitenciare de categoria I.

Penitenciarele sunt organizate si functioneaza in baza H. G. nr. 212/2001,

privind organizarea si functionarea Ministerului Justitiei, fiind conduse de
un comandant militar sau director (civil).

La nivelul fiecarei unitati sunt servicii si compartimente similare cu cele din

administratia centrala, precum si sectii de detinere pentru arestatii preventiv,
minori, tineri, bolnavi, detinuti recidivisti sau foarte periculosi, conduse de
comandanti de sectie.

2. Reforma sistemului penitenciar romanesc prin prisma regulilor europene

in domeniu

Normele interne in materia executarii pedepselor trebuie sa se incadreze si sa

respecte reglementarile internationale in domeniu:

- Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de ONU la 10

decembrie 1948.

- Conventia Europeana de Aparare a Drepturilor Omului, adoptata de ONU

la data de 4 noiembrie 1950.

- Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul detinutilor, adoptat prin

Rezolutia nr. 663 C din 31 iulie 1957 de Consiliul Economic si Social al
ONU. - Regulile europene pentru penitenciare adoptate prin Recomandarea
R (87) 3 de Comitetul de Ministri al Consiliului Europei din 12 februarie
1987.

- Recomandari si rezolutii ale Consiliului Europei care reglementeaza

aspecte din intreaga sfera a executarii pedepselor (Recomandarea asupra
regulilor europene aplicate in comunitate, Recomandarea cu privire la
tratamentul detinutilor periculosi, Recomandarea 1257 referitoare la

conditiile de detentie aplicate in statele membre ale Consiliului Europei).

Evaluarile sistemului penitenciar romanesc, realizate de Andrew Barclay

(Centrul International pentru studii penitenciare, Londra), in anul 1998, si de
Carmen Martinez Aznar (consilier de preaderare al Uniunii Europene), din
anul 2002, oglindesc reforma si progresele realizate din

punct de vedere al cadrului juridic de executare a pedepselor, al conditiilor

oferite de sistemul penitenciar romanesc dupa 1990, subliniind, totodata,
aspectele negative, pentru inlaturarea carora s-au formulat recomandari.
Au fost supuse evaluarii aspecte precum: cadrul juridic, instruirea
personalului, infiintarea comisiilor de monitorizare penitenciara, revizuirea
codului de disciplina a detinutilor si manualul de informare a lor, programele
educative pentru detinuti, oficiile de ajutor juridic, ingrijirea sanatatii,
pregatirea pentru eliberare, problema automutilarilor si a sinuciderilor

detinutilor, vizitarea acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA*

1. Rodica Mihaela Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucuresti,

2002.

2. Rodica Mihaela Stanoiu, Introducere in criminologie, Editura Academiei,

Bucuresti, 1989.

3. Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare in criminologie,

Editura Academiei, Bucuresti, 1981.

4. Ortansa Brezeanu (coord.), Integrarea sociala postpenala a infractorilor

intre

realitate si perspectiva, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti,

2000.

5. Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalitatii la inceput de mileniu, Editura

Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001.