UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT RETORICĂ

Oratoria

Coordonator: Conf.Univ. dr. Alexandru Țiclea

Student: Ivașcu Vasile-Grigore
Anul I, Facultatea de Drept, IF

1
 CUPRINS:

1. Introducere
2. Definiție
3. Părțile discursului oratoric
4. Calitățile unui bun orator
5. Oratori antici
6. Oratori din lumea contemporană
7. Despre oratorie – Opinii, păreri
8. Bibliografie

Capitolul 1 - Introducere

Oratoria este o artă, arta de a compune și de a rosti discursuri, arta de a vorbi

în public frumos, emoționant, convingător, cu pasiune și creativitate.
Oratoria este considerată cea mai înaltă formă de artă deoarece cuprinde
toate celelalte discipline. Este nevoie de o cunoaștere a literaturii, de o capacitate
de a construi proza și de o ureche pentru ritm, armonie și muzicalitate. Oratoria nu
înseamnă doar vorbire, ci înseamnă vorbire care apelează la sentimentele noastre
cele mai nobile, animă suflete, stimulează pasiunile și emoțiile și inspiră. În
perioadele de criză, război, durere, frică, oratoria reprezintă un ghid pentru cei care
nu pot înțelege haosul, un mod care te poziționează pe drumul cel bun.
Puterea cuvântului vorbit este incontestabilă. În toate marile crize din istorie
găsim mari discursuri care au influențat viitorul; discursuri importante care au
motivat oamenii să lupte împotriva nedreptății, să elimine tirania și să-și dea viața
pentru o cauză nobilă. Cuvintele pot face oamenii să se schimbe, să râdă, să
plângă, să-și redobândească valorile sau să simtă că sunt patrioți. Se spune că
puterea oratoriei, a cuvântului este asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu. Desigur,
chiar și cei mai răi conducători au știut acest lucru și au căutat să perfecționeze
această abilitate în scopuri nefaste. Puterea cuvântului poate fi folosită în scopuri
bune sau rele și vine cu o mare responsabilitate. Cei care susțin virtutea și
bunătatea trebuie să fie pregătiți să vorbească cu aceeași măiestrie cu care care
încearcă alții să convingă publicul să renunțe la valorile și principiile sale.

Capitolul 2 – Definiție

2
 Oratoria (în latină oratoria, „vorbire”) este arta de a vorbi convingător și
frumos, de a ține un discurs de către o persoană în fața unui grup de ascultători. În
mod tradițional, oratoria este considerată parte a artei persuasiunii. Oratoria a fost
dezvoltată în Roma Antică, Grecia Antică și America Latină.
Gânditorii proeminenți din aceste țări au influențat evoluția artei oratorice.
În prezent, sunt dezvoltate tehnologii, cum ar fi videoconferințe, prezentări
multimedia și alte forme netradiționale.

Capitolul 3 – Părțile discursului oratoric

Exordium
Prima parte a unui discurs, care urmărește câștigarea atenției și bunăvoința
auditorului. Face apel la sensibilitatea și bunăvoința ascultătorilor.
Propozițiunea
Constă în formularea temei discursului în termeni scurți, preciși și clari.
Poate căpăta și forma unei sentințe. Este o enunțare a temei.
Diviziunea
Constă în alăturarea părților mari ale discursului pentru ca auditoriul să
poată urmări cu mai multă ușurință tema tratată.
Narațiunea
Este partea discursului în care oratorul dezvoltă tema și confirmă cele
anunțate prin exordiu și prin propozițiune. După viziunea anticilor, narațiunea
trebuie să aibă trei calități esențiale. Să fie concisă, clară și verosimilă.
Argumentația
Sau confirmarea probelor. Constituie partea discursului în care se probează
tot ce s-a spus în propozițiune și s-a dezvoltat în narațiune.
Perorația
Are un caracter practic, de aceea, epilogul va fi conceput și rostit încât să
solicite la maximum puterea de sinteză, de concentrare, a argumentelor și totodată
să angajeze personalitatea oratorului, atât rațional cât și afectiv.

Capitolul 4 – Calitățile unui bun orator

În orice dialog cu publicul atitudinea trebuie să fie calmă, corespunzătoare,

echilibrată, pozitivă, iar privirea naturală și zâmbitoare.
Un bun orator nu trebuie să se lase prada emoțiilor ci să știe să și le
controleze. Astfel se transmite o stare de bine spre public și oamenii vor asculta cu
atenție mai ales dacă și dialogul este interesant.
Diplomația trebuie să fie o calitate a oratorului. Pentru a fi un bun vorbitor,
acesta trebuie să știe să își păstreze calmul indiferent dacă i se adresează replici
3
agresive, trebuie să aibă capaciattea să neutralizeze orice conflict sau discuții
contradictorii.
O soluție ar fi ca dialogul să fie argumentat sau să îl lase pe vorbitor să își
termine ideea până la capăt ascultându-l în tăcere și să înceapă să vorbească după
aceea. Abilitatea de a asculta pe cineva este și ea o calitatea importantă a unui bun
orator.
Dicția trebuie să fie bine instruită, este importantă în arta oratorie la fel ca și
intonația. Cuvintele trebuie spuse clar, corect, silabele, vocalele și consoanele se
pronunță curat, iar vocea să fie calmă și naturală.
Intonația este strâns legată de caracteristicile vocale reale și create de
fiecare orator prin modul cum își exprimă discursul: scăderea vocii, încetinirea sau
accelerarea ratei de vorbire, folosirea pauzelor, accentuarea anumitor sunete sau
cuvinte.
Pentru dezvoltarea intonației este indicată lectura, citirea unor texte
dramatice cu voce tare.
Rata discursului este importantă, sau altfel spus viteza cu care se pronunță
cuvintele.
Uneori un discurs lent sună mult mai convingător decâ unul spus în ritm
rapid.
Nu este bine să se scape nici din greșeală cuvinte jargon. Acestea trebuie
eliminate deoarece arată lipsa de cultură și o calitate inferioară a educației și
vocabularului unei persoane.
Pentru dezvoltarea artei conversației trebuie să îți îmbogățești mereu
vocabularul, să citești mult și să te informezi.
Desigur memoria și imaginația sunt importante alături de tendința spre auto-
dezvoltare.
Simțul umorului, calmul interior, educația și disciplina sunt alte trăsături
și calități pe care este necesar să le aibă un bun vorbitor.
Maturitatea, încrederea în sine, sociabilitatea, capacitatea de înțelegere,
de a forma idei în mod atractiv sunt alte calități ale oratorului.
Performanța se atinge în momentul în care informațiile, ideile, gândurile
sunt transmise în mod coerent, logic, astfel încat cei din jur să înțeleagă discursul și
să le pară interesant. Întotdeauna publicul se va arăta interesat de un discurs de
calitate și frumos spus.
Când apar critici, un bun orator trebuie să își mențină calmul, să aibă
o atitudine pozitivă față de interlocutor, să aibă curaj și încredere în exprimarea
ideilor sale. Trebuie să nu se lase afectat și să considere că orice critică este
constructivă.
Când se vorbește în fața unui public nu este indicat să se folosească cuvinte
foarte lungi sau fraze complexe deoarece acestea obosesc și plictisesc.
4
 Discursul trebuie întotdeauna pregătit în prealabil dacă se dorește să fie
de calitate, pentru atingerea performanței.
Procesul de pregătire al discursului cuprinde un material informativ, un
rezumat al acestuia, alcătuirea unui text pe baza propriilor păreri ce trebuie
prezentat și eliminarea unor erori pe care le face un vorbitor începător.
Cel care este orator trebuie să fie încrezător, să își impună acest lucru chiar
dacă nu se simte întotdeauna așa.
Discursul se rostește cu o dorință puternică de a transmite mesajul și a atinge
obiectivul dorit.

Capitolul 5 – Oratori antici

Oamenii cu abilități de vorbire publică dobândesc întotdeauna cu ușurință

statutul de lider în rândul prietenilor, colegilor și obțin rapid succesul în multe
probleme. Este imposibil să-ți imaginezi un politician care nu știe să vorbească
logic și într-o manieră structurată. De-a lungul istoriei omenirii, au apărut oameni
ale căror abilități oratorice au atins un nivel remarcabil. Astfel de oameni pot fi
numiți pe bună dreptate oratorii mari.
Oratorul și-a început dezvoltarea în Grecia antică, ale căror secrete sunt încă
utilizate. Erau deja foarte mulți meșteri care să vorbească frumos la acea vreme.
Lista figurilor proeminente include oratorii atât de mari precum Pericles, Cicero,
Lisia, Demostene, Aristotel și alții. În special, Lysias și Demosthenes ar trebui
evidențiate, deoarece aceste mari oratorii au fost egale cu toate generațiile
ulterioare.
Lysias a fost un excelent orator judiciar din cele mai vechi timpuri, ale cărui
discursuri s-au distins întotdeauna prin originalitate, expresivitate și unicitate. S-a
gândit bine și a elaborat cu atenție fiecare detaliu al textului său. Ironia a fost
adesea prezentă în discursurile acestui vorbitor, care a stârnit o mare simpatie în
rândul publicului. În același timp, discursul era întotdeauna scurt, nu conținea
nimic de prisos. Discursul lui Lysis este considerat standard pentru vorbitorii din
întreaga lume.

5
 Un alt mare orator, cu care multe persoane publice erau egale, a fost
Demostene. Această persoană este considerată un geniu, deoarece pentru a deveni
orator, a trebuit să se schimbe foarte mult în sine. De la naștere, Demostene a avut
o voce slabă și respirație scurtă.

Printr-o pregătire îndelungată și riguroasă, folosind diverse metode, a fost

capabil să obțină rezultate strălucitoare și a devenit unul dintre cei mai buni
vorbitori din toate timpurile. Dicția, discursul său frumos și de înțeles nu putea fi
decât invidiat. Discursurile acestui cunoscut vorbitor erau strălucitoare, expresiile
lor erau scurte și laconice.

6
 Capitolul 6 – Oratori din lumea contemporană

Vladimir Vladimirovici Putin

Vladimir Vladimirovici este poate cel mai cunoscut vorbitor politic rus al
vremurilor noastre. Vorbește ușor, folosind un pic de umor în discursul său.
Discursurile sale sunt întotdeauna bine gândite, nu conțin nimic de prisos.
Gesturile mâinilor sunt netede, ceea ce nu distrage deloc oamenii și subliniază încă
o dată încrederea.

Acest politician se distinge prin reținere și calm atunci când comunică cu

oameni sau colegi, nepermițându-și să spună un cuvânt dur sau nepoliticos. El
răspunde întotdeauna la întrebările oamenilor în mod clar, deoarece este bine
versat în multe sfere ale vieții.

Capitolul 7 – Despre oratorie, opinii, păreri

”Ce înseamnă, ultimativ, calitatea de „a fi un bun orator”? În mod automat,

câteva lucruri de importanţă vitală în construcţia unei personalităţi autentice.
Am mai scris şi în trecut despre oratorie, însă am evitat să mă refer la două
stereotipuri de care această străveche artă e însoţită de-a lungul istoriei culturii şi,
cu precădere, în epoca modernă. Mă gândesc, mai întâi, la stereotipul-
scuză invocat, amintit, auzit, fredonat, identificat de diverşi semeni de-ai noştri cu
7
atâtea ocazii, încât a devenit, cred, în mentalitarul colectiv, principiu de existenţă
socială. Ni se spune - nu-i aşa? -, cu implicaţii lămuritoare, că un anumit individ
important (o „somitate” de obicei, necesarmente într-un domeniu extrem de vizibil,
deoarece, altfel, informaţia nu ar avea nici un sens!) rămâne, orice s-ar zice, un
stâlp al istoriei contemporane, dar este dezavantajat, bietul de el, în apariţiile
publice, de o înnăscută inabilitate retorică. „Nu se dovedeşte un bun orator!”
declară, ritos, aplaudacii infatigabili ai respectivului, sugerând, fără mari subtilităţi,
că, în amănuntul în cauză, s-ar afla posibila receptare comunitară proastă a
„faimosului” om. Se induce prezumţia că audienţa superficială nu vede, vai,
dincolo de aparenţele înşelătoare ale unei (sărmane!) prestaţii discursive, ratând,
iată, substanţa incontestabilă, ideaţia remarcabilă, valoarea morală şi umană a
„excepţionalului” ins. Iar asta nu este tot! Prejudecata „explicativă” soseşte, la
pachet, alături de o insidioasă ramificaţie „acuzatoare”, un al doilea „stereotip”
aşadar, stereotipul-blam. Noua prejudecată a fost, la rându-i, de atâtea ori,
teoretizată, menţionată, impusă, asumată, încât, probabil, se bucură astăzi de o
nemeritată prezenţă în conştiinţa grupului. „Aşa-numiţii buni oratori sunt, de fapt,
impostori!” afirmă, la fel de ritos, exsanguinaţii vorbitului public. „Retorii”
eficienţi reprezintă, în viziunea detractorilor, cel mult nişte „actori” iscusiţi, adică
personaje de „suprafaţă”, cu talentul (desigur, nativ, venit din pronie divină şi nu
din munca pesonală!) performanţei scenice. Se vădesc, mai devreme sau mai
târziu, lipsiţi de fundamentele intelectului veritabil şi, mai ales, de virtuţile culturii
adevărate.
Să admitem: conform logicii de mai sus, cei mai deştepţi, mai erudiţi, mai
etici şi mai fini pământeni din istorie, de la noi şi de aiurea, au fost şi vor fi
întotdeauna îngălaţii, agramaţii, incoerenţii, defazaţii, tăcuţii şi derutaţii!
Incapacitatea de a comunica, inteligibil, cu cei din jur ar deconspira deci un
cod de „distincţie” socială, un cifru de „efervescenţă” intelectuală, un semn de
„ascendenţă” psihologică, socială, emoţională şi - de ce nu? - chiar educaţională.
Impotenţa discursivă ascunde, eventual, „geniul”, în timp ce, oroare,
excelenta prestaţie oratorică acoperă, şiret, „fariseismul” grosier. Bine, recunosc,
nu trebuie să ne arătăm prea surprinşi! Nu constituie aceasta singura aberaţie din
interiorul mecanicii vieţii. În fiecare clipă de „vieţuire” telurică, din motive
multiple, toate legate însă de biologia noastră limitată şi limitativă, ne descoperim
expuşi erorilor de percepţie. Trăim, din perspectivă filozofică, în relativismul
fenomenologic al lui Edmund Husserl, iar, din unghi ştiinţific, în indeterminarea
(incertitudinea!) formulată matematic de Werner Heisenberg. Plutim în
ambiguitate, ca să fiu mai precis, o ambiguitate transformată, pe parcursul
evoluţiei, în cea de-a doua natură umană. În ciuda fatalităţii, nu avem cum să
preluăm totuşi (complet nedigerate cu instrumentarul hermeneutic!) straniile
stereotipuri deja descrise.
8
 Ce înseamnă, ultimativ, calitatea de „a fi un bun orator”? În mod automat,
câteva lucruri de importanţă vitală în construcţia unei personalităţi autentice. În
primul rând, cunoaşterea perfectă a limbii în care te exprimi. Nu poţi exersa, se
înţelege, activitatea retorică fără a deţine, în prealabil, o maximă competenţă
lingistică. Apoi, în al doilea rând, oratorul - obligatoriu în raport cu onorabilitatea
prestaţiei sale publice! – stăpâneşte, cu asupra de măsură, subiectul despre care
vorbeşte. Are, prin urmare, cel puţin mai multă informaţie în materie, dacă nu chiar
erudiţie pură, decât cei cărora li se adresează, „controlându-i” prin relevanţa
materialului expus, i.e. prin substanţă.
În al treilea rând, bunul vorbitor deţine virtutea coerenţei, practic, „inima”
unui discurs strălucit, cea care pompează „sângele” autenticităţii în „venele”
elocinţei. Oratorul genuin e inteligent, demonstrându-şi abilitatea de a comunica
impecabil şi de a se situa, simultan, pe o multitudine de „lungimi de undă”.
Finalmente, el dezvăluie o senzorialitate singulară, „simţind” publicul, intrând în
subiectivitatea tuturor ascultătorilor şi făcându-i empatici. Aici îi vedem puterea
psihologică, acea „charismă” care rămâne o ştiinţă a seducţiei şi dominării,
întocmai precum mesmerismul, iar nu un atribut natural, ca frumuseţea fizică
bunăoară.
De aceea, susţin că ar trebui să ne călăuzească o logică diferită în aprecierea
oratoriei, rezumată de parafraza unei constatări antice: in verbo veritas.”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din
cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Capitolul 8 – Bibliografie

1. https://www.dictie.ro/ce-este-oratoria/
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Oratorie
3. https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/despre-oratorie--186085.html
4. https://vit-vladimir.ru/ro/drevnie-oratory-grecii-velikie-oratory-
grecii-sofisty--/