DREPT CIVIL

ANUL I
 ACTUL JURIDIC CIVIL: este o manifestare de voință făcută cu intenția de a
produce efecte juridice, respectiv de a da naștere, de a modifica sau de a strânge un raport
juridic civil concret.
Clasificarea:
În funcție de numărul părților: unilaterale, bilaterale și plurilaterale
EXCEPȚIE : testamentul, contractele, contractul de societate.
În funcție de sensul urmărit la încheierea lor,:
Acte juridice cu titlu oneros care se subclasifică în: comutative și aleatorii
Acte juridice cu titlu care se subclasifică în: Libertăți și acte dezinteresare
Acele acte cu titlu gratuit prin care se procură un folos patrimonial unei alte persoane
fără a se diminua patrimoniul dispunătorului
În funcție de importanța lor: de conservare, de administrare, de dispoziție
În funcție de modul lor de formare, distingem: consensuale, solemne și reale
În funcție de conținutul lor: Patrimoniale și Nepatrimoniale
În funcție de momentul în care își produc efectele: vii și pentru cauză de moarte
În funcție de rolul voinței părților: subiectiv și condiție
O categorie intermediară o reprezintă contractele de adeziune, al cărui conținut este
prestabilit de una dintre părți.
În funcție de legătura lor cu modalitățile: pure și simple, și afectate de modalități
În funcție de raportul dintre ele: principal și accesoriu
În funcție de legătura cu cauza sau scopul: cauzal și abstract
În funcție de modalitatea încheierii: strict personal și care poate fi încheiat prin
reprezentant.
În funcție de reglementarea și denumirea lor legală: numite/ tipice și nenumite / atipice
În funcție de modul de executare al actelor civile: cu executare dintr-o dată, cu
executare succesivă
 CONDIȚIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL: capacitatea, consimțământul, obiectul,
cauza și forma ad validitatem.
Primele 4 condiții reprezintă condiții de fond, iar ultima reprezintă condiția de formă.
Capacitatea: aptitudinea subiectului de drept civil, de a deveni titular de drepturi și
obligații civile prin încheierea de acte juridice civile. Este: De folosință și De exercițiu
Capacitatea este o stare de drept prevăzută de lege
Consimțământul: hotărârea de a încheia un act juridic civil și poate să fie expres sau
tacit. Este tacit atunci când se deduce în mod implicit din anumite manifestări, iar acesta
Obiectul actului juridic civil: obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică.
obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.
actul juridic civil este o condiție de font esențială de validitate și generală a actului
juridic civil.
Cerințele de valabilitate ale obiectelor actelor juridice civile: să fie determinat/
determinabil; să fie licit; să existe; fie posibil: să fie în circuitul civil și să fie o faptă personală
a celui care se obligă.
Cauza sau scopul actului juridic civil: este motivul care determină pe fiecare parte
să încheie actul juridic civil.
Se face distincția între cauza imediată, adică aceeași în cadrul fiecărei categorii de
acte juridice civile și cauza mediată, adică cea care este diferită chiar în cadrul fiecărei
categorii ale aceleași categorii de acte juridice civile.
Condițiile de valabilitate ale cauzei: Să existe, Să fie licită și Să fie morală.
Sancțiunea: nulitatea absolută a actului juridic civil.
Proba cauzei: Cauza valabilă este prezumată până la proba contrarie. contractul este
valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută, în consecință cel ce invocă
inexistența sau nevalabilitatea cauzei trebuie să probeze acest lucru.
Forma actului juridic civil: modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință
făcută cu intenția de a da naștere, modifica, sau stinge un raport juridic civil.
Principiului consensualismului: acea regulă de drept potrivit căreia simpla
manifestare de voință nu este numai necesară dar și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naștere în mod valabil.
Clasificarea condiției de formă ale actului juridic civil:
1. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil ad validitatem,
Caracterele ad validitatem: Reprezintă un element esențial al actului juridic civil;
Este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință; Este exclusivă în sensul că pentru un
anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită formă.
Cerințele necesare pentru asigurarea formei ad validitatem: Toate clauzele actului
juridic trebuie să îmbrace forma cerută ad validitatem. Actul juridic aflat în interdependență
cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace și el forma solemnă. Actul juridic prin care se
modifică un act juridic solemn trebuie să îmbrace și el forma solemnă. Actul juridic care
determină ineficiența unui act juridic solemn trebuie și el să îmbrace forma solemnă
2. Forma cerută de lege pentru probarea actului juridic = forma ad probationem, este
constituită prin 2 procedee juridice: Pentru o anumită categorie de acte juridice și instituirea
formei ad probationem pentru anumite acte juridice
3. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terț a actului juridic civil,
 EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL: drepturile subiective civile și obligațiile
civile cărora actul juridic civil dă naștere, le modifică sau le stinge.
Determinarea efectelor actului juridic civil: stabilirea drepturilor subiective civile și
a obligațiilor corelative pe care actul juridic civil le naște, modifică sau stinge.
Faze/ etape: Probarea actului juridic civil și Interpretarea clauzelor actului juridic civil
Principiile efectelor actului juridic civil: acele reguli de drept civil care arată modul
în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiții și față de cine se produc aceste
efecte.
Principii ale efectelor actului juridic civil: Principiul forței obligatorii a actului
juridic civil, Principiul irevocabilității actului juridic civil și Principiul relativității actului
juridic civil.
1. Principiul forței obligatorii a actului juridic civil: ”PACTA SUNT SERVANTA”
Are ca fundament 2 aspecte: Necesitatea asigurării stabilității și siguranței
raporturilor juridice civile și Necesitatea respectării cuvântului dat
Excepții: cazuri de restrângere sau extindere a forței obligatorii
Excepție de la forța obligatorie a unui contract : Legea recunoaște uneia dintre
părțile actului juridic civil dreptul de a modifica unilateral actul juridic civil fără acordul
celeilalte păți.
2. Principiul irevocabilității actului juridic civil: MUTUUS CONSENSUS,
MUTUUS DISSENSUS
Excepții: Excepții de la irevocabilitatea actului juridic civil bilateral. Și Excepții de la
irevocabilitatea actului juridic civil unilateral
3. Principiul relativității actului juridic civil: RES INTER ALIOS ACTA, ALIIS
NEQUE NOCERE, NEQUE PRODESSE POTEST
PARTE , TERȚ , AVÂND-CAUZĂ:
Noțiunea de parte: se înțelege acea persoană care încheie actul juridic civil fie
personal, fie prin reprezentare și în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului
respectiv.
Noțiunea de terț: se înțelege acea persoană care nu participă nici direct nici prin
reprezentant la încheierea actului juridic civil
Noțiunea de având-cauza: se înțeleg acele persoane care deși nu participă nici direct,
nici personal și nici prin reprezentant la încheierea actului juridic civil, suportă totuși efectele
acestuia ca urmare a legăturii juridice cu una dintre părțile actului juridic civil. Aceștia sunt:
Succesorii universali, Succesorii cu titlu universal, Succesorii cu titlu particular și Creditorii
chirografari
Excepții de la principiul relativității: Singura excepție reală de la principiul
relativității efectelor actului juridic civil este stipulația pentru altul, contractul în folosul unei
terțe persoane.
 NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.
Nulitatea: sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor
juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
trăsăturile caracteristice:
– este o sancţiune de drept civil şi o cauză de ineficacitate a actului juridic civil;
– priveşte, numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu.
– intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de
validitate ale actului juridic
– constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate
pentru încheierea sa valabilă, deci nu priveşte, întotdeauna, actul juridic în întregul lui;
– pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor
actului juridic, se recurge la finalitatea legii,
– momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este
acela al încheierii actului juridic.
–nu intervine dacă, printr-o normă specială se dispune altfel
Funcţiile nulităţii : are atât un rol preventiv, cât şi un rol represiv.
Clasificarea nulităţilor: absolută şi relativă; parţială şi totală; expresă şi virtuală; de
fond şi de formă; amiabile, judiciare şi de drept.  Clauzele considerate
nescrise
Nulitatea absolută: aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, care instituie o condiţie
de validitate pentru încheierea actului juridic.
Nulitatea relativă: aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual care instituie
o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
Nulitatea parţială: acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului
juridic civil, celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.
nulitatea parţială presupune un act juridic cu un conţinut complex,
Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută ca atare într-o
dispoziţie legală.
Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de
lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de
validitate a actului juridic civil
Nulitatea de fond: acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei
condiţii de fond a actului juridic civil
Nulitatea de formă: acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute
ad validitatem.
Nulitatea de drept operează direct în temeiul legii, fără a mai fi necesară pronunțarea
nulității de către instanță sau declararea ei pe cale amiabilă.
 APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP: înseamnă încadrarea acestor norme în
situaţii concrete, cărora să li se poată potrivi, sau, invers, determinarea acelor situaţii concrete
din punct de vedere temporal cărora li se potrivesc sau care se încadrează în respectivele
norme de drept civil.
Conflictul de legi în timp apare în ipoteza în care o pluralitate de norme juridice
succesive diferite ca şi conţinut are vocaţia de a reglementa simultan o anumită situaţie
juridică. În această ipoteză, aptitudinea de a reglementa conflictul apărut o are dreptul
tranzitoriu sau dreptul intertemporal, reprezentat de ansamblul reglementărilor şi teoriilor ce
stabilesc raporturile dintre legile care se succed în timp.
Pentru a fi în prezenţa unui conflict de legi în timp este necesară îndeplinirea a două
condiţii cumulative:
1. să fie vorba de un act, fapt sau situaţie juridică care a luat naştere sub imperiul
vechii reglementări şi continuă să producă efecte şi după intrarea în vigoare a noii legi;
2. cele două dispoziţii legale succesive să reglementeze diferit actul, faptul sau situaţia
juridică respectivă.
Între momentul iniţial de intrare în vigoare şi momentul final al legii se situează timpul
de aplicare a legii.
principii ale aplicării legii civile în timp: principiul neretroactivităţii și principiul
aplicării imediate a legii noi. Excepţie: supravieţuirea legii civile vechi.
- facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii
juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse
de acea situaţie juridică înainte de acest moment;
- facta pendentia, adică situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau
stingere la data intrării în vigoare a legii noi;
- facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după
intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectele viitoare ale situaţiilor juridice trecute.
Neretroactivitatea legii civile: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare.
Aceasta nu are putere retroactivă”. Principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridică
potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, nu şi
situaţiilor anterioare acestei date sau tempus regit actum.
Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi este o excepţie de la principiul
aplicării imediate a legii civile noi care presupune aplicarea legii civile vechi la unele situaţii
determinate apărute sub imperiul legii civile noi, ca urmare a unei prevederi legale exprese.
 PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ:
Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau,
după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Prescripţia extinctivă, reprezintă o instituţie de o importanţă covârşitoare în toate
ramurile dreptului, necesară oricărui sistem juridic, reprezentând o modalitate eficientă de
asigurare a stabilităţii şi securităţii în raporturile juridice, menită să asigure înlăturarea
incertitudinii din circuitul civil.
prescripţia extinctivă este înţeleasă ca acea sancţiune care stinge dreptul la acţiune
neexercitat înăuntrul termenului prescris de lege.
Domeniul prescripţiei extinctive: determinarea sferei drepturilor subiective civile
prescriptibile, care trebuie deosebite de cele imprescriptibile extinctiv.
Criteriul principal de delimitare a domeniului prescripţiei extinctive îl reprezintă
natura drepturilor subiective civile. Sunt: domeniul prescripţiei extinctive în categoria
drepturilor patrimoniale şi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale
nepatrimoniale.
Drepturi patrimoniale imprescriptibile extinctiv: dreptul la acţiune este
imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul
dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.

Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale

Drepturi patrimoniale prescriptibile extinctiv, reprezintă principalul domeniu al
prescripţiei, alcătuit îndeosebi din drepturile de creanţă.
Distincţia dintre drepturile la acţiune având un obiect patrimonial şi cele care nu au
un obiect patrimonial aste aceea că, în primul caz, regula o constituie prescriptibilitatea
dreptului la acţiune, excepţiile fiind prevăzute de lege, iar, în al doilea caz, regula este dată de
imptrescriptibilitatea dreptului la acţiune, excepţiile fiind prevăzute în mod expres de lege.
prescriptibilitatea este rezervată, în principal, drepturilor subiective patrimoniale,
legea poate stabili şi alte categorii de drepturi care, deşi nu se înscriu sferei drepturilor
patrimoniale, sunt de asemenea, prescriptibile.

Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

Drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, acţiunea prin
care se tinde la protecţia acestora nefiind limitată în timp, tocmai avându-se în vedere
caracterul perpetuu al unor asemenea drepturi, inseparabile de persoana umană.
este imprescriptibilă acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, în afară de
cazul în care prin lege se dispune altfel. Atunci când prin lege se dispune altfel, acţiunile
nepatrimoniale sunt prescriptibile extinctiv.
Sunt calificate ca atare: acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei sau de
mama copilului; acţiunea în anularea adopţiei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la
descoperirea erorii sau a dolului, dar nu mai târziu de 2 ani de la data încheierii adopţiei și
acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni
 Unele probleme speciale privind domeniul prescripției extinctive
1. Situaţia drepturilor accesorii: în măsura în care dreptul principal este
prescriptibil, atunci şi aceste drepturi accesorii sunt supuse aceluiaşi regim.
consecinţe principale: imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu şi prescripţia dreptului la acţiune privind un
drept accesoriu nu atrage şi prescripţia dreptului la acţiune privind un drept principal.
2. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată: principală nu atrage
stingerea dreptului la acţiunea ipotecară.
3. Compensaţia şi dreptul de retenţie: prescripţiei în cazul creanţelor reciproce,
stabilind că aceasta nu este de natură să împiedice stingerea lor prin compensaţie, după cum
nu este de natură să împiedice exercitarea dreptului de retenţie, dar cu condiţia ca dreptul de
acţiune să nu fi fost stins în momentul în care s-ar fi putut opune fie compensaţia, fie dreptul
de retenţie

Începutul, suspendarea și întreruperea prescripției extinctive

În cazul obligaţiilor de a da sau a face, prescripţia începe să curgă de la data când
obligaţia devine exigibilă şi creditorul trebuia astfel să o execute.
dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă,
prescripţia începe să curgă de la data la care termenul sau condiţia s-au împlinit
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act
anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul.
Dreptul la acţiunea în executarea unor prestaţii succesive începe să curgă de la data la
care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data
ultimei prestaţii neexecutate.
Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă de la
momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă invocată.
În cazul dolului, prescripţia începe să curgă, de la momentul descoperirii
manoperelor dolosive care au viciat consinţământul.
în celelalte cazuri de anulare se identifică două momente de la care prescripţia începe
să curgă, respectiv un moment subiectiv determinat de cunoaşterea cauzei şi un moment
obiectiv, determinat de împlinirea termenului de 18 luni din ziua încetării actului.
situaţia în care un terţ faţă de contract ar fi interesat să ceară anularea actului,
stabilindu-se că într-o asemenea ipoteză, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se
dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate.
prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o
faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
actele încheiate de unul dintre soţi, care prejudiciază grav interesele familiei şi când
soţul neparticipant la întocmirea actului respectiv poate cere anularea acestuia în termen de un
an, care începe să curgă de la data la care soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.
Prin întreruperea cursului prescripţiei extinctive urmează a se înţelege acea modificare
a cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze
întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.
prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, a
dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.
Prescripţia se întrerupe şi prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau
arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, etc
 Repunerea în termenul de prescripție: reprezinta o masura exceptionala, putand fi
definita ca beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, in conditiile anume
prevazute, in temeiul caruia acestia isi poate valorifica drepturile chiar daca termenul de
prescriptie extinctiva s-a implinit.
Repunerea in termenul de prescriptie extinctiva nu poate fi dispusa decat daca partea
si-a exercitat dreptul la actiune inainte de implinirea unui termen de 30 de zile, socotit din
ziua in care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca incetarea motivelor care au justificat depasirea
termenului de prescriptie. 
conditii:
a) in primul rand, trebuie sa existe o cerere de chemare in judecata, adica o exercitare a
dreptului la actiune, facuta dupa ce termenul legal de prescriptie s-a implinit;
b) depasirea termenului de introducere a actiunii sa se fi datorat unor „cauze temeinic
justificate”. 
c) introducerea actiunii trebuie sa fi fost facuta in termen de cel mult o luna de la
incetarea cauzelor care au justificat depasirea termenului de prescriptie.
d) repunerea in termen sa fie stabilita de instanta prin hotarare motivata 
DREPT CIVIL
ANUL II
 DREPTURILE REALE PRINCIPALE

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ:

formele dreptului de proprietate: a) în funcţie de subiectele dreptului de proprietate; b)
după modurile de dobândire; c) după distincţia dacă dreptul de proprietate nu este sau este
afectat de modalităţi; d) după existenţa unor regimuri juridice diferite.
Principala distincţie a formelor de proprietate este după regimul juridic: dreptul de
proprietate publică şi dreptul de proprietate privată.
Titularii dreptului de proprietate publică: statul și unitățile administrativ teritoriale.
domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute din Constituție, din cele stabilite
prin anexa ce face parte integrantă din lege, și orice alte bunuri care prin natura lor sunt de uz
sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ teritoriale.
Caracterele juridice specifice dreptului de proprietate publică: Inalienabil,
Imprescriptibil: extinctiv si achizitiv și Insesizabil
Dreptul de proprietate publică se exercită, în planul dreptului civil, direct şi nemijlocit
de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează
prin intermediu1 unor alte subiecte de drept
Stingerea dreptului de administrare publică apare în mod firesc ca o simetrie a
modului de naştere, care acţionează ca un principiu în actele şi faptele juridice
 DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ:
proprietatea privată este dominantă şi aceasta pentru că bunurile ce o compun sunt în
circuitul civil general, ceea ce face punerea lor în valoare pentru asigurarea nevoilor materiale
permanente ale membrilor societăţii.
proprietatea publică este scoasă din circuit civil, pe când proprietatea privată este
caracterizată tocmai prin aceea că se află în comerţ şi cu cât circuitul ei este mai sănătos şi
mai rapid, are  loc şi o dezvoltare a unei economii concurenţiale în interesul general şi
particular al societăţii. 
dreptul de proprietate privată: acel drept real subiectiv ce aparţine persoanelor
fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor
mobile şi imobile, drept ce conferă tilularilor săi dreptul de posesie, folosinţă  şi dispoziţie,
prerogative care se exercită în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu,
titularii dreptului de proprietate privată: persoanele fizice/juridice de drept privat,
statul și unitățile administrativ teritoriale
  Obiectul dreptului de proprietate privată trebuie privit prin prisma persoanelor în
a căror patrimoniu acesta poate fi identificat.
 Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată: Exclusiv, excepții: în
primul rând atunci când legea sau voința proprietarului de a dispune altfel, absolut și
perpetuu
Limitări sau îngrădiri ale dreptului/ în exercițiul dreptului de proprietate
privată: Legale, Convenționale și Judiciare
Limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate privată, legea poate limita
exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public ori în interes privat.
Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desființate temporar prin acordul
parților nu înainte ca pentru opozabilitatea față de terți aceasta să facă obiectul formalităților
de publicitate prevăzute de lege.
situații: Folosirea apelor, Picătura streșinii casei , Distanța și lucrările intermediare
cerute pentru anumite construcții, lucrări și plantații
Regimul juridic al construcțiilor proprietate privată :
Construcțiile pot fi înstrăinate prin simplul acord al parților. Însă cu titlu excepțional
de la această regulă există mai multe excepții : Forma autentică pentru actul de înstrăinare
între vii, Obținerea unei autorizații sau aprobări prealabile pentru înstrăinarea dreptului de
proprietate asupra construcției.
 MODALITĂȚILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
PRIVATĂ
Dreptul de proprietate se prezintă ca fiind pur şi simplu sau afectat de modalităţi.
Dreptul de proprietate pur şi simplu este acel drept care aparţine unei singure
persoane şi dobândit de către proprietarul său în mod actual, sigur şi irevocabil, fără ca în
existenţa sa patrimoniul acestuia să depindă de un eveniment sau de o împrejurare viitoare
care ar putea să îl desfiinţeze prin rezoluţiune, revocare sau anulare.
Dreptul de proprietate afectat de modalităţi există atunci când îi sunt modificate
caracterele generale, în sensul că existenţa sa în patrimoniul unei persoane este incertă, o altă
persoană exercitând atributele sale, sau poate să aparţină deopotrivă şi concomitent la doi sau
mai mulţi subiecţi de drept, fiecare dintre aceştia având vocaţie la o parte din acest drept.
Proprietatea pură şi simplă este regula iar proprietatea afectată de modalităţi este
excepţia.
dreptul de proprietare privată poate fi afectat de modalități juridice, în sensul că fie
este un drept de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri care aparțin simultan și
concomitent mai multor titulari, fie existența viitoare a dreptului din patrimoniul titularului
este legată de un eveniment sau o împrejurare prevăzută de legiuitor, ori care poate fi stabilită
prin voința omului.
Modalitățile dreptului de proprietate sunt acele moduri care afectează dreptul de
proprietate în sensul că aduc puterii proprietarului anumite restricții, fără ca proprietatea să fie
dezmembrată.
modalități ale dreptului de proprietate privată sunt: a) proprietatea comună cu
formele ei, proprietatea pe cote-părți și Proprietatea în devălmășie, b) proprietatea
rezolubilă sau condițională, c) proprietatea anulabilă, d) proprietatea periodică
 ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE: acea acțiune reală prin care proprietarul care a
pierdut bunul sau, cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra
bunului și restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
caractere juridice: este imprescriptibilă, sub aspect extinctiv, nu se stinge decât o
dată cu stingerea dreptului de proprietate.
Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni reale :
Acțiunea în revendicare și acțiunea posesorie:
în situația admiterii acțiunii în revendicare, reclamantul dobândește posesia asupra
bunului revendicat, însă este vorba doar de un efect accesoriu al admiterii acțiunii în
revendicare, cel principal fiind recunoașterea dreptului de proprietate.
Dacă acțiunea posesorie poate fi exercitată de simplu posesor, admiterea acțiunii în
revendicare implică, printre altele și dovedirea/ probarea dreptului de proprietate al
reclamantului asupra bunului revendicat.
acțiunea posesorie trebuie exercitată într-un interval scurt de timp, acțiunea în
revendicare este imprescriptibilă extinctiv.
Hotărârea nu are putere de lucru judecat în petitoriu, hotărârea prin care s-a admis
acțiunea în revendicare are putere de lucru judecat și în posesoriu,
Acțiunea în revendicare și acțiunea confesorie :
Acțiunea confesorie este acea acțiune în justiție prin care se urmărește apărarea unui
dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, solicitându-se instanței să îl oblige pe
pârât să permită reclamantului exercitarea deplină și netulburată a dreptului real principal.
Acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie: Dreptul la acțiune negatorie este
imprescriptibil.
Acțiunea negatorie este acea acțiune în justiție prin care se contestă existența unui
dezmembrământ al dreptului de proprietate privată.
Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire: Acțiunea în grănițuire este acea
acțiune în justiție prin care se solicită instanței determinarea prin semne exterioare a liniei
despărțitoare dintre 2 fonduri vecine.
Calitatea procesuală în cadrul acțiunii în revendicare : Într-o acțiune în
revendicare, calitatea procesuală activă aparține proprietarului, iar calitatea procesuală pasivă
revine celui care stăpânește, ca posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat. În raporturile
dintre coproprietari nu poate fi folosită acțiunea în revendicare, titularii având drepturi
simultane și concurente asupra bunului respectiv.
 DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE: Acele drepturi
reale principale derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului,
care se constituie sau dobandesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din continutul
juridic al dreptului de proprietate.
Ele nu desfiinteaza dreptul de proprietate, ci doar il golesc sau il restrang, in sensul ca
proprietarul este ingradit sau lipsit de plenitudinea atributelor proprietatii
Dreptul de proprietate este un drept total, având un caracter absolut, însă există și
cazuri excepționale când unul dintre atributele recunoscute de lege proprietarului sunt
desprinse din conținutul juridic al dreptului sau, alcătuind un alt drept real constituit, sau în
favoarea unei alte persoane. 
Dezmembrămintele: sunt drepturi reale rezultate prin desprinderea, ori limitarea unor
atribute din conținutul dreptului de proprietate asupra bunurilor. Ele sunt opozabile atât
terților, cât și proprietarului. 
⁃ sunt: dreptul de superficie, uzufruct, uz, abitație, servitute.
toate aceste drepturi reale principale derivate pot fi constituite sau dobandite numai
asupra bunurilor care se afla in proprietatea privata.
 POSESIA: nu poate constitui posesie stăpânirea unui bun corporal de către un
detentor precar, precum și: locatarul, comodatarul, depozitarul și creditorul gajist, titularul
dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitație etc.
 detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile și în
limitele prevăzute de lege
 Posesia este o stare de fapt și nu una de drept și în consecință creează o prezumție de
posesie și una de proprietate.
- Detenția precară odată dovedită se presupune că se menține până la proba
intervertirii sale. Intervertire=răsturnare, sau o schimbare a ordinii titlurilor.
- Posesorul unui bun este considerat a fi proprietar până la proba contrarie, cu excepția
imobilelor înscrise în cartea funciară. 
 Caracterele juridice ale posesiei: Posesia se bazează pe intenția unei persoane de a
poseda bunul pentru sine, în cazul în care această intenție lipsește, Posesia intervine numai în
cazul drepturilor reale nu și în cazul drepturilor de creanță și Posesia exercitată cu bună
credință face să nască un drept, probabil de proprietate, sau un alt drept real.
Elementele posesiei: un element material și altul psihologic. 
 Elementul material presupune contactul exercitat în mod direct asupra bunului
inclusiv prin anumite acte materiale ori juridice. poate varia în funcție de doi factori: În
funcție de natura fizică a lucrului și În funcție de dreptul real invocat de cel care exercită
“corpus”.
  Elementul psihologic (animus) constă în intenția, sau voința persoanei care deține
lucrul de a exercita posesia pentru sine așa cum ar fi exercitat-o proprietarul sau titularul unui
drept real. Elementul animus nu reprezintă neapărat voința posesorului de a se comporta ca un
adevărat proprietar, ci numai intenția efectivă de a poseda pentru el.
Posesia și detenția precară:
 Precaritatea sau detenția precară în opoziție cu posesia este o stare de drept. Această
stare rezultă întotdeauna dintr-un titlu. Tolerat-chiriaș fără titlu (nu încheie contract) detent
precar- chiriaș cu contract (încheie contract) încheie un titlu.
  Detenția precară: folosința exercitată în fapt asupra unui lucru cu permisiunea
proprietarului în seama unui titlu încheiat cu acesta.
 Caracterele juridice detenției precare: Folosirea în fapt, O folosire în drept și
Restituirea bunului.
obiectul precarității: lucrul folosit, sau stăpânit de către detentor cu permisiunea
proprietarului, primul având obligația de a restituii bunul la data convenită cu al doilea, cu
proprietarul.
 Comparație între posesie și detenție precară: există o deosebire de natura juridică.
posesia și detenția precară se diferențiază în mod substanțial: Trebuie făcută diferența
între starea de fapt și existența unui titlu și Trebuie făcută diferențierea între pretenția la
proprietate și recunoașterea dreptului proprietarului. 
Regimul juridic al detenției precare: constă în faptul că stăpânirea, sau folosirea
bunului respectiv, este lipsită de elementul psihologic. În cazul detenției precare, stăpânirea
materială a lucrului se realizează pentru altul și nu pentru sine. 
 modalitatea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, detentorul precar nu
va beneficia niciodată de acest beneficiu. Totuși este util să reținem că în materia precarității
operează PRINCIPIUL IMUTABILITĂȚII,
 intervertirea detenției precare: sunt stabilite cazurile de intervertire a detenției precare
în posesie:- Dacă detentorul precar încheie cu buna credință un act translativ de proprietate cu
titlu particular cu altă persoană decât proprietarul bunului. - Când detentorul precar săvârșește
acte de rezistență neechivoce împotriva posesorului, deoarece acesta din urmă are intenția să
se comporte ca un proprietar. - Când detentorul precar înstrăinează bunul prin act translativ de
proprietate cu titlu particular, cu condiția ca dobânditorul să fie de bună credință.
Dobândirea și încetarea posesiei:
se dobândește prin întrunirea acumulată a celor două elemente corpus și animus. 
Cazuri de încetare: Transformarea sa în detenție precară, Înstrăinarea bunului,
Abandonarea bunul mobil, sau înscrierea în cartea funciară a declarației de renunțare la
dreptul de proprietate asupra unui bun imobil, Etc.
Dovada posesiei: se face prin probațiunea celor două elemente corpus și animus.
Dovada elementului material este simplă și se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv
prin martori, prezumții etc. 
elementul psihologic este mult mai dificil de probat, cel puțin în privința mobilelor, iar
efectele pe care le produce pot conduce la dobândirea dreptului de proprietate, iar dovada
intenției celui care exercită elementul material trebuie să fie făcută cu respectarea a două
tipuri de prezumții: Prezumția de neprecaritate și Prezumția de neintervertire de titlu
Calitățile și viciile posesiei:
 Viciile posesiei reprezintă reversul calităților sale și sunt: discontinuitatea, violența și
clandestinitatea.
 Efectele posesiei: Posesia creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului.
Posesorul de bună credință dobândește în proprietate fructele bunului asupra căruia exercită
posesia. Posesia poate fi apărată cu acțiunile posesorii.
Acțiunile posesorii sunt acele acțiuni în justiție prin care posesorul unui bun imobil,
sau titularul unui alt drept real principal imobiliar susceptibil a fi dobândit prin uzucapiune
urmărește sa își apere posesia împotriva oricărei tulburări sau deposedări. Scopul acestor
acțiuni este acela de a restabili situația de fapt existentă anterior tulburării sau deposedării. 
Caracterele juridice specifice acțiunii posesorii sunt: prin ele poate fi apărată numai
posesia asupra bunurilor imobile; exercițiul acestora este recunoscut și detentorului precar; au
ca scop apărarea simplului fapt al posesiei; se judecă după o procedură specială
Acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare și se clasifică în: acțiunea posesorie
generală
condiții: să nu fi trecut un an de la tulburare, sau deposedare,  reclamantul trebuie să
facă dovada că înainte de tulburare sau deposedare a posedat bunul cel puțin un an și posesia
reclamantului sa fie utilă, adică neviciată.
Acțiunea posesorie specială și Posesia exercitată în termenul și condițiile prevăzute de
lege conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
 MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ:
accesiunea imobiliară artificială
prin moduri de dobândire a dreptului de proprietate, sau a dezmembrămintelor acestuia
putem înțelege totalitatea mijloacelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de
proprietate privata sau dezmembrămintele acestuia.
Sunt: Convenția sau contractul translativ sau constitutiv de drepturi reale, Succesiunea
legala si cea testamentara, Accesiunea, Uzucapiunea, Dobândirea fructelor de către posesorul
de buna credință, Ocupațiunea și Hotărârea judecătorească constitutiva de drepturi
Accesiunea sau incorporațiunea: unirea sau incorporarea unui lucru cu alt lucru
fiecare având proprietari diferiți.
clasificare: Accesiunea imobiliara (naturala/artificiala) Accesiunea mobiliara
Accesiunea Imobiliara are ca obiect numai bunuri imobile. poate fi: naturala si
artificiala.
Accesiunea imobiliara naturala consta in unirea sau incorporarea in mod natural a
doua bunuri imobile având proprietari diferiți dintre care cel puțin bunul principal este imobil.
Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape: este acel tip de accesiune ce ia
naștere in cazurile reglementate de lege si anume: Aluviunea, Avulsiunea, Albiile râurilor,
insule si prundișuri, Accesiunea naturala asupra animalelor
Accesiunea imobiliara artificiala, spre deosebire de cea naturala, se realizează cu
intervenția omului.
Accesiunea imobiliară artificiala se realizează prin fapte săvârșite in activitatea unui
om.
Accesiunea artificiala are loc doar in ipoteza in care exista o incorporare materiala.
categorii de lucrări incidente accesiunii imobiliare artificiale: Lucrări autonome,
cu caracter durabil efectuate cu buna credință si lucrările autonome cu caracter durabil
efectuate cu rea credință și Lucrări adăugate: pot avea numai un caracter durabil.
pot fi: lucrări necesare, lucrări utile și lucrări voluptoase
Accesiunea mobiliara: obținerea unui bun de către o persoana prin munca sa folosind
materialele altuia, ori unirea a doua bunuri mobile ce aparțin la doi proprietari diferiți.
categorii: Specificațiunea, Adjoncțiunea și Confuziunea
Hotărârea judecătorească constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate
ori a altor drepturi reale numai atunci când are un caracter constitutiv sau atributiv de drepturi.
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR

FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAȚII:

Obligația civilă: o legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o
prestație creditorului, iar acesta din urmă are dreptul să obțină prestația datorată.
Gestiunea de afaceri Vizeaza situatia in care o persoana intituala gerant indeplineste
acte juridice sau acte materiale sau fapte juridice in interesul unei persoane numita gerat, fara
a fi fost insarcinat in acest sens si fara sa fi fost obligat dintr-un raport juridic obligational.
Principiul echitatii impune ca geratul sa restituie gerantului toate acele cheltuieli pe
care le a realizat in interesul sau. Obligatia geratului de a l despagubi de gerant nu se naste in
temeiul contractului, ci din lege. Fapta gerantului trebuind sa fie rasplatita.
Plata nedatorata: Plata inseamna executarea in natura a unei obligatii.
partile acestei operatiuni: Solvens=cel care face plata și Accipiens=cel care primeste
Conditii: Sa existe o plata, Intentia solvensului este de a stinge datoria proprie.
Datoria sa nu existe, Pltata unor taxe si impozite nedatorate.
Efecte: Accipiensul este tinut sa restituie ceea ce a primit fara a i se fi datorat.
Conditie: Pentru plata nedatorata, accipiensul sa fi fost de buna credinta. A primit
plata apreciind ca i se cuvine.
Principiu: accipiensul trebuie sa restituie plata in aceasta ipoteza. Exceptie: a primit
plata, cu buna credinta, ca i se datora ceva, si a lasat sa se implineasca termenul de prescriptie,
Imbogatirea fara justa cauza: acel fapt juridic licit pin care a re loc marirea
patrimoniului unei persoane prin micsorarea corelativa a patrimoniului altei persoane, fara ca
intre marire si micsorare sa existe un temei juridic.
Distingem intre conditii materiale fara fusta cauza si conditii juridice: Conditiile
materiale sa existe o imbogatire a paratului, Sa existe o insaracire a reclamantului și Intre
imbogatirea paratului si insaracirea reclamantului sa existe legatura de cauzalitate.
Imbogatirea paratului este rezultatul insaracirii reclamantului.
Conditiile juridice ale actiunii: Imbogatirea si insaracirea sa fie lipsite de o cauza
juridica, Imbogatitul sa fie de buna credinta, și Însaracitul sa nu aiba la dispozitie o alta
actiune in justiei pt realizarea dr lui de creanta.
Efectele imbogatirii. Insaracitul va restitui numaivaloare imbogatrii sale, chiar daca
pieriderea suferita de insaracit e mai mare. Imbogatitul nu va restitui fructele naturale sau
valoarea fructelor civile. Insaracitul are dreptul de a i se restituie numai valoare insaracirii
sale, chiar daca folosoale imbogatirii sale sunt mai mari.
Pt ca restituirea sa fie admisa, e necesar ca imbogatirea sa existe, insaracirea sa
subziste la data introducerii actiunii. Momentul in functie de care se stabileste intinderea
obligatiei de restituie este data intrdoceruu actiunii.
Actiunea in imbogatire fara justa de cauza este supusa term de presriptie de 3 ani, de la
momentul la care insaracitul a cunoscut sau a trebuit sa cunoasca ca insaracirea sa nu a avut
justa cauza precum si persoana imbogatitului.
Diferențele dintre îmbogățirea fără justă cauză și gestiunea de afaceri:
⁃ în situația îmbogățirii fără justă cauză, cel îmbogățit va fi ținut să plătească numai
acea parte care ia adus o suplimentare a patrimoniului să nu fie mai mare decât îmbogățirea
produsă
- Obligațiile geratului și ale gerantului
- Momentul în care acțiunea în restituire poate fi promovată - la gestiunea de afacere
- Acțiunea în restituire care poate fi promovată în toate cazurile de însărăcit.
 RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ: este fapta ilicită generatoare de
prejudicii, reprezintă o parte a răspunderii juridice. Și este acea formă de răspundere juridică,
care intervine în cazul în care se produce o faptă ilicită.
funcții ale răspunderii civile: Funcția educativ preventivă și Funcția reparatorie
tipuri de răspundere civilă delictuală: Răspunderea pentru fapta proprie,
Răspunderea pentru fapta altuia, Răspunderea pentru fapta minorului/ celui pus sub
Interdicție, Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor și Răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri.
Cauzele exoneratoare de răspundere civilă prevăzute de lege: aceste cauze exclud
raportul de cauzalitate. Ele reprezintă acele cauze care exclud existența răspunderii civile
cauze de ne răspundere:
trăsături forța majoră: Exterioritatea, Imprevizibilitatea și Invincibilitatea și
inevitabilitatea
Răspunderea pentru fapta proprie :
Condițiile pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie: Existența
prejudiciului patrimonial, Existența unei fapte ilicite, Existența unui raport de cauzalitate între
fapta ilicită și prejudiciu și Existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul
Răspunderea pentru fapta altei persoane: răspunderea civilă pentru fapta minorului
sau a celui pus sub interdicție și răspunderea civilă a comitenților pentru prejudiciile cauzate
de prepușii lor
Răspunderea pentru fapta minorului sau celui pus sub interdicție: Persoanele al
căror răspundere poate fi atrasă și Identificarea persoanelor pentru care se atrage răspunderea
Condiții generale. Sunt identice cu cele mai sus prezentate necesare pentru atragerea
răspunderii civile, însă analizate din perspectiva persoanei chemate să răspundă pentru fapta
minorului sau a interzisului, cu excepția vinovăției.
Condițiile speciale. scot în evidență faptul că autorul faptei ilicite trebuie să fie un
minor sau interzis judecătoresc, iar fapta să fie săvârșită în perioada în care aceștia se aflau
sau trebuiau să se afle sub supravegherea persoanei responsabile.
Răspunderea comitenților pentru faptelor prepușilor: domeniul său de aplicație
este limitat la raportul de prepușenie. Raportul de prepușenie se naște dintr-un contract de
muncă, dar este posibil ca și în conținutul altor contracte să întâlnim o răspundere de
prepușenie
Condiții generale: sunt incidente o parte din condițiile comune pentru atragerea
răspunderii cu o singură excepție a vinovăției,
Condiții speciale : scot în evidență existența în primul rând a raportului de prepușenie
între comitent și prepus și de asemenea faptul că prepusul a săvârșit fapta ilicită în legătură cu
atribuțiile sau funcțiile care i-au fost încredințate de către comitent
acest tip de răspundere creează 2 prezumții fundamentale de care atât victima
cât și instanța de judecată ar trebui sa țină cont:
- Raport de prepușenie : este unul juridic creat în virtutea consimțământului
comitentului respectiv al prepusului.
- Fapta ilicita: fapta prepusului trebuie să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate
În raport cu victima, prejudiciului trebuie avut în vedere efectul răspunderii. În
cazul în care acest lucru nu poate fi clarificat, comitenții vor fi puși la plata prejudiciului
În privința raportului dintre comitent și prepus se pune problema dreptului de regres pe
care îl are comitentul împotriva prepusului după ce acesta a achitat contravaloarea
prejudiciului și în acest caz comitentul poate formula o astfel de acțiune ținând cont de
aplicabilitatea
 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale sau pentru ruina
edificiului
Paza juridică reprezintă puterea de a exercita în mod legitim și independent
controlul și supravegherea asupra unui animal/lucru, de care se servește în mod direct, ori
indirect, în interes propriu.
Paza materială constă în simpla supraveghere a animalului sau lucrului, realizate
sub autoritatea și în interesul paznicului juridic.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri: intervine indiferent de orice
culpă, în momentul în care un lucru, aflat la un anumit moment în paza unei persoane, creează
un prejudiciu.
Persoanele îndreptățire să invoce răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
pot fi: victima prejudiciului cauzat și succesorii victimei
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, devine incidentă și în cazul
coliziunii unor vehicule, sau în alte cazuri similare.
Condițiile necesare cad în cauza victimei/succesorilor, urmând a le proba în fața
instanței de judecată
trebuie îndeplinite cumulativ sunt: existența prejudiciului, raportul de cauzalitate
între lucru și prejudiciu și lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane
Cauzele de exonerare de răspundere la prejudiciile cauzate de lucruri: “Nu va
exista o obligație de reparare a prejudiciului atunci când acesta a fost cauzat exclusiv de: fapta
victimei însăși, fapta unui terț sau urmarea unui caz de forță majoră
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Acest tip de răspundere este aparte, deoarece, domeniul de aplicare poate fi delimitat
prin noțiunea de animal, de pază, și paznic juridic, dar și de noțiunea de persoană care poate
invoca răspunderea, precum și persoana în sarcina căreia se poate invoca răspunderea.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale va fi una obiectivă în care nu
putem include vinovăția paznicului juridic ca și condiție pentru angajarea răspunderii
acestuia.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului domeniul său de
aplicare este limitat la comportamentul unui edificiu sau al unei construcții.
Această obligație poate fi născută în momentul în care se constată că prejudiciul s-a
produs, urmare a unei lipse de întreținere, sau a unui viciu de construcție.
Condițiile necesare pentru atragerea acestui tip de răspundere: existența
prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului/desprinderea unor părți din acesta
și prejudiciul creat și dovada că ruina a fost determinată de un viciu de construcție sau din
lipsa întreținerii.
Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală dă naștere unui raport obligațional între autorul faptei/
persoana răspunzătoare și victima. Acesta din urma va avea calitatea de creditor.
Obligația de reparație se naște în ipoteza în care sunt îndeplinite toate condițiile de
existență a răspunderii civile delictuale reparatorii. orice prejudiciu dă dreptul la reparație”.
Momentul nașterii dreptului la reparație, respectiv a obligației corelative va coincide
cu acela în care prejudiciul poate fi determinat măcar cu titlu provizoriu. stabilește că odată cu
acesta vor deveni incidente toate dispozițiile referitoare la executarea, transmisiunea,
transformarea și stingerea obligațiilor.
prejudiciul moral se repară indiferent de existența și întinderea prejudiciului
patrimonial.
Repararea prejudiciului moral se face și în lipsa vinovăției autorului faptei ilicite, în
cazul în care prejudiciul este cauzat, de exemplu, printr-o condamnare ilegală.
 Cu ocazia reparării prejudiciului, legiuitorul a urmărit repunerea celui urmărit în
situația anterioară păgubirii și reîntregirea patrimoniului acestuia, astfel încât elementele sala
active să atingă valoarea pe care ar fi avut-o, dacă nu s-ar fi produs fapta ilicită.
repararea prejudiciului, principii: reparării integrale a prejudiciului și reparării in
natura a prejudiciului. în mod excepțional se va recurge la repararea prin echivalent, sub
forma înlocuirii bunului, sau prin orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.
repararea prejudiciului prin echivalent bănesc și repararea prejudiciilor
corporale
echivalentul bănesc : intervine în situația în care executarea în natură a prejudiciului
nu mai este posibilă, ori dacă victima nu este interesată sa fie astfel acordată de persoana
răspunzătoare.
Repararea prejudiciilor corporale - victima care a suferit un prejudiciu corporal are
dreptul să i se acorde și o despăgubire, care să acopere și cheltuielile de îngrijire medicale.
Prejudiciile corporale sunt acele prejudicii care se constituie, urmare a încălcării
drepturilor personale nepatrimoniale, care definesc personalitatea umană: dreptul la
integritate, viață, sănătate.
Reparația se efectuează în toate cazurile sub forma unei indemnizații pecuniare.
întinderea reparației, elemente: pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe
care ar fi putut să-l realizeze și de care a fost lipsită victima și cheltuielile pe care le-a făcut
pentru limitarea prejudiciului
situația specială privitoare la persoana îndreptățită la despăgubire în caz de
deces al victimei: numai cei îndreptățiți la întreținere în timpul vieții victimei vor avea
dreptul la despăgubire și instanța, ținând cont de împrejurările date, poate acorda despăgubiri
și celui care este îndreptățit să fie întreținut în timpul vieții victimei
repararea prejudiciului nepatrimonial. Această reparare se acorda: în caz de
vătămare a integrității corporale sau a sănătății, atunci când se restrâng posibilitățile de viața
familială sau socială și în cazul ascendenților/descendenților/fraților etc.
Drepturile recunoscute acestor persoane pot fi cedate numai printr-o tranzacție, sau
când au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
În rândul sumelor cu titlu de prejudiciu am putea include și cheltuielile de îngrijire
sau de înmormântare.
 EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR: din punct de vedere substanțial este prevăzută în
reglementări care grupează dispozițiile legale referitoare la executarea voluntară sau după caz,
silită a obligațiilor indiferent de natura lor
aspecte specifice răspunderii contractuale cum ar fii rezoluțiunea: rezilierea și
reducerea prestațiilor în egală măsura cauze justificate de neexecutare a obligațiilor
contractuale
Plata reprezintă modul de acțiune voluntară a unei obligații. obligația se stinge prin
plată în cazul în care prestația datorată este executată de bunăvoie
Importanța instituției plății scoate în evidență pe de o parte elementele sale structurale
Și pe de alta parte Punerea în întârziere a creditorului.
Elementele structurale ale plății sunt: subiectele plății, condițiile plății, dovada plății
și imputația plății
Subiectele plății : creditor și debitor
este posibil ca plata să fie făcută și de către o altă persoană care este ținută alături de
debitor în raportul obligațional, de către un fideiusor sau de un creditor chirografar către un
altul și în egală măsura poate fi făcută de către o terță persoană neinteresată
incapacitatea creditorului: plata îl liberează pe debitor numai dacă profită
creditorului
condițiile plății : Obiectul plății îl poate constitui o sumă de bani sau un bun.
Chestiuni de indivizibilități ale plății, principiul potrivit căruia plata trebuie să se
facă integral, scoate în evidență condiția indivizibilității plății în sensul căruia creditorul nu
poate să primească o plata parțială.
Locul plății: condiția locului plății este esențială motiv pentru care trebuie distins între
plata cherabilă și cea portabilă
Plata va fi cherabilă în cazul în care se va face la sediul/domiciliul debitorului
Plata portabila când se efectuează la domiciliu/sediul creditorului sau a altei persoane
Data plății: obligația de plată trebuie executată de îndată cu excepția cazurilor în care
există un termen de scadență stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între acestea ori a uzanțelor
Dovada plății, un alt element pe care îl identificăm în structura acestei operațiuni
juridice, este reprezentat de dovada plății. dacă legea nu prevede altfel, dovada plății se face
prin orice mijloc de probă
Plata ca act juridic se poate manifesta prin remiterea unei chitanțe liberatorii, sau a
înscrisului original al creanței, din partea creditorului
imputația plății, poate fi considerat un ultim element structural al plății și poate
interveni în cazul în care același debitor are mai multe datorii către același creditor, iar
prestațiile sunt fungibile
Prin imputația plății înțelegem indicarea debitorului care are mai multe datorii a
aceleia pe care dorește sa o plătească, în cazul în care plata făcută nu acoperă toate datoriile
scadente
tipuri: Imputația cu acordul parților, Imputația unilaterală, Imputația legală
când intervine imputația legală se vor stinge cu prioritate: Datoriile negarantate sau
cele pentru care creditorul are mai multe garanții personale/reala, Datoriile mai vechi, etc
În toate cazurile de imputație legală plata se impută cu respectarea ordinii: Cheltuielile
de judecată și executare, Ratele, Dobânzile, Penalitățile, Capitalul. Toate acestea se vor plăti
în ordinea cronologică a scadenței
Punerea în întârziere a creditorului : reprezintă un mijloc juridic pus de către
legiuitor la dispoziția debitorului
poate produce următoarele consecințe juridice: Riscul imposibilității de executare se
strămută de la debitor la creditor, Din acel moment debitorul nu mai poate fi ținut să restituie
fructele, Din acel moment creditorul va fi obligat să repare prejudiciile cauzate debitorului
prin întârziere inclusiv cele necesare conservării unui bun
Executarea silită a obligațiilor: legiuitorul pune la dispoziția creditorului o serie de
norme prin care se realizează mai multe remedii ale acelei obligații
În anumite cazuri aceste remedii de neexecutare se pot transforma în diferite forme de
constrângere patrimonială a debitorului, care intervin în tocmai pentru executarea obligației
sale
putem discuta despre executarea directă sau în natură, sau despre executarea indirectă,
însă trebuie avut în vedre faptul că în înaintea declanșării acestor remedii trebuie să avem în
vedere anumite măsuri premergătoare a executării silite a obligației
Executarea silită directă
Executarea silita prin echivalent atunci când executarea în natură, fie că aceasta este
benevolă sau silită, nu mai este posibilă. Când vorbim despre restituire prin echivalent, ne
referim la daune interese.
Daunele interese sunt despăgubiri în bani pe care creditorul este îndreptățit să le
primească de la debitor. în cazul în care obligația nu mai poate fi executată, vorbim despre
toate tipurile de neexecutare – neexecutare totală, executare necorespunzătoare, neexecutarea
la timp a obligației.
Daunele interese sunt de două feluri: compensatorii și moratorii.
Compensatorii sunt despăgubiri în bani datorate creditorului pentru repararea
prejudiciului cauzat pentru neexecutarea obligațiilor – neexecutare totală sau executare
necorespunzătoare. Daunele compensatorii nu se aplică obligațiilor pecuniare.
Daunele compensatorii nu se pot cumula cu executarea silită în natură NICIODATĂ,
deoarece înlocuiesc executarea în natură. În schimb, daunele interese moratorii ce sunt
despăgubiri bănești pentru executarea cu întârziere a obligației, se aplică și obligațiilor
pecuniare, se pot cumula cu executare în natură, deoarece ele vin să acopere prejudiciul doar
pentru întârzierea executării obligației.
Sunt de asemenea posibile clauze de modificare a răspunderii contractuale și anume:
Clauze exoneratoare de răspundere. Clauze de limitare a răspunderii. Clauzele de agravare a
răspunderii.
rezoluțiunea Este o cauza de desfiintare pentru trecut a unui contract uno ictu ca
urmare a unei executari nejustificate si insemnate a obligatiilor de catre una dintre partile
contractului.
Reziliera se realaiza cu prestatie succesiv si produce efecte pt viitor.
Conditii pt rezolutiune: Rezolutinea este sanctiunea cea mai drastica si pt care sunt
cele mai exigente conditii cerute care duce la desfacea contractului și Neexecutarea sa fie
insemnata. Este o conditie de fond necesare a fi intrunite la toate tipurile de rezolutini.
rezilierea și reducerea prestațiilor: Rezilierea contractului este sancțiunea care
intervine în cazul neexecutării, de regulă, culpabile a unei obligații izvorâte dintr-un contract
cu executare succesivă, constând în desfacerea contractului respectiv.
Asemănări între rezoluțiune și reziliere: Pot opera în aceleași modalități: pe cale
judiciară, unilaterală sau de plin drept.
După modul de operare, rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea, poate fi: judiciară,
unilaterală și de plin drept
Deosebiri între rezoluțiune și reziliere: Rezoluțiunea se aplică contractelor cu
executare dintr-o dată; Rezilierea se aplică contractelor cu executare succesivă. Rezoluțiunea
nu intervine atunci când neexecutarea este de mică însemnătate; Rezilierea intervine atunci
când neexecutarea este de mică însemnătate și are caracter repetat. Orice stipulație contrară
este considerată nescrisă.
 Rezoluțiunea operează cu titlu retroactiv, de la momentul încheierii contractului.
rezoluțiunea are ca efect desființarea retroactivă a contractului; Rezilierea operează numai
pentru viitor, de la momentul intervenirii sancțiunii. Rezilierea are ca efect desfacerea pentru
viitor a contractului
Rezoluțiunea– la cerere, se va putea dispune repunerea părților în situația anterioară
prin restituirea prestațiilor executate; Rezilierea – nu se mai poate dispune restituirea
prestațiilor deja executate.
cauze justificative de neexecutare a obligațiilor contractuale: „Atunci când
obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută
sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să
refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din
uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi”.
Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica
însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe.
mijloace protective ale drepturilor creditorului (măsurile conservatorii, acțiunea
oblică, acțiunea revocatorie)
Masurile conservatorii. Creditorul poate sa ia toate masurile necesare sau utile pentru
conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, indeplinirea unor formalitati de
publicitate si informare pe contul debitorului, exercitarea actiunii oblice ori luarea unor
masuri asiguratorii.
Actiunea oblica reprezinta unul dintre cele mai importante mijloace de protectie ale
drepturilor creditorului, și este acţiune civilă prin care creditorul chirografar exercită în
numele debitorului său, substituindu-i-se, drepturile şi acţiunile patrimoniale neexercitate de
către acesta.
Domeniul de aplicare al acţiunii oblice cuprinde numai drepturile şi acţiunile
patrimoniale care sunt în pericol de a se pierde datorită pasivităţii debitorului; 
Acţiunea oblică nu antrenează indisponibilizarea drepturilor debitorului; acesta poate
dispune de ele chiar după intentarea acţiunii, actele sale fiind opozabile creditorului, dacă
respectă legea; Acţiunea oblică profită tuturor creditorilor, chiar atunci când a fost exercitată
numai de către unul dintre ei. Aceasta deoarece orice valoare care se adaugă patrimoniului
debitorului sporeşte gajul general al tuturor creditorilor.
Actiunea oblica este actiunea civila prin care creditorul poate sa exercite drepturile si
actiunile debitorului sau, cand acesta refuza sau neglijeaza sa le exercite.
actiunea oblica trebuie sa indeplineasca anumite conditii: In primul rand debitorul sa
fie inactiv, respectv acesta fie refuza fie neglijeaza sa actioneze personal, fapt ce justifica
substituirea creditorului in drepturile debitorului;  Creanta debitorului trebuie sa fie certa,
lichida si exigibila și Sa existe unui interes legitim la actiune al debitorului,
Acţiunea revocatorie (pauliană), este acţiune civilă prin care creditorul poate cere
anularea actelor juridice pe care debitorul le-a făcut în frauda drepturilor celui dintâi.
Acţiunea pauliană este personală si revocatorie. Efectul ei revocator este relativ, fiind
limitat la raportul dintre creditor şi terţ.
Actul revocat rămâne valabil în raporturile dintre debitor şi terţi ; ca urmare, valoarea
lucrului care excede plata creditorului nu aparţine debitorului, ci terţului dobânditor.
acţiunea pauliană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe o fraudă
din partea debitorului; să se fi cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului, care să constea
în micşorarea gajului general, de natură să determine insolvabilitatea totală sau parţială a
debitorului; actul atacat să nu constituie exerciţiul unui drept strict personal al debitorului;
creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, căci dacă este posterioară, acel act nu
poate fi nici prej-uditiabil şi nici fraudulos pentru creditor; creanţa să fie certă, lichidă şi
exigibilă; în cazul actelor cu titlu oneros, terţul să fi participat, în complicitate cu debitorul, la
fraudă și să fie introdusă în cadrul termenului general de prescripţie (3 ani)
În principiu, orice act încheiat de către debitor în aceste condiţii poate fi atacat prin
acţiunea pauliană.
 TRANSMISIUNEA ȘI TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR:
Transmisiunea obligatiei prin acte intre vii: acea operatiune juridica prin care
dreptul de creata sau datoria din confinutul unui raport obligational se transmite de la una din
parti la o terta persoana.
transformarea obligatiei reprezinta obligatia juridica in temeiul careia se schimba
prin acordul partilor, unui din elementele raportului juridic civil.
Modurile de transmitere a obligatiilor: cesiunea de creanta, subrogatia in drepturile
creditorului prin plata creantei si poprirca, iar ale transformarii obligatiei: novatia si delegatia.
Cesiunea de creanta: contractul prin care creditorul transmite creanta unei alte
persoane.
Conditiile cesiunii de creanta: Cesiunea de creanta este o conventie, un contract și
trebuie deci sa indeplineasca toate conditiile de valabilitate ale contractului;  nu este necesar
consimtamantul debitorului cedat.
cesiunea de creanta este valabil incheiata din momentul realizarii acordului de vointa.
Prin remiterea titlului creantei se executa contractul de cesiune, valabil incheiat prin
simplul acord de vointa al partilor;
Formalitatile cerute pentru ca cesiunea de creanta sa fie
opozabila tertilor, inclusiv debitorului; Efectele cesiunii de creanta sunt: Efecte ale actelor
juridice care se infaptuiesc prin intermediul ei și Efecte specifice cesiunii de creanta.
Subrogatia in drepturile creditorului prin plata creantei
Plata poate fi facuta de o persoana care nu avea datoria respectiva sau poate fi facuta
de orice persoana interesata ori nu in efectuarea ei.
Subrogatia creditorului prin plata creantei este un mijloc de transmitere legala sau
conventionala a dreptului de creanta cu toate garantiile si accesoriile sale, catre un tert care a
platit pe creditorul initial, in locul debitorului denumit solvens.
doua tipuri de subrogatie: legala; conventionala, care la randul ei poate fi: subrogatie
conventionala consimtita de creditor si subrogatie conventionala consimtita de debitor.
Subrogatia legala:  opereaza de plin drept, in virtutea legii.
Subrogatia conventionala: se realizeaza prin acordul de vointa dintre tertul care
plateste si creditorul platit sau dintre tertul care plateste si debitorul subrogatiei.
subrogatia opereaza numai in masura platii efectuate
preluarea datoriei: acea operaţiune juridică prin care un debitor, transmite datoria sa
unei alte persoane, care se obligă, de regulă, în locul său, faţă de creditorul cedat.
transmisiunea datoriei se poate realiza pe două căi directe: a) prin contract încheiat
între debitorul iniţial şi noul debitor şi b) prin contract încheiat între creditor şi noul debitor,
Novatia: operatia juridica prin care partile sting o obligatie mai veche si o inlocuiesc
cu o obligatie noua.
Stingerea obligatiei vechi si nasterea noii obligatii au loc concomitent. Cu alte cuvinte,
obligatia existenta se transforma intr-o obligatie noua. 
Specificul novatiei consta in stingerea obligatiei vechi, ceea ce nu inseamna incetarea
efectelor sale, ci numai transformarea ei intr-o alta obligatie. Efectele obligatiei vechi se
transforma in efectele obligatiei noi, nascute prin novatie.
Felurile novatiei:  obiectiva si subiectiva.
Novatia obiectiva se produce intre creditorul si debitorul obligatiei initiale, care
schimba obiectul, cauza sau modalitatile care o afecteaza.
Novatia subiectiva este aceea care se realizeaza prin schimbarea creditorului sau
debitorului obligatiei initiale.
Conditiile novatiei: Fiind o conventie prin care partile unui raport juridic obligational
sting o obligatie existenta, novatia trebuie sa indeplineasca toate conditiile de validitate a
contractelor.
 STINGEREA OBLIGAȚIILOR:
obligatiile se sting prin plata, novatie, remitere voluntara, compensatie, confuziune,
pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizarii conditiei rezolutorii si prin
prescriptie.
novatia este un mod de transformare a obligatiilor;
Modurile de stingere a obligatiilor:
Dupa rolul vointei partilor în încetarea raportului obligational: moduri voluntare
de stingere a obligatiilor și moduri de stingere a obligatiilor.
Dupa cum stingerea obligatiei a dus sau nu la realizarea creantei creditorului:
moduri de stingere a obligatiilor care duc la realizarea creantei creditorului și moduri de
stingere a obligatiilor care nu duc la realizarea creantei creditorului
Compensatia: este acel mod de stingere specific obligatiilor reciproce, în cadrul
carora aceleasi persoane sunt, în acelasi timp, creditor si debitor una fata de cealalta, prin care
obligatiile se sting pâna la concurenta celei mai mici.
Domeniul de aplicare: compensatia este un mod de stingere a oricaror obligatii
contractuale sau extracontractuale, cu urmatoarele exceptii: când se pretinde restituirea unui
bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar, celui care i-a fost luat bunul, chiar daca este
debitorul persoanei care si-a însusit bunul, nu i se poate opune compensatia; când se pretinde
restituirea unui depozit neregulat, depozitarul trebuie sa restituie bunul primit în depozit; și
când creanta este insesizabila;
Felurile compensatiei: legala, conventionala si judecatoreasca.
Compensatia legala: este acea forma de compensatie care opereaza în temeiul legii,
fara a fi nevoie de acordul partilor sau de o hotarâre judecatoreasca. aceasta forma de
compensatie opereaza "chiar si când debitorii n-ar sti nimic despre aceasta."
conditii: obligatiile sa fie reciproce, creantele sa aiba ca obiect prestatia de a da o suma
de bani sau bunuri fungibile, și creantele sa fie certe, lichide si exigibile,
Compensatia conventionala: este acea forma de compensatie care opereaza prin
conventia partilor, atunci când nu sunt întrunite conditiile compensatiei legale.
Compensatia judecatoreasca: este acea forma a compensatiei care opereaza în
temeiul unei hotarâri judecatoresti, pronuntata de instanta de judecata la cererea unuia dintre
creditorii reciproci, hotarâre prin care se dispune stingerea datoriilor pâna la concurenta celei
mai mici.
Efectele compensatiei: Compensatia stinge creantele reciproce, precum si garantiile si
accesoriile acestora.
Confuziunea: este acel mod de stingere a obligatiilor care consta în întrunirea în
aceeasi persoana a calitatii de creditor si de debitor al aceleiasi obligatii.
Domeniul de aplicare: Confuziunea se aplica tuturor obligatiilor de natura
contractuala sau extracontractuala, existând între persoane fizice sau persoane juridice.
Efectele confuziunii: Confuziunea stinge obligatia cu toate garantiile si accesoriile
sale.
Darea în plata: acel mod de stingere a obligatiilor care consta în acceptarea de catre
creditor, la propunerea debitorului, de a primi o alta prestatie în locul celei la care s-a obligat
la încheierea raportului juridic obligational. pentru a opera acest mod de stingere a obligatiilor
este necesar consimtamântul creditorului.
Darea în plata se aseamana cu novatia prin schimbare de obiect, dar se si deosebeste
de aceasta deoarece darea în plata are loc odata cu plata si îl libereaza pe debitor de
executarea obligatiei.
Efectele darii în plata: consta în stingerea obligatiei ca si plata.
Remiterea de datorie: este renuntarea cu titlu gratuit a creditorului de a-si valorifica
creanta pe care o are împotriva debitorului său și este un mod voluntar de stingere a obligatiei
care consta în renuntarea creditorului, cu consimtamântul debitorului, la dreptul sau de
creanta.
Conditiile remiterii de datorie: manifestarea de vointa a ambelor parti, care poate
avea loc si printr-un testament, caz în care constituie un legat de liberatiune.
Proba remiterii de datorie: în cauza sunt aplicabile regulile de drept comun în
materie de proba a actelor juridice,
prezumtii de liberare a debitorului: în cazul în care creditorul înmâneaza debitorului
originalul titlului constatator al creantei, care este un înscris sub semnatura privata, opereaza o
prezumtie absoluta de liberare a debitorului; și în situatia în care creditorul remite debitorului
originalul titlului constatator al creantei sale, care este un înscris autentic sau copia legalizata
a unei hotarâri judecatoresti, investita cu formula executorie, prezumtia de liberare a
debitorului este relativa.
Efectele remiterii de datorie: În cazul remiterii de datorie, obligatia se stinge,
împreuna cu toate accesoriile sale, ca si cum ar fi fost executata.
Imposibilitatea fortuita de executare a obligatiei de catre debitor este un mod de
stingere a obligatiei care opereaza datorita faptului ca debitorul este în imposibilitate absoluta
de executare a prestatiei pe care o datoreaza, din cauza de forta majora-
Domeniul de aplicare: Imposibilitatea fortuita de executare  este un mod de stingere a
obligatiilor propriu obligatiilor care au ca obiect prestatia de predare a unui bun individual
determinat, precum si obligatiilor de a face care implica un fapt personal ala debitorului.
De la aceasta regula exista urmatoarele exceptii: obligatia nu se stinge daca în
momentul pierii lucrului, din cauza de forta majora, debitorul era pus în întârziere, cu exceptia
cazului în care debitorul va dovedi ca lucrul ar fi pierit si la creditor, în cazul în care i l-ar fi
transmis sau predat; și obligatia de a restitui un bun sustras ori luat pr nedrept, nu se stinge
daca bunul a pierit din cauza de forta majora, debitorul urmând sa execute obligatia prin
echivalent.
Efectele imposibilitatii fortuite de executare: Imposibilitatea fortuita de executare
stinge obligatia împreuna cu garantiile si accesoriile sale, cu exceptia acelor cazuri în care
debitorul si-a asumat expres raspunderea si pentru unele cazuri de forta majora.
DREPT CIVIL
ANUL III
 CONTRACTELE SPECIALE
Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului civil, are ca obiect de
reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulaţia
bunurilor, folosinţa lor, conservarea acestora, crearea de valori, reprezentarea la încheierea
actelor juridice, asigurarea mijloacelor necesare întreţinerii şi îngrijirii, etc.
contractul – principalul izvor al obligaţiilor - este acordul de voinţe dintre două sau
mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, iar art.
1.167 alin. 1 C.civ. dispune că toate contractele se supun regulilor generale din prezentul
capitol
În privinţa contractelor nenumite, care se pot încheia de părţi în limitele impuse de
lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, se vor aplica regulile generale privitoare la
contract, ca izvor de obligaţii, iar dacă aceste reguli nu sunt îndestulătoare, se vor aplica
regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult
 CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE: este contractul prin care
vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui
bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
Poate fi, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice
alt drept, sau alte drepturi: dreptul de ipotecă, un drept de creanţă, un drept din domeniul
proprietăţii intelectuale, etc.
Nu pot fi înstrăinate prin vânzare drepturile nepatrimoniale şi cele patrimoniale care
au un caracter strict personal sau care sunt prevăzute de lege ori sunt contractate intuitu
personae
Caractere juridice. este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea
sa dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente între părţile contractante, cu titlu
oneros, ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, în principiu comutativ,
deoarece, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă,
iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă, în principiu consensual formându-
se prin simplul acord de voinţă al părţilor şi translativ de drepturi.
Numai în mod excepţional contractul poate căpăta caracter aleatoriu. Vânzarea
nu poate fi niciodată un contract real, dar în anumite situaţii poate fi un contract solemn.
Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare: capacitatea de a contracta,
consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală şi, la contractele
solemne, forma.
Capacitatea de a contracta - „Pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis
prin lege.” Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepţie.
capacitatea de exerciţiu, în materia contractului de vânzare se aplică regulile generale.
vânzarea este, în principiu, un act de dispoziţie atât pentru vânzător, cât şi pentru
cumpărător, numai raportat la bunul vândut şi la preţul care formează obiectul contractului. În
schimb, raportat la patrimoniul părţii contractante, vânzarea mijloceşte şi efectuarea de acte
de conservare sau de administrare a patrimoniului care nu îl prejudiciază pe cel care încheie
contractul
Incapacităţi speciale. sunt interdicţii de a cumpăra şi, respectiv, de a vinde.
Incapacităţile de a cumpăra: cetăţenii străini şi apatrizii în anumite situații și
persoana juridică română poate dobândi în proprietate terenuri în România chiar dacă a fost
constituită de persoane fizice sau juridice străine.
posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut
exclusiv al calităţii de cetăţean român.
Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase: Sub sancţiunea nulităţii absolute,
judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi
practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi
litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi
desfăşoară activitatea.
Incapacitatea de a cumpăra a mandatarilor: „Sunt incapabili de a cumpăra, direct
sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică: a) mandatarii, pentru bunurile pe
care sunt însărcinaţi să le vândă;
Incapacitatea părinţilor, tutorelui, curatorului, administratorului provizoriu:
„Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie
publică: părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor
pe care le reprezintă;”
Incapacitatea funcţionarilor publici, judecătorilor sindici, practicienilor în
insolvenţă, executorilor, precum şi a altor asemenea persoane: Sunt incapabili de a
cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică: c) funcţionarii
publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea
persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca
obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.”
Incapacităţi de a vinde: „mandatarii, părinții, funcționarii publici, etc nu pot, de
asemenea, să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită
din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui
administrare o supraveghează, după caz.”
Efectele contractului de vânzare - se înţelege obligaţiile pe care contractul le
creează în sarcina părţilor contractante.
a) În materie de vânzare, nu numai clauzele referitoare la propriile obligaţii, dar şi cele
referitoare la obligaţiile vânzătorului se interpretează în favoarea cumpărătorului.
b) În privinţa contractelor de adeziune, stipulaţiile înscrise în astfel de contracte se
interpretează împotriva celui care le-a propus.
Obligaţiile vânzătorului: să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul
vândut; să predea bunul și să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi contra viciilor
bunului.
Obligaţia de transmitere a proprietăţii sau a dreptului vândut: proprietatea sau
dreptul vândut se transmite de drept din patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului.
termenul suspensiv are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor într-un anumit interval de timp, dar dacă părţile convin în mod expres, termenul
amână chiar transferul proprietăţii sau a dreptului vândut.
Condiţia suspensivă. este atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea
obligaţiei. prin ea însăşi, amână transferul proprietăţii sau a dreptului vândut până la realizarea
evenimentului.
Strămutarea proprietăţii imobilelor. în materie de vânzare de imobile, strămutarea
proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară.
Vânzarea bunurilor de gen. „Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen,
inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data
individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului”.
Vânzarea după mostră sau model. proprietatea se strămută la momentul predării
bunului”.
Vânzarea în cazul obligaţiilor alternative. dacă vânzarea are ca obiect un bun dintre
două (sau mai multe) determinate dar numai alternativ, proprietatea se transmite în momentul
alegerii, fiindcă prin alegere se individualizează bunul care urmează să fie dobândit de
cumpărător
Vânzarea cu rezerva proprietăţii. „Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă
proprietatea bunului până la plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost
predat. Vânzarea cu rezerva proprietăţii reprezintă o garanţie a creanţei plăţii preţului
Vânzarea bunului viitor. cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care
bunul s-a realizat.
Vânzarea bunului altuia. „Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot
face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului
sau, după caz, să obţină acordul terţului
Obligația de predare a bunului vândut: predarea se face prin punerea bunului vândut
la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru
exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.
Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii
contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe”.
Cheltuielile de predare sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport
de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.
 Starea bunului vândut. Vânzătorul este obligat să predea bunul vândut individual
determinat şi existent în momentul încheierii contractului în starea în care se afla în
momentul vânzării, iar în cazul bunurilor de gen şi viitoare în cantitatea şi calitatea ori alte
criterii determinate în contract, fiind aplicabile regulile generale referitoare la obiectul plăţii
Dezacordul asupra calităţii. în cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau
starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul
prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi, va desemna
de îndată un expert în vederea constatării.
Momentul predării. Refuzul de a preda bunul. „În lipsa unui termen, cumpărătorul
poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit.
Obligaţia accesorie predării. În cazul în care bunul vândut nu se predă în momentul
încheierii contractului, vânzătorul este obligat să-l conserve până în momentul predării,
Riscul în contractul de vânzare. În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu
este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă
proprietatea a fost transferată dobânditorului.
Sancţiunea nerespectării obligaţiei de a preda lucrul. În caz de neexecutare a
obligaţiei de predare din culpa vânzătorului, cumpărătorul: poate invoca excepţia de
neexecutare a contractului refuzând plata preţului, poate cere rezoluţiunea vânzării cu daune-
interese; sau poate cere executarea în natură a contractului, iar dacă executarea în natură nu
este posibilă, poate solicita daune-interese.
 CONTRACTUL DE DONAȚIE: reprezinta contractul prin care, cu intentia de a
gratifica, o parte, numita donator, transmite dreptul de proprietate celeilalte parti, numita
donatar.
Asadar, in mod cumulativ, trebuie intrunite doua elemente: intentia de a gratifica și
micsorarea patrimoniului dispunatorului, in favoarea gratificatului,
CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE DONATIE
Donatia este un contract, nu un act juridic unilateral, chiar daca in acest contract
se reflecta intentia animus donandi, precum si procurarea de catre donatar a unei prestarii
financiare.
Manifestarea de vointa a donatarului se adauga manifestarii de vointa a dispunatorului,
impreuna reprezentand acordul in vederea perfectarii contractului.
In absenta acordului manifestat de catre donatar, donatia reprezinta o simpla oferta, iar
revocarea donatiei, cat si decesul ofertantului atrag imposibilitatea incheierii contractului.
Toate actele cu titlu gratuit, indiferent de modalitatea in care acestea sunt realizate,
presupun o micsorare a patrimoniului dispunatorului, realizata cu intentia de a gratifica.
Donatia cu sarcina reprezinta o exceptie, efectele sale fiind diferite fata de donatia
simpla.
Donatia reprezinta un contract unilateral, producand efecte juridice numai cand
sunt manifestate acordurile ambelor parti contractante.
Donatorul are obligatia de a transmite dreptul de proprietate cu titlu gratuit, fara a
exista o contraprestatie din partea beneficiarului, cu exceptia donatiei cu sarcina.
donatia este un contract unilateral, obligatiile ce rezulta din acest contract nefiind
bilaterale si interdependente.
Contractul de donatie nu da nastere vreunei obligatii in sarcina donatarului, insa in
sarcina acestuia incumba o obligatie morala, de recunostinta, fata de donator, si, in ipoteza in
care aceasta indatorire nu este respectata, poate fi incidenta sanctiunea revocarii donatiei
pentru ingratitudine,
Donatia cu sarcini este, in limita sarcinilor, un contract sinalagmatic.
Donatia afectata de modalitatea sarcinii comporta un regim juridic distinct fata
de donatia pura si simpla, fiind incidente trasaturile de la contractul sinalagmatic.
Donatia cu sarcina este un veritabil contract comutativ, ceea ce caracterizeaza
contractele comutative este faptul ca fiecare cunoaste, de la momentul incheierii contractului,
intinderea obligatiilor ce le incumba.
Contractul de donatie este unul cu titlu gratuit, donatia este un contract
sinalagmatic, oneros.
Solemnitatea donatiei rezida in faptul ca incheierea contractului este supusa unei
cerinte speciale, ad validitatem, anume perfectarea contractului in forma autentica.
donatia se incheie in forma autentica, sub sanctiunea expresa a nulitatii, cu exceptia
darurilor manuale, donatiilor deghizate si a darurilor indirecte.
CONDITIILE DE FORMA ALE ACTULUI DE DONATIE
Donatia se incheie, sub sanctiunea nulitatii absolute, in forma autentica,
Forma autentica este necesare pentru formarea valabila a acordului de vointa, iar
autentificarea se realizeaza, in principiu, de catre notarul public,
Toate clauzele contractului de donatie trebuie sa imbrace forma autentica, nefiind
permis, spre exemplu, ca sarcina donatiei sa fie relevata printr-un act sub semnatura privata.
 CONTRACTUL DE LOCAȚIUNE este contractul prin care o parte, numită locator,
se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa temporară, totală sau parţială, a
unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie
Locaţiunea se deosebeşte de contractul de vânzare prin faptul că transmite numai
dreptul de folosinţă asupra bunului, iar nu un drept real.
Varietăţile contractului de locaţiune. pentru locaţiunea bunurilor agricole – numită
contract de arendare –, pentru locaţiunea locuinţelor – numită contract de închiriere a
locuinţei –, şi pentru locaţiunea spaţiilor destinate exercitării activităţii unui profesionist,
asemănător contractului de vânzare, părţile pot încheia, anterior locaţiunii, un pact de
opţiune sau un antecontract de locaţiune
Caracterele juridice ale contractului de locaţiune
Locaţiunea este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obligaţii
reciproce şi interdependente, este un contract cu titlu oneros, în care fiecare parte urmăreşte să
îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate, este un contract comutativ, deoarece
la momentul încheierii sale existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea
acestora este determinată sau determinabilă, este un contract consensual, care se încheie prin
acordul – fie şi tacit – al părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate și este un contract cu
executare succesivă, în timp.
În legătură cu durata contractului de locaţiune, dacă în contract părţile nu au arătat
durata locaţiunii, fără a-şi fi dorit să contracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor,
locaţiunea se consideră încheiată: i) pentru un an, ii) pe durata corespunzătoare unităţii de
timp pentru care s-a calculat chiria, iii) pe durata locaţiunii imobilului,
locaţiunea nu transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinţă
temporară a bunului care formează obiectul contractului.
Capacitatea părţilor: Capacitatea de exerciţiu. Atât locatarul, cât şi locatorul trebuie
să aibă capacitatea, să îndeplinească condiţiile cerute pentru a face acte de administrare,
Incapacităţi speciale. Dispoziţiile privitoare la incapacităţile sunt aplicabile,
Bunurile care pot face obiectul locaţiunii. Toate bunurile, atât mobile cât şi imobile,
pot face obiectul locaţiunii, dacă dintr-o prevedere legală sau din natura lor nu rezultă
contrariul. obiectul locaţiunii: bunuri nefungibile după natura lor sau după voinţa părţilor. Un
bun viitor poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire
nedeschisă. locaţiunea nu poate avea ca obiect o persoană.
Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei bunului se numeşte chirie,
trebuie să fie determinată în momentul încheierii contractului și trebuie să fie sinceră şi
serioasă.
Cauze de încetare. Pe lângă acordul de voinţă al părţilor: a) denunţarea unilaterală; b)
expirarea termenului; c) rezilierea contractului pentru neexecutare; d) imposibilitatea folosirii
bunului; e) desfiinţarea titlului locatorului; f) în anumite condiţii şi prin efectul înstrăinării,
prin acte între vii cu titlu particular, a bunului dat în locaţiune.
Moartea locatorului sau a locatarului. nici moartea locatorului şi nici aceea a
locatarului nu atrage după sine încetarea contractului
Denunţarea unilaterală. Dacă părţile sau legea n-au determinat durata locaţiunii,
contractul ia sfârşit prin denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, cu condiţia
respectării termenului de preaviz
Expirarea termenului. Dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin convenţia
părţilor sau, în lipsa clauzei, de lege locaţiunea încetează de drept prin simpla trecere a
termenului, fără să mai fie nevoie de o înştiinţare prealabilă.
Tacita relocaţiune. Dacă, după împlinirea termenului contractual, locatarul continuă
să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului,
se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa
garanţiilor.
Rezilierea pentru neexecutare. atunci când, fără justificare, una dintre părţile
contractului de locaţiune nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte are
dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese, dacă este cazul, potrivit legii
Imposibilitatea folosirii bunului. Astfel, dacă bunul este distrus în întregime sau nu
mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept, căci locatorul
nu mai poate asigura locatarului folosinţa bunului şi nici nu poate fi obligat la reconstruirea,
refacerea sau înlocuirea lui
Desfiinţarea titlului locatorului. Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să
asigure folosinţa bunului închiriat determină încetarea de drept a contractului de locaţiune.
 CONTRACTUL DE MANDAT
contractul de mandat este contractul prin care o persoana, numita mandatar, se
obliga sa incheie/indeplineasca un act sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte persoane
denumita mandant.
mandatul poate fi a) cu reprezentare ; b) fara reprezentare, acesta din urma
cunoscand forme multiple cum ar fi comisionul, consignatia si expeditia.
Obligatiile mandatarului: de a executa mandatul; de a da socoteală; de a răspunde
pentru depășirea limitelor mandatului; obligația de a răspunde pentru substituirea cu un terț în
aducerea la îndeplinire a mandatatului și trebuie analizate obligațiile mandatarilor în ipoteza
pluralității de mandatari.
Obligatiile Mandantului: este obligat, in lipsa unei conventii contrare, sa puna la
dispozitia mandatarului mijloace necesare executarii mandantului; va restitui mandatarului
cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urma pentru executarea mandatului, impreuna
cu dobanzile legale aferente, calculate de la data efectuarii cheltuielilor, este obligat sa repare
prejudiciul suferit de catre mandatar in executarea mandatului, daca acest prejudiciu nu
provine din culpa mandatarului și Daca mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat
sa plateasca mandatarului remuneratia, chiar si in cazul in care, fara culpa mandatarului,
mandantul nu a putut fi executat.
Mandatul cu reprezentare este incheiat in forma verbala sau scrisa, cea din urma
poate fi  autentica sau sub semnatura privata, de asemenea mandatul poate fi asumat si tacit
prin executarea acestuia  de catre mandatar.
Incetarea mandatului cu reprezentare: Mandatul cu reprezentare este un contract,
intuitu personae, asadar acesta nu poate fi continuat fara vointa mandantului sau
mandatarului.
Acesta inceteaza prin: revocarea mandatului de către mandant, prin renunţarea
mandatarului la mandate și prin moartea, incapacitatea şi falimentul uneia din părţile
contractante
Contractul de mandat fără reprezentare este un contract utilizat de profesioniști, avand
caracter bilateral, comutativ, oneros, consensual, intuitu personae, de mijloace.
Mandatul fara reprezentare: este contractul în temeiul căruia o parte, numită
mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită
mandant, şi îşi asumă față de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii
aveau cunoştinţă despre mandat.
Diferenta dintre cele doua forme de mandate este, faptul ca mandatarul cu reprezentare
incheie acte in numele si pe seama mandantului, mandatarul fara reprezentare incheie acte
juridice in nume propriu dar pe seama mandantului.
rezulta consecinte juridice diferite, raportul juridic incheiat de mandatarul cu
reprezentare il leaga direct pe mandant de tert, contractual incheiat  de mandatarul fara
reprezentare produce efecte numai intre cei doi participant, prin urmare intre mandatar si tert.
contractual de mandate fara reprezentare este sinalagmatic, acesta este caracterizat prin
reciprocitatea si interdependenta prestatiilor asumate de parti.
 CONTRACTUL DE ÎNTREȚINERE
Prin contractul de întreţinere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi
sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată.
Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager
al acesteia, atunci întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii
Contractul de întreţinere, este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un
contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig – riscul unei pierderi pentru
ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, şi anume perioada cât va
trăi creditorul întreţinerii, este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru
ambele părţi. este translativ de proprietate creditorul întreţinerii fiind ţinut de obligaţia de
garanţie a vânzătorului și este un contract solemn.
Drept consecinţă a indivizibilităţii, neexecutarea faţă de unul dintre creditori poate
determina rezoluţiunea întregului contract, iar nu pro parte. Iar dacă întreţinerea este
asigurată de un debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa celorlalţi.
Condiţii speciale de validitate. este lovit de nulitate absolută contractul care
stipulează o creanţă de întreţinere constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua
încheierii contractului şi că, de asemenea, nu produce niciun efect contractul prin care s-a
constituit cu titlu oneros o creanţă de întreţinere pe durata vieţii unei persoane care, la data
încheierii contractului de întreţinere, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de
cel mult 30 de zile de la data încheierii contractului.
Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră: obligaţia debirentierului este o
obligaţie de a plăti sume de bani sau alte bunuri fungibile, în timp ce obligaţia debitorului
întreţinerii constă în prestarea întreţinerii în natură; renta viageră este transmisibilă, în
schimb creanţa de întreţinere este esenţialmente personală şi deci nu poate fi transmisă altei
persoane; renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de
creditori
Delimitare faţă de contractul de vânzare. Dacă înstrăinarea bunului se face (numai)
în schimbul întreţinerii - cu toate că se foloseşte uneori noţiunea de „vânzare cu clauză de
întreţinere” - contractul nu poate fi confundat cu vânzarea.
Delimitare faţă de contractul de donaţie. Contractul de întreţinere nu trebuie să fie
confundat cu contractul de donaţie, chiar dacă la moartea beneficiarului întreţinerii se
constată că valoarea bunului înstrăinat în schimbul întreţinerii este mult mai mare decât
valoarea întreţinerii efectiv prestate.
Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat nici cu donaţia cu sarcini; în cazul
donaţiilor, sarcinile impuse dobânditorului sunt în disproporţie cu valoarea superioară a
bunului donat, astfel încât părţile contractează cu intenţia de a face şi a primi o liberalitate.
Prin urmare, pentru delimitarea contractului de întreţinere de donaţia cu sarcini trebuie
să fie avut în vedere şi criteriul cauzei urmărit de părţi, pentru a se vedea dacă înstrăinătorul a
încheiat contractul animus donandi sau numai pentru a-şi asigura întreţinerea pe viaţă.
Efectele contractului de întreţinere - Obligaţiile părţilor contractante
Creditorul întreţinerii care a înstrăinat un bun în schimbul întreţinerii este ţinut de
obligaţiile vânzătorului.
Debitorul întreţinerii este obligat să acorde întreţinerea în natură în condiţiile
prevăzute în contract, iar în lipsa unor stipulaţii speciale potrivit regulilor aplicabile
obligaţiilor de a face contractate intuitu personae.
Încetarea contractului de întreţinere prin expirarea termenului
contractul de întreţinere se poate încheia şi pe o durată determinată, iar nu în mod
obligatoriu pe durata vieţii unei persoane. Contractul de întreţinere încheiat pe durată
determinată încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul
întreţinerii decedează mai devreme.
 Rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru nedepunerea garanţiei sau
diminuarea acesteia: creditorul unei creanţe de întreţinere constituite cu titlu oneros poate
cere rezoluţiunea contractului dacă debitorul întreţinerii nu depune garanţia promisă în
vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează.
Rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei de
întreţinere: În situaţia neexecutării fără justificare a obligaţiei de întreţinere, creditorul
întreţinerii poate cere rezoluţiunea contractului.
Efectele rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere. Ca efect al
rezoluţiunii pentru neexecutare, este incontestabil că dreptul de proprietate asupra bunului
prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el. În schimb, valoarea întreţinerii
prestate, datorită caracterului aleatoriu al contractului, nu trebuie restituită debitorului în
culpă.
Caz special de revocare
Contractul de întreţinere este revocabil în folosul persoanelor cărora creditorul
întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit
de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele. Revocarea poate fi
cerută chiar dacă nu există fraudă din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de
momentul încheierii contractului de întreţinere. În loc să dispună revocarea contractului,
instanţa de judecată poate, chiar şi din oficiu, însă numai cu acordul debitorului întreţinerii,
să îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor faţă de care creditorul are o astfel de
obligaţie legală, fără ca în acest mod să fie diminuate prestaţiile datorate creditorului
întreţinerii.”
Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere: înlocuirea obligaţiei de prestare a
întreţinerii în natură cu obligaţia de plată a unei sume de bani poate interveni în următoarele
situaţii:
Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din
motive obiective.
Dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi. Ca
urmare a decesului debitorului întreţinerii, contractul nu încetează, ci obligaţia de întreţinere
se transmite moştenitorilor.
Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din
culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani
care înlocuieşte prestaţia de întreţinere, ca o sancţiune.
Dacă una dintre părţi se află în culpă, cealaltă parte nu este obligată să ceară
rezoluţiunea contractului, ci poate solicita înlocuirea prestării în natură a întreţinerii cu
obligaţia de plată a unei sume de bani.
Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă, evident, şi prin
consimţământul părţilor.
 SUCCESIUNI
MOȘTENIREA LEGALĂ
moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau
mai multe persoane în fiinţă
patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care
lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament ".
moştenirea este de două feluri: legală sau testamentară.
a) Moştenirea este legală atunci când patrimoniul defunctului se transmite în temeiul
legii, către persoanele, în ordinea şi în cotele stabilite de lege. Ea are loc atunci când defunctul
nu a dispus de patrimoniul său prin testament sau, deşi a dispus, testamentul său nu produce
efecte, în total sau în parte. De asemenea, moştenirea este legală şi atunci când defunctul a
lăsat testament, însă acesta nu cuprinde dispoziţii referitoare la transmiterea patrimoniului său,
ci numai alte dispoziţii
b) Moştenirea este testamentară atunci când patrimoniul defunctului se transmite în
temeiul voinţei defunctului, exprimată în cuprinsul unui testament, către persoanele
desemnate de el ca legatari.
c) Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară. Cele două feluri de moştenire nu
se exclud reciproc, putând coexista, împrejurare ce rezultă din dispoziţiile art. 955 alin.2: "O
parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă
parte prin moştenire legală".
Caractere juridice: Astfel, transmiterea succesorală este o transmisiune:
a) pentru cauză de moarte (mortis cauza) deoarece produce efecte numai la moartea
persoanei fizice.
b) universală, căci priveşte totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au
aparţinut defunctului, respectiv întregul său patrimoniu, privit ca universalitate.
c) unitară, deoarece moştenirea se transmite la moştenitori după aceleaşi norme
juridice, indiferent de natura (mobile sau imobile), provenienţa (de pe linie maternă sau
paternă) sau originea bunurilor (moştenite sau achiziţionate).
Prin excepţie de la acest caracter, în lipsa descendenţilor, mobilierul şi obiectele de uz
casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor, revin exclusiv soţului supravieţuitor,
cu excluderea celorlalţi moştenitori
d) indivizibilă, căci acceptarea sau renunţarea nu se poate limita doar la o parte din
moştenire, ci trebuie să privească totalitatea ei (sau totalitatea părţii la care moştenitorul are
vocaţie). Prin excepţie de la acest caracter, succesibilul care cumulează calitatea de moştenitor
legal cu aceea de legatar poate opta diferit cu privire la moştenirea legală şi respectiv la legat
Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii.
a) Rudele defunctului sunt chemate la moştenire în ordinea claselor de
moştenitori.
Prin excepţie de la acest principiu, soţul supravieţuitor al defunctului vine la
moştenire în concurs cu oricare dintre clase. Deci, soţul supravieţuitor nu înlătură de la
moştenire nicio clasă de moştenitori, dar nici nu este înlăturat de la moştenire, indiferent de
clasa cu care vine în concurs
b) În cadrul aceleiaşi clase, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de
la moştenire pe cele de grad mai îndepărtat, cu excepţia cazurilor pentru care legea dispune
altfel. Se mai numeşte şi principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă.
Prin excepţie de la acest principiu, în clasa a doua, părinţii defunctului nu înlătură de
la moştenire pe fraţii şi surorile acestuia, ci vin împreună la moştenire. De asemenea, unele
rude de grad mai îndepărtat cu defunctul nu sunt înlăturate de la moştenire, dacă vin la aceasta
prin reprezentarea ascendentului lor, urcând în locul şi gradul acestuia
 c) În cadrul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în părţi egale, dacă
legea nu prevede altfel
Prin excepţie de la acest principiu, fraţii şi surorile defunctului, dacă provin din
căsătorii diferite, primesc părţi inegale, întrucât moştenirea se împarte mai întâi pe linii şi apoi
partea cuvenită fiecărei linii se împarte la numărul fraţilor chemaţi la aceasta; dar, fraţii buni
moştenesc atât în linia paternă cât şi în linia maternă, spre deosebire de fraţii consângeni sau
de cei uterini, care moştenesc, fiecare, numai în linia respectivă
Nedemnitatea succesorală. Pentru ca o persoană să moştenească trebuie să
îndeplinească şi o condiţie negativă - să nu fie nedemnă de a moşteni.
Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă a decăderii din dreptul de a moşteni,
care se aplică persoanei vinovată de o faptă gravă faţă. Sancţiunea nedemnităţii operează fie
de drept, în temeiul legii, fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, iar nu în temeiul voinţei
defunctului.
Nedemnitatea succesorală, ca sancţiune civilă, prezintă următoarele caractere juridice:
se aplică numai dacă faptele au fost săvârşite cu vinovăţie, deci, implicit, de persoane având
discernământ; se aplică atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare;
se aplică şi produce efecte numai în privinţa autorului faptei, nu şi faţă de alte persoane
chemate la moştenirea defunctului, în nume propriu sau prin reprezentare; nu poate fi extinsă
la alte moşteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care s-a
făcut vinovat prin faptele comise; operează de drept, dar poate fi şi judiciară (declarată de
către instanţa judecătorească); efectele nedemnităţii pot fi înlăturate expres de către cel care
lasă moştenirea, fie prin testament, fie prin act autentic notarial
Felurile nedemnităţii. este de două feluri: de drept şi judiciară.
Nedemnitatea de drept. Conform art. 958 alin. 1 din noul Cod civil, este de drept
nedemnă de a moşteni: persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu
intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea și persoana condamnată penal pentru
săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un
alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat
sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
Pentru ca o persoană să fie înlăturată de la moştenire pentru aceste cazuri de
nedemnitate, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: moştenitorul să fi
omorât sau să fi încercat să îl omoare (omor sau tentativă de omor), cu intenţie, pe cel care
lasă moştenirea, moştenitorul să fi fost condamnat penal, în calitate de autor, coautor,
instigator sau complice, pentru omor sau tentativă de omor; hotărârea penală de condamnare
să fi rămas definitivă. Dacă moştenitorul a fost achitat, el nu va fi nedemn.
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane
interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza
hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea (art.958 alin.3).
Nedemnitatea judiciară. Potrivit art. 959 alin.1, poate fi declarată nedemnă de a
moşteni: persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă
moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care
au avut ca urmare moartea victimei; persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a
distrus sau a falsificat testamentul defunctului; persoana care, prin dol sau violenţă, l-a
împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
Efectele nedemnităţii. Potrivit art. 960 alin.1 din noul Cod civil, nedemnul este
înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.
Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Efectele nedemnităţii constau în desfiinţarea
retroactivă a titlului de moştenitor al nedemnului.
Partea sa de moştenire va fi culeasă de către ceilalţi moştenitori. Prin urmare,
înlăturarea de la moştenire a nedemnului va profita comoştenitorilor legali sau moştenitorilor
legali subsecvenţi, chiar şi legatarilor sau donatarilor în cazul în care nedemnul era moştenitor
rezervatar
Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii, trebuie să le restituie
persoanelor îndreptăţite.
Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului. sancţiunea nedemnităţii nu
produce efecte faţă de descendenţii nedemnului, care vor putea veni la moştenire atât în nume
propriu, cât şi prin reprezentarea ascendentului lor nedemn.
Efectele nedemnităţii faţă de terţi. Faţă de terţii cu care nedemnul a contractat, în
timpul cât a deţinut bunurile moştenirii, art. 960 alin. 3 din noul Cod civil prevede că rămân
valabile actele de conservare şi de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor. De
asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii
dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.
În celelalte cazuri se aplică principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Înlăturarea efectelor nedemnităţii. Potrivit art. 961 alin.1 din noul Cod civil,
efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un
act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea.
Fără o declaraţie expresă, legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage
nedemnitatea, nu înlătură efectele nedemnităţii.
De asemenea, efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului,
amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale
Invocarea nedemnităţii succesorale. Nedemnitatea poate fi invocată de orice
persoană interesată, care urmează să profite de înlăturarea nedemnului de la moştenire, cum
sunt: comoştenitorii legali, moştenitorii legali subsecvenţi, legatarii sau donatarii.
De asemenea, nedemnitatea poate fi invocată şi de creditorii acestor persoane, pe calea
acţiunii oblice, întrucât dreptul de a invoca nedemnitatea nu este un drept exclusiv personal.
Considerăm că chiar şi nedemnul ar putea invoca nedemnitatea de drept
În toate cazurile, nedemnitatea poate fi constatată sau declarată de către instanţa
judecătorească numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală a
nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin prezenţa unor moştenitori în
rang preferat.
Potrivit art. 965 din noul Cod civil "Prin reprezentare succesorală, un moştenitor
legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile
ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit
acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii".
Reprezentarea succesorală este o instituţie specifică dreptului de moştenire, care nu
trebuie confundată cu reprezentarea legală sau convenţională din dreptul comun
reprezentarea succesorală este un beneficiu al legii, deoarece, prin efectele pe care le
produce, înlătură unele consecinţe inechitabile ale principiului proximităţii gradului de
rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad
Pot veni la moştenire prin reprezentare succesorală numai descendenţii copiilor
defunctului şi descendenţii fraţilor sau surorilor defunctului (art.966 alin.1).
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, reprezentarea operează în toate
cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite
cu defunctul.
Rezultă că pot fi reprezentaţi nu numai descendenţii de gradul întâi ai defunctului, dar
şi descendenţii de gradul al doilea sau al treilea care pot fi reprezentaţi de către proprii lor
descendenţi.
Reprezentarea operează nu numai atunci când reprezentantul vine la moştenire în
concurs cu alţi moştenitori de gradul reprezentatului, ci şi atunci când vine în concurs cu
moştenitori de gradul reprezentantului care, şi ei, reprezintă un alt ascendent.
 reprezentarea succesorală operează în toate cazurile de plin drept şi imperativ, regulile
sale neputând fi modificate sau înlăturate prin voinţa defunctului ori a moştenitorilor
Condiţiile reprezentării succesorale. Pentru a opera reprezentarea succesorală
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) Reprezentatul să fie decedat sau nedemn la data deschiderii moştenirii. Poate fi
reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în
viaţă la data deschiderii moştenirii".
b) Reprezentantul să fie descendent în linie dreaptă al defunctului sau descendent din
fraţii sau surorile defunctului. Am arătat mai sus că reprezentarea succesorală nu este admisă
în cazul altor rude ale defunctului.
c) Reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a-l moşteni pe
defunct.
Dacă un moştenitor este în viaţă la data deschiderii moştenirii, dar renunţă la
moştenire, descendenţii lui nu pot moşteni prin reprezentare
Dintre persoanele în viaţă numai nedemnul poate fi reprezentat, nu şi alte persoane,
Efectele reprezentării succesorale constau în faptul că reprezentantul urcă în locul şi
gradul celui reprezentat şi deci va culege din moştenire partea care s-ar fi cuvenit acestuia.
Aşa fiind, moştenirea se va împărţi pe tulpini, iar nu pe capete. În acest sens, art. 968 alin.1
prevede că în cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moştenirea se împarte pe
tulpină
Prin tulpină se înţelege: înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege
moştenirea sau este reprezentat la moştenire și înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat
de gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire.
Efectele particulare ale reprezentării succesorale. Potrivit art.969 alin.1 din noul
Cod civil, copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul
a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin
reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi
după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul.
 MOȘTENITORII LEGALI
Soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar şi sezinar; este obligat să raporteze la
masa succesorală donaţiile primite în timpul vieţii de la defunct. și vine la moştenire numai în
nume propriu, nu şi prin reprezentare.
Pentru ca o persoană să poată moşteni, ea trebuie să îndeplinească trei condiţii
generale: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocaţie succesorală și să nu fie nedemnă de a
moşteni
Pentru a avea dreptul la moştenire soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, pe
lângă condiţiile generale cerute de lege, o condiţie specială şi anume: să aibă calitatea de soţ
supravieţuitor la data deschiderii moştenirii.
soţul supravieţuitor are următoarele drepturi succesorale: un drept general de
moştenire, în concurs cu oricare clasă de moştenitori; un drept temporar de abitaţie și un drept
special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor de uz casnic care au fost afectate folosinţei
comune a soţilor.
Cote: a) 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului,
indiferent de numărul lor; b) 1/3 din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţii
privilegiaţi, cât şi cu colateralii privilegiaţi ai defunctului; c) 1/2 din moştenire, dacă vine în
concurs fie numai cu ascendenţii privilegiaţi, fie numai cu colateralii privilegiaţi ai
defunctului, în ambele cazuri indiferent de numărul lor; d) 3/4 din moştenire, dacă vine în
concurs fie cu ascendenţii ordinari, fie cu colateralii ordinari ai defunctului în ambele cazuri
indiferent de numărul lor;
în absenţa persoanelor de mai sus sau dacă niciuna dintre ele nu vrea ori nu poate să
vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire.
Potrivit art.975 alin. 1 "descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie
dreaptă la nesfârşit", fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din
căsătorii diferite.
descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la moştenire în
ordinea proximităţii gradului de rudenie.
Dacă vin singuri la moştenire, descendenţii dobândesc întreaga moştenire, pe care o
vor împărţi în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la
moştenire prin reprezentare succesorală
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor: pot veni la
moştenire în nume propriu sau prin reprezentare; sunt moştenitori rezervatari, adică
beneficiază, în temeiul legii, de o parte din moştenire numită rezervă succesorală, de care
defunctul nu poate dispune cu titlu gratuit, prin donaţii sau legate; sunt moştenitori sezinari,
adică au dreptul de a intra în stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral chiar înainte de
eliberarea certificatului de moştenitor şi posibilitatea de a exercita drepturile şi acţiunile
defunctului și sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la cel care lasă moştenirea, adică
să readucă la masa succesorală bunurile primite cu titlul de donaţie
Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi fac parte din clasa a doua de
moştenitori legali (art.964 alin.1) şi vin la moştenire dacă descendenţii nu îndeplinesc
condiţiile necesare pentru a moşteni (art.976 alin.3).
Ascendenţii privilegiaţi. Potrivit art. 976 alin.1 din noul Cod civil, ascendenţii
privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului. sunt părinţii defunctului, din căsătorie, din afara
căsătoriei şi din adopţie.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi între ei şi colateralii
privilegiaţi. În cazul în care colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a
moşteni, ascendenţii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită
clasei a doua (art.979 alin.1). Dacă ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire culeg
întreaga moştenire, pe care o vor împărţi între ei în mod egal (art.980).
 În cazul în care ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu colateralii
privilegiaţi, conform art. 978 din noul Cod civil, moştenirea se împarte între aceştia în funcţie
de numărul ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire:
a) în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege 1/4, iar
colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege 3/4;
b) în cazul în care la moştenire vin 2 părinţi (sau mai mulţi, în cazul adopţiei cu efecte
restrânse), aceştia vor culege împreună jumătate (1/2), iar colateralii privilegiaţi, indiferent de
numărul lor, vor culege cealaltă jumătate (1/2).
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi.
Ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari şi sezinari; ei pot veni la moştenire numai
în nume propriu, nu şi prin reprezentare succesorală; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor
primite de la defunct.
Colateralii privilegiaţi. Potrivit art. 976 alin.2, sunt fraţii şi surorile defunctului,
precum şi descendenţii acestora, până la al patrulea grad inclusiv cu defunctul.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi. În cazul în care ascendenţii
privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni, colateralii privilegiaţi vor
culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua (art. 979 alin.2).
Când vin singuri la moştenire, fraţii şi surorile culeg întreaga moştenire. Dacă vin în
concurs cu ascendenţii privilegiaţi, fraţii şi surorile primesc 3/4 sau 1/2 din moştenire, după
cum sunt concuraţi de un singur ascendent privilegiat ori de doi sau mai mulţi (în cazul
adopţiei cu efecte restrânse).
În cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire prin reprezentare succesorală,
moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte între ei pe tulpină
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi. Fraţii şi
surorile defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu, în timp ce descendenţii lor,
până la gradul al patrulea, pot veni şi prin reprezentare succesorală. Colateralii privilegiaţi nu
sunt moştenitori rezervatari şi nici sezinari; ei nu sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite
de la defunct.
Ascendenţii ordinari. Potrivit art.982 alin.1, sunt rudele în linie dreaptă ascendentă
ale defunctului, cu excepţia părinţilor acestuia. ascendenţii ordinari fac parte din clasa a treia
şi îi cuprinde pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii defunctului, fără limită de grad, indiferent
dacă filiaţia între ei este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie
Ascendenţii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Se aplică în mod
corespunzător şi dispoziţiile art. 964 alin.2.
Ascendenţii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor ordinari de acelaşi grad se
împarte între aceştia în mod egal, indiferent de linia de rudenie prin care sunt legaţi de
defunct.
În concurs cu soţul supravieţuitor, ascendenţii ordinari ai defunctului, indiferent de
numărul lor, culeg împreună 1/4 din moştenire (art.982 alin.4).
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari.
Ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari şi nici sezinari, după noul Cod civil
(art.1126). Ei pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare
succesorală; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.
Colateralii ordinari. Potrivit art. 983 alin.1 din noul Cod civil, sunt rudele colaterale
ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi.
Colateralii ordinari fac parte din clasa a patra şi îi cuprinde pe unchii, mătuşile şi verii primari
ai defunctului, fie din căsătorie, fie din afara căsătoriei sau din adopţie, precum şi pe fraţii şi
surorile oricăruia dintre bunicii defunctului, adică toate rudele colaterale până la gradul al
patrulea inclusiv.
Aceştia vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi, colateralii
privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.
Dispoziţiile art. 964 alin.2 se aplică în mod corespunzător.
Colateralii vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul (art. 983
alin.3), respectiv unchii şi mătuşile - rude de gradul III - înlăturând de la moştenire pe verii
primari şi pe celelalte rude colaterale de gradul IV.
În concurs cu soţul supravieţuitor, colateralii ordinari ai defunctului, indiferent de
numărul lor, culeg împreună 1/4 din moştenire (art.983 alin.4).
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită colateralilor ordinari de acelaşi grad se
împarte între aceştia în mod egal (art.983 alin.5).
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari. Colateralii
ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare succesorală. Ei
nu sunt nici moştenitori rezervatari şi nici sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
DREPT PROCESUAL CIVIL
 ACȚIUNEA CIVILĂ - ca fiind un ansamblu de mijloace procesuale care are scopul
de a contribui la protejarea un drept subiectiv pretins de către una dintre părți sau la protejarea
unei alte situații juridice sau care are scopul de a asigura apărarea părților în proces
trăsături ale acțiunii civile, printre care:
Acțiunea civilă se află în conexiune cu drepturile subiective, situațiile juridice și
acțiunile părților în proces;
Acțiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale puse la dispoziție de către lege
Acțiunea civilă, odată ce a fost exercitată, se individualizează și devine proces.

CAPACITATEA PROCESUALĂ: una dintre cele patru condiții pentru declanșarea

unui proces civil, alături de formularea unei pretenții, calitatea procesuală și interesul de a
acționa și se subclasifică în capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de
exercițiu.
Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea capacității civile pe plan procesual.
Capacitatea procesuală de folosință reprezintă, astfel cum s-a afirmat în doctrină „aptitudinea
unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual”.
Capacitatea procesuală de exercițiu presupune, astfel cum au afirmat alți autori,
„aptitudinea unei persoane de a-și valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini
singură obligațiile procedurale, deci de a sta în judecată”.
Capacitatea procesuală de folosință: începe la nașterea unei persoane și se încheie
odată cu moartea acesteia. Persoanele care au capacitatea de folosință a drepturilor civile au și
capacitatea procesuală de folosință”. Capacitatea de folosință a persoanei juridice se
dobândește la data înregistrării și încetează la data încetării personalității juridice
Excepția lipsei capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a
procesului, iar actele îndeplinite de cel care nu are capacitate procesuală de folosință sunt
lovite de nulitate absolută.  Excepția lipsei capacității procesuale de folosință este o excepție
de fond, absolută și peremptorie
Capacitatea procesuală de exercițiu: este o consecință a capacității procesuale de
folosință astfel încât cine nu are capacitate procesuală de folosință nu are nici capacitate
procesuală de exercițiu, însă este posibil ca o persoană să aibă capacitate de folosință și să nu
aibă capacitate de exercițiu.
Capacitatea procesuală de exercițiu presupune „aptitudinea unei persoane de a-și
valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale,
deci de a sta în judecată”.
Persoanele fizice dobândesc capacitate de exercițiu la 18 ani. Capacitatea de exercițiu
a persoanelor fizice încetează prin moarte, punere sub interdicție sau prin anularea căsătoriei
minorului de rea-credință.
Minorii între 14 și 18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă, iar minorii sub 14 ani nu
au capacitate de exercițiu.
Capacitatea procesuală de exercițiu a persoanelor juridice se realizează prin
intermediul organelor de administrare.
Excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu poate fi invocate în orice stare a
procesului, iar actele de procedură îndeplinite de cel fără capacitate de exercițiu
sunt anulabile , „nulitatea nu intervine în mod automat, ci [instanța] va acorda un termen
pentru acoperirea lipsurilor, actele putând fi ratificate, total sau parțial, de părinți sau tutore”.
Dacă lipsurile nu se vor împlini în termenul acordat de instanță, actul se va anula.
 CALITATEA PROCESUALĂ: una dintre cele patru condiții pentru declanșarea
unui proces civil, alături de formularea unei pretenții, capacitatea procesuală și interesul de a
acționa. Se subclasifică în calitatea procesuală activă și calitatea procesuală pasivă.
Calitatea procesuală presupune, existența unei identități între persoana reclamantului și
cel care se pretinde titular al dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecății și, pe de
altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic
calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părțile din proces și subiectele
raportului juridic litigios.
Este obligația reclamantului să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea
procesuală pasivă, iar instanța va verifica atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea
procesuală pasivă.
Calitatea poate fi transmisă pe cale legală sau pe cale convențională
Lipsa calității procesuale poate fi invocată prin excepția lipsei calității procesuale.
Excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive
pot fi invocate în orice stadiu al procesului, iar admiterea acestor excepții va conduce către
respingerea cererii ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă sau la
respingerea cererii ca fiind formulată împotriva cuiva fără calitate procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive
sunt excepții de fond, absolute și peremptorii.
 INTERESUL
Interesul acţiunii în justiţie este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l
speră reclamantul în urma câştigării procesului.
Existenţa interesului este urmărită pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la
cererea introductivă de instanţă, ci şi în cazul tuturor celorlalte acte procedurale îndeplinite de
părţi pe parcursul desfăşurării procesului.
Cercetarea existenţei interesului de a acţiona, are o importanţă deosebită, dat fiind
faptul că prin această condiţie se poate stabili dacă reclamantul a formulat cu adevărat o
cerere justă, temeinică, prin intermediul căreia urmăreşte realizarea unui drept sau apărarea
unui interes legitim, iar nu în scop pur şicanator, încărcând astfel, inutil rolul instanţelor de
judecată cu cereri lipsite de un interes real şi realizabil.
Excepţia lipsei de interes are caracter dirimant şi, atunci când este admisă, duce la
respingerea acţiunii.
Interesul este o condiţie distinctă de dreptul subiectiv, cu caracter obiectiv, a cărei
existenţă trebuie apreciată concret în fiecare caz în parte.
Natura interesului poate fi materială sau morală, bunăoară reclamantul urmăreşte
satisfacerea unei nevoi materiale, prin realizarea creanţei pe care debitorul o are faţă de
acesta, revendicarea unui bun aflat în mod nelegal în posesia pârâtului etc.
Interesul este moral atunci când reclamatul tinde a se proteja de o atitudine
necorespunzătoare din partea pârâtului şi de a obţine o satisfacţie morală, bunăoară procedura
divorţului, stabilirea locuinţei minorului, punerea sub interdicţie judecătorească, etc.
Sunt catalogate ca fiind lipsite de interes: cererea de reducere a pensiei de întreţinere
formulată de cel întreţinut, formularea unei căi de atac de partea care a câştigat procesul sub
toate aspectele, invocarea unei excepţii care nu vatămă partea care o invocă.
Interesul trebuie să fie şi legitim, în conformitate cu ordinea de drept, să izvorască
dintr-un raport juridic recunoscut de lege.
Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.
Este determinat interesul practic, concret, care se apreciază de către magistratul
judecător de la speţă la speţă, iar nu de principiu.
Interesul este legitim atunci când se află în concordanţă cu legea şi bunele moravuri.
Când prin el se tinde la apărarea unui drept sau interes legitim ocrotit de o normă de
drept.
Să fie personal, adică folosul practic să vizeze pe cel care recurge la forma
procedurală, iar nu pe adversarul său.
Interesul trebuie să fie născut şi actual.
În principiu, interesul judiciar se consideră că există şi a devenit actul din momentul
încălcării unui anumit drept subiectiv. Această cerinţă este îndeplinită întotdeauna când
dreptul subiectiv invocat este şi actual, însă în anumite cazuri dreptul nu este actual, dar
interesul promovării acţiunii subzistă.
Invocarea lipsei de interes se face prin intermediul excepţiei, care, întrucât priveşte
exerciţiul dreptului la acţiune, poate fi calificată ca excepţie de fond, iar fiindcă efectul ei este
respingerea, ca o excepţie peremptorie
 CLASIFICAREA ACȚIUNILOR CIVILE:  Acțiuni în realizare, în constatare și în
constituire
1. Cererile în realizarea dreptului sunt cele mai frecvente în procesul civil și sunt
acelea prin care reclamantul solicită instanței obligarea pârâtului la respectarea dreptului sau,
dacă respectarea dreptului nu mai este posibilă, la despăgubiri.
Ele se mai numesc și acțiuni în condamnare, în adjudecare sau în executare, iar în
practică îmbracă numeroase forme, 
„caracteristica acțiunilor în constatare este puterea executorie, ele fiind susceptibile
de a fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite”.
2. Acțiunile în constatare, numite și cereri în recunoașterea dreptului sau în
confirmare, urmăresc constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Acțiunile în constatare au fost clasificate în doctrină ca acțiuni în constatare
pozitive și ca acțiuni în constatare negative.
În doctrină, acțiunile în constatare au mai fost clasificate și altfel: acțiuni declaratorii,
acțiuni interogatorii, acțiuni provocatorii
În ceea ce privește acțiunile în constatare, acestea au caracter subsidiar și nu pot fi
primite dacă partea are la dispoziție o cerere în realizarea dreptului. Într-o asemenea situație,
cererea se va respinge ca inadmisibilă.
3. Cererile în constituire de drepturi sunt acelea care au drept scop schimbarea sau
desființarea unor raporturi juridice vechi și crearea unor raporturi juridice noi sau acelea care
au drept scop aplicarea legii la anumite fapte concrete
prin acțiunea civilă în constituire de drepturi se urmărește „schimbarea sau
desființarea unui raport juridic ce exista la data introducerii cererii și crearea unui nou
raport juridic”.
 În principiu, hotărârile pronunțate în aceste cauze au efecte pentru viitor, însă există și
situații în care hotărârea produce efecte retroactive.
B. Acțiuni personale, reale și mixte
În raport cu natura dreptului valorificat, cererile pot fi personale, reale, 
În doctrină s-a arătat că există două categorii de cereri mixte: „cererile care urmăresc
executarea unui act juridic ce a creat sau transferat un drept real asupra unui bun individual
determinat, dând naștere, totodată, unor obligații personale și „cererile în anularea,
rezoluțiunea, rezilierea a unui act juridic prin care s-a transmis sau s-a constituit un drept
real”.
C. Acțiuni principale, adiționale, accesorii și incidentale
Există acțiuni principale și acțiuni accesorii în raport cu cererea principală, a căror
rezolvare depinde de soluționarea acțiunii principale.
Cererile adiționale sunt acelea prin care o parte modifică pretențiile sale, iar cererile
incidentale sunt acelea care, deși pot avea o existență de sine stătătoare, sunt formulate într-un
proces deja început.
în principiu, cererile accesorii, adiționale și incidentale se judecă de instanța
competentă pentru cererea principală chiar dacă sunt de competența materială sau teritorială a
altei instanțe judecătorești.
 PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL
Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a
soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau
revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.
De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru,
procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.
participanții sunt: părţile, intervenienţii, procurorul, petiționarii, persoanele care, sunt
împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în
apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în cauzele privind
aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie şi în cauzele cu procedură
specială.
În cadrul procesului, participanţii la proces sunt în drept: ia cunoştinţă de materialele
dosarului; să facă extrase şi copii de pe ele; să solicite recuzări; să prezinte probe şi să
participe la cercetarea lor; să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor
şi specialiştilor; să formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi
scrise; să expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile
judiciare; să înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor
celorlalţi participanţi; să atace actele judiciare şi să-şi exercite toate drepturile procedurale
acordate de legislaţia procedurală civilă.
Toate aceste persoane care isi aduc contributia la desfasurarea procesului civil, pot fi
denumite participanti la procesul civil.
In sensul larg al cuvantuiul s-ar putea include si cei ce asista la desfasurarea
procesului, participarea lor fiind afectiva. Dar acestia nu au nici o contributie la deslusirea
raporturilor dintre partile implicate, la luarea vreunei hotarari sau la punerea sa in executare.
Participantii la procesul civil au, insa, drepturi si obligatii procesuale bine definite, iar
activitatea lor este menita a contribui efectiv la buna desfasurare a procesului.
 Putem numi participant la procesul civil acea persoana care contribuie la
desfasurarea procesului civil, pozitia sa fiind bine precizata de legile de procedura prin
drepturile si obligatiile care ii incumba, precum si prin denumirea specifica ce ii este
atribuita.
In raport de pozitia in proces, de drepturile si obligatiile lor, participantii pot fi
clasificati in:
- subiectii procesului civil - persoane si organe rara de care procesul nu poate fi
conceput, respectiv partile (inclusiv tertii introdusi sau care au intervenit in cauza),
judecatorii, procurorul si autoritatea tutelara (atunci cand participarea celor din urma este
obligatorie);
- participantii ce contribuie esential la buna organizare si indeplinire a actelor dispuse
de judecator: grefieri, aprozi, agenti procedurali, executori judecatoresti, arhivari si
registratori, interpreti;
- participanti ce contribuie esential la stabilirea faptelor pe baza carora se pronunta
judecatorul: martori si experti; .
- reprezentantii partilor (parinti, tutori, curatori, avocati, mandatari).
 COMPUNEREA ȘI CONSTITUIREA INSTANȚEI
Compunerea instantei se refera doar la numarul judecatorilor.
Atat judecatoriile, cat si tribunalele, si curtile de apel judeca cauzele de competenta lor
in prima instanta, in complete formate dintr-un judecator, cu exceptia cererilor privind
conflictele de munca si de asigurari sociale, care se constituie dintr-un judecator si 2 asistenti
judiciari, apelurile se judeca in complet format din 2 judecatori, iar recursurile in
complet de 3 judecatori.
Inovcare. In cursul procesului nelegala compunere sau constituire a completului de
judecata poate fi invocata pe calea exceptiei (de gresita compunere/de gresita constituire), iar
daca a fost pronuntata o hotarare, prin intermediul cailor de atac prevazute de lege.
La prima instanta - judecator unic. Nu conteaza rangul instantei, ci faza procesuala
in care se afla procesul. Oricare dintre cele 3 ranguri ar fi, avem un singur judecator (mai
putin ICCJ unde avem complete de 3 judecatori).
 Exceptie: in litigiile de munca avem: un judecator + 2 asistenti judiciari (unul
reprezinta sindicatele, altii patronatele). Cei 2 fac parte din compunerea instantei, dar nu au
vot deliberativ, ci consultativ.
In apel - 2 judecatori
In recurs - 3 judecatori
La Inalta Curte de Casatie si Justitie sunt:
 Complete ordinare de 3 judecatori (se judeca doar recursuri)
 Complete de 5 judecatori – judeca recursurile impotriva hotararilor pronuntata de
ICCJ, atunci cand exista drept de recurs sau alte cazuri prevazute de lege
 Complet de 25 de judecatori – judeca Recursuri in Interesul Legii (RIL) – ICCJ
stabileste care este interpretarea corecta a unui text de drept in ipoteza in care exista hotararii
contradictorii asupra aceleiasi situatii.
 Complet din 9 judecatori – ICCJ poate fi sesizata de catre o instanta cu o problema
de drept de care depinde solutionarea fondului, pentru ca ICCJ sa transmita o interpretare.
Este o procedura preventiva asupra practicilor gresite In litigiile de munca completele sunt
speciale: 1 judecator si 2 asistenti judiciari (unul reprezentand sindicatele si unul reprezentand
patronatele). Acesti asistenti judiciari fac parte tot din compunerea completului de
judecata, dar nu au vot deliberativ, ci consultativ – participa la luarea deciziei numai prin
consultare.
cazurile de incompatibilitate, se aplica numai in ceea ce priveste constituirea
instantei, nu si compunerii. hotararea trebuie sa fie rezultatul acordului membrilor
completului de judecata. De asemenea, dupa inchiderea dezbaterilor, completul de judecata
delibereaza in secret asupra hotararii ce urmeaza sa se pronunte
Constituirea instantei: Se are in vedere alcatuirea mai complexa a acesteia, prin
oarticiparea, pe langa judecatori, si a altor persoane sau organe prevazute de lege. Se are in
vedere participarea la sedinta de judecata a grefierului, magistratului-asistent la ICCJ, precum
si a procurorului.
 ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL
Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
 Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni
orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire
la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le
ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări
de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege,
chiar dacă părţile se împotrivesc.
Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.
Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată
sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului
printr-o tranzacţie.
Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii,
chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în
discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
 Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul
în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot
dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze
dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
 Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi
limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină
seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile
generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.
 COPARTICIPAREA PROCESUALĂ
Una dintre cele mai importante clasificari imparte coparticiparea in facultativa sau
obligatorie, dupa cum partile au sau nu alegerea in formarea coparticiparii
Coparticiparea facultativa: In principiu, coparticiparea este facultativa, aspect ce
rezulta si din :Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul
procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi
cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
Coparticiparea obligatorie: Anumite dispozitii legale conduc la concluzia ca
coparticiparea poate fi si obligatorie .
Intr-un caz de coparticipare obligatorie, activa sau pasiva, daca cererea nu reuneste
toti membrii in legatura cu care se prevede o coparticipare obligatorie, va fi respinsa
fara a fi analizata pe fond.
Exemple de coparticipare obligatorie:
 cand anumite dispozitii legale impun coparticiparea, iar reclamantul nu a chemat in
judecata aceste persoane, cadrul procesual poate fi complinit conform procedurii
 in anumite cazuri legea prevede in mod expres dreptul judecatorului de a
introduce, din oficiu, , Aceasta complinire a dreptului procesual poate fi facuta la
interventia judecatorului numai pana la incheierea cercetarii in fata primei instante.
Raporturile dintre coparticipanti: Regula o reprezinta principiul independentei
procesuale – termenul si actele respectate sau intocmite de catre parti nici nu profita si nici nu
dezavantajeaza pe celelalte.
Prin exceptie, principiul independentei procesuale nu se aplica prin natura raportului
sau prin lege, efectele hotararii se intind asupra tuturor reclamantilor sau paratilor. In acest
caz, termenele unuia profita si celorlalti. Cand actele de procedura sunt potrivnice, se va
tine seama numai de cele favorabile. Se mai aplica in materie de revendicari sau raspunderi
delictuale.
Efectele coparticiparii: Regula este independenta procesuala si anumite exceptii prin
care efectele se extind si asupra altor coparticipanti.
Sunt situatii cand actele coparticiparii produc efecte pentru ceilalti chiar daca nu ne
aflam intr-o aflam situatie in care efectele s-a extinde (coproprietate, indivizibiltate etc.).
Totusi, ca exceptie, in art. 419, in materia perimarii – in cazul in care sunt mai multi
reclamanti, cererea de perimare al unuia foloseste si celorlalti. Acest text deroga de la
independenta procesuala, fara a fi o situatie de coparticipare. Perimarea opereaza numai in
bloc, nu se poate perima doar o parte a procesului, fiind de fapt o inchidere a procesului
deoarece intr-o perioada de timp (7 luni) nu s-a facut acte de procedura – este o consecinta a
lipsei contradictorialitatii.
Atunci cand coparticipantii au aceleasi interese, ei pot avea un singur mandatar, caz in
care se va comunica o singura copie de pe cererea de chemare in judecata sau de pe
intampinare (art. 149 NCPC).
Actele de procedura facute in interes comun sau impotriva coparticipantilor cu
aceleasi interese sunt supuse unei singure taxe judiciare de timbru, deoarece taxa este
datorata pe fiecare cerere in ansamblul ei, iar nu de fiecare reclamant din cerere.
Cheltuielile de judecata. Daca sunt mai multi coparticipanti, cheltuielile de judecata
se suporta in functie de natura raporturilor juridice pe care le au intre ei. Ne raportam
intotdeauna la obiectul litigiului – art. 455 NCPC.
Reprezentarea judiciara in caz de coparticipare procesuala. Daca sunt mai multi
coparticipanti, ar putea sa apara o problema de comunicare a actelor, judecatorul va putea
dispune prin rezolutie reprezentarea partilor prin mandatar. Instanta poate numi din oficiu un
curator judiciar la care se vor comunica actele de procedura.
 PARTICIPAREA TERȚILOR ÎN PROCESUL CIVIL: instituţie procesuală ce
determină condiţiile, formele şi modul în care unele persoane, iniţial străine de proces, pot lua
parte la activitatea judiciară. 
reprezintă o instituţie necesară în orice legislaţie, fiind de natură să contribuie la
apărarea drepturilor subiective ale terţilor sau, după caz, ale părţilor principale;
este determinată de necesitatea apărării unor interese ale acestora sau ale părţilor
principale; contribuie şi la realizarea unei optime administrări a justiţiei;
terţele persoane introduse astfel în procesul civil nu vor mai beneficia de principiul
relativităţii lucrului judecat, ele fiind obligate să respecte drepturile stabilite prin hotărârea
pronunţată.
forme: intervenţia, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi
arătarea titularului dreptului.
prin participarea terţilor în proces se soluţionează într-un singur cadru procesual mai
multe raporturi juridice conexe, se realizează o economie de timp şi de cheltuieli,
preîntâmpinându-se, deopotrivă, posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii.
Dreptul de a participa într-un proces pendinte între alte părţi nu poate fi acordat în
mod nelimitat oricărei persoane, întrucât aceasta ar putea conduce la tergiversarea judecăţii;
Condiţiile generale de admisibilitate:
1) Condiţii comune oricărei activităţi judiciare: a) capacitatea procesuală; b) calitatea
procesualei interes.
2) Condiţii determinate de caracterul incidental al tuturor formelor de p.t.p.p.c.: a)
existenţa unui proces civil în curs de judecată; b) existenţa unei legături de conexitate; o atare
condiţie decurge din chiar scopul instituţiei p.t.p.p.c.,
 Interventia voluntara: se produce in urma unei cereri a unui tert de a interveni intr-
un proces pornit de alte parti, cerere prin care acesta urmareste sa-si apere un drept propriu
sau pentru a apara dreptul unei parti din acel proces.
- In cazul in care tertul invoca un drept propriu, cererea se numeste interventie
voluntara principala.
- Daca tertul apara drepturile uneia dintre parti, interventia se numeste interventie
voluntara accesorie.
Interventia voluntara principala este, o cerere de chemare in judecata indreptata
impotriva partilor initiale, deci atât a reclamantului, cat si a paratului. Se poate face in fata
primei instante si inainte de inchiderea dezbaterilor.
Cererea de interventie voluntara principala trebuie sa cuprinda aceleasi elemente pe
care trebuie sa le cuprinsa orice cerere de chemare in judecata.
Exceptie: cererea de interventie voluntara principala poate fi formulata in fata
instantei de apel cu acordul partilor. cererea trebuie incuviintata in principiu, adica trebuie
verificat daca pretentia este susceptibila de a se solutiona in litigiul deja inceput.
Cererea de interventie voluntara principala se judeca o data cu cererea principala, insa,
instanta poate dispune disjungerea daca aceasta cerere ar intrzia solutionarea.
Interventia voluntara accesorie: este admisibila in toate materiile. tertul nu invoca o
pretentie proprie si nu urmareste obtinerea unei hotarari prin care partile initiale sa fie
condamnate fata de el. Nu trebuie sa cuprinsa mentiunile unei cereri de chemare in judecata,
ci este suficient sa fie facuta in scris si sa cuprinda aratarea instantei, numele, adresa sau
resedinta partilor, ori, dupa caz, denumirea si sediul lor si ale reprezentantilor, obiectul si
semnatura. poate fi facuta chiar inaintea instantei de recurs.
Fiind o simpla aparare in favoarea uneia dintre partile aflate deja in proces, se judeca
intotdeauna impreuna cu cererea introductiva de instanta.
 Chemarea in judecata a altor persoane: Aceasta forma de atragere a tertilor in
judecata presupune chemarea in judecata a altor persoane prin care una dintre partile initiale
solicita introducerea in proces a unei terte persoane ce ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca
si reclamantul.
interesul de a formula o cerere de chemare in judecata a altor persoane, care pot
pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul apartine paratului. Si reclamantul are posibilitatea
sa formuleze o astfel de cerere intrucat este posibil ca acesta sa afle de existenta unui tert care
ar fi in masura sa pretinda aceleasi drepturi ca si el, dupa declansarea procesului, fie in
sustinerile parstului, fie din probele administrate in cauza.
Cererea prin care se doreste ca un tert sa fie atras in proces trebuie facuta in conditiile
de forma prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata iar, in plus, trebuie sa ofere
date si cu privire la procesul care deja sa afla pe rol.
Un efect specific: scoaterea din proces a partului in cazul in care acesta este chemat
pentru o datorie baneasca si recunoaste pretentiile banesti formulate impotriva sa.
Chemarea in garantie: forma de interventie fortata este posibila ori de câte ori partea
care ar putea pierde procesul poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar
putea sa se indrepte cu o cerere de garantie sau in despagubire.
Legea permite ca tertul chemat in garantie sa cheme in judecata, la randul lui, o alta
persoana. Posibilitatea chemarilor in garantie este limitata la doua, adica prima chemare
facuta de unele dintre partile initiale si a doua cerere facuta de cel astfel chemat in garantie.
cererea de chemare in garantie, este formulata de catre parat, dar poate fi introdusa si
de catre reclamant.
Chemarea in garantie presupune existenta unui proces civil aflat in faza judecatii in
prima instanta. De asemenea, intre cererea principala si cererea de chemare in garantie trebuie
sa existe o legatura de dependenta astfel incât solutia ce se va da in cererea principala sa poata
influenta solutia ce se va pronunta asupra cererii de chemare in garantie.
Cererea de chemare in garantie trebuie sa fie intocmita cu respectarea cerintelor pentru
cererea de chemare in judecata.
Paratul trebuie sa formuleze cererea de chemare in garantie o data cu intampinarea, iar
daca aceasta nu este obligatorie, cel mai trziu la prima zi de infatisare. Reclamantul poate sa
depuna cererea in tot cursul judecatii la prima instanta pana la inchiderea dezbaterilor intrucat
acesta poate aprecia asupra necesitatii formularii unei asemenea cererii, urmare sustinerilor
partului sau chiar in cursul judecatii.
Cererea de chemare in garantie se judeca o data cu cererea principala, dar daca solutia
acesteia din urma este intrziata din cauza cererii de chemare in garantie, instanta poate
dispune disjungerea, judecarea lor separata.
Aratarea titularului dreptului
Aceasta forma de interventie fortata poate fi facuta numai de catre pârât si numai in
cazul cererilor prin care se urmareste valorificarea unui drept real, in masura in care intre
parst si tertul aratat ca titular al dreptului real exista un raport juridic cu privire la lucrul de
formeaza obiectul cererii.
Legea nu impune, insa, partului obligatia de a indica pe adevaratul titular al dreptului.
Aceasta forma de interventie fortata se intalnete in cazul in care intre parat si cel aratat
de parat s-a incheiat un contract de locatiune, un contract de depozit etc.
Cererea poate fi facuta de parat o data cu intampinarea sau, daca aceasta nu este
obligatorie, cel mai trziu la prima zi de infatisare.
Cererea va fi comunicata persoanei indicata ca titular al dreptului real impreuna cu
copiile de pe cererea de chemare in judecata si inscrisurile depuse la dosar. Aceasta cerere va
fi admisa si reclamantului intrucat scoaterea din proces a partului nu se poate face decat cu
incuviintarea acestuia.
 INTRODUCEREA FORȚATĂ ÎN CAUZĂ, DIN OFICIU A ALTOR
PERSOANE
In mod exceptional, legea permite instantei sa dispuna introducerea in cauza a altor
persoane. Judecatorul poate dispune introducerea in cauza numai in cazurile expres prevazute
de lege, precum si in procedura necontencioasa, chiar daca partile se impotrivesc.
Procedura necontencioasa. Instanta poate dispune introducerea fortata din oficiu,
chiar daca partea se opune.
Procedura contencioasa. Ca regula, instanta nu poate dispune direct introducerea
foratata a tertului, ci doar va pune in discutai partilor necesitatea introducerii in cauza a altor
persoane, atunci cand raportul juridic o impune. Daca nicio parte nu solicita, instanta nu va
putea introduce din oficiu, astfel ca va putea respinge cererea, fara a se pronunta pe fond;
hotararea nu va avea deci autoritate de lucru judecat. Hotararea de respingere este
supusa numai apelului.
Exceptiile introducerii din oficiu in procedura contencioasa. In mod exceptional,
instanta poate dispune din oficiu introducerea unor terti, daca legea prevede expres.
Enumeram anumite cazuri:
 Succesorul cu titlu particular al partii initiale, daca dreptul litigios este transmis prin
acte intre vii sau mortis causa, cu titlu particular;
 In cazurile in care procurorul poate porni procesul civil, titularul dreptului va fi
introdus in proces.
 Instanta de contencios administrativ poate introduce in cauza organismele sociale
interesate;
 Atunci cand fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulatie, judecatoria
va cita si societatea de asigurari mentionata in proecsul-verbal de constatare a contraventiei;
 Parintii si copilul vor fi citati in toate cauzele referitoare la filiatie;
Partile vor putea invoca pe calea apelului sau recursului neindeplinirea de catre
instanta a obligatiei de introducere in cauza a unei persoane, atunci cand legea prevede expres
aceasta obligatie.
Termen. Introducerea fortata in cauza se dispune prin incheiere interlocutorie
(incident procedural), pana la terminarea cercetarii procesului inaintea primei instante. Ca
exceptie, daca instanta constata cu ocazia deliberarii ca se impune a fi introdusa o tert
apersoana, aceasta repune cauza pe rol si dispune citarea partilor initiale.
Introducerea fortata a tertului din oficiu e admisibila exclusiv in fata primei instante.
Admisibilitatea in principiu. Fiindca este stabilita de instanta necesitatea, nu va mai
urma o procedura de admitere in principiu. Tertul introdus se bucura de independenta
procesuala, putand face orice act procesual de dispozitie. Tertul va avea dreptul de a
administra probe noi, dar si dreptul de a readministra probele.
 REPREZENTAREA CONVENȚIONALĂ A PERSOANELOR FIZICE
În faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către
avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat,
mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât
prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.
În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea
inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă
este licenţiat în drept.
La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea
recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii,
numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2).
În cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, dispoziţiile prezentului articol se aplică
în mod corespunzător.
 PARTICIPAREA PROCURORULUI LA PROCESUL CIVIL
Procurorul: - prin exercitarea atribuțiilor sale reprezintă interesele generale ale
societății, apără ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor; sesizează instanţa de
judecată, participă la judecarea pricinilor în primă instanţă, dacă procesul a fost intentat la
cererea lui cât şi foloseşte căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti; participând în
procesul civil sprijină în mod activ apărarea drepturilor subiective recunoscute persoanelor
fizice ori de câte ori acestea au fost încălcate.
participarea procurorului în procesul civil propriu–zis: promovează nu în nume
propriu, dar în favoarea unui alt subiect de drept acţiunea civilă, şi ca atare devine parte în
procesul civil, fără ca asupra lui să se extindă consecinţele de drept material ale hotărîrii
judecătoreşti.
Ca parte în procesul civil, are o poziţie specifică, care nu afectează egalitatea sa cu
celelalte părţi. Specificul poziţiei rezultă din faptul că el nu este subiect al raportului de drept
subiectiv material şi se exprimă prin imposibilitatea de a face acte de dispoziţie asupra
dreptului civil respectiv.
deosebire între procuror, ca parte în proces şi parte obişnuită: se bucură numai de
drepturile procedurale, fără ca asupra lui să se extindă consecinţele de drept material ale
hotărîrii judecătoreşti; nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată faţă de partea
pârâtă. Nu poate fi considerat reprezentant, el dispune în procesul civil de o calitate
procesuală deosebită. El are drepturile și obligațiile procesuale ale reclamantului. el nu poate
dispune de obiectul litigiului, fapt care determină lipsa interesului juridic material și existența
numai a celui procesual. Nu are calitatea de reclamant, deși la solicitarea lui are loc intentarea
procesului civil, dar interesul său  procesual juridic coincide cu cel al reclamantului și constă
în admiterea acțiunii.
Formele de participare în procesul civil: Pornirea procesului civil: acţiunea în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime poate fi intentată de p: a) numai la
cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate adresa în judecată personal din
cauză de sănătate, vârstă, incapabilitate sau din alte motive întemeiate. b) în cazurile
prevăzute de lege se adresează în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unui număr nelimitat de persoane. c) se poate adresa în judecată în apărarea
drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii ce ţin de: formarea şi executarea bugetului;
protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului; contestarea contractelor ce
lezează interesele statului; și alte cazuri prevăzute de lege.
Participarea la judecarea procesului civil: participă la judecarea pricinilor în
materie civilă în primă instanţă în cazul în care acţiunea este intentată la cererea sa în
condiţiile legii și are dreptul să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să declare recuzare
judecătorului, grefierului, expertului şi specialistului, să prezinte dovezi, să participe la
administrarea lor, să formuleze cereri, să dea explicaţii privind acţiunea şi să îndeplinească
alte acţiuni procesuale.
Nu se admite înaintarea acţiunii reconvenţionale procurorului. Procurorul nu are
obligația de a achita cheltuielile de judecată.
Neprezentarea procurorului citat legal, în şedinţa de judecată nu împiedică examinarea
cauzei, dacă persoana în interesele căreia s-a înaintat acţiunea susţine examinarea cauzei în
lipsa procurorului.
Renunţarea procurorului la acţiune, nu-l lipseşte pe reclamant de dreptul de a susţine
cerinţele acţiunii după achitarea taxei de stat. Dacă reclamantul renunţă să intervină în
procesul intentat de procuror, instanţa scoate cererea de pe rol. În cazul în care reclamantul
renunţă la acţiune, instanţa încetează procesul.
 Exercitarea căilor de atac: Dacă legea prevede obligativitatea participării
procurorului la judecarea pricinii civile, această obligaţie persistă şi pentru căile de atac ce se
exercită în procesul respectiv: Apelul, Recursul și Revizuirea
 COMPETENȚA: este aptitudinea recunoscută de lege unui organ de stat de a
soluţiona un anumit litigiu sau altă problemă cu caracter juridic.
Competența este: materială, valorică și teritorială
Competența materiala: sunt stabilite sub aspect funcţional şi sub aspect procesual și
include şi criteriul valoric
Competenta materiala functionala: Se stabileste dupa felul atributiilor fiecarei
categorii de instante, adica: ce anume are in competanta instanta sub aspectul judecatii
Competenta materiala procesuala: Este cea care se stabileste dupa natura, obiectul
sau valoarea litigiului.
Competenţa valorică nu este în sine o materie a competenţei. Ea defineşte însă ce
anume se are în vedere la stabilirea valorii de referinţă pentru care devine competentă
judecătoria sau tribunalul. competenţa valorică este determinată doar de valoarea obligaţiei
principale contractate
Competența teritoriala: Determinarea competenţei teritoriale este necesară pentru a
stabili care instanţă de judecată trebuie sesizată, deoarece competenţa este limitată numai la o
anumită circumscripţie teritorială. Este de drept comun, alternativa (facultativa) și exclusiva
Competenţa teritorială de drept comun: cererea de chemare în judecată se introduce
la instanţa domiciliului sau sediului pârâtului, aceasta fiind regula, cu excepţia cazului în care
legea nu prevede altfel
competenţa teritoriale alternativă: reclamantul are alegerea între mai multe instanţe
deopotrivă competente, însă odată făcută această alegere, el nu mai poate reveni.
Competenţa teritorială exclusivă: cererea de chemare în judecată trebuie introdusă
numai la o anumită instanţă, expres prevăzută de lege.
Competenţa instanţelor judecătoreşti este aptitudinea recunoscută de lege de a
examina şi soluţiona o anumită pricină civilă.
Competența generală se raportează la instanța de judecată sau la un alt organ cu
activitate jurisdicțională, dar nu la judecători.
Instanţele de judecată sunt competente să judece şi multe alte pricini pe care legea le
pune în competenţa lor.
Clasificarea normelor de competenţă
Competenta generala: Normele de competenta generala sunt cele care
stabilesc competenta instantelor judecatoresti, prin delimitarea de competanta altor organe
cu activitate jurisdictionala, dar care se afla plasate in afara sistemului instantelor
judecatoresti.
Competenţă generală. se subclasifică în: competenţă exclusivă; competenţă cu
pluralitate de organe, care poate fi:  Competenţa generală alternativă; Competenţa generală
imperativă; Competenţa generală convenţională.
Competenţă jurisdicţională, se subclasifică în: materială: materială funcţională,
materială procesuală; teritorială: teritorială generală; teritorială alternativă; teritorială
excepţională; după existenţa legăturii între pricini.
O alta clasificare: competenta interna și internationala
Instantele judececatoresti: ICCJ, curtile de apel, tribunalele, eventualele
tribunale specalizate si judecatoriile.
Delimitarea competentelor intre unele si altele este reglementata de aceste norme de
competenta generala.
NORME DE ORDINE PUBLICA (norme imperative): compententa generala -
poate fi invocate in orice stare a pricinii, competenta materiala - poate fi invocata doar pana
la primul termen la care partile sunt legal citate, in fata primei instantei, compententa
teritoriala exclusiva - poate fi invocata doar pana la primul termen la care partile sunt legal
citate, in fata primei instantei, competenta internationala - poate fi invocata in orice stare a
pricinii
COMPETENŢA MATERIALĂ: presupune o delimitare pe verticală, pe linie
ierarhică, între instanţe de grad diferit, sau între instanţe de drept comun şi instanţe speciale.
Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional şi sub aspect procesual
Unele norme de competenţă materială se găsesc şi în acte normative cu caracter
special. Competenţa materială este reglementată de norme imperative şi deci părţile nu pot
conveni, nici chiar cu încuviinţarea instanţei, să deroge de la aceste norme.
Competenţa materială include şi criteriul valoric.
Competenţa materială a judecătoriei: judecătoriile vor judeca: - cererile date de
Noul cod civil în competenţa instanţelor de tutelă şi familie; - cererile privind registrele de
stare civilă; - cererile privind administrarea clădirilor cu proprietari exclusivi; - cereri de
evacuare, strămutare de hotare şi grăniţuire; - cereri posesorii; - cereri neevaluabile în bani
privind obligaţia de a face, indiferent de izvorul lor; - cereri de împărţeală judiciară; - orice
alte cereri evaluabile în bani a căror valoare este de până la 200.000 lei inclusiv; - în primă şi
ultimă instanţă, cererile privind creanţe de până la 2.000 lei inclusiv; - căile de atac împotriva
hotărârile date de organe administrative cu atribuţii jurisdicţionale; - orice alte cereri date în
competenţa lor prin lege în mod special.
Competenţa materială a tribunalului: tribunalele vor judeca: - în primă instanţă în
orice materii care nu sunt date în competenţa altor instanţe de judecată; - apelurile împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; - recursurile anume prevăzute de lege;
- orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Competenţa materială a curţilor de apel: curţile de apel vor judeca: - în primă
instanţă cauzele de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale; - apelurile
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale; - recursurile anume prevăzute de lege; - orice
alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie va judeca: - recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în
cazurile prevăzute de lege; - recursurile în interesul legii; - cererile pentru dezlegarea unor
probleme de drept (hotărâri prealabile); - orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
în materie de contencios administrativ şi fiscal, curţile de apel devin instanţe de fond.
noţiunea de “hotărâre prealabilă” care se ia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
vederea dezlegării unor probleme de drept este cumva similară Hotărârilor pronunţate de
Curtea Europeană de Justiţie în sensul unor răspunsuri prealabile la întrebările puse de
instanţele naţionale cu privire la incidenţa unor dispoziţii ale unor tratate internaţionale.
 COMPETENȚA TERITORIALĂ
Deoarece există mai multe curţi de apel, tribunale şi judecătorii, după ce s-a stabilit
dacă pricina este de competenţa materială a judecătoriei, tribunalului ori curţii de apel este
necesară o noua delimitare, de această dată pe linie orizontală, între instanţe de acelaşi grad.
Determinarea competenţei teritoriale este necesară pentru a stabili care instanţă de
judecată trebuie sesizată, deoarece competenţa este limitată numai la o anumită circumscripţie
teritorială.
tipuri de competenţă teritorială: competenţa teritorială de drept comun; competenţa
teritorială alternativă (facultativă); și competenţa teritorială exclusivă (excepţională).
Competenţa teritorială de drept comun: cererea de chemare în judecată se introduce
la instanţa domiciliului sau sediului pârâtului, aceasta fiind regula, cu excepţia cazului în care
legea nu prevede altfel.
legea prevede faptul că de vreme ce reclamantul este cel care declanşează procesul
civil, acesta trebuie să se deplaseze la instanţa în circumscripţia căreia domiciliază pârâtul, iar
nu invers.
Competenţa teritorială alternativă: nu întotdeauna reclamantul trebuie să se adreseze
instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.
derogare de la regula conform căreia, cererea de chemare în judecată este adresată
instanţei de la domiciliul/sediul pârâtului.
reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, însă odată
făcută această alegere, el nu mai poate reveni.
Competenţa teritorială exclusivă: cererea de chemare în judecată trebuie introdusă
numai la o anumită instanţă, expres prevăzută de lege. Astfel, părţile nu mai au posibilitatea
să convină sub acest aspect.
cererile privitoare la drepturi reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei
circumscripţie este situat imobilul.
cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la
radierea societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea
îşi are sediul principal.
Cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa
exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul
Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi
introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului
 STRĂMUTAREA
instanţa strămută pricina spre judecare la o altă instanţă: dacă ambele părţi solicită
strămutarea pricini la instanţa de la locul aflării majorității probelor; dacă pârâtul, al cărui
domiciliu nu era cunoscut cere strămutarea pricinii la instanţa domiciliului său atestat prin
dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau viza de reședință; dacă după recuzarea unuia
sau mai multor judecători ori din alte motive întemeiate substituirea  lor în instanţa respectivă
devine imposibilă; dacă în cursul judecării pricinii la instanţa respectivă s-a constatat, că ea a
fost reţinută spre judecare cu încălcarea regulilor de competenţă jurisdicțională, există motive
pentru măsuri de securitate publică; există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi
ştirbită de circumstanţele pricinii sau de calitatea participanţilor la proces; în circumstanţe
excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate funcţiona timp îndelungat.
Instanța este obligată să remită instanței competente dosarul în 5 zile de la rămânerea
încheierii irevocabile. Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul
anterior strămutării pricinii au efect juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu
este necesară modificarea lor.
Strămutarea: incident procedural ce determină trecerea unei cauze, în situaţiile strict
precizate de lege, de la instanţa competentă la o instanţă de acelaşi grad, situată într-o altă
localitate.
Prin strămutarea procesului se urmăreşte garantarea imparţialităţii judecătorilor şi
înlăturarea oricărei ingerinţe sau influenţe asupra activităţii de înfăptuire a justiţiei.
strămutarea procesului poate fi solicitată doar în prezenţa unuia dintre motivele expres
prevăzute de lege: rudenie sau afinitate, bănuială legitimă şi siguranţă publică.
Cererea de strămutare bazată pe motive de rudenie sau afinitate poate fi făcută de
oricare dintre părţi, înainte de începerea dezbaterilor; ea se soluţionează de către instanţa
ierarhic superioară.
strămutarea procesului pentru motive de bănuială legitimă şi siguranţă publică poate fi
solicitată în orice fază a litigiului; cererea se depune la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
cererea de strămutare bazată pe motive de bănuială legitimă poate fi promovată de oricare
dintre părţi şi de procuror; dacă cererea se întemeiază pe motive de siguranţă publică,
strămutarea poate fi cerută doar de procurorul de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
în toate cazurile, cererea de strămutare se soluţionează în camera de consiliu, cu
citarea părţilor.
Preşedintele instanţei competente poate dispune, chiar fără citarea părţilor,
suspendarea cauzei; măsura va fi comunicată instanţei sesizate cu litigiul, pentru ca aceasta să
nu mai îndeplinească niciun act de procedură până la soluţionarea cererii de strămutare.
Asupra cererii de strămutare instanţa competentă se pronunţă printr-o hotărâre de
admitere sau de respingere; hotărârea pronunţată nu este supusă niciunei căi de atac şi se dă
fără motivare; în ipoteza admiterii cererii de strămutare, cauza se va trimite spre soluţionare
unei instanţe de acelaşi grad; prin hotărâre se va arăta şi măsura în care actele îndeplinite de
instanţa competentă urmează să fie menţinute sau, dimpotrivă, trebuie refăcute; în ipoteza
respingerii cererii de s.p. cauza se va soluţiona de către instanţa competentă
strămutarea judecăţii - măsură prin care, pentru a se asigura desfăşurarea normală a
procesului, o cauză este trecută spre judecată, de la instanţa sesizată, la o altă instanţă egală în
grad. Cererea de strămutare poate fi făcută de partea interesată, de procuror sau de ministrul
justiţiei şi se soluţionează de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. în cazul admiterii cererii, înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunând strămutarea, hotărăşte totodată în ce măsură actele
îndeplinite în faţa instanţei sesizate iniţial se menţin
 PROROGAREA DE COMPETENȚĂ
Prorogarea de competenta presupune situatia in care instanta competenta sa
solutioneze cererea cu care a fost sesizata de catre reclamant devine competenta sa rezolve si
cereri care, in mod obisnuit, nu intra in competenta sa.
Prorogarea poate interveni in temeiul legii, al unei hotarari judecatoresti sau in temeiul
conventiei partilor.
Prorogarea legala
Prorogarea legala intervine in cazurile expres prevazute de lege:
Cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea
principală
Cererea reconventionala va fi judecata de instanta sesizata cu cererea de chemare in
judecata
Cererile de atragere a tertilor in proces sunt judecate de instanta sesizata cu cererea de
chemare in judecata
Cererea de interventie principala sau accesorie
Chemarea in judecata a altor persoane
Chemarea in garante
Aratarea titularului dreptului
Conexitatea
Daca a operat prorogarea competentei in privinta solutionarii unui capat de cerere
incidental, legea prevede uneori posibilitatea disjungerii, daca judecata cererii incidentale ar
intarzia judecarea cererii principale. Trebuie mentionat ca instanta isi va pastra competenta de
a solutiona aceste cereri incidentale si jupa disjungere, chiar daca cererile ar fi atras o alta
competenta.
Prorogarea judecatoreasca: Intervine in temeiul unei hotarari judecatoresti.
Cazurile: Delegarea unei alte instante; Cererea de recuzare atunci cand nu se poate alcatui
completul de judecata; Administrarea unor dovezi prin comisie rogatorie; Casarea cu trimitere
spre rejudecare la o alta instanta decat cea care a judecat fondul; Stramutarea procesului
Prorogarea conventionala (voluntara): Intervine in temeiul unei intelegeri a partilor,
in acele cazuri in care legea permite partilor sa deroge de la regulile de competenta, deci in
cazul competentei teritoriale de ordine privata.
Prorogarea voluntara poate rezulta din inserarea in contract a unei clauze atributive de
competenta sau dintr-o conventie separata.
Conventia se poate face si verbal, insa numai in fata instantei alese, care va lua act de
intelegerea partilor in incheierea de sedinta.
Conditiile de operare a prorogarii voluntare: partile sa aiba capacitate procesuala de
exercitiu, iar consimtamantul sa fie liber si neviciat; Conventia partilor sa fie expresa; In
conventie sa se determine exact instanta aleasa; Instanta aleasa de parti sa nu fie
necompetenta absolut.
Uneori intelegerea partilor trebuie sa intervina doar dupa nasterea dreptului la actiune,
cum este cazul competentei teritoriale in materie de asigurare
 EXCEPȚIA DE NECOMPETENȚĂ: este o excepţie de procedură dilatorie, întrucât
scopul admiterii sale este, prin declinarea competenţei, amânarea soluţionării fondului
litigiului. 
Necompetenţa este generată de încălcarea normelor de competenţă prescrise de lege,
fiind, în funcţie de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată.
Necompetenţă este de ordine privată în celelalte situaţii decât cele trei strict şi limitativ
menţionate.
cazurile de necompetenţă de ordine publică: când litigiul nu este de competenţa
instanţelor judecătoreşti şi se încalcă competenţa generală; când acţiunea este de competenţa
unei instanţe de alt grad decât cea sesizată şi se încalcă competenţa materială; când cauza este
de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura şi se încalcă
competenţa teritorială exclusivă;
Mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei sunt: excepţia de necompetenţă,
atunci când necompetenţă instanţei sesizate cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale
de atac se invocă în cursul judecăţii și căile de atac formulate împotriva hotărârii, când
instanţa se dezînvesteşte prin pronunţarea uneia dintre hotărârile prevăzute de lege.
Necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de
către judecător „în orice stare a pricinii”, prin această sintagmă înţelegându-se că se poate
invoca inclusiv în faţa instanţelor de control judiciar.
excepţia poate să fie invocată: în primă instanţă, chiar şi după terminarea cercetării
procesului; direct în apel; direct în recurs, cu condiţia ca excepţia să nu fi putut fi invocată pe
calea apelului sau în cursul judecării apelului,
Când se poate invoca excepția de necompetență: necompetenţa absolută nu mai
poate fi invocată direct în apel sau în recurs; instanţa de control judiciar nu ar mai putea
invoca, din oficiu, încălcarea de către instanţele inferioare a normelor imperative de
competenţă materială sau teritorială; necompetenţa absolută a instanţei de control judiciar
poate fi invocată până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate; etc.
Regimul de invocare: Exceptia de necompetenta se invoca in mod diferit, in functie
de caracterul absolut sau relativ al competentei, deci dupa cum norma de competenta ce se
pretinda ca a fost incalcata este de ordine publica sau de ordine privata.
Exceptia de necompetenta absoluta: Este competenta generala si poate fi invocata
de catre oricare dintre parti, procuror sau de instanta din oficiu. Invocarea se poate face in
orice stare a pricinii, inclusiv direct in recurs.
Normele de competenta materiala. Sunt de ordine publica, pot fi invocate de catre
oricare dintre parti, procuror sau de instanta din oficiu, insa, numai pana la primul termen de
judecata la care partile sunt legal citate in fata primei instante.
Normele de competenta teritoriala exclusiva. Se aplica acelasi regim ca cel de la
competenta materiala.
Exceptia de necompetenta relativa: Normele de competenta teritoriala de drept
comun si alternativa. Sunt reglementate prin norme de ordine privata si pot fi invocate numai
de catre parat prin intampinare sau, cel mai tarziu la primul termen de judecata la care partile
sunt legal citate.
Solutionare: se rezolva prioritar fata de restul problemelor ce vizeaza fondul litigiului.
Instanţa poate să pronunţe: dacă se declară competentă, respinge excepţia și dacă se
declară necompetentă, admite excepţia şi, după caz: declină competenţa în favoarea unei
alte instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională; respinge cererea ca
inadmisibilă, dacă este de competenţa unui organ al statului fără activitate
jurisdicţională; respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti.
În cazul respingerii excepţiei, instanţa pronunţă o încheiere interlocutorie, care poate fi
atacată numai odată cu fondul;
 Dacă se admite excepţia, prin sentinţă sau decizie se va stabili instanţa competentă sau
organul jurisdicţional competent, căruia i se va declina judecarea cauzei.
în ipoteza în care instanţa îşi declină competenţa către o altă instanţă judecătorească
sau către un organ cu activitate jurisdicţională, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac.
Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este
de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa
instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
Exceptia se repinge. Daca instanta respinge exceptia, va pronunta o incheiere
interlocutorie, care leaga instanta, nemaiputandu-se reveni asupra acestei incheieri. Incheierea
poate fi atacata cu apel sau recurs numai odata cu fondul.
Exceptia se admite.  instanta pronunta o hotarare de declinare a competentei care nu
este suspusa niciunei cai de atac.  hotararea de respingere a cererii ca inadmisibila se va putea
ataca cu recurs la instanta ierarhic superioara. Aceeasi este solutia si daca cererea este
respinsa ca nefiind de competenta instantelor romane.
In cazul declinarii, prin aceeasi hotarare se dezinvestește o instanta si se învestește o
alta instanta, procesul continuand in baza aceleiasi cereri, avand caracter dilatoriu. Insa, in
cazul respingerii ca inadmisibila sau ca de necompetenta instantelor romane, hotararea are
caracter peremptoriu,
Hotararea de declinare a competentei: are un efect de dezinvestire a instantei si
investire a altei instante. Hotararea are autoritate de lucru judecat numai pentru instanta care a
pronuntat-o, nu si pentru cea indicata ca fiind competenta. Actele de procedura efectuate de
instanta necompetenta sunt lovite de nulitate; nulitatea intervine de drept.
 CONFLICTELE DE COMPETENȚĂ
Exceptia de necompetenta si conflictele de competenta sunt cele care marcheaza
notiunea de incidente privind competenta instantelor.
În practică pot apărea conflicte de competență, întrucât datorită competenţei teritoriale
alternative este posibil ca două instanţe să se declare deopotrivă competente să rezolve aceeaşi
pricină, ori necompetente.
Conflictul negativ de competenta
Intervine in cazul in care doua instante isi declina competenta in mod reciproc.
Conditiile conflictului negativ: Trebuie sa existe o hotarare de declinare, Declinarile
trebuie sa fie reciproce. Procesul se suspenda de drept.
Conflictul negativ se poate naste si in legatura cu un organ cu activitate jurisdictionala;
la cele fara activitate jurisdictionala nu se poate naste conflictul negativ
Conflictul negativ se poate naste si intre sectiile sau completele specializate, cu mentiunea
ca declinarile recirproce intervin prin incheiere.
Instanta in fata careia s-a ivit conflictul va sesiza regulatorul de competenta si va suspenda
procesul pana la solutionarea conflictului. Regulatorul de competenta este instanta superioara
si comuna instantelor aflate in conflict. Regulatorul judeca in camera de consiliu, fara citarea
partilor, iar hotararea este definitiva. ICCJ nu poate intra in conflict de competenta cu nicio
instanta, deoarece solutii ei de declinare joaca si rol de regulator de competenta; astfel,
instanta unde se trimite este obligata sa respecte. Daca avem conflict intre o instanta si un
organ fara activitate jurisdictionala, regulatorul de competenta va fi instanta ierarhic
superioara instantei aflate in conflict.
In cazul in care este vorba de o sectie sau complet specializat, regulatorul de
competenta va fi instanta superioara, mai exact sectia corespunzatoare celei in fata careia s-a
ivit conflictul.
Regulatorul de competenta va fi sesizat de instanta in fata careia se iveste
reciprocitatea.
In cazul conflictului de competenta numai instanta in fata careia s-a ivit conflictul
poate trimite dosarul la regulatorul de competenta, iar nu si partile. Este o alta exceptie prin
care instanta este investita prin hotararea altei instante, nu prin cererea partilor.
In cazul conflictului negativ de competenta: acesta se rezolvă ȋn camera de consiliu,
fără citarea părților, printr-o hotărâre definitivă, care are autoritate de lucru judecat; conflictul
negativ apare in fata instantei care s-a pronuntat ultima cu privire la competenta; ivit ȋntre
două secții ale unei instanțe, declinările de competență ȋntre acestea s-au făcut prin ȋncheieri
care nu sunt supuse niciunei căi de atac; ivit între două instanţe judecătoreşti, se soluţionează
de instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict; daca judecatoriile aflate
in conflict nu sunt in circumscriptia aceleiasi curti de apel, competenta apartine ICCJ;
conflictul ivit intre un tribunal si o curte de apel sau intre doua curti de apel se va solutiona de
ICCJ; nu se poate crea cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; intervine suspendarea de drept a
procesului.
Conflictul pozitiv de competenta: Intervine in cazul in care doua instante se declara
deopotriva competente sa judece aceeasi pricina. Este rar, fiind posibil de exemplu in cazul
competentei alternative, unde cererea este introdusa la ambele instante si fiecare isi reclama
competenta si o instanta respinge exceptia de litispendenta. Se merge apoi in regulatorul de
competenta pentru a decide care instanta este competenta sa judece procesul.
ACTELE DE PROCEDURĂ ȘI TERMENELE PROCEDURALE
Actul de procedură este orice act realizat pentru declanşarea procesului de către
instanţa de judecată, participanţii la proces şi auxiliarii justiţiei în vederea producerii unor
efecte juridice determinate.
 Sesizarea instanţei cu cererea de chemare în judecată reprezintă un act de procedură,
iar cererea de chemare în judecată reprezintă un alt act de procedură.
Condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură: acele exigenţe stabilite de lege cu
privire la felul cum arată actul, precum şi conţinutul acestuia, care, fiind întrunite în
ansamblu, garantează valabilitatea actului, producînd efecte juridice. categorii: De fond și De
formă.
Forma actului juridic: felul manifestării de voinţă sau mijloacele de exteriorizare a
voinţei interne.
Actele de procedură trebuie să  îndeplinească următoarele condiţii:
Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă pentru a se putea dovedi mai uşor
existenţa lor şi pentru a asigura conservarea acestor acte. Actele de procedură făcute verbal în
faţa completului de judecată vor fi consemnate în scris, în procesul verbal al şedinţei de
judecată.
Actele de procedură trebuie îndeplinite în limba de stat chiar dacă procedura se
desfăşoară într-o altă limbă.
Actele trebuie să fie întocmite în termenele stabilite de lege sau de instanţă.
Pe lîngă aceste condiţii generale, unele acte de procedură trebuie să îndeplinească un
şir de condiţii speciale stabilite de lege pentru fiecare în parte.
Clasificare
1.    În raport de organele sau persoanele care le întocmesc: a)    Actele persoanelor.
b)    Actele instanţei. c)    Actele auxiliarilor justiţiei.
2.    După natura lor: a)    Acte judiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului şi în
faţa instanţei. Exemplu: depoziţiile martorilor  în sala de şedinţe. b)    Acte extrajudiciare, care
se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei.
3.    În funcţie de conţinut: a)    Ce conţin o manifestare de voinţă. b)    Care constată o
operaţiune procesuală.
4.    În funcţie de modul de executare: a)    Scrise. b)    Orale.
5.    După caracterul lor: a)    Judiciare, ce privesc soluţionarea litigiilor. b)    
Administrative, legate de soluţionarea litigiului.
 CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ
Judecătorul nu poate hotărî asupra cererii decît după citarea sau înfăţişarea părţilor,
acestea din urmă trebuind să fie legal citate şi nu neapărat ca ele să fie prezente în instanţă.
Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces şi
persoanelor interesate la procedură.
Aceasta se face prin: Consemnătură, prin intermediul persoanelor împuternicite; sau
Prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire prin intermediul biroului
executorului judecătoresc sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins
în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin delegaţie judiciară.
Dacă procesul are loc în mai multe şedinţe, cererea de chemare se preia pe loc de la
grefier. Dacă nu se ştie domiciliul persoanei citate, cererea de chemare va fi prevăzută în
diferite surse de informare, cum ar fi: gazeta. Citaţia se publică într-un ziar republican sau
local mai răspîndit, cu cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei de judecată, iar în caz de
urgenţă, preşedintele instanţei, poate reduce acest termen pînă la 5 zile.
Cererea se face prin înştiinţări şi chemări. Înştiinţarea se referă la părţi, intervenienţi şi
reprezentanţii lor, pe cînd chemările vizează martorii, experţii, specialiştii, translatorii.
Citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării, iar în pricinele
de urgenţă, acest termen poate fi redus, iar ceilalţi participanţi şi persoane auxiliare, sunt citaţi
astfel încît să reuşească să se pregătească de proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei.
Prezentarea la proces fără citarea legală acoperă orice viciu de citare. Citaţia se
transmite la adresa menţionată de parte, ori la locul de muncă sau a aflării destinatarului.
În citaţie se indică denumirea instanţei şi adresa ei, locul şi data, ora prezentării şi
calitatea în care se invită persoana, numele sau denumirea precum şi adresa celui citat, pricina
şi calitatea în care este citată persoana. În citaţie li se propune participanţilor la proces, să facă
probe la dosar şi le explică care sunt consecinţele pentru fiecare. Odată cu citarea, judecătorul
comunică pîrîtului şi copiile de pe documentele depuse.
Reclamantul care locuieşte în străinătate, este în drept să indice o adresă din Republica
Moldova, unde să i se facă citaţia. La fel şi pîrîtul poate beneficia de acest drept.
Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va examina pricina după
expirarea termenului de publicitate. Citaţia se transmite prin scrisoare recomandată cu aviz de
primire sau prin curier. Dovada primirii, se restituie instanţei şi se anexează la dosar, ca probă
a citării legale. Citaţia adresată unei organizaţii, se înmînează persoanei cu funcţie de
răspundere, iar în lipsa acesteia, unui alt angajat, prin contrasemnătură. Dacă nu-l va găsi pe
destinatar la domiciliu sau la locul de muncă, citaţia se va înmîna unuia dintre membrii adulţi
ai familiei, care locuiesc împreună cu destinatarul, ori în lipsa acestora, se va remite
organizaţiei de exploatare a locuinţelor, ori primăriei satului, fie administraţiei de la locul de
muncă al destinatarului, cu contrasemnătură pe cotor, aceasta obligîndu-se să transmită citaţia
destinatarului, cît mai curînd posibil.
În cazul absenţei temporare a destinatarului, pe cotor se înscrie locul unde s-a deplasat
şi cînd va reveni. Dacă persoana împuternicită, se face vinovată de neînmînarea citaţiei, atunci
aceasta va fi sancţionată cu amendă. Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, faptul se
consemnează pe cotor, care se restituie instanţei, iar destinatarul se consideră legal citat şi
neprezentarea lui în instanţă, nu împiedică examinarea cauzei.
Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, în acţiunea intentării în interesul
statului, în cele de încasare a pensiei de întreţinere, de reparare a prejudiciului cauzat prin
vătămarea integrităţii corporale, sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, instanţa este
obligată să ordone căutarea pîrîtului. Căutarea se face de următoarele organe: Poliţia – în
cazul persoanelor fizice sau Organele fiscale – în cazul persoanelor juridice.
Schimbarea domiciliului persoanei pe parcursul judecării, trebuie să fie anunţată
instanţei.
 NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ
Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură
efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.
Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă
care ocroteşte un interes public.
Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o
normă care ocroteşte un interes privat.
Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a
adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.
În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea
interesată putând face dovada contrară.
Nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării
dispoziţiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală; reprezentarea procesuală;
competenţa instanţei; compunerea sau constituirea instanţei; publicitatea şedinţei de judecată;
alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei
de nulitate a dispărut cauza acesteia.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după
caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă
neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.
Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate
deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca.
Actul de procedură nul sau anulabil este desfiinţat, în tot sau în parte, de la data
îndeplinirii lui.
Desfiinţarea unui act de procedură atrage şi desfiinţarea actelor de procedură
următoare, dacă acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.
Nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte
juridice decât cele care decurg din natura lui proprie.
 TERMENELE PROCEDURALE
Termenul este intervalul de timp în care trebuie încheiate actele de procedură sau
dimpotrivă, este oprită îndeplinirea actelor de procedură de către subiecţii dreptului procesual
civil.
prin termen se înţelege fie o durată de timp sau o dată, care marchează începutul sau
sfârșitul duratei, ori un anumit moment, o anumită etapă sau fază procesuală.
Clasificarea termenilor procedurali: Pe ore; Pe zile; Pe săptămîni; Pe luni; pe
ani; Imperative onerative, unde trebuie să fie îndeplinit un act de procedură. Imperative
prohibitive, unde este interzisă îndeplinirea unui act de procedură. De recomandare. Legale,
stabilite de lege pentru instanţa de judecată, părţile la proces şi auxiliarii justiţiei; Judiciare,
stabilite de instanţa de judecată pentru participanţii la proces şi auxiliarii justiţiei. Absolute,
nerespectarea cărora afectează validitatea actelor de procedură. Relative, nerespectarea cărora
nu afectează validitatea actului de procedură, atrăgînd după sine sancţiunea disciplinară sau
pecuniară.
Calcularea termenilor de procedură, suspendarea, prelungirea şi repunerea în
termen
Termenele pentru efectuarea actelor de procedură se instituie printr-o dată
calendaristică precisă, printr-o dată necesară comunicării actelor de procedură sau pentru o
perioadă de timp prin precizarea unui eveniment viitor care trebuie să se producă numaidecât.
termenul de procedură statornicit pe ani, luni sau zile, începe să curgă a doua zi
după data calendaristică stabilită sau data comunicării actului de procedură, sau după ce s-a
produs evenimentul sau momentul care determină începutul lui.
Termenul statornicit pe ani expiră în ziua respectivă a ultimului an a termenului.
Termenul statornicit pe luni expiră în ziua respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă acea
lună nu are ziua respectivă, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. Dacă ultima zi a
termenului e zi nelucrătoare, termenul expiră la ora 24 a ultimei zile sau la orele cînd se
încheie activitatea instanţei judecătoreşti dacă actul urmează a fi îndeplinit în instanţă. Dacă
actul a fost depus la poştă sau telegraf înainte de ora 24, actul se consideră îndeplinit în
termen.
Actele şi cererile depuse peste termen nu se examinează şi se restituie dacă nu se
soluţionează repunerea în termen.
Sancţiunea este decăderea din dreptul de a depune un astfel de act sau cerere.
Curgerea tuturor termenelor de procedură se suspendă odată cu suspendarea procesului. Din
ziua redeschiderii procesului, termenul de procedură continuă să curgă.
Prelungirea termenelor. La cererea participanţilor la proces, instanţa poate prelungi
termenul de procedură fixat de ea. Odată cu cererea de repunere, trebuie îndeplinit şi actul de
procedură care nu a fost îndeplinit în termen. Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât în
cazul în care partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de
zile, calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care
justifică depaşirea termenului de procedură.
Sancţiunile procedurale pentru nerespectarea condiţiilor privitoare la actele şi
termenele de procedură
Sancţiunile procedurale sunt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept
procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de
neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de
exercitare abuzivă a unui drept procedural. poate fi invocată de către judecător sau de
participantul care are interes să o invoce.
Sancţiunile procedurale vizează atât actele de procedură ale instanţei judecătoreşti,
ale participanţilor la proces, cât şi ale persoanelor legate de activitatea acestora şi constau în
anularea actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în
termen a actului de procedură, în obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu
nerespectarea legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti
etc.
Nulitatea reprezintă sancţiunea procesuală care determină ineficienţa actelor de
procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil. poate fi:
Absolută sau Relativă.
Invocarea nulităţii absolute o poate face oricare dintre părţi şi participanţi la proces
sau instanţă din oficiu, în orice stadiu a pricinei, dacă nu au fost invocată în primă instanţă.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea care a fost vătămată prin
actul respectiv şi numai într-un anumit termen şi într-o anumită fază procesuală.
De regulă, actele lovite de nulitate pot fi remediate şi aduse în conformitate cu
cerinţele legale în faţa aceleaşi instanţe.
Remedierea actului de procedură: mod de recondiţionare juridică ce se realizează
prin completare, modificare sau rectificare.
Refacerea actelor de procedură se produce prin rejudecarea cauzei, constând în
înlocuirea actului de procedură viciat cu unul care să întrunească toate cerinţele prevăzute de
lege.
Decăderea este acea sancţiune procedurală care determină stingerea unui act de
procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Actele exercitate peste termen
sunt lovite de nulitate. Nedepunerea ei în termenul stabilit de instanţă atrage decăderea
pîrîtului din dreptul de a mai propune probe, deoarece pricina se va examina în baza
materialelor existente la dosar.
Amenda judecătorească este sancţiunea procesuală patrimonială aplicată
participanţilor la proces şi auxiliarilor justiţiei precum şi altor persoane, organizaţii, care nu
sunt participanţi la proces pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesual civile stabilite de lege
sau instanţă. Amenda se stabileşte în unităţi convenţională.
 DECĂDEREA ȘI REPUNEREA ÎN TERMEN
Decaderea este sanctiunea procedurala care consta in pierderea dreptului de a exercita
o cale de atac sau de a indeplini orice alt act de procedura daca nu s-a respectat un termen
imperativ absolut prevazut de lege.
Decaderea: reprezinta sanctiunea aplicabila pentru neexercitarea la timp a unui anumit
drept. Opreste partea sa mai faca acte procedurale dupa expirarea termenului imperativ
absolut. Este indisolubil legata de termenele de procedura, avand o functie preventiva si
sanctionatorie. Exprima pierderea unui drept procesual, nu si a dreptului subiectiv dedus
judecatii.
Conditiile de operabilitate a decaderii:
Existenta unui termen imperativ absolut inauntrul caruia trebuie sa fie efectuat un act;
Partea sa nu fi exercitat dreptul procedural inauntrul acestui termen:
Sa nu existe o derogare expresa de la sanctiunea decaderii
Legea prevede expres o alta sanctiune
Cand partile sunt legate printr-un raport de solidaritate/indivizibilitate si una dintre ele
a facut actul in termen
Cand partea interesata a fost impiedicata din motive temeinice
Termenele pentru exercitarea cailor de atac sunt considerate norme de ordine publica.
Invocarea decaderii: Daca termenele sunt stabilite prin norme de ordine publica, de
oricine, in orice faza a procesului.
Daca termenele sunt stabilite prin norme de ordine privata, de partea vatamata, pana la
primul termen de judecata care are loc dupa cunoasterea motivului decaderii, daca legea nu
prevede alt moment expres.
Se va invoca prin exceptie daca procesul este in curs sau prin motiv de cale de atac,
daca deja s-a pronuntat o hotarare.
Efectele decaderii: Pierderea dreptului procesual de a face un act ce nu a fost
exercitat in termen;
Dreptul subiectiv nu este atins, insa poate fi afectat de decadere
Actul ramane valabil daca curpinde constatari de fapt sau declaratii; asemenator cu
nulitatea, atat actul nul, cat si cel tardiv, sunt lipsite de efecte din punct de vedere al functiei
lor procedurale, dar pot produce alte efecte;
Decaderea isi produce efectele doar daca a fost constatata de instanta; daca nu a fost
constatata, actul ramane valabil si isi produce efectele.
Decaderea opereaza prin simplul fapt al expirarii termenului. Actul tardiv nu mai
poate fi refacut, stingandu-se insusi dreptul procesual;
Este o institutie de drept strict, ce nu poate fi extinsa prin analogie;
Nimeni nu se poate prevala de o decadere pricinuita de propriul fapt.
Repunerea in termen: Este un caz in care decaderea poate fi evitata daca partea
dovedeste intarzierea exercitarii din cauza unor motive temeinic justificate. Astfel, repunerea
in termen este un beneficiu prevazut de lege, dar acordat de instanta. Nu se dispune din oficiu,
ci doar la cererea celui interesat.
Presupune formularea unei cereri, dovedirea impierdicarii din motive temeinice si
savarsirea a 2 acte de procedura. Cererea se introduce la instanta in fata careia trebuia
indeplinit actul, fiind accesorie si incidentala fata de cererea principala.
 PROCEDURA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE
Judecata în fata instantei de fond se realizeaza potrivit unor reguli riguros si expres
determinate de lege. Majoritatea acestor norme se aplica si în fata instantelor de control
judiciar. Unele texte ale Codului de procedura civila evoca în mod expres aceasta realitate.
Dispozitiile de procedura privind judecata în prima instanta se aplica si în instanta de
apel, în masura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu".
De aceea, judecata în fata primei instante prezinta o importanta cu totul particulara,
fapt pentru care majoritatea autorilor insista asupra dezvoltarii si aprofundarii institutiilor din
aceasta faza a procesului civil.
Judecata în fata instantei de fond se subdivide, la rândul sau, în unele etape
procedurale importante: etapa scrisa pregatitoare, etapa dezbaterii cauzei în sedinta publica,
etapa deliberarii si pronuntarii hotarârii judecatoresti.
Etapele mentionate reflecta modul general de realizare a procedurii în fata instantelor
de fond. Iar în principiu, toate aceste etape sunt obligatorii pentru a obtine o hotarâre care sa
statueze asupra fondului pretentiilor deduse în justitie. Spunem în principiu întrucât uneori
activitatea în fata primei instante se poate finaliza si ca urmare a survenirii unor incidente
procedurale.
etapele de desfasurare a procedurii în fata instantelor de fond cuprind, fiecare, unele
momente procedurale caracteristice si deosebit de importante pentru justa solutionare a
cauzelor.
în prima etapa a procedurii în fata primei instante, redactarea si depunerea de catre
parti a cererii de chemare în judecata si a întâmpinarii; în cea de-a doua etapa mentionam
momentele procesuale privitoare la prima zi de înfatisare si la administrarea dovezilor, iar în
ultima etapa evocam momentul procesual al deliberarii
 CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ: actul de sesizare a instantei, prin care
reclamantul deduce judecatii o pretentie impotriva paratului.
Partea speciala a judecatii in prima instanta este impartita in 2 parti: etapa scrisa si
etapa cercetarii si a dezbaterilor. Etapa scrisa incepe cu cererea de chemare in judecata
Este prima etapa, avand ca scop stabilirea cadrului procesual, din punct de vedere al
obiectului si al partilor, precum si informarea reciproca a partilor despre pretentiile si
mijloacele lor de aparare.
Dreptul de a sesiza instanta: pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime,
orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de
chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi
de alte persoane sau organe.
Actul de sesizare a instantei este, cererea de chemare in judecata, dar poate fi si
cererea reconventionala, interventia principala, cererea de chemare in garantie etc. Procesul
incepe la data la care cererea ajunge la instanta si se inregistreaza.
Proceduri prealabile sesizarii instantei: Sesizarea instanţei se poate face numai
după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta.
Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
Neîndeplinirea va duce la respingerea cererii ca prematura sau inadmisibila, fara a se analiza
pe fond, fiind o prematuritate legata de procedura. Neîndeplinirea procedurii prealabile nu
poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
Cererea de chemare in judecata este actul de procedura care provine de la reclamant
si are rolul de a investi instanta cu solutionarea unui proces civil.
Cuprinsul cererii de chemare in judecata: a) numele şi prenumele părţilor ori,
pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor. b) numele, prenumele şi calitatea celui care
reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia
şi sediul profesional. c) obiectul cererii şi valoarea lui, d) arătarea motivelor de fapt şi de drept
pe care se întemeiază cererea. e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
f) semnătura. g) Timbrarea cererii de chemare in judecata
Cererea se va depune in atâtea exemplare cate parti sunt si inca unul pentru instanta.
cazuri in care cererea nu se timbreaza, cererile privind: protectia minorilor sau a
incapabililor; materia adoptiei; litigii de munca; protectia consumatorilor; stabilirea si plata
pensiilor; stabilirea si plata ajutorului de somaj; societatea aflata in insolventa nu plateste
pentru cererile indreptate impotriva debitorilor; exercitarea drepturilor electorale etc.
Timbrajul este: Progresiv sau Cota fixa. Taxele de timbru se platesc anticipat.
Cererea reconventionala si cererea de interventie principala si cea de chemare in
garantie se timbreaza la fel ca o cerere de chemare in judecata.
Judecatorul poate acorda scutiri de timbru in cazul ajutorului public judiciar in
situatiile persoanelor aflate intr-un caz de nevoie. Persoanele juridice nu pot beneficia de
ajutor public judiciar, pot primi facilitati fiscale daca dovedesc ca plata taxei ar afecta mersul
societatii pentru urmatoarele luni.
Inregistrarea cererii si constituirea dosarului: Cererea de chemare in judecata se
depune de catre reclamant la instanta competenta, fie personal, fie prin reprezentant sau poate
fi trimisa prin posta, curierat, fax, posta electronica sau inscris in forma electronica. Trebuie
insotita de anexele prevazute de lege. Cererea se inregistreaza si primeste data certa prin
aplicarea stampilei de intrare; de atunci se va considera ca a inceput procesul. Dupa
inregistrare se preda presedintelui instantei sau unui judecator desemnat de acesta pentru a fi
stabilit completul de judecata.
Verificarea si regularizarea cererii: Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza
verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele.
 Aceasta faza presupune realizarea unei corespondente scrise exclusiv cu autorul cererii
de chemare in judecata si se poate finaliza fie prin conformarea la cerintele stabilite, fie, daca
nu sunt indeplinite conditiile, la anularea cererii, printr-o incheiere, dată in camera de consiliu.
Este o procedura desfasurata inainte de inceperea procesului.
Cererea se inregistreaza la instanta, este data presedintelui pentru desemnarea unui
judecator care sa stabileasca completul. Dupa numirea completului de judecata, judecatorul
investit va proceda la verificarea formala a cererii de chemare in judecata, verifica daca exista
toate elementele, daca exista taxa de timbru, imputernicire, toate exemplarele etc.
Situatii posibile dupa verificari:
Elementele sunt implinite – va dispune comunicarea cererii de chemare in judecata
paratului prin rezolutie;
Elementele nu sunt indeplinite– va dispune un termen de 10 zile in care reclamantul
va face completarile sau modificarile necesare pentru rectificarea viciilor; reclamantul va
primi o instiintare din partea completului in care va primi instructiuni cu privire la care
elemente trebuie sa intervina. Termenul de 10 zile este un termen de decadere, daca
reclamantul nu va indeplini cerintele impuse in interiorul termenului, va interveni anularea
cererii de chemare in judecata. Toate aceste rectificari, completari sau modificari pe care
reclamantul ar trebui sa le faca sunt sub sanctiunea nulitatii.
Procedura declararii nulitatii: Nulitatea se va pronunta printr-o incheiere, in camera
de consiliu, fara citarea partilor.
Cale de atac: Impotriva incheierii de anulare a cererii, reclamantul va putea face
cerere de reexaminare in termen de 15 zile de la data comunicarii incheierii.
Cererea de reexaminare a anularii cererii de chemare in judecata: Se poate face
pentru 2 motive: daca masura a fost dispusa eronat; sau daca reclamantul a rectificat viciul
indicat de instanta in cele 10 zile, dar totusi instanta a anulat eronat cererea
Cererea nu poate invoca faptul ca: instanta nu era competenta; judecatorul era
incompatibil; completul nu a fost compus corect.
Daca cererea de reexaminare este admisa, cauza va reveni la completul initial investit,
la judecatorul care a spus ca cererea este nula.
Situatie speciala privind ajutorul judiciar: Unul dintre motivele de nulitate a cererii
este netimbrarea, dar daca reclamantul precizeaza ca se afla intr-o situatie speciala, in acest
caz, va trebui sa formuleze in 10 zile cerere de ajutor public judiciar. Termenul de 10 zile
pentru completari/rectificari va fi suspendat pentru a se solutiona cererea de ajutor public
judiciar.
Solutii posibile privind cererea de ajutor public judiciar: se admite cererea de
ajutor public judiciar si nu se va mai anula cererea de chemare in judecata; se admite in parte
cererea de ajutor si taxa trebuie platita in parte; se respinge cererea de ajutor si se va putea
face apoi o cerere de reexaminare in legatura cu refuzul pentru acordarea ajutorului.
reclamantul va avea un nou termen de 10 zile pentru a plati taxa/partea din taxa daca
cererea de ajutor i-a fost refuzata. Daca nu va plati, cererea de chemare in judecata va fi
anulata. Toata aceasta prorogare de 10 zile este o intrerupere ce opereaza exclusiv in ceea ce
priveste viciul taxei.
Declinarea competentei in procedura regularizarii. nu se poate declina competenta
in favoarea unei alte instante. Instanta sesizata va proceda la verificarea si regularizarea
cererii de chemare in judecata si, numai in masura in care reclamantul se conformeaza
dispozitiilor instantei si cererea nu este anulata, se va proceda la fixarea primului termen de
judecata, cand se va invoca exceptia de necompetenta absoluta si se va putea declina
competenta. Competenta materiala si teritoriala a instantei se verifica la primul termen de
judecata, in procedura contradictorie. La instanta investita apoi in urma declinarii competentei
nu se va mai parcurge procedura verificarii si regularizarii cererii, ci se va fixa termenul de
judecata.
Masuri pentru pregatirea judecatii: Inainte de primul termen, judecatorul sub
rezerva dezbaterii la termen, va dispune, daca s-a solicitat prin cererea de chemare in
judecata: citarea paratului la interogatoriu; alte masuri pentru administrarea probelor; alte
masuri necesare pentru desfasurarea procesului potrivit legii. Aceste masuri se iau prin
rezolutie, inainte de primul termen, se pot incuviinta si prin incheiere executorie: Masurile
asiguratorii; Masurile pentru asigurarea probelor.
Modificarea cererii de chemare in judecata: Modificarea poate sa vizeze orice
element al cererii – parti, obiect, cauza, probe etc.
Reclamantul poate sa-si modifice cererea numai pana la primul termen la care este
legal citat. Termenul este prevazut sub sanctiunea decaderii.
Modificarea cererii pana la primul termen la care este legal citat reclamantul se
considera ca este o norma de ordine privata, singurul deranjat de schimbarea cererii de
chemare in judecata fiind paratul. modificarea este o norma de ordine privata, dar
modificarea cererii peste termen poate fi facuta doar cu acordul expres al partilor. Lipsa
acordului/manifestarii paratului va duce la respingerea modificarii ca fiind tardiva, paratul
fiind intrebat daca este sau nu de acord.
Efectele cererii de chemare in judecata: Investeste instanta cu judecarea cererii;
Determina cadrul procesual in care se va desfasura judecata din punct de vedere al partilor, al
obiectului cererii si al cauzei; In cazul competentei teritoriale alternative, exprima optiunea
reclamantului pentru una dintre instantele deopotriva competente; Opereaza punerea in
intarziere a debitorului, daca nu a fost deja pus in intarziere sau nu este de drept in intarziere;
Dreptul ce se urmareste a fi valorificat devine litigios; Incetarea bunei-credinte a posesorului
unui bun; Se intrerupe provizoriu si conditionat prescriptia extinctiva a dreptului la actiune,
daca cererea a fost admisa prin hotarare definitiva.
 ÎNTÂMPINAREA: actul de procedura prin care paratul raspunde la cererea de
chemare in judecata, urmand sa se apere, in fapt si in drept, fata de pretentiile reclamantului.
intampinarea este obligatorie, nu facultativa, dar legea prevede si situatii cand nu este
obligatorie
Intampinarea cuprinde:
Datele de identificare
Exceptiile procesuale, de procedura sau de fond, pe care paratul le invoca fata de
cererea reclamantului
Raspunsul in fapt si in drept la fiecare capat de cerere al reclamantului
Dovezile cu care paratul se apara impotriva fiecarui capat de cerere
Semnatura olografa
Cand sunt mai multi parati, acestia pot depune impreuna, toti sau numai o parte din ei,
o singura intampinare.
Termen. Termenul de depunere este de 25 de zile de la comunicarea cererii de
chemare in judecata. Ca exceptii prevazute de lege, sunt proceduri speciale in care
intampinarea se dispune in alt termen, spre exemplu in materia achizitiilor publice sau a
ordonantei de plata, in 3 zile inainte de primul termen.
Sanctiune. Sanctiunea nedepunerii intampinarii este decaderea din dreptul de a mai
propune probe si de a ridica exceptii de ordine privata (exceptiile de ordine publica pot fi
invocate oricum in tot cursul procesului). In mod exceptional se poate considera si ca o
recunoastere a pretentiilor creditorului (procedura ordonantei de plata). Asadar, paratul nu va
mai putea invoca exceptiile relative pe care trebuia sa le invoce prin intampinare (ex: exceptia
de necompetenta teritoriala de drept comun sau alternativa).
Interzicerea depunerii altor cereri. Paratul nu va mai putea formula nici cerere
reconventionala si nici cereri de interventie fortata.
Ce optiuni are paratul daca nu mai poate propune probe sau sa ridice exceptii?
Partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuşi să se apere,
discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice (art. 263
NCPC)
Nu mai pot fi audiati martorii propusi de parat, dar se pot adresa intrebari martorilor
celeilalte parti
Nu mai pot fi solicitate expertize, dar se poate comenta, pot fi ridicate anumite
probleme pentru ca instanta sa ajunga sa invoce din oficiu.
Paratul poate sa ceara repunerea in termen pentru motive temeinice.
Intampinarea nu este supusa taxei de timbru.
 CEREREA RECONVENȚIONALĂ: actul de procedura care provine de la parat, la
fel ca intampinarea, dar atunci cand el are pretentii in legatura cu cererea reclamantului,
derivand din acelasi raport juridic sau strans legate de acesta. Are un caracter ofensiv, spre
deosebire de intampinare care presupune o pozitie defensiva.
Natura cererii. Aceasta cerere se deosebeste de o simpla aparare fiindca, prin aparare,
paratul se multumeste doar sa combata afirmatiile reclamantului, urmarind respingerea cererii
de chemare in judecata. Insa, prin cererea reconventionala, care are natura juridica a unei
veritabile cereri de chemare in judecata, paratul poate sa pretinda tot ceea ce ar putea solicita
si printr-o cerere pe cale principala.
Natura pretentiilor cererii. Pe calea cererii reconventionala nu se pot formula orice
fel de pretentii, ci numai acelea care deriva din pretentiile aceluiasi raport juridic sau care au o
stransa legatura cu acesta; solutia decurge din caracterul incidental al cererii. Ca sanctiune,
exceptia inadmisibilitatii formularii acelor pretentii si va respinge cererea ca inadmisibila;
cererea nu va putea fi disjunsa.
Se poate urmari prin cererea reconventionala: Neutralizarea obligatiei pe care
reclamantul a formulat-o impotriva paratului; Obtinerea unei obligari la plata si a
reclamantului; Poate presupune anumite pretentii, nu doar anihilarea pretentiilor
reclamantului
Forma. Cererea reconventionala trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute pentru
cererea de chemare in judecata; aceasta este supusa comunicarii. Cererea este supusa taxelor
de timbru. In cadrul procesului civil, legea recunoaste dreptul de a formula cerere
reconventionala doar paratului din cererea initiala. Reclamantul initial nu poate formula
cerere reconventionala la cererea reconventionala. este admisibila formularea unei cereri
reconventionala de catre partile din litigiul initial indreptate impotriva intervenientului
principal.
Termen. Cererea se depune, sub sanctiunea decaderii, odata cu intampinarea sau, daca
nu e obligatorie, cel mai tarziu la primul termen de judecata. Termenul este un termen
procedural imperativ absolut, iar nerespectarea va fi sanctionata cu decaderea. Asadar, o
cerere reconventionala depusa peste termen va fi respinsa ca tardiva, iar nu disjunsa si
judecata separat.
reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea
decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat.
Disjungerea. Ca regula, cererea reconventionala se judeca odata cu cererea principala.
Instanta poate dispune disjungerea si judecarea separata numai daca doar cererea principala
este in stare de judecata. Disjungerea nu poate fi dispusa in cazul in care legea prevede acest
lucru sau daca judecarea ambelor cereri se impune pentru solutionarea unitara a procesului.
Regularizarea. Aceasta nu urmeaza o procedura de verificare si regularizare ca in
cazul cererii de chemare in judecata. În cazul în care pretenţiile formulate prin cerere
reconvenţională privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în
judecată ca pârâţi.
Cererea reconventionala se comunica reclamantului, si, dupa caz, celor chemati in
judecata ca parati pentru a formula intampinare
Cazuri obligatorii. Exista si situatii in care cererea reconventionala este obligatorie
daca paratul doreste sa obtina anumite efecte
Cazuri inadmisibile. In alte materii, cererea reconventionala este inadmisibila, fiind
necesara solicitarea pretentiilor pe cale principala separata, cum ar fi de exemplu materia
procedurii speciale a evacuarii din imobilele folosite fara drept sau in cazul actiunilor
posesorii.
Cine poate face cerere reconventionala: Paratul sau Reclamantul
 Ce fel de pretentii se pot invoca: Pretentii derivand din acelasi raport juridic sau
Pretentii strans legate de raportul juridic
 MĂSURILE ASIGURATORII ȘI PROVIZORII
Masurile asiguratorii: nu sunt masuri de executare silita, ci mijloace procesuale care
intra in continutul actiunii civile si care au ca scop doar asigurarea partii; sunt luate in vederea
realizarii efective a executarii silite, in cazul obtinerii titului executoriu.
Sechestrul asigurator consta in indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile,
urmaribile ale debitorilor, aflate in posesia acestuia sau a unui tert, in scopul valorificarii lor
in momentul in care creditorul unei sume de bani va obtine un titlu executoriu.
Esenta sechestrului asigurator este ca vine sa asigure/apere pe cel care a intentat un
proces, de ipoteza nefericita de a castiga procesul, in mod inutil, din cauza faptului ca pe
durata procesului debitorul lui si-ar fi creat o stare de insolvabilitate.
Obiectul litigiului. Aceasta masura se poate aplica exclusiv in cazul in care litigiul
principal are ca obiect plata unei sume de bani.
în cazul sechestrului asigurător, bunurile mobile sau imobile ce fac obiectul măsurii nu
formează obiectul litigiului, deoarece acesta constă în plata unei sume de bani.
Măsura sechestrului asigurător constă în indisponibilizarea unei cantități de bunuri
mobile sau a unor bunuri imobile ale pârâtului-debitor, care urmează a fi vândute în cadrul
unei proceduri de executare silită pentru realizarea creanței reclamantului-creditor, dacă, în
momentul în care acesta a obținut o hotărâre definitivă, debitorul nu-și execută de bunăvoie
obligația.
Obiectul: Bunuri mobile si imobile urmăribile.
Fondul de comert. Sechestrul asigurător ar putea fi luat fie asupra fondului de comerț,
ca universalitate, fie numai asupra unor componente ale acestuia.
Partile sociale. Nu se pot sechestra sau popri bunurile proprietatea societății de către
creditorii personali ai unuia dintre asociați. Părțile din beneficii sau cele cuvenite în urma
dizolvării și lichidării societății pot fi urmărite și, prin urmare, sechestrate asigurător, deoarece
ele aparțin asociatului debitor, iar nu societății.
Creanțele pot face obiectul unei popriri asigurătorii, iar nu al unui sechestru asigurător.
Scopul: in asteptarea unui eveniment viitor – obtinerea de catre creditor a unui titlu
executoriu
Conditiile de infiintare
Sechestrul asigurător poate fi solicitat de către creditorul care nu are titlu executoriu,
dar are o creanță constatată în scris și este exigibilă.
Creditorul trebuie să dovedească intentarea acțiunii de fond și să depună o cauțiune în
cuantumul stabilit de instanță sau de lege.
Sechestrul este o masura esentialmente cu caracter provizoriu pana la solutionarea
actiunii de fond. Este esential ca titlul executoriu sa nu existe, altfel masura fiind lipsita de
interes.
Interesul în obținerea unei măsuri asigurătorii se justifică și în cazul în care creanța
nu a ajuns la scadență, dar se constată că debitorul: a micșorat prin fapta sa asigurările date
creditorului; nu a dat asigurările promise; este pericol ca debitorul să se sustragă de la
urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească averea. debitorul este decăzut din orice termen,
creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată împotriva debitorului său.
Judecatorul de sechestru nu stabileste daca debitorul a fost sau nu decazut din termen,
ci verifica daca sunt retinute conditiile, ia act de sustinerile creditorului, verifica daca s-a
intentat actiunea si daca s-au invocat aceste fapte. Decaderea din termen trebuie solutionata de
judecatorul de fond.
Cautiunea este obligatorie, iar cuantumul este stabilit de instanta, dar sa nu fie mai
mare de 20% din valoarea creantei.
Procedura de solutionare - Competenta: Instanta competenta sa judece procesul de
fond in prima instanta
 Sechestrul asigurator si poprirea asiguratorie sunt masuri care se iau dupa regulile
procedurii necontencioase.
Judecatorul de sechestru este un judecator al instantei de fond, el trebuie sa judece
sechestrul, nu poate sa verifice competenta instantei. nu stabileste daca debitorul a fost sau nu
decazut din termen, el va verifica doar prima facie daca sunt retinute conditiile, ia act de
sustinerile creditorului, verifica daca s-a intentat actiune.
Cererea de sechestru. Nu este necesara individualizarea bunurilor debitorului fiindca
trebuie sechestrate toate bunurile mobile si imobile pana la concurenta creantei. Daca sunt
sechestrate mai multe bunuri decat este necesar, se poate face contestatie la sechestrare la
executor
Analiza cererii de sechestru: instanta va decide de urgenta, in camera de consiliu,
fara citarea partilor, prin incheiere executorie
Procedura nu are caracter contradictoriu, sechestrul nu doar ca este o masura urgenta,
ci pentru ca are un caracter de surpriza in scopul de a fi cu adevarat eficienta.
Cautiunea: are drept scop să probeze seriozitatea cererii formulate de creditor și să
garanteze pe debitor contra unor eventuale daune pe care le-ar putea suferi prin
indisponibilizarea bunurilor sale, în cazul în care se va dovedi că acțiunea de fond introdusă
de creditor a fost neîntemeiată sau, chiar mai mult, a fost exercitată cu rea-credință.
Obligativitatea cautiunii rezida si din în ideea de garanție anticipată pentru cealaltă
parte, căreia i se pune la dispoziție un mijloc sigur în vederea acoperirii pagubelor pe care le-
ar putea suferi, în cazul în care măsurile luate împotriva sa i-ar cauza daune și vor fi, în cele
din urmă, desființate.
Instanta va stabili cuantumul cautiunii si termen in care trebuie platita atunci cand
este o creanta constatata prin act scris; atunci cand nu este constatata, cuantumul va fi cel
stabilit de lege, 50% din creanta. Cautiunea nu este platita in avans de catre creditor, ci numai
daca instanta va dispune masura sechestrului asigurator, cuantumul cautiunii si termenul in
care trebuie platita.
Nedepunerea cautiunii in termenul fixat de instanta atrage desfiintarea de drept
a cautiuni – se constata prin incheiere definitiva, fara citarea partilor. Daca sechestrul nu se
aproba, nici cautiunea nu se depune
Posibilitati privind cautiunea: Castiga creditorul si i se va elibera inapoi cautiunea;
Pierde creditorul si cautiunea va fi restituita.
Cale de atac impotriva masurii sechestrului: apel in 5 zile de la comunicare, la
instanta ierarhic superioara; apelul nu este suspensiv de suspendare.
Comunicare: Incheierea se comunica de indata creditorului, iar debitorului doar
atunci cand executorul se prezinta pentru a efectua sechestrul – executorul comunica
incheierea si procedeaza la sechestrare. determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru
revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii.
Incetarea masurii sechestrului
1) In cazul în care cererea principală, a fost anulată, respinsă sau perimată prin
hotărâre definitivă ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la judecarea acesteia, debitorul poate
cere ridicarea măsurii de către instanţa care a încuviinţat-o. Asupra cererii instanţa se
pronunţă prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor.
2) Ca exceptie, sechestrul poate inceta daca se da o garantie indestulatoare de catre
debitor, caz in care instanta va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurator.
Procedura in cazul garantiei: in camera de consiliu, de urgenta, cu citarea partilor
Cale de atac in cazul garantiei: prin apel, suspensiv de executare
3) Sechestrul asigurator va inceta de drept in situatia nedepunerii cauţiunii în termenul
fixat de instanţă. Aceasta se constată prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor.
 EXCEPȚIILE PROCESUALE: un mijloc tehnic prin care se pun în discuţie
anumite neregularităţi si urmareste, dupa caz, declinarea competentei, amanarea judecatii,
refacerea unor acte ori anularea, perimarea sau respingerea cererii
excepţia poate fi considerată, un refuz al paratului de a discuta in fond pretentia
reclamantului.
Exceptiile evita discutia pe fondul cauzei: Exceptiile sunt aparari, ele nu tind la
paralizarea actiunii reclamantului prin respingere ca neintemeiata sau nefondata, ci fie isi
amana procesul, fie resping cererea, dar fara o analiza in fond. Asadar, la exceptii se pastreaza
refuzul de a nu discuta pricina, de a nu discuta inca fondul.
Admiterea exceptiei nu are aptitudinea de a intra in autoritate de lucru judecat:
Când se respinge prin apărări, ca urmare a analizei fondului, hotărârea va avea autoritate de
lucru judecat, insa, atunci când respingerea acțiunii vine ca urmare a admiterii unei excepții,
hotărârea nu va fi purtătoare de autoritate de lucru judecat pentru că nu s-a pus în discuție
pricina pe fond.
Exceptiile sunt forme de manifestare a actiunii civile: Persoana care invoca
exceptiile trebuie sa indeplineasca conditiile de exercitiu ale actiunii civile: capacitatea,
calitatea, interesul, formularea unei pretentii.
Exceptiile se invoca, de obicei, in anumite termene: Termenele difera dupa valorile
ocrotite de norma, de ordine publica sau privata.
diferenta intre solutionarea exceptiei nulitatii pe cale de actiune sau pe cale de
exceptie: Daca este solutionata pe cale de exceptie, actul va fi considerat nul doar cu privire la
procesul respectiv.
importanta exceptiei: Acestea nu vizează fondul obiectului dedus judecăţii, ci apărări
ce privesc încălcarea unor reguli de organizare judecătorească, de competenţă, de procedură
sau neregularităţi ale dreptului la acţiune. Exceptiile sunt forme de manifestare a actiunii
civile, astfel incat trebuie sa indeplineasca toate conditiile de exercitiu prevazute pentru
aceasta.
clasificarile exceptiilor procesuale: Exceptii de procedura și Exceptii de fond,
Dilatorii; Peremptorii, Exista unele exceptii atipice, care incep cu efect dilatoriu, iar apoi
capata efect peremptoriu. Exceptii absolute și Exceptii relative
Invocarea exceptiilor
Exceptiile absolute pot fi invocate de parti, instante, procuror, daca participa la
proces, in orice stare a procesului. In recurs pot fi invocate exceptii numai daca nu implica
administrarea altor probe, in afara de inscrisuri noi. Exceptia e diferita de motivele de
apel/recurs. Exceptia se invoca in cursul procedurii, iar ca motiv de apel poate fi invocata doar
gresita solutionare a exceptiei.
Exista unele exceptii relative care pot fi invocate de oricare dintre parti. Sunt exceptii
absolute care se pot invoca doar intr-un anumit termen.
Excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la
primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării
procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond.
Solutionarea exceptiilor: Regula: Exceptiile se solutioneaza inainte de administrarea
probelor si de dezbaterea in fond a cauzei.
Exceptia: Exceptiile pot fi unite cu fondul sau cu administrarea probelor daca sunt
intrunite cumulativ conditiile: sa fie necesara administrarea unor probe; și probele sa fie
comune cu cele necesare pentru finalizarea cercetarii sau pentru solutionarea fondului
Daca se admite o exceptie peremptorie, se va dispune anularea / se constata perimarea;
Daca se admite o exceptie dilatorie, se va amana cauza pentru refacerea actului /declina
competenta; Daca se vor respinge exceptiile, se va da o incheiere sau hotarare. Daca s-au unit
cu fondul, ele vor fi solutionate separat, iar instanta trebuie sa se pronunte in dispozitiv si cu
privire la exceptie. In caz contrar, hotararea este nula.
 ACTELE DE DISPOZIȚIE ALE PĂRȚILOR ÎN PROCESUL CIVIL
Prin acte de dispozitie sunt desemnate acele manifestari de vointa ale partilor din
proces, cu privire la drepturile subiective sau la mijloacele procesuale prin care se pot
recunoaste sau realiza aceste drepturi.
Ele fac parte din continutul principiului disponibilitatii, Codul de procedura civila
reglementând trei categorii de asemenea acte: desistarea, achiesarea si tranzactia judiciara.
Desistarea reclamantului se poate realiza sub 2 forme: renunțarea la judecată sau
renunțarea la dreptul subiectiv pretins
Achiesarea se poate realiza sub 2 forme: achiesarea pârâtului la pretențiile
reclamantului sau achiesarea părții care a pierdut procesul la hotărârea pronunțată
 SUSPENDAREA PROCESULUI
Prin suspendare, cursul judecatii se opreste, iar procesul ramane in nelucrare.
Indiferent de felul suspendarii, masura se dispune, in toate cazurile, numai de catre instanta, in
conditiile expres prevazute de lege.
Suspendarea voluntara - Judecatorul va suspenda judecata: cand amandoua partile o
cer sau cand niciuna dintre parti, fiind legal citate, nu se infatiseaza la strigarea cauzei
Ca exceptie, procesul se va judeca daca una dintre parti a cerut in scris judecata in
lipsa. Cererea de judecata in lipsa produce efecte numai la instanta in fata careia a fost
formulata.
Suspendarea are prioritate fata de exceptia netimbrarii cererii, a necompetentei
instantei sau a autoritatii de lucru judecat.
Perimarea. Curge, suspendarea fiind imputabila partii. Reluarea judecatii trebuie
solicitata de partea interesata in cel mult 6 luni, altfle intervine perimarea. Cererea de
redeschidere se timbreaza cu 50% din taxa de timbru platita pentru cererea suspendata.
In cazul medierii, judecata se suspenda maxim 3 luni de la data semnarii contractului
de mediere, iar perimarea nu va opera si repunerea pe rol va fi scutita de taxa de timbru.
suspendarea voluntara nu este aplicabila in materia plangerilor contraventionale.
Suspendarea de drept - Judecarea cauzelor se suspenda de drept in situatiile: Decesul
partii. Interdictia sau curatela. Decesul reprezentantului. Dizolvare. Insolventa. In cazul in
care instanta formuleaza o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare adresata CJUE
Alte cazuri prevazute de lege: Cererea de abtinere a judecatorului. Interventia
principala. Disjungerea cererii de chemare in garantie. Conflict de competenta, A doua
amanare. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Penalul tine in loc civilul. Litispendenta
Perimarea. In cazul suspendarilor de drept, daca acestea au aparut in ultimele 3 luni
ale termenului de perimare, cursul perimarii se suspenda timp de o luna de la data cand acele
imprejurari au determinat suspendarea judecatii s-a petrecut.
perimarea se suspenda doar o luna, cu conditia sa fi aparut cauza de suspendare in
ultimele 3 luni ale termenului de perimare;
Suspendarea facultativa - Instanta poate suspenda judecata: Existenta sau inexistenta
unui drept. Inceputa urmarirea penala.
Alte cazuri prevazute de lege: Stramutarea, Culpa reclamantului, Inscris fals. Exceptia
de neconstitutionalitate. Dezlegarea unor chestiuni de drept.
Perimarea. Cursul perimarii este suspendat pe perioada suspendarii facultative.
Termenul de perimare va curge de la data suspendarii judecatii, conditionata de comunicarea
incheierii de suspendare. Suspendarea va dura pana cand hotararea pronuntata in cauza care a
provocat suspendarea a devenit definitiva.
Instanta poate reveni motivat asupra suspendarii si daca se constata ca partea care a
cerut-o nu are un comportament diligent in cadrul procesului care a determinat suspendarea,
tergiversand solutionarea.
Solutionare. Instanta pronunta o incheiere interlocutorie care poate fi atacata numai
cu recurs, in mod separat, la instanta ierarhic superioara, fie ca s-a admis, fie ca s-a respins
cererea de suspendare. Suspendarea dispusa de ICCJ este definitiva.
Termen de recurs. Recursul se poate declara pe tot parcursul suspendarii procesului,
atat impotriva incheierii de suspendare, cat si impotriva incheierii de respingere a cererii de
anulare a suspendarii. Insa, daca cererea de suspendare s-a respins, deci continua procesul, se
poate ataca cu recurs in termenul de drept comun.
Efecte. Suspendarea presupune ramanerea in nelucrare a procesului. Nu se pot face
acte de procedura, sub sanctiunea nulitatii acestora; totusi, nulitatea este relativa, putand fi
invocata numai de partea in favoarea careia a operat suspendarea.
 Instanta se pronunta asupra cererii de repunere pe rol cu citarea partilor, fiindca
acestea nu mai au termen in cunostinta.
PERIMAREA CERERII
Perimarea este o sanctiune procedurala ce intervine in cazul in care nu se respecta
cerinta de a exista continuitate intre actele de procedura, lasandu-se procesul in nelucrare timp
de 6 luni, din motive imputatile partii.
Perimarea poate opera atat in fata primei instante, cat si a cailor de atac. Ea priveste
atat actiunile prescriptibile, cat si pe cele imprescriptibile
Nu sunt susceptibile de perimare: Recursul in interesul legii; Sesizarea ICCJ in
vederea pronuntarii unei hotarari pentru dezlegare; Cererile formulate de procuror in procesul
civil; Cererile car enu implica analiza fondului.
Ori de cate ori culpa partii lipseste, perimarea nu va opera. Totusi perimarea va opera
daca ambele parti ar consimti ca procesul sa ramana in nelucrare
nu constituie cauze de perimare cazurile cand actul de procedura trebuia indeplinit din
oficiu, precum si cand, din motive neimputabile partii, cererea nu a ajuns la instanta
competenta sau nu se poate fixa un termen de judecata.
Termenul de perimare. Termenul este de 6 luni si curge, ca regula, de la ultimul act
de procedura indeplinit de parti sau de instanta. Termenul se implineste in ultima zi a celei de-
a sasea luni.
Ca exceptie, termenul va curge diferit in cazurile: In cazul suspendarii judecatii,
termenul de perimare incepe sa curga de la data pronuntarii incheierii, iar nu de la
comunicarea acesteia. In cazul executarii silite, termenul de perimare curge de la data la care
executorul a comunicat in scris creditorului solicitarea indeplinirii unui act necesar executarii
silite – aici este necesara doar culpa creditorului.
Intreruperea cursului perimarii. Aceasta are loc prin indeplinirea unui act de
procedura facut in vederea judecarii procesului de catre partea care justifica un interes. In
cazul coparticiparii procesuale active, actul intrerupator de perimare al unuia foloseste si
celorlalti.
Suspendarea cursului perimarii. Aceasta intervine in urmatoarele situatii:
Suspendarea facultativa. Suspendarea de drept. Repunerea in termen.
Invocare. Perimarea se poate invoca si in camera de consiliu sau in sedinta publica.
Exceptia de perimare. Aceasta este o exceptie de procedura, absoluta si peremptorie.
In functie de aprecierea instantei, se va pronunta: Incheiere. Hotarare
Cand perimarea se constata la o sectie a ICCJ, recursul se judeca de completul de 5
judecatori. Rezulta ca se poate formula recurs si cand hotararea constata perimarea unui
recurs.
Perimarea nu poate fi invocata pentru prima data in instanta de apel. Daca perimarea
nu a fost invocata in fata primei instante, partea este decazuta din dreptul de a o mai invoca
direct in fata instantei de apel sau recurs.
daca perimarea a fost invocata in prima instanta si a fost respinsa sau omisa, atunci
partea poate ataca aceasta respingere sau omitere.
Efecte. Perimarea stinge procesul impreuna cu actele de procedura, care raman fara
efect in ce priveste functia lor procedurala. Daca nu s-a prescris dreptul, se poate introduce o
noua cerere pentru valorificarea aceluiasi drept subiectiv sau pentru obtinerea executarii silite.
Daca insa s-a perimat o cale de atac, aceasta nu mai poate fi exercitata din nou. Ca
mentiune, perimarea apelului are ca efect dobandirea caracterului executoriu de catre
hotararea primei instante de fond.
Perimarea opereaza in bloc, cu privire la toate partile din proces.
actele perimate, daca cuprind manifestari de vointa, declaratii sau constatari de fapt,
ele isi vor produce efectele
 CĂI DE ATAC
In esenta caile de atac fac parte din mijloacele procesuale care apara dreptul subiectiv
civil sau o situatie juridica si apara partile in procesul.
Noul Cod de Procedura Civila calea ordinara de atac, apelul iar caile extraordinare de
atac, apelul, recursul, contestatie in anulare si revizuirea.
O alta clasificare a cailor de atac este faptul ca ele sunt impartite in cai de atac de
reformare si de retractare. Alte criterii sunt : devolutive, nedevolutive, suspensiv si
nesuspensive de executare.
Obiectul cailor de atac este format din hotararea judecatoareasca data de catre
instanta si trebuie sa se respecte principiul legalitatii caii de atac. Daca instanta a indicat
inexact calea de atac de care poate beneficia hotararea pronuntata sau a precizat gresit ca nu
este supusa niciunei cai de atac, in realitate ea poate fi atacata cu apel sau recurs.
Caile de atac au ca subiecti numai parti care sunt litigante in proces si justifica un
interes: partile si avanzii cauza, adica reclamantul, paratul si intervienientul voluntar sau
fortat, succesorii universali, cu titlul universal, cu particular si creditorii chirografari. De
asemenea si procurorul poate exercita caile de atac, organizatiile institutile si autoritatile
avand posibilitatea de a formula cereri sau aparari.
Ca regula, partea va intenta in instanta calea de atac a apelului si apoi a recursului in
situatia in care o hotarare este susceptibila de ambele. Exceptia intalnindu-se atunci cand
partile consimt prin inscris autentic sau declaratie verbala data in fata instantei a carei hotarari
se ataca, finalizata cu un proces-verbal.
Pentru a se exercita corect, trebuie respectat principiul unicitatii caii de atac ca spune
ca o hotarare judecatoreasca poate fi atacata cu o cale de atac doar o singura data. Atunci cand
se ataca o solutie data cererilor accesorii se va respecta unicitatea caii de atac iar daca sunt
mai multe cereri principale sau incidentale , hotararea este supusa apelului, iar hotararea din
apel suspusa recursului. In cazul in care o hotararea care priveste o cerere principala sau
incidentala nu este supusa niciunei cai de atac, celelalte cereri pot fi atacate in conditiile legii.
Termenul de apel si recurs este cel de drept comun- 30 de zile de la comunicare,
calea de atac indreptandu-se in principal impotriva solutiei cuprinse in dispozitivul hotararii.
Autoritatea de lucru judecat va avea efecte nu numai dispozitivului cat si considerentelor pe
care se sprijina. Apelul declarat importriva dispozitivului va fi indreotat in mod necesar si
impotriva considerentelor decisive dar si decizorii care trebuie sa aiba legatura cu solutia din
dispozitiv atacata.
Legea da posibilitatea partilor de a solutiona pe cale amiabila litigiul prin incheierea
unei tranzactii. De asemenea ei pot renunta sa exercite o anume cale de atac prin achiesare la
hotarare care este de fapt o modalitate de manifeste a principiului disponibilitatii, care
imbraca forma unui act procedural de dispozitie ea putand fi exprimata doar personal sau prin
mandatar cu procura speciala ori cu incuviintarea prealabila a instantei sau a autoritatii
administrative competente. Ea poate expresa, tacita, totala sau partila.
Partile pot beneficia de masuri de administrare judiciara care se refera la modul in cate
le este asigurat partilor cadrul unei bune desfasurari a actului de justutie pentru a orifuta de
activitatea de judecata ca serviciu public si de accesul la instanta atat din punct de vedere
procedural cat si substantial.
 APELUL: este o cale de atac ordinara, de reformare, care permite judecarea
procesului in fata unei instante superioare, in al doilea grad de jurisdictie, comuna, devolutiva
si suspensiva de executare.
Obiect apel principal. este constituit de hotararile date in prima instanta. Sunt supuse
apelului si hotararile date in ultima instanta daca, potrivit legii, instanta nu putea sa judece
decat in prima instanta. Impotriva incheierilor se face apel numai odata cu fondul.
Nu se poate face apel. Daca partea a renuntat expres la apel, partea nu mai poate
reveni asupra deciziei de a face apel principal. nici daca partea a executat partial hotararea de
prima instanta, desi aceasta nu era susceptibila de executare provizorie.
Termen de apel suspenda executarea hotararii de prima instanta, cu exceptii. = 30 zile
de la comunicarea hotararii.
Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când,
pot fi atacate separat cu apel.
Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor.
Persoanele care pot face apel sunt: procuror, inculpat, parte civilă, parte responsabilă
civilmente, persoana vătămată, martor, expert, intgerpret, avocat.
Pentru acestea apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către
avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia
Repunerea în termen. Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege
este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost
determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult
10 zile de la încetarea acesteia.
Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea
hotărârii atacate.
Instanța la care se depunde apelul : Apelul se motivează în scris și se depune la
instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la
administraţia locului de deţinere.
Renunțarea la apel: După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de
declarare a apelului, părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale
de atac.
Renunţarea sau revenirea poate să fie făcută personal sau prin mandatar special. Până
la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot
RETRAGE APELUL DECLARAT.
Efectul suspensiv al apelului. Apelul declarat în termen este suspensiv de executare,
atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, în afară de cazul când legea dispune
altfel.
Efectul devolutiv al apelului. Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care
l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe
care apelantul o are în proces.
Neagravarea situaţiei în propriul apel. Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate
crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.
Apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava
situaţia acesteia.
Efectul extensiv al apelului. Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu
privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate.
Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află
în stare de deţinere. Participarea procurorului este obligatorie.
 Instanţa de apel ascultă inculpatul și poate readministra probele de la prima instanţă şi
poate administra probe noi
Când apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului,
apoi intimatului şi pe urmă procurorului.
Procurorul şi părţile au dreptul la replică.
Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt.
Instanţa verifică hotărârea atacată și în vederea soluţionării apelului.
Apelul împotriva încheierilor care, pot fi atacate separat se judecă în camera de
consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor când
legea dispune altfel ori instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică.
Desfiinţarea hotărârii. În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se
desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului.
Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în
ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei.
În caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine măsura arestării
preventive.
Conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea acesteia. să cuprindă în partea
introductivă: a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau
nu publică; c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; d) numele şi
prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost
prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit; e) fapta pentru care inculpatul a fost
trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta; f) mijloacele de probă care
au fost supuse dezbaterii contradictorii; g) cererile de orice natură formulate de procuror, de
persoana vătămată, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces; h) concluziile procurorului, ale
persoanei vătămate şi ale părţilor;
Iar în expunere temeiurile care au dus, la respingerea sau admiterea apelului, precum
şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre aceste soluţii.
Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării deciziei şi
menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Intreruperea termenului de apel.
Moartea partii. se intrerupe prin moartea partii care are interes sa faca apel.
Moartea mandatarului. si prin moartea mandatarului caruia i s-a facut comunicarea.
Incapabili, capacitate restransa, diparuti, mosteniri vacante. termenul se intrerupe
si va curge din ziua in care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu al
mostenirii.
Cererea de apel. trebuie sa contina, sub sanctiunea nulitatii exprese, indicarea
hotararii atacate si a semnaturii. sub sanctiunea decaderii, motivele de fapt si de drept si
probele invocate in sustinerea apelului.
Depunerea cererii de apel. Apelul si, cand e cazul motivele de apel se depun la
instanta a carei hotarare se ataca, sub sanctiunea nulitatii
Regularizarea cererii de apel. Completarea sau modificarea cererii se va face
inauntrul termenului de apel. Daca presedintele apreciaza ca mai e prea putin timp, va acorda
un termen de maxim 5 zile de la expirarea termenului de apel.
Intimatul trebuie sa faca intampinare in 15 zile de la comunicare; apelantul va fi
obligat sa depuna raspuns la intaminare in amxim 10 zile de la comunicare. Intimatul ia
cunostinta de raspunsul la intampinare din dosarul cauzei.
Apel incident. Intimatul, dupa implinirea termenului de apel, poate formula o cerere
proprie prin care sa tinda la schimbarea hotararii primei instante. Apelul incident se depune de
catre intimat numai odata cu intampinarea la apelul principal. trebuie formulat in scris si se
indreapta impotriva partii cu interese contrare, care are pozitia de apelant in apelul principal.
 Acesta are caracter accesoriu fata de apelul principal. Daca apelantul principal isi
retrage apelul sau daca acesta este respins, nefiind cercetat fondul, apelul incident ramane fara
efect, cererea fiind respinsa.
Apelul incident se poate exercita numai dupa expirarea termenului de apel si are
intotdeauna caracter accesoriu. Insa, daca ambele parti exercita apel, facandu-l inauntrul
termenului de apel, vom vorbi despre doua apeluri principale, unul facut de reclamant, altul de
parat. Fiind doua apeluri, ele se vor solutiona impreuna, de acelasi complet de judecata.
Apel provocat se depune de catre intimat numai odata cu intampinarea la apelul
principal. Apelul provocat are acelasi caracter accesoriu ca cel incident.
Este valabil in cazul: coparticiparii procesuale sau in cazul in care la prima instanta
au intervenit terte persoane in proces, intimatul este in drept sa declare apel impotriva
persoanei care a figurat in prima instanta si care nu mai este parte in apelul principal, daca
acesta e de natura a aduce consecinte juridice;
Depunerea apelului incident si provocat. se depun numai odata cu intampinarea la
apelul principal, dupa implinirea termenului de apel.
Repartizare. Apelurile principale, incidente si provocate facute impotriva aceleiasi
hotarari vor fi repartizate la acelasi complet de judecata. Daca apelurile au fost repartizate la
complete diferite, ultimul complet investit va dispune administrativ trimiterea apelului la
completul cel dintai investit.
Efectele cererii de apel: Investeste instanta de apel, Prelungeste efectul suspensiv de
executare al termenului de apel, Efectul devolutiv
Apelul provoaca o noua judecata asupra fondului, deoarece statueaza in fapt si in
drept.
In apel nu se poate schimba: calitatea partilor, cauza, obiectul cererii si nici nu se pot
formula pretentii noi
Se pot cere in apel: dobanzi, rate, venituri ajunse la termen, despagubiri invite dupa
hotararea primei instante, compensatia legala
Devolutiunea totala opereaza cand: apelul nu e limitat la anumite solutii din
dispozitiv, cand se tinde la anularea intregii hotarari, daca obiectul litigiului e indivizibil
Exceptii de la efectul devolutiv: Apelantul solicita anularea hotararii de prima
instanta
Apelantul solicita respingerea sau anularea chiar a cererii de chemare in judecata;
Apelantul solicita trimiterea dosarului la instanta competenta
Solutiile pe care le poate pronunta instanta de apel: Instanta pastreaza hotararea de
prima instanta, situatie in care va respinge, va anula ori va constata perimarea apelului.
Instanta anuleaza hotararea de prima instanta, admite apelul si schimba in tot sau in parte
hotararea atacata astfel: instanta de apel, pronunta o proprie hotarare de fond care sa schimbe
in tot sau in parte hotararea atacata;
 CONTESTAȚIA ÎN ANULARE: este o cale extraordinară de atac de retractare ce
poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate: contestația în anulare obișnuită și
contestația în anulare specială.
Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul
nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu
încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia
corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze
vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în
cauză.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă motivul putea fi invocat pe calea apelului
sau a recursului.
Contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de
recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu
recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond.
O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată
de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive.
Instanţa competentă: Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre
se atacă. În cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu operează
prorogarea competenţei.
Termen de exercitare: Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile
de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas
definitivă. Contestaţia se motivează în termenul de 15 zile, sub sancţiunea nulităţii acesteia.
Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării
unei cauţiuni.
Procedura de judecată
Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor
procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.
Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului
termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de conţinutul acesteia de la dosarul cauzei.
Dacă motivul de contestaţie este întemeiat, instanţa va pronunţa o singură hotărâre
prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi
termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate şi va fixa
termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de
anulare nu poate fi atacată separat.
 REVIZUIREA
Obiect. Pot fi atacate pe calea revizuirii hotararile definitive pronuntate asupra
fondului sau care evoca fondul. Asadar, hotararea trebuie sa fie executorie sau definitiva.
Revizuirea poate fi exercitata chiar daca partea nu a exercitat calea de atac a apelului
Cererea de revizuire se adresează instanţei care a judecat cauza în prima instanţă. Se
formulează în scris şi trebuie motivată. Se vor alătura copii de pe înscrisuri de care cel ce a
formulat cererea.
În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute instanţa pune în vedere
celui ce a formulat cererea să o completeze, într-un termen stabilit de instanţă.
Instanța competentă: este instanţa care a judecat cauza în prima instanţă.
Termenul de introducere a cererii: Cererea de revizuire în favoarea condamnatului
se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori
după moartea condamnatului, cu excepţia cazului în care, hotărârea s-a întemeiat pe o
prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă,
când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării
deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de
care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni.
Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit
regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
Instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele din cursul primei
judecăţi.
În cazul în care instanţa constată că situaţia nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau
s-ar putea face cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor de către procurorul de la
parchetul de pe lângă această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3 luni.
După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material instanţei
competente.
Soluţiile după rejudecare. Dacă se constată că cererea este întemeiată, instanţa
anulează hotărârea şi pronunţă o nouă hotărâre.
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge şi dispune
obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi reluarea executării
pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.
Calea de atac. Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după
rejudecarea cauzei, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea.
Efectele respingerii cererii de revizuire : În cazul respingerii cererii de revizuire ca
inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi
motive.
Intampinarea. Este obligatorie si se depune la dosar cu cel putin 5 zile inainte de
primul termen. Revizuentul va lua cunostinta de continutul intampinarii de la dosarul cauzei.
Interventia voluntara principala. In cazul in care s-a atacat o hotarare de prima
instanta, iar cererea de revizuire a fost admisa in principiu, tertul poate formula cerere de
interventie principala pana la inchiderea dezbaterilor.
Daca s-a admis in principiu cererea de revizuire a unei hotarari pronuntate in apel,
cererea tertului poate fi primita numai daca partile isi dau acordul expres. In cazul hotararilor
pronuntate in recurs, cererea de interventie voluntara principala este inadmisibila.
Interventia voluntara accesorie. Poate fi primita in faza revizuirii, de reformare sau
de retractare.
Suspendare. La cerere revizuentului, instanta poate suspenda executarea hotararii
atacate, sub conditia ca aceasta sa depuna o cautiune in cuantumul fixat de instanta.
Hotararea. Se soluţionează prin sentinţă sau decizie, după caz
 PROCEDURILE SPECIALE: PROCEDURA DIVORȚULUI
Desfacerea casatoriei sau divortul poate avea loc in urmatoarele situatii: prin acordul
sotilor, la cererea ambilor soti sau a unuia dintre soti acceptata de celalalt sot; atunci cand, din
cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea
casatoriei nu mai este posibila; la cererea unuia dintre soti, dupa o separare in fapt care a durat
cel putin 2 ani; la cererea aceluia dintre soti a carui stare de sanatate face imposibila
continuarea casatoriei.
Divortul in instanta, chiar daca sotii sunt de acord: poate fi pronuntat indiferent de
durata casatoriei si indiferent daca exista sau nu copii minori rezultati din casatorie".
Divort in baza cererii comune: presupune semnarea cererii de catre ambii soti sau de
catre un mandatar comun, cu procura speciala autentica. Daca mandatarul este avocat, el va
certifica semnatura sotilor, potrivit legii.
Divort in baza cererii unuia dintre soti, acceptata de celalalt sot: atunci "cand
cererea de divort este intemeiata pe culpa sotului parat, iar acesta recunoaste faptele care au
dus la destramarea vietii conjugale, instanta, daca reclamantul este de acord, va pronunta
divortul fara a cerceta temeinicia motivelor de divort si fara a face mentiune despre culpa
pentru desfacerea casatoriei".
Motivele de divort: atunci cand, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre
soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila; la cererea unuia dintre
soti, dupa o separare in fapt care a durat cel putin 2 ani; la cererea aceluia dintre soti a carui
stare de sanatate face imposibila continuarea casatoriei.
Divortul pentru motive temeinice: "Instanta va pronunta divortul din culpa sotului
parat atunci cand, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soti
sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila" dar, instanta poate sa
pronunte divortul din culpa ambilor soti, chiar atunci cand numai unul dintre ei a facut cerere,
daca din dovezile administrate reiese ca amandoi sunt vinovati de destramarea casatoriei.
Motivele de natura subiectiva, personale, care aduc in discutie responsabilitatea a
cel putin unuia dintre soti sunt lasate de legiuitor la libera apreciere a instantei.
Vinovatia sotilor stabilita de instanta de judecata cu ocazia pronuntarii hotararii nu are
consecinte directe asupra partajarii bunurilor comune, și nici in privinta incredintarii copiilor
minori, nu are consecinte, instanta pronuntand hotararea si tinand seama exclusiv de interesul
superior al copilului.
Divortul pentru separare indelungata de cel putin 2 ani, oricare dintre ei va putea
cere divortul, asumandu-si responsabilitatea pentru esecul casatoriei.
Divortul din cauza starii sanatatii sotului care face imposibila continuarea
casatoriei, instanta va administra probe privind existenta bolii si starea sanatatii sotului bolnav
si va pronunta divortul, fara a face mentiune despre culpa pentru desfacerea casatoriei.
Actiunea de divort poate cuprinde mai multe cereri accesorii cum ar fi:
Exercitarea autoritatii parintesti, contributia parintilor la cheltuielile de crestere si educare a
copiilor, locuinta copilului si dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu acestea;
Numele sotilor dupa divort; Locuinta familiei; Despagubirea pretinsa pentru prejudiciile
materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii casatoriei; Obligatia de intretinere sau
prestatia compensatorie intre fostii soti; Incetarea regimului matrimonial si, dupa caz,
lichidarea comunitatii si partajul bunurilor
 MĂSURILE ASIGURATORII ȘI PROVIZORII
Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să
cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri
preventive ori a unei măsuri asigurătorii.
Masurile asiguratorii: acele mijloace procesuale ce au drept scop indisponibilizarea
bunurilor urmaribile ale debitorului sau a bunurilor care formeaza obiectul procesului, pentru
a se evita disparitia lor ori diminuarea activului patrimonial al debitorului, care, astfel nu va
mai putea dispune de aceste bunuri.
Aceste masuri au insa un caracter vremelnic, intrucat ele subzista pana la ramanerea
definitiva a hotararii date asupra fondului cererii.
Masurile asiguratorii sunt:
1. Sechestrul asigurator (art. 951- 958);
2. Poprirea asiguratorie (art. 959-968);
3. Sechestrul judiciar (art. 971-976).
Aplicarea acestor masuri poate fi solicitata atat prin intermediul unei cereri principale
cat si pe cale incidentala, in cadrul unui proces aflat in curs de desfasurare.
Dacă titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită
dreptul de proprietate intelectuală cu consimţământul titularului face dovada credibilă că
drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente
şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei
judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.
Instanţa judecătorească poate să dispună în special: interzicerea încălcării sau încetarea
ei provizorie sau luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
 PROCEDURA ORDONANȚEI PREȘEDINȚIALE: are rol preventiv și urmărește
evitarea pierderii unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, de a preveni o daună iminentă ce
nu s-ar putea repara și de a înlătura eventualele piedici ivite în cursul executării silite.
Noțiunea de „ordonanță președințială” are mai multe înțelesuri: se referă la procedura
în sine, respectiv ansamblul de norme ce trebuie respectate în vederea soluționării unei cauze
urgente. Se înțelege și actul procedural, adică înscrisul care o constată, prin care instanța
soluționează cererea introdusă de partea interesată.
noțiunea de ordonanță președințială este folosită și pentru a desemna actul de
învestire a instanței în acele cazuri în care reclamantul invocă o intervenție urgentă a
justiției.
Ordonanța președințială: o procedură specială, în temeiul căreia instanța de judecată,
la cererea părții interesate, poate lua măsuri vremelnice în cazuri urgente, pentru păstrarea
unui drept care s-ar putea păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și
care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul vreunei
executări.
Procedura ordonanței președințiale este folosită în materia raporturilor de vecinătate și
de proprietate, în materia raporturilor de familie, în materia raporturilor locative, precum și în
materia executării silite. 
această procedură simplifică foarte mult rezolvarea unei situații urgente în cadrul unui
proces civil, reducând atât durata procesului, cât și taxele pe care acesta le-ar presupune.
condiții de admisibilitate: condiții generale și condiții speciale.
Condițiile generale de admisibilitate se referă la: Capacitatea de exercițiu, Calitatea
procesuală, Aparența dreptului, Justificarea unui interes legitim
Condițiile speciale de admisibilitate: Urgența măsurii solicitate, Nesoluționarea
fondului cauzei și Vremelnicia măsurii,
Caracterele ordonanței președințiale: caracterul executoriu și autoritatea de lucru
judecat.
Caracterul executoriu decurge din natura măsurii luate pe calea ordonanței
președințiale, fiind vorba despre o măsură urgentă, menită să preîntâmpine o pagubă iminentă.
Acesta presupune că ordonanțele președințiale sunt executorii prin ele însele, putând fi
executate înaintea definitivării lor și fără a fi învestite cu formulă executorie.
autoritatea de lucru judecat presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi
contrazisă ulterior, printr-o altă hotărâre ce tranșează pe fond aceeași cauză cu același obiect
și între aceleași părți.
ordonanța președințială, are autoritate de lucru judecat față de o altă cerere de
ordonanță președințială ulterioară, doar în situația în care nu s-au modificat împrejurările de
fapt care au justificat-o.
Cererea privind ordonanța președințială se introduce la instanța competentă să judece
în primă instanță fondul cauzei. 
cu privire la ordonanța președințială, ai posibilitatea de a formula apel
Împotriva executării ordonanței președințiale se poate face contestație la executare. 
avantaje ordonanța președințială: se judecă mai rapid decât cererea de drept comun,
poate fi pusă în executare, se motivează repede, de urgență, are costuri mai reduse
 PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR
partajul judiciar se referă la procedura prin care coproprietatea încetează și care se
desfășoară exclusiv în fața instanței. Partajul judiciar se poate face în diferite cazuri
partajul nu poate fi făcut: dacă a fost suspendat prin lege; dacă a fost suspendat prin
act juridic; dacă a fost suspendat prin hotărâre judecătorească.
Conținut cerere de partaj judiciar:
 numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților, codul numeric personal,
semnătura;
numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional;
obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este
evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori,
cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare;
arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;
arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;
persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza căruia acesta este cerut,
toate bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum și persoana
care le deține sau le administrează.
Partajul se va face în natură, proporțional cu cota-parte care îi revine fiecărui
coproprietar. Dacă nu este posibil, se va face partajul: prin atribuirea întregului bun unui
singur fost coproprietar sau prin vânzarea bunului. Este posibilă înțelegerea și în fața
instanței. Dacă părțile se înțeleg, instanța dispune partajul conform înțelegerii lor.
Din momentul în care rămâne definitivă, Are valoare executorie hotărârea instanței.
Rămâne definitivă în cazurile: nu este apelată sau este apelată și instanța de apel
pronunță decizia.
Dacă partajul este cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă acelorași căi de atac
ca și hotărârea dată asupra cererii principale.
 EXECUTAREA SILITĂ: reprezintă o componentă importantă a justiției într-un stat
de drept fiind considerată a doua fază în procesului civil
Definiția executării silite: procedura reglementată de lege, prin mijlocul căreia
creditorul, titular al dreptului recunoscut printr o executare judecătorească sau printr-un alt
titlu executoriu, constrânge cu concursul altor organe de stat competente, pe debitorul său care
nu își execută de bună voie obligațiile care decurg dintr-un asemenea titlu și le duce la
îndeplinire în mod silit.
Scopul și obiectul executării silite
Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau
succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor,
penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum şi a cheltuielilor
de executare.
Executarea silită directă: acea modalitate de executare silită prin care creditorul
urmărește realizarea în natură a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu.
Executarea silita a oricarui titlu executoriu, cu exceptia celor care au ca obiect venituri
datorate bugetului general consolidat sau bugetului UE sau Comunităţii Europene a Energiei
Atomice, se realizeaza numai de catre executorul judecatoresc, chiar daca prin legi speciale se
dispune altfel.
Titlurile executorii: Titlul executoriu reprezinta inscrisul intocmit de catre organul
competent in conditiile prevazute de lege in virtutea caruia creditorul poate cere, prin
executare silita, indeplinirea de catre debitor a obligatiei asumate.
Ca etapa finala a procesului civil, executarea silita se poate desfasura doar la cererea
creditorului si doar in baza unui inscris caruia legea in confera puterea de titlu executoriu.
Cel mai cunoscut titlu executoriu este reprezentat de hotararea judecatoreasca.
O alta categorie de titluri executorii o reprezinta inscrisurile notariale autentice: actul
autentificat de notarul public care constata o creanta certa, lichida si exigibila, titlurile
executorii notariale, emise in conditiile legii.
inscrisurile carora legea le confera putere executorie sunt: Cambia, Biletul la Ordin;
Cecul; Alte titluri de credit
o alta categorie de titluri executorii: Incheierile si procesele verbale intocmite de
executorul judecatoresc in procedura executarii silite.
caracterul executoriu si pentru urmatoarele contracte/acte juridice: contractul de
ipoteca; contractul de inchiriere; contractul de comodat; contractul de asistenta juridica;
contractul de leasing; contractul de credit/imprumut; pocesul verbal de constatare si
sanctionare a contraventiei.
creditorul care se afla in posesia unui inscris dintre cele mai sus mentionate, iar
debitorul refuza sa indeplineasca de buna voie obligatia asumata, se poate adresa executorului
judecatoresc in vederea realizarii dreptului sau prin executare silita.
 PRESCRIPȚIA DREPTULUI DE A OBȚINE EXECUTAREA SILITĂ
prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde
puterea executorie. în cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrate, dacă dreptul de a obţine
obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine
un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii
de lucru judecat.

PERIMAREA EXECUTĂRII: desfiintarea dosarului de executare si ca atare chiar si

un imobil daca l-ati pierdut la licitatie publica, il puteti recupera invocand aceasta exceptie
a perimarii executarii silite.
Perimarea executarii silite ca instituie de drept, va ajuta sa scapati de grija executarii
silite si sa va recuperati integral toti bani pe care creditorul dvs. bancar, recuperatorul de
creante, IFN-ul sau orice altcineva care va executa, vi i-a poprit in mod ilegal.
Perimarea unei executari silite inseamna ca acel dosar sa-si piarda efectul si tot ce s-a
executat silit in baza lui sa devina ilegal.
Perimarea executarii silite se poate invoca in doua moduri :
 Exceptia perimarii executarii silite ;
 Invocarea perimarii executarii silite prin actiune.
Sanctiunea perimarii, respectiv efectele perimarii executarii silite in esenta, duc la
desfiintarea intregii proceduri executionale si astfel debitorul ce s-a folosit de invocarea
perimarii si instanta i-a admis solicitarea, poate sa faca jonctiunea cu termenul anulat
prin invocarea perimarii si sa obtina intr-un final si prescriptia dreptului de a cere executarea
silita.
Perimarea in esenta se poate invoca atat pe calea  de exceptie cat si prin actiune
separata.
in contradictie cu presriptia, perimarea opereaza chiar si de drept.
 AMÂNAREA, SUSPENDAREA ȘI RESTRÂNGEREA EXECUTĂRII SILITE
Amânarea executării silite se realizează în cazul în care procedura de citare sau de
întocmire a anunțurilor și publicațiilor de vânzare nu a fost îndeplinită ori dacă la termenul
stabilit executarea nu poate fi efectuată datorită neîndeplinirii de către creditor a obligațiilor
prevăzute de lege
Amânarea executării silite se dispune în toate cazurile de către executorul
judecătoresc printr-o încheiere
Suspendarea executării silite poate fi: legală, judiciară sau la cererea creditorului.
Pe perioada suspendării executării silite actele de executare efectuate anterior,
măsurile de executare dispuse de instanța de executare sau de către executor precum și cele de
indisponibilizare a bunurilor veniturilor si conturilor bancare vor rămâne în ființă cu excepția
cazurilor în care prin lege sau prin hotărâre judecătorească se dispune altfel.
Actul sau actele întocmite de către executorul judecătoresc în ziua soluționării cererii
având ca obiect suspendarea chiar și provizorie a executării silite de către instanță vor fi
desființate de drept doar prin efectul admiterii cererii de suspendare și a contestației la
executare.
După încetarea suspendării executorul judecătoresc la cererea părții interesate va
dispune continuarea procedurii de executare în măsura în care actele de executare sau
executarea însăși nu au fost desființate de instanța de executare ori acestea nu au încetat prin
efectul legii.
În situația oricărui tip de suspendare, această măsură trebuie constată de executorul
judecătoresc prin întocmirea unei încheieri.
În situația în care creditorul urmărește în același timp mai multe bunuri mobile sau
imobile a căror valoare este excesivă în raport cu creanța care urmează a fi realizată, instanța
de executare la cererea debitorului poate să dispună restrângerea executării doar la anumite
bunuri.
Acțiunea de restrângere a executării va fi soluționată de instanță cu citarea
creditorului. Dacă cererea va fi admisă instanța va suspenda executarea celorlalte bunuri.
Executarea suspendată nu va putea fi reluată decât după rămânerea definitivă a
proiectului de distribuire a sumelor rezultate din vânzarea celorlalte bunuri indisponibilizate.
 CONTESTAȚIA LA EXECUTARE: mijlocul procedural prin intermediul căruia
părțile sau terțele persoane vătămate prin executare silită se pot plânge instanței competente în
scopul de a obține desființarea actelor ilegale de executare.
tipuri: contestația la executare propriu-zisă; contestația la executare împotriva
refuzului executorului judecătoresc de a deschide o procedură de executare silită sau, de a
întocmi un act de executare silită în condițiile legii; contestația la executare care vizează
lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea și aplicarea titlului executoriu; etc.
Contestația la executare se înfățișează ca o cale de atac specială atunci când ea este
exercitată de către una din părți și ca o acțiune civilă particulară în cazul promovării acesteia
de către o terță persoană vătămată prin măsurile de executare silită.
Subiectele contestației la executare: creditorul si debitorul dar și orice altă persoană
interesată sau vătămată prin executare. Printre subiectele contestației se numără și procurorul
Instanța competentă: instanța de executare.
Condițiile de admisibilitate: În ipoteza în care procedura de executare silită se
efectuează în temeiul unei hotărâri judecătorești sau arbitrale, debitorul nu poate invoca pe
calea contestației motive de fapt sau de drept care ar fi trebuit să fie opuse în cursul judecății
în primă instanță sau într-o cale de atac care i-a fost deschisă.
În situația în care executarea silită se realizează în temeiul unui alt titlu executoriu
decât o hotărâre judecătorească pot fi invocate în cadrul conotației la executare și motive de
fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu cu excepția cazului
în care legea prevede în legătură cu acel titlu executoriu o altă cale procesuală pentru
desființarea lui. Nu se poate introduce o nouă contestație de către aceeași parte pentru
motive care au existat la data primei contestații. Creditorii intervenienți au dreptul de a
intervenii în procedura de executare doar pentru a lua parte la executare sau la distribuirea
sumelor obținute din urmărirea silită a bunurilor debitorului. În situația urmăririi silite
mobiliare sau imobiliare, ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestația la
executare poate fi introdusă și de o terță persoană vătămată, însă numai dacă aceasta pretinde
un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la acel bun.
Termenele în care poate fi introdusă contentația la executare:
Contestația privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15
zile de când: Contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care îl contestă; Persoana
interesată a primit comunicarea sau după caz înștiințarea privitoare la înființarea popririi;
Contestația la titlu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripție al
dreptului de a obține executarea silită.
Contestația prin care o terță persoană vătămată pretinde că are un drept de proprietate
sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în tot cursul executării silite dar
numai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.
Condițiile de formă: se fac cu respectarea cerințelor prevăzute pentru cererile de
chemare în judecată.
Procedura de judecată a unei contestații la executare se face cu respectarea procedurii
prevăzute de noul cod de procedură civilă pentru judecata în primă instanță, cu excepția
dispozițiilor referitoare la regularizarea cererii care nu vor fi aplicabile.
Instanța de executare după ce a fost sesizată o astfel de cerere va solicita de îndată
executorului judecătoresc într-un termen fixat, să-i transmită copii certificate de acesta de pe
actele de executare ale dosarului de executare contestat. Totodată i se va pune în vedere părții
interesate să achite cheltuielile ocazionate cu realizarea copiilor de către executorul
judecătoresc.
Părțile vor fi citate în termen scurt iar judecarea contestației se va face de urgență și
cu precădere. Întâmpinarea în cadrul procedurii de judecată va fi obligatorie.
 ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII: este modalitatea prin care se restabileşte situaţia
anterioară, în cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită;
bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit. La cererea celui
interesat, instanţa va dispune prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare
executării.
Întoarcerea executării poate fi invocată de orice persoană interesată.
Întoarcerea executării poate fi invocată nu numai în contestația la executare ci și într-
o eventuală cale de atac, când hotărârea de fond este executorie și obligația statuată în
hotărâre a fost executată, în calea de atac sau în apel/ recurs se poate cere întoarcerea
executării silite, făcând dovada că obligația a fost îndeplinită pe calea executării silite.
Poate avea loc și în ipoteza în care se admite contestația la titlu, se desființează titlul
executoriu și toate demersurile care au stat la baza executării silite trebuie revăzute.
DREPT PENAL – PARTE GENERALĂ
 INSTITUȚIA INFRACȚIUNII
- este strâns legată de instituția răspunderii penale, ”infracțiunea este singurul temei al
răspunderii penale.”
Art. 15 NCP definește infracțiunea ca fiind ”fapta prevăzută de legea penală, săvârșită
cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii: tipicitatea, antijuridicitatea și imputabilitatea
”legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, ceea ce înseamnă că trebuie
să fie întrunite trei condiții: să existe o faptă concretă, să existe un model legal de incriminare
și trăsăturile faptei concrete să coincidă cu cele ale modelului legal de incriminare.

VINOVĂȚIA art. 16
- este o trăsătură esențială a infracțiunii, dar nu constituie o trăsătură esențială în fapt,
ci elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare.
- este expres prevăzută de lege în art. 15 și trebuie coroborată și cu art. 16 care
consacră formele vinovăției.
- presupune existența a doi factori : conștiința și voința
Formele vinovăției
Vinovăția se prezintă sub 2 forme: intenția și culpa, dar mai există încă o formă
denumită praeterintenție (intenție depășită)
Intenția și modalitățile sale:
Intenția constituie forma fundamentală, generală și originară a vinovăției.
Infracțiunea este săvârșită cu intenție atunci când infractorul prevedere rezultatul
faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte, sau, când prevede rezultatul
faptei sale și deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Intenția are două modalități: directă și indirectă
În doctrină mai există și intenție determinată și nedeterminată, dar și intenții generice
și intenții speciale.
Alte modalități ale intenției pot fi: intenția spontană, intenția premeditată, intenția
inițială, intenția supravenită, intenția calificată, intenția alternativă.
Culpa
- nu este o formă de proces psihic inferioară sau atenuantă a intenției, ci constituie o
formă specifică de legătură psihică a autorului cu fapta.
- are două modalități: cu prevedere sau ușurință și simplă sau neglijența
Praeterintenția
- este o formă specială a vinovăției, ce rezultă din unirea intenției cu culpa
 SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNII COMISIVE PRIN OMISIUNE art. 17
infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită
și prin omisiune când există o obligație legală sau contractuală de a acționa, sau când autorul
omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară a creat pentru valoarea socială protejată o
stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
obiectul infracțiunii
Obiectul juridic: Nu există infracțiuni fără obiect juridic. În funcție de obiectul
juridic poate fi determinat subiectul pasiv al infracțiunii. Categorii de obiect juridic al
infracțiunii: generic, special, principal și secundar
Obiectul material: lucrul sau ființa vătămat/ă,, sau pus/ă în pericol în mod nemijlocit
prin acțiunea/inacțiunea prevăzută de normal de incriminare.
Nu toate infracțiunile au un obiect material. În cazul infracțiunilor complexe, pot
exista un obiect material principal și unul secundar. Obiectul material al infracțiunii nu
constituie produsul infracțiunii.
Existența unor infracțiuni este strâns legată de anumite particularități ale obiectului
material.
Mijloacele de săvârșire ale unei infracțiuni nu trebuie confundate cu obiectul material
al acesteia.
Subiecții infracțiunii: persoana fizică sau juridică, care a săvârșit sau a participat la
săvârșirea infracțiunii, respectiv persoana asupra căreia se răsfrânge urmarea infracțiunii.
Subiectul activ: Persoana fizică, persoana juridică, dacă sunt întrunite condițiile
prevăzute de lege
Categorii de subiecți activi: activ calificat, subiect activ unic și subiecți activi
plurali
Subiectul pasiv: este persoana titulară a valorii sociale ocrotite penal, împotriva
căreia s-a îndreptat infracțiunea și asupra căreia se răsfrânge urmarea socialmente periculoasă
a infracțiunii. Poate fi persoana fizică, persoana juridică de drept public sau privat, statul, în
măsura în care titularii valorii juridice protejate sau persoana concepută, dar nenăscută
Categorii de subiecți pasivi: general = statul, special = persoana vătămată direct,
calificat, principal, secundar

CONDIȚII PREEXISTENTE ALE INFRACȚIUNII:

Latura obiectivă: Situația premisă = existența unei situații de fapt sau de drept,
prealabilă săvârșirii actului prevăzut de norma de incriminare. Nu toate infracțiunile au o
situație premisă.
Latura subiectivă: constă în formele și modalitățile vinovăției cu care se săvârșește
infracțiunea. La anumite infracțiuni, vinovăția poate cuprinde și unele cerințe esențiale
referitoare la mobilul sau scopul urmărit de infractor.
Elementul material: constă în acțiunea/inacțiunea interzisă prin norma de
incriminare. Poate fi prevăzut în formă unică sau în formă alternativă
În funcție de modalitatea elementului material, infracțiunile pot fi clasificate în:
infracțiuni comisive, omisive proprii și omisive improprii
Infracțiuni comisive: săvârșirea unei acțiuni interzise de norma de incriminare. sunt
cele mai întâlnite infracțiuni. pot fi infracțiuni de rezultat dar și de pericol
Infracțiuni omisive proprii: omisiunea de a efectua o acțiune impusă de norma de
incriminare, sunt în general infracțiuni de pericol dar pot fi și de rezultat
Infracțiuni omisive improprii: omisiunea de a împiedica producerea unui rezultat
socialmente periculos, pe care făptuitorul avea obligația de a-l împiedica, este o excepție de la
infracțiunea omisivă proprie
Urmarea imediată: reprezintă urmarea acțiunii sau inacțiunii ce constă fie într-o
stare de pericol pentru valoarea protejată de lege, fie într-o modificare fizică a realității
înconjurătoare.
În funcție de urmarea imediată, infracțiunile pot fi clasificate în: infracțiuni de
rezultat, și infracțiuni de pericol, și sunt de 2 feluri: de pericol abstract sau de pericol concret.
Latura de cauzalitate: constă în raportul cauză-efect ce trebuie să existe între
acțiunea sau inacțiunea prevăzută de norma de incriminare care constituie elementul material
al infracțiunii și urmarea imediată a acesteia.
 - în cazul infracțiunilor de rezultat și al celor de pericol concret, trebuie dovedită
legătura de cauzalitate.
- în cazul infracțiunilor de pericol abstract, legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea faptei
Locul și timpul săvârșirii infracțiunii: nu condiționează existența acesteia, cu
excepția situației în care sunt elemente constitutive ale infracțiunii sau sunt elemente
circumstanțiale agravante.
Clasificarea conținutului infracțiunii: reprezintă ansamblul condițiilor prevăzute
de norma de incriminare pentru ca o faptă să constituie infracțiune.
- conținut unic = condiție necesară pentru existența infracțiunii într-o singură
modalitate normativă, o singură acțiune sau inacțiune, un singur rezultat, o singură formă de
vinovăție
- conținut complex = condiție necesară pentru existența a două sau mai multe
infracțiuni, mai multe acțiuni, rezultate sau forme de vinovăție.
- conținut alternativ = diferite variante alternative ale conținutului aceleași
infracțiuni. Nu se reține săvârșirea mai multor infracțiuni în concurs.
- conținutul de bază = ansamblul condițiilor necesare pentru existența unei anumite
infracțiuni în forma ei tipică
- conținut agravat = conținutul de bază al infracțiunii precum și unul sau mai multe
elemente circumstanțiale agravante
- conținut atenuat = conținutul de bază al infracțiunii, precum și o condiție ce
determină un grad de pericol social mai redus al infracțiunii

CAUZELE JUSTIFICATIVE ȘI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE:

legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
consimțământul victimei
ANTIJURIDICITATEA = ilicit/nejustificat, este o trăsătură esențială a infracțiunii.
există și unele cauze justificative speciale
Cauzele justificative înlătură numai caracterul antijuridic al faptei prevăzute de lege
penală nu și vinovăția sub forma imputabilității faptei.
Pentru a se reține existența unei cauze justificative, trebuie întrunite toate condițiile
prevăzute de lege și este necesar ca făptuitorul să fi conștientizat că acționează în aceste
condiții.
Constatarea existenței unei cauze justificative, produce efecte cu privire la faptă,
care este considerată licită, fiind pe cale de consecință înlăturat caracterul penal al acesteia.
Deoarece efectele cauzelor justificative se produc in rem, acestea nu vor fi limitate
doar la autorul faptei, ci se extind și asupra celorlalți participanți, fapta acestora fiind de
asemenea justificativă.
În situația în care se reține existența unei cauze justificative, organele de urmărire
penală trebuie să dispună clasarea, iar instanța de judecată dispune achitarea.
Reținerea unei cauze justificative înlătură posibilitatea aplicării de pedepse, măsuri
educative, măsuri de siguranță, ori a obligării făptuitorului în latura civilă a procesului penal.
Antijuridicitatea formală și antijuridicitatea materială: în măsura în care
contrazice preceptul din normă și este materială atunci când aduce atingere sau pune în
pericol interesele individuale sau ale colectivității protejate de drept.

LEGITIMA APĂRARE art. 19: este cauza justificativă care înlătură caracterul
penal al faptei, constând în apărarea realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală, pentru a împiedica un atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol
personal celui care se apără, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea
este proporțională cu gravitatea atacului.
Pentru a exista legitimă apărare trebuie să fie îndeplinite condițiile privitoare la atac
și privitoare la apărare.
Condițiile privitoare la atac: să existe un act de atac și atacul să fie material, direct,
imediat, injust și să pună în pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.
Condiții privitoare la apărare: - acțiunea de apărare să se materializeze printr-o
faptă prevăzută de legea penală; - acțiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea
atacului și să se desfășoare în limitele proporționalității atacului; - apărarea trebuie să fie
îndreptată împotriva agresorului și să fie precedată de atac
Efectele legitimei apărări: înlătură caracterul penal al faptei săvârșite în legitimă
apărare; produce efecte in rem; înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului
 STAREA DE NECESITATE: art. 20: este cauza justificativă care înlătură
caracterul penal al faptei, constând în existența unui pericol iminent și inevitabil care
constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva de la acel
pericol viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a alteia sau un bun important al său ori al
altuia sau un interes general
Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un
pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața integritatea corporală sau sănătatea sa
ori a altei persoane sau un bun important al său, sau al altei persoane sau, un interes general,
alocă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în
care pericolul nu era înlăturat.
Condițiile stării de necesitate: Existența stării de necesitate presupune un pericol și
o faptă săvârșită pentru salvarea de la acel pericol.
Condiții privind pericolul: - să existe un pericol imediat sau actual; - pericolul să
amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al
acesteia, sau un interes general; - pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea
faptei prevăzute de legea penală; - întâmpinarea care face să se ivească pericolul poate fi
datorată unei cauze fortuite; - pericolul să fie inevitabil
Condiții privind salvarea: - acțiunea de salvarea să constea în săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală; - fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor
ocrotite de lege; - acțiunea de salvare să fie proporțională cu pericolul; - acțiunea de salvare să
nu fie săvârșită de către o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul, pentru a se
salva pe sine.
Efectele stării de necesitate: - înlătură caracterul penal al faptei săvârșite în condițiile
stării de necesitate, care este astfel justificativă; - produce efecte in rem; - clasare și achitare; -
nu înlătură răspunderea civilă delictuală, constituie o ipoteză autonomă de răspundere civilă
delictuală pentru fapta proprie; - nu înlătură răspunderea civilă pentru persoana în favoarea
căreia s-a realizat acțiunea de salvare de către un terț; - reglementează o acțiune directă a
persoanei prejudiciate împotriva terțului în al cărui interes a fost realizată acțiunea de salvare,
în limitele îmbogățirii acestuia din urmă.
Imputabilitatea: - trăsătură esențială a infracțiunii; - nu este susceptibilă de forme ca
vinovăția; - pentru a imputa săvârșirea unei infracțiuni, este necesar ca făptuitorul să fie
responsabil și să cunoască la momentul comiterii faptei sale stările, situațiile sau împrejurările
de care depinde caracterul ilicit al activității sale și dacă aceasta avea posibilitatea de a se
conforma preceptului normei de incriminare.

CAUZE DE NEIMPUTABILITATE: - Constrângerea fizică; -constrângerea morală;

- excesul neimputabil; - minoritatea făptuitorului; - intoxicația și - eroarea și cazul fortuit
Cauzele de neimputabilitate produc efecte numai cu privire la persoana căreia nu îi
poate fi reproșată fapta tipică ilicită, aceste efecte nu se extind asupra participanților, care, în
măsura în care nu beneficiază ei înșiși de o cauză justificativă sau de neimputabilitate, vor
răspunde pentru fapta săvârșită cu intenție, în condițiile participației improprii.
Excepție, cazul fortuit, deoarece produce efecte in rem.

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ art. 24: este o cauză de neimputabilitate, constă în

presiunea pe care un eveniment imprevizibil și irezistibil, sau o persoana ori un animal o
exercită asupra fizicului unei persoane, care are drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea
de a avea control asupra acțiunilor sale, determinând-o astfel să comită o faptă prevăzută de
legea penală, nejustificată.
Condiții: existența unei constrângeri asupra fizicului făptuitorului, constrângerea
fizică să fie irezistibilă, fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice să fie prevăzută de
legea penală și nejustificată
Efectele constrângerii fizice: înlătură caracterul penal al faptei săvârșite sub imperiul
constrângerii fizice, produce efecte numai in personam și nu se răsfrâng asupra participanților,
răspunde penal, organele de urmărire penală trebuie să dispună clasarea, iar instanța de
judecată dispune achitarea.
 CONSTRÂNGEREA MORALĂ: art. 25: este o cauză de neimputabilitate, constă în
presiunea pe care acțiunea unei persoane o exercită asupra psihicului altei persoane, prin
amenințarea cu un pericol grav, iminent, inevitabil și injust, ce are drept urmare lipsirea
acesteia de posibilitatea de a avea control asupra voinței sale, determinând-o astfel să comită o
faptă prevăzută de legea penală sub stăpânirea unei temeri grave.
Condiții: existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de
către o altă persoană, prin amenințare cu un pericol grav, constrângerea morală să fie
irezistibilă și fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale să fie prevăzută de legea
penală și nejustificată
Efectele constrângerii morale: înlătură caracterul penal al faptei săvârșite sub
imperiul constrângerii morale, produce efecte numai in personam și nu se răsfrâng asupra
participanților, înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, organele de urmărire
penală trebuie să dispună clasarea, iar instanța de judecată dispune achitarea.

MINORITATEA FĂPTUITORULUI art. 27: este o cauză de neimputabilitate,

înlătură caracterul penal al faptei datorită săvârșirii acesteia de către o persoană care nu
înțelege semnificațiile faptei sale din cauza dezvoltării psiho-fizice insuficiente, urmare a
vârstei fragede. în cazul în care lipsește discernământul, fapta prevăzută de legea penală și
nejustificată nu îi poate fi imputată.
Condiții: săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și nejustificată de către un
minor care nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal și existența stării de
minoritate la momentul săvârșirii faptei
Efectele minorității făptuitorului: înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite în
stare de minoritate, nu se pot aplica măsuri educative, însă se pot aplica măsuri de siguranță,
se poate dispune măsura plasamentului sau a supravegherii specializate, produce efecte numai
in personal, minoritatea nu înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, organele de
urmărire penală trebuie să dispună clasarea, iar instanța de judecată dispune achitarea.

IRESPONSABILITATEA: art. 28: este o cauză de neimputabilitate, constă în starea

de incapacitate psiho-fizică a persoanei care fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze,
este lipsită de capacitatea de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale sau, de urmările
acestora, ori de capacitatea de a le controla. în cazul în care lipsește discernământul, fapta
prevăzută de legea penală și nejustificată nu îi poate fi imputată.
Condiții: existența unei stări de incapacitate psihică în momentul săvârșirii faptei,
incapacitatea psihică să fie determinată de o boală psihică sau alte cauze anormale, acțiunea
sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală și nejustificată
Efectele iresponsabilității: înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite în stare de
iresponsabilitate, nu se pot aplica pedepse, sau măsuri educative, însă se pot aplica măsuri de
siguranță sau internarea medicală, se poate dispune măsura plasamentului sau a supravegherii
specializate, produce efecte numai in personal, care nu se răsfrâng asupra participanților,
organele de urmărire penală trebuie să dispună clasarea, iar instanța de judecată dispune
achitarea.
 EROAREA: art. 30: este o cauză de neimputabilitate, constă în necunoașterea sau
cunoașterea greșită a realității sau a unei prevederi legale de către o persoană responsabilă.
Tipuri: eroarea asupra tipicității și eroarea asupra antijuridicității, pot fi de fapt sau de drept și
pot fi vincibile sau invincibile
- poate fi invocată drept cauză de neimputabilitate și de către o persoană juridică, dacă
se referă la eroarea organelor de conducere ale persoanei juridice
Tipuri de erori: după evitabilitate: eroare invincibilă și eroare vincibilă (culpabilă)
Eroarea asupra tipicității: eroarea cu privire la elementele constitutive ale
infracțiunii, poate fi o eroare de drept sau de fapt, poate fi eroarea vincibilă sau invincibilă
Condițiile erorii asupra tipicității: săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală,
nejustificată, persoana care a săvârșit fapta să nu fi cunoscut ori să fi cunoscut greșit existența
unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei și existența erorii
la momentul săvârșirii faptei
Efectele erorii asupra tipicității:
- conduce la înlăturarea imputabilității faptei în cazul infracțiunilor incriminate numai
atunci când sunt comise cu intenția
- eroarea invincibilă înlătură întotdeauna caracterul penal al faptei
- dacă eroarea este vincibilă, răspunderea penală va fi angajată pentru o faptă săvârșită
din culpă
- există posibilitatea ca eroarea să nu poarte asupra elementelor constitutive ale
infracțiunii, ci să constea în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei stări, situații,
împrejurări ce constituie circumstanță agravantă generală sau element circumstanțial de
agravare a infracțiunii

CAZUL FORTUIT: art. 31: Este o cauză de neimputabilitate, înlătură caracterul

penal al faptei, constând într-o împrejurare exterioară, a cărei intervenție imprevizibilă se
adaugă peste acțiunea sau inacțiunea licită sau ilicită a unei persoane și care conduce la
producerea unui rezultat ce nu poate fi prevăzut
Condiții: existența unei situații exterioare imprevizibile care se suprapune peste
activitatea făptuitorului; imprevizibilitatea împrejurării exterioare trebuie să aibă un caracter
general, obiectiv; rezultatul care se produce trebuie să fie diferit de cel care s-ar fi produs fără
intervenția împrejurării imprevizibile; în situația în care se reține existența unei culpe a
făptuitorului, nu se mai poate invoca cazul fortuit; acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să
constituie o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată; să existe un raport de cauzalitate
între acțiune sau inacțiunea făptuitorului
Efectele cazului fortuit: înlăturarea trăsăturii esențiale a imputabilității faptei
săvârșite datorită cazului fortuit; produce efecte in rem, care se răsfrâng și asupra
participanților; reținerea cazului fortuit înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului pentru
fapta proprie; organele de urmărire penală trebuie să dispună clasarea, iar instanța de judecată
dispune achitarea.
 FORMELE INFRACȚIUNII
TENATIVA: art. 32: constă în punerea în executare a intenției de a săvârși
infracțiunea, care este întreruptă sau nu și-a produs efectul
- este posibilă numai la infracțiunile săvârșite cu intenție directă sau indirectă,
indiferent că sunt infracțiuni de rezultat sau de pericol
- se poate reține tentativa și în cazul infracțiunilor continue cât și ipoteza infracțiunilor
continuate
- este o infracțiune autonomă, conține obiect juridic, obiect material, subiect activ,
latură obiectivă și latură subiectivă.
Tentativa nu este posibilă la infracțiunile: omisive proprii, de obicei sau de simplă
repetare, de executare promptă săvârșită prin viu grai, de consumare anticipată și săvârșită din
culpă.
Modalitățile tentativei: În funcție de stadiul de realizare a activității infracționale:
tentativă imperfectă și perfectă. Tentativa poate să fie idonee sau neidonee

INCRIMINAREA ȘI PEDEPSIREA TENTATIVEI: art. 33

- pedeapsa principală este cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului
prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată
- dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani

Cauze de nepedepsire a tentativei: desistarea şi împiedicarea producerii

rezultatului art. 34
DESISTAREA: o cauză de nepedepsire a tentativei idonee, constă în renunțarea
voluntară de către făptuitor la continuarea actelor de extenuare a infracțiunii începute, înainte
de terminarea executării acțiunii tipice și de descoperirea faptei
- este necesar ca făptuitorul să pună în executare intenția de a comite infracțiunea pe
care o întrerupe benevol ulterior
- poate consta într-o omisiune sau comisiune
- nu există caracter voluntar dacă făptuitorul a renunțat constrâns sau din cauza
vreunui alt eveniment străin voinței sale
- mobilul care a condus la desistare nu prezintă importanță
- este necesar ca urmarea socialmente periculoasă să nu se producă
- poate avea loc numai în cazul infracțiunilor de pericol sau de rezultat, ce pot fi
săvârșite în forma tentativei întrerupte
- nu mai este posibilă desistarea dacă actele de executare au fost deja efectuate
- în cazul tentativei perfecte nu este posibilă desistarea
- nu este necesar caracterul definitiv
- fapta rămâne tentativă la infracțiune, dar nu se mai pedepsește
- dacă autorul amână continuarea actelor de executare sau renunță la efectuarea actelor
de executare, punând altă persoană să le continue, nu se reține desistare
- în cazul coautoratului este necesar ca toți să fi desistat, dacă numai unul s-a desistat
doar el va beneficia de cauza de nepedepsire
- dacă actele îndeplinite până la desistare constituie o altă infracțiune, se aplică
pedeapsa numai pentru acea infracțiune
 ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI: Este o cauză de nepedepsire
a tentativei idonee
- produce efecte în 2 cazuri: împiedicarea voluntară și eficientă de către autor și
încunoștințarea voluntară a autorităților de către autor, după executarea în întregime a
activității infracționale și înainte de descoperirea faptei, consumarea fiind împiedicată
- este necesar ca urmarea socialmente periculoasă să nu se producă
- caracterul efectiv al împiedicării nu impune ca acțiunea autorului să fi fost singura
cauză a împiedicării rezultatului
- poate avea loc numai în cazul infracțiunilor de rezultat susceptibile de a fi săvârșite
în forma tentativei perfecte
- fapta rămâne tentativă la infracțiune dar nu se mai pedepsește
- în caz de coautorat, este necesar ca toți autorii să fi împiedicat producerea
rezultatului înainte de descoperirea faptei, dacă doar unul a împiedicat, numai el beneficiază
de cauza de nepedepsire
- dacă actele îndeplinite până la momentul împiedicării producerii rezultatului
constituie infracțiune, se aplică pedeapsa numai pentru acea infracțiune

MOMENTUL CONSUMĂRII - INFRACȚIUNEA DE FAPT CONSUMAT:

Consumarea infracțiunii este momentul în care fapta concretă corespunde modelului
tip abstract din norma de incriminare.
În cazul infracțiunilor de rezultat, consumarea are loc în momentul producerii
rezultatului prevăzut de lege.
În cazul infracțiunilor de pericol abstract, consumarea are loc în momentul săvârșirii
acțiunii sau inacțiunii infracționale prevăzute de lege.
În cazul infracțiunilor de pericol concret, consumarea se produce în momentul
producerii efective a stării de pericol.
Stabilirea momentului consumării infracțiunii are importanță pentru a determina legea
aplicabilă sau momentul de început al termenului de prescripție al răspunderii penale.

MOMENTUL EPUIZĂRII - Infracțiunea de fapt epuizat:

Epuizarea infracțiunii este momentul plasat în timp, după consumarea infracțiunii
când, din cauza continuării activității infracționale ori augmentării rezultatului, se produc
ultimele urmări ale infracțiunii.
Momentul epuizării coincide, de regulă, cu momentul consumării, excepție fiind
infracțiunile continue, continuate, de obicei sau progresive.
În funcție de momentul epuizării se determină aplicarea legii penale în timp, a legii de
grațiere, etc.
 UNITATEA ȘI PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI art. 35
Unitatea de infracțiune: activitatea infracțională ce constă în una sau mai multe
acțiuni sau inacțiuni care, față de natura faptei sau de prevederile normei de incriminare,
constituie o singură infracțiune.
- este de două feluri: naturală și legală
Unitatea naturală: atunci când activitatea infracțională este prin natura sa unică,
indiferent de numărul de acte materiale eterogene sau omogene efectuate pentru realizarea ei
Infracțiunea simplă: presupune existența unei singure acțiuni sau inacțiuni, urmări
imediate și rezoluții infracționale, unui singur subiect activ și a unui singur obiect juridic
- poate fi comisă cu oricare din formele vinovăției
Infracțiunea continuă: caracterizată prin aceea că executarea sa se prelungește în
timp, după momentul consumării infracțiunii, până la intervenția unei noi manifestări contrare
de voință, sau a unei hotărâri de condamnare, chiar nedefinitivă.
- poate fi săvârșită atât prin omisiune, cât și prin comisiune, poate fi o infracțiune de
rezultat sau de pericol
- participația este posibilă în toate formele
- în funcție de modul de realizare al actului de executare, poate fi permanentă sau
succesivă.
Condiții: existența unității de subiect activ; existența unei rezoluții infracționale unice
și acțiunea sau inacțiunea trebuie să își păstreze unitatea pe tot parcursul desfășurării ei
Săvârșirea infracțiunii continue:
- se consumă la momentul în care sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de
lege
- se epuizează la momentul încetării activității infracționale
- nu se trage la răspundere activitatea infracțională anterioară împlinirii vârstei de 14
ani
- se aplică legea penală nu numai dacă un act de executare a fost comis pe teritoriul
României sau dacă s-a produc rezultatul pe teritoriul României.
- stabilirea momentului epuizării conduce la stabilirea legii penale aplicabile în caz de
succesiune de legi penale în timp, a incidenței răspunderii penale pentru infracțiunea continuă
consumată în timpul minorității, însă epuizată după majorat, se va reține recidiva
postcondamnatorie, nu concurs de infracțiuni
- momentul consumării ajută la distingerea între formele recidivei (recidiva
postcondamnatorie nu recidiva postexecutorie, starea de recidivă postcondamnatorie nu starea
de recidivă postexecutorie)
- infracțiunea continuă poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: art 36: Infracțiunile continue nu au un regim special de sancționare,
pedeapsa prevăzută fiind ca la fapta tipică, instanța putând aplica o pedeapsă orientată spre
maximul special.
Infracțiunea deviată: are 2 modalități de săvârșire: aberratio ictus, care intervine în
moemntul desfășurării acțiunii infracționale și nu înlătură caracterul penal al faptei și error in
rem/ error in personal, când infracțiunea se săvârșește prin îndreptarea acțiunii, din eroare,
asupra altui obiect sau a altei persoane decât a reprezentantului fărpuitorului
Unitatea legală de infracțiune: când activitatea infracțională este unică, prin voința
legiuitorului
Condiții: unitatea de subiect activ și pasiv; unitatea de continuat a infracțiunii;
unitatea de rezoluție infracțională și pluralitatea de acțiune sau inacțiune infracțională să fie
săvârșite la diferite intervale de timp
Infracțiuni care nu pot fi săvârșite în formă continuată: infracțiuni care au un rezultat
ireversibil; infracțiuni care se săvârșesc din culpă; infracțiuni praeterintenționate și infracțiuni
de obicei
Data săvârșirii:
- se consumă la momentul săvârșirii celei de-a doua acțiuni sau inacțiuni din
componența infracțiunii.
- se epuizează la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni din componența
infracțiunii.
 - stabilirea momentului epuizării este important pentru stabilirea legii penale aplicabile
în caz de succesiunea de legi penale în timp, a incidenței legilor de amnistie sau grațiere
antecondamnatorie, etc
- stabilirea momentului epuizării prezintă importanță pentru a distinge între formele
recidivei
Pedeapsa: stabilirea pedepsei de face într-o singură etapă
- pentru persoanele fizice se aplică pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită la
care se poate adăuga un spor de până la 3 ani când pedeapsa este închisoarea, sau de până la o
treime din maximul special al amenzii
- pentru persoana juridică, se aplică pedeapsa amenzii, la care se adaugă un spor de
până la o treime din acest maxim
Probleme referitoare la aplicarea legii penale în timp în cazul infracțiunii
continuate:
- aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal
- trebuie avut în vedere toate condițiile prevederilor art. 41 alin. 2 CP și art. 35 alin. 1
NCP
- nu trebuie omis faptul că este o unitate legală de infracțiune ce presupune o
pluralitate de acte de executare, fiecare întrunind elemente constitutive ale aceleași infracțiuni
- trebuie avut în vedere decizia nr. 5/HP/2014
- trebuie analizat care dintre cele două coduri reprezintă legea penală mai favorabilă
raportat la infracțiune și la condițiile de reținere a infracțiunii continuate, dar și a
tratamentului sancționator al acesteia.
- aplicarea legii penale mai favorabile postsententiam

Infracțiunea complexă – art. 35 alin. 2: infracțiunea în al cărei conținut intră o

acțiune sau inacțiune ce constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală
- în conținutul său poate intra o altă infracțiune complexă
Formele infracțiunii complexe:
- formă de bază: în conținutul său intră ca element constitutiv o acțiune sau inacțiune,
prevăzută distinct de norma de incriminare și se poate realiza fie prin reunirea a două sau mai
multe fapte prevăzute de norma de incriminare, care își pierde autonomia infracțională,
formând o nouă infracțiune distinctă de cele reunite, fie prin absorbție, când forma tip
constituie prin ea însăși o infracțiune, care prin adăugarea unor condiții suplimentare
dobândește caracter complex și o nouă încadrare juridică
- formă agravată: în conținut intră ca element circumstanțial agravat o acțiune sau
inacțiune care reprezintă conținutul unei alte infracțiuni
Mai există și complexitatea naturală, care presupune existența conținutului unei
infracțiuni să absoarbă în mod natural conținutul alteia.
Structura infracțiunii complexe:
- obiect juridic: presupune două valori sociale de aceeași natură sau de naturi diferite.
În cazul în care se presupun valori de natură diferită, vor exista două obiecte juridice.
Subiecții: Activ – poate fi săvârșit de o persoană sau în participație, Pasiv – de regulă
un subiect principal și unul secundar
Latura obiectivă: element material
– acțiunile/ inacțiunile corespunzătoare faptelor absorbite sau reunite
- se poate săvârși și printr-o singură acțiune
- urmarea imediată: rezultatele produse de faptele absorbite sau reunite
Latura subiectivă:
- de regulă, făptuitorul acționează cu intenție, în baza unei rezoluții infracționale unice
- Se poate reține culpa ca modalitate de comitere
- Varianta agravată are ca formă de vinovăție praeterintenția
- forme: este posibilă și incriminată tentativa la infracțiunile complexe și poate fi
comisă în formă continuată
- pedeapsa: prevăzută de norma de incriminare, art. 36 alin. 2 NCP
Probleme referitoare la aplicarea legii penale în timp în cazul infracțiunii
complexe:
Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal:
 - faptele care atrag reținerea concursului de infracțiuni potrivit vechiului Cod penal,
dar care constituie o singură infracțiune complexă potrivit NCP, astfel se va individualiza
pedeapsa pentru concursul de infracțiuni potrivit vechiului cod, comparat cu pedeapsa
individualizată potrivit NCP.
- faptele care atrag reținerea unei singure infracțiuni complexe conform vechiului Cod
penal, dar care potrivit NCP constituie concurs de infracțiuni, astfel se va individualiza
pedeapsa potrivit vechiului Cod, comparată cu pedeapsa conform NCP.

Aplicarea legii penale mai favorabile postesentiam:

- trebuie distins între: condamnări definitive pronunțate pentru faptele pentru faptele
reținute în concurs potrivit vechiului cod, care constituie o singură infracțiune complexă
potrivit NCP și condamnările definitive pronunțate pentru fapte care constituie o singură
infracțiune complexă potrivit vechiul Cod, dar care constituie concurs de infracțiuni potrivit
NCP
Este necesar ca pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă să depășească maximul
pedepsei ce ar putea fi aplicată în condițiile NCP.

Infracțiunea progresivă: a cărei urmare imediată se agravează fie prin amplificarea

urmării inițiale, fie prin producerea și a altor urmări sau prin suprapunerea unor alte urmări
fără o nouă intervenție din partea autorului
- nu are o reglementare explicită în partea generală a NCP
- se poate comite cu oricare din formele de vinovăție
- poate fi săvârșită cu intenție, din culpă sau cu praeterintenție
- făptuitorul va fi tras la răspundere penală în raport de rezultatul mai grav
- în caz de succesiune a legilor penale în timp, se aplică cea de la momentul comiterii
activității infracționale
- momentul consumării are importanță pentru determinarea reținerii concursului de
infracțiuni sau a recidivei postcondamnatorii

Infracțiunea de obicei
- elementul material se realizează prin repetarea faptei prevăzute de norma de
incriminare de un nr suficient de ori încât să indice obișnuința persoanei în a o săvârși
- se consumă în momentul în care într-un anumit interval de timp se realizează un nr
suficient de acte de executare identice sau similare ce conduc la existența unui obicei
- epuizarea se produce la terminarea întregii activități infracționale
- stabilirea momentului epuizării este important pentru stabilirea legii penale aplicabile
în caz de succesiune de legi penale în timp, a incidenței legilor de amnistie sau grațiere
antecondamnatorie, a momentului de la care curge termenul de prescripție a răspunderii
penale, etc.
- pedeapsa este cea prevăzută în norma de incriminare
- nu are o reglementare explicită în partea generală a NCP
- în partea specială a NCP sunt prevăzute hărțuirea, hărțuirea sexuală, etc
- trebuie să existe o unitate de subiect activ și pasiv
- participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate
- nu poate fi săvârșită în formă continuată
- se comite numai cu intenție
- tentativa nu este posibilă
- se aseamănă cu infracțiunea simplă repetată

PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI: presupune săvârșirea de către o persoană a

două sau mai multe infracțiuni, înainte sau după ce a fost condamnată definitiv pentru una
dintre ele
- formele pluralității de infracțiuni: concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară și
recidiva
- pot exista situații de infracțiuni care nu se încadrează în niciuna dintre formele de mai sus
 Concursul de infracțiuni art. 38: o formă a pluralității de infracțiuni și constă în
existența a două sau mai multe infracțiuni, susceptibile de a fi supuse judecății, săvârșite de
aceeași persoană fizică sau juridică, prin acțiuni/inacțiuni distincte sau prin aceeași
acțiune/inacțiune, înainte de a se pronunța o condamnare definitivă pentru vreuna dintre
acestea
Condiții:
- să fie săvârșite două sau mai multe infracțiuni în țară sau în străinătate
- infracțiunile pot fi consumate sau epuizate
- toate infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană
- infracțiunile să fie săvârșite înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive pentru
vreuna dintre ele
- pentru cel puțin două dintre infracțiunile săvârșite să nu existe o cauză de
împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale
Formele concursului de infracțiuni: concurs real și concurs ideal

Concurs real: situația în care aceeași persoană a săvârșit două sau mai multe
infracțiuni, prin acțiuni/inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna
dintre ele
- poate fi omogen sau eterogen
- este de două feluri: concurs real simplu și concurs real caracterizat

Concurs ideal: situația în care o persoană a săvârșit o singură acțiune/inacțiune și

datorită împrejurărilor în care a avut loc, sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează
conținutul mai multor infracțiuni
- infracțiunile pot fi de aceeași natură sau de naturi diferite, consumate sau rămase în
faza tentativei
- în structura sa pot intra două infracțiuni progresive sau continuate
- poate fi omogen sau eterogen
- nu trebuie confundat cu concursul de legi penale cu privire la aceeași fapta
Sancționarea conținutului de infracțiuni
- NCP prevede aceleași pedepse atât pentru concursul real cât și pentru concursul ideal
de infracțiuni
- două etape: stabilirea pedepselor pt fiecare infracțiune concurentă și aplicarea
pedepsei pt întregul concurs de infracțiuni

Aplicarea pedepsei în cazul comiterii unui concurs de infracțiuni de o persoană

fizică majoră
1. Pedeapsa principală – aplicarea celei mai grele dintre pedepsele stabilite la care se
adaugă în mod obligatoriu un spor fix
Situații
Pedeapsa cu închisoarea – se aplică cea mai grea pedeapsă și un spor de o treime din
totalul celorlalte pedepse stabilite
Pedeapsa amenzii penale – se aplică amenda cea mai mare și un spor de o treime din
totalul celorlalte pedepse stabilite
Închisoarea și amenda penală – se aplică pedeapsa închisorii la care se adaugă în mod
obligatoriu în întregime amenda
- În toate cazurile nu se poate depăși niciodată maximul general al pedepsei
- sistemul sancționator al absorbției se aplică în situația în care s-a stabilit o pedeapsă
cu detențiunea pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda și se va
aplica detențiunea pe viață
Aplicarea pedepselor complementare și accesorii sau a măsurilor de siguranță
Pedepse complementare
– dacă a fost stabilită o singură pedeapsă complementară pe lângă una dintre
infracțiunile concurente, se va aplica pe lângă pedeapsa rezultată
– când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau de aceeași
natură, dar cu conținut diferit, pe lângă una sau mai multe infracțiuni concurente, se vor aplica
toate aceste pedepse complementare alături de pedeapsa rezultantă a închisorii
 – dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același
conținut, se va aplica cea mai grea dintre ele

Măsuri de siguranță în caz de concurs de infracțiuni

- de natură diferită sau de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, se vor cumula
- mai multe măsuri de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se va
aplica o singură dată măsura de siguranță cu durata cea mai lungă
- cele care constau în confiscarea specială a unor bunuri, se vor cumula

Aplicarea pedepsei în cazul comiterii unui concurs de infracțiuni de o persoană

juridică
- se va aplica pedeapsa amenzii pentru fiecare infracțiune în parte și se va aplica
amenda cea mai mare și un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite
- regulile de aplicare sunt similare cu cele aplicate persoanei fizice
- măsurile de siguranță constând în confiscarea specială a unor bunuri, pe lângă fiecare
infracțiune concurentă ori pe lângă unele dintre acestea, se vor cumula

Aplicarea pedepsei în cazul judecării separate a infracțiunilor concurente

3 ipoteze
1. după condamnarea definitivă pentru o infracțiune, infractorul este judecat pentru o
altă infracțiune concurentă:
- se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care se contopește cu prima pedeapsă și se
aplică un spor obligatoriu și fix
- dacă pentru infracțiunea judecată definitiv s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea sub supraveghere, se va dispune anularea amânării/suspendării și se va contopi
- din pedeapsa principală rezultată va fi scăzută partea din pedeapsa principală
executată deja
- partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor
principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată
2. infracțiunile concurente au fost definitiv judecate în cauze diferite:
- contopirea pedepselor stabilite definitiv și un spor fix și obligatoriu
- dacă există mai multe infracțiuni concurente pt care au fost pronunțate hotărâri de
condamnare definitive, pedepsele vor fi descontopite
- pentru realizarea contopirii este necesar ca pedepsele să fie executabile
- din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale
se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultantă
3. contopirea pedepselor în cazul înlocuirii detențiunii pe viață cu închisoarea
- se aplică regulile cumului juridic de la concurs, urmând ca din pedeapsa rezultată să
fie dedusă perioada de timp deja executată

Recidiva art. 41: o formă a pluralității de infracțiuni și constă în săvârșirea de către o

persoană fizică/juridică, din nou, cu intenție sau praeterintenție, a unei infracțiuni pentru care
legea prevede închisoarea de la 1 sau mai mulți ani
- în cazul persoanei juridice există recidivă atunci când după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare, a săvârșit o nouă infracțiune, iar amenda pentru infracțiunea
anterioară nu a fost executată sau a fost executată sau considerată executată
Formele recidivei
- postcondamnatorie – săvârșirea din nou a unei infracțiuni înainte de executarea
integrală a pedepsei la care a fost condamnat definitiv anterior infractorul
- postexecutorie – săvârșirea din nou a unei infracțiuni după executarea integrală a pedepsei
- generală – termenii săi sunt condiționați de natura infracțiunilor săvârșite
- specială – termenii sun condiționați de săvârșirea unor infracțiuni de aceeași natură
- absolută – existența nu este condiționată de o anumită gravitate a primei condamnări
- relativă – existența este condiționată de o anumită gravitate a primei condamnări
- cu efect unic – presupune aplicarea aceluiași tratament penal ori de câte ori s-ar repeta
starea de recidivă
- cu efecte progresive – gravarea progresivă a tratamentului penal cu fiecare nouă recidivă
 - națională – prim termen constând într-o hotărâre de condamnare pronunțată de o instanță
națională
- internațională – prim termen constând într-o hotărâre de condamnare pronunțată în
străinătate
În NCP sunt prevăzute recidiva postcondamnatorie, postexecutorie, generală, relativă,
cu efect unic, teritorială sau internațională.
Recidiva în cazul persoanei fizice
recidiva postcondamnatorie: se reține când cel condamnat pentru săvârșirea unei
infracțiuni cu intenție/praeterintenție, la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii mai
mare de 1 an, a săvârșit o nouă infracțiune cu intenție/praeterintenție, pentru care legea
prevede închisoarea de la 1 an sau mai mare, ori detențiunea pe viață, înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării, în stare de evadare, etc
Termenii:
a. Primul termen presupune îndeplinirea unor condiții:
- existența unei condamnări definitive pentru săvârșirea uneia sau a mai multor
infracțiuni cu intenție/praeternțienție
- pedeapsa stabilită să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 1 an și să
nu fie executată sau considerată executată
- hotărârea de condamnare să nu privească infracțiuni săvârșite numai din culpă, sau
pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie, ori fapte care au fost ulterior
dezincriminate
b. al doilea termen presupune îndeplinirea condițiilor:
- să fie săvârșită de un major, din nou, o infracțiune cu intenție/praeterintenție, pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare, ori detențiunea pe viață
- noua infracțiune să fie săvârșită înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării pedepsei, în stare de evadare, etc
Sancționarea:
Regimul sancționator în privința pedepselor principale:
1. Când ambii termeni ai recidivei sunt formați numai dintr-o infracțiune, se
cumulează aritmetic pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa
stabilită pentru prima infracțiune, respectiv restul de pedeapsă ce a rămas de executat la
momentul săvârșirii noii infracțiuni
Deducerea privării de libertate:
- dacă infractorul a fost reținut/arestat preventiv la domiciliu, pentru cea de a doua
infracțiune, durata prevenției se va deduce din pedeapsa rezultată
- dacă nu a fost arestat pentru cea de a doua infracțiune, însă după săvârșire a fost
încarcerat pentru prima infracțiune, durata se va scădea din pedeapsa rezultată
- dacă continuă să rămână privat de libertate pentru prima infracțiune, perioada scursă
între data săvârșirii noii infracțiuni și data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pentru
aceasta se va deduce din pedeapsa rezultantă
- pedeapsa rezultantă aplicată nu poate depășii maximul general al pedepselor
2. în cazul evadării din executarea unei pedepse se va realiza cumulul aritmetic între
pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare și restul de pedeapsă de executat
- dacă infractorul a evadat din starea de reținere sau de arest preventiv, va exista
concurs între evadare și infracțiunea pentru care fusese reținut
3. când primul termen al recidivei este o condamnare pentru un concurs de infracțiuni,
iar al doilea termen este format numai dintr-o infracțiune se cumulează aritmetic pedeapsa
pentru infracțiunea ulterioară și pedeapsa rezultantă pentru concursul de infracțiuni din primul
termen
4. când primul termen este format numai dintr-o infracțiune iar cel de-al doilea dintr-
un concurs de infracțiuni, se aplică pedeapsa de la concursul de infracțiuni pentru cel de-al
doilea termen și apoi pedeapsa rezultantă de la recidivă
5. când primul termen al recidivei sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită
în stare de recidivă este detențiunea pe viață se va executa detențiunea pe viață
Recidiva postexecutorie: se reține când cel condamnat pentru săvârșirea unei
infracțiuni cu intenție/praeterintenție la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, pe care a
executat-o sau este considerată executată, a săvârșit o nouă infracțiune cu
intenție/praeterintenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare ori
detențiunea pe viață
 Termenii:
1. primul termen, condiții:
- existența unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție
directă/indirectă sau praeterintenție
- pedeapsa aplicată să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 1 an și să
fie executată sau considerată executată
- să nu fi intervenit reabilitarea de drept sau să nu se fi împlinit termenul de reabilitare
judecătorească
- hotărârea de condamnare să nu privească infracțiuni săvârșite numai din culpă sau
pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie, ori fapte care au fost ulterior
dezincriminate
2. al doilea termen, condiții:
- să fie săvârșită o nouă infracțiune, cu intenție/praeterintenție pentru care legea
prevede închisoarea de 1 an sau mai mare, ori detențiunea pe viață
- noua infracțiune să fie săvârșită după executarea primei pedepse sau după intrarea în
vigoare a actului normativ de grațiere totală dar înainte de intervenția reabilitării de drept
Sancționarea recidivei postexecutorii:
Pedepse principale
– limitele speciale pentru noua infracțiunea se majorează cu jumătate
– în caz de concurs, se aplică tratamentul sancționator al recidivei postexecutorii și
apoi cel al concursului
– în situația săvârșirii în stare de recidivă, se aplică întâi tratamentul sancționator al
recidivei postexecutorii și după individualizarea pedepsei
- pedepse accesorii, complementare și al măsurilor de siguranță
- complementare și al măsurilor de siguranță se aplică pe lângă pedeapsa stabilită
pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă postexecutorie

Pluralitatea intermediară art. 44: presupune săvârșirea din nou, a unei infracțiuni,
indiferent de natura, gravitatea sau forma de vinovăție a acesteia, înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare și presupune
existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune anterioară
Regim sancționator: - se contopește întreaga pedeapsă anterioară cu pedeapsa
aplicată pentru noua infracțiune și se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite
Pluralitatea de infractori: - presupune săvârșirea uneia sau a mai multor fapte, de
către două sau mai multe persoane, cu vinovăție comună
Forme:
pluralitate naturală: rezultată din natura faptei comise și presupune activitatea
infracțională comună a două sau mai multe persoane; toți au calitate de autor; nu este necesar
ca toți să acționeze cu vinovăție sau să răspundă penal
Pluralitate constituită: asocierea mai multor persoane pentru săvârșirea unor
infracțiuni; minim 3 persoane; să aibă un plan; să aibă o structură ierarhică și o conducere și
constituită pe o perioada de timp anumită
Pluralitate ocazională: participație penală

Participația penală: o formă a pluralității de infractori și constă în săvârșirea aceleași

fapte de mai multe persoane, care acționează cu voință comună
- este necesar ca cel puțin fapta unuia dintre participanți să constituie infracțiune
- între participanți să existe o legătură subiectivă stabilită înainte sau în timpul săvârșirii
faptei
- este posibilă participația penală la pluralitate constituită
- constituie o ipoteză de reunire a cauzelor
Formele participației penale: proprie – când toți acționează cu aceeași formă de
vinovăție; improprie – când unii acționează cu intenție și alții din culpă sau fără vinovăție și
există în cazul coautoratului, a instigării sau a complicității; spontană – are loc la momentul
comiterii faptei, fără înțelegere anterioară; preordinară – are loc înainte de momentul
comiterii faptei; anterioară – are loc la momentul comiterii faptei; concomitentă – este
realizată în momentul comiterii faptei; simplă – toți sunt coautori; eterogenă – unii sunt
autori și alții instigatori sau complici; principală – coautori; secundară – instigatori,
complici

AUTORUL ȘI PARTICIPANȚII – participația penală proprie art. 46

- autorul nu este participant la comiterea infracțiunii
- coautorii sunt incluși în categoria participanților la infracțiune

AUTORUL art. 46 alin. 1: persoana care săvârșește în mod nemijlocit o

acțiune/inacțiune concretă prevăzută de norma de incriminare
- în cazul participației proprii, săvârșește fapta numai cu intenție directă/indirectă sau
praeterintenție
- în cazul participației improprii, săvârșește fapta din culpă sau cu vinovăție
- fapta sa poate fi săvârșită cu participația penală a unuia sau a mai multor instigatori
sau complici

Clasificări ale autorilor: calificat – pentru care legea prevede existența unei anumite
calități la momentul comiterii faptei; exclusiv – elementul material al infracțiunii nu poate fi
realizat decât de o singură persoană

Coautorii: art. 46 alin. 2: persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă

- participă ocazional, în baza unei legături subiective anterioare sau concomitente
executării activității infracționale
- în cazul participației proprii, trebuie să săvârșească fapta cu aceeași formă de
vinovăție
- în cazul lipsei legăturii subiective, fiecare participant răspunde în calitate de autor
- în cazul infracțiunilor complexe, există coautori și în situația în care unul/unii
săvârșesc/săvârșește o parte a acțiunii iar altul/alții cealaltă parte
- la infracțiunile continue, actele de coautorat pot interveni pe tot parcursul
desfășurării activității, până la momentul epuizării
- în cazul infracțiunilor continuate, nu este necesar ca toate actele de executare să fie
comise în coautorat
- dacă legea prevede că autorul trebuie să aibă o anumită calitate, toți coautorii trebuie
să aibă această calitate
- este posibil coautoratul în cazul infracțiunii de obicei
Coautoratul nu este posibil: la infracțiunile cu autor exclusiv; în cazul infracțiunilor
omisive proprii și în cazul pluralității naturale sau constituite

Instigatorul art. 47: persoana care determină cu intenție o altă persoană să săvârșească
o faptă prevăzută de legea penală înainte ca aceasta să se fi decis să săvârșească fapta și să fi
început executarea activității infracționale
- instigarea este posibilă la toate infracțiunile și trebuie să fie realizată numai cu
intenție directă/indirectă
- nu prezintă importanță scopul sau mobilul cu care acționează instigatorul
- dacă pentru o infracțiune, legea prevede că autorul trebuie să aibă o anumită calitate,
nu este necesar și ca instigatorul să aibă această calitate
- nu va fi luat în calcul pentru reținerea circumstanței agravate generale, pentru faptele
comise de trei sau mai multe persoane
- este necesar să nu existe activitate de determinare anterioară a autorului infracțiunii
- instigarea trebuie să aibă efect și să fie urmată de efectuarea de către cel instigat a cel
puțin unei tentative pedepsibile, dar se poate reține și în cazul în care autorul nu va fi pedepsit
- se poate săvârși de o singură persoană sau prin conlucrarea, cu intenție, simultan sau
succesiv, a mai multor persoane
- dacă o persoană determină două persoane să comită infracțiuni diferite, se vor reține
două instigări aflate în concurs real
- dacă instigarea a două persoane a fost realizată printr-un singur act de determinare,
se vor reține două instigări aflate în concurs ideal
- dacă instigatorul participă alături de autor, instigarea este absorbită în autorat sau
coautorat
- poate exista instigare la complicitate și complicitate la instigare
 Formele instigării:
- individuale – adresată unei sau unor persoane determinate
- publică – infracțiune de sine stătătoare, constând în fapta de a îndemna publicul
verbal, scris sau prin orice mijloace să săvârșească infracțiuni
- determinată – instigarea la săvârșirea unei anumite infracțiuni
- nedeterminată – instigarea unei infracțiuni, indiferent de natura acesteia
- imediată – săvârșită printr-o acțiune de determinare efectuată direct, nemijlocit
asupra instigatului
- mediată – săvârșită prin intermediul altei persoane, care săvârșește instigarea directă
și este necesară contribuția activă la determinarea instigatorului mediat

Complicele art. 48: persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite, înainte sau în timpul
săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor,
chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Persoană care participă în mod secundar la săvârșirea unei infracțiuni sau, care
înlesnește, tolerează, ascunde săvârșirea unei fapte reprobabile
- înlesnirea comiterii faptei constituie o complicitate anterioară
- ajutorul dat la comiterea faptei constituie o complicitate concomitentă
- activitatea desfășurată de complice trebuie să îi servească autorului la săvârșirea faptei
tipice
- nu este necesar ca acțiunile/inacțiunile complicelui să fie prevăzute de legea penală și nici
ca autorul să săvârșească infracțiunea în formă consumată
- trebuie să acționeze cu intenție/praeterintenție
- nu prezintă importanță scopul sau mobilul cu care a acționat complicele
- pentru infracțiunile în care legea prevede că autorul trebuie să aibă o anumită calitate, nu
este necesar și pentru complice această calitate
- numai complicele concomitent va fi luat în calcul pentru reținerea circumstanței agravate
generale a comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună
- în cazul în care complicele participă nemijlocit alături de autor, complicitatea este
absorbită de autorat/coautorat
- complicitate – tăinuire
- complicitate – favorizare făptuitor
- promisiunea făcută făptuitorului, înainte/ concomitent cu săvârșirea faptei, că nu-l va
denunța reprezintă acte de complicitate morală

Formele complicității: materială – activitatea de ajutare, înlesnire sau sprijinire

materială dată la pregătirea/săvârșirea unei fapte; morală – activitatea de ajutare, înlesnire sau
sprijinire materială ce intervine pe linia cauzalității psihice; anterioară; concomitentă;
nemijlocită și mijlocită

Pedeapsa în cazul participanților: art. 49

- participație penală proprie – se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
autor
- participație penală improprie – în modalitatea intervenție-culpă se pedepsește pentru
fapta comisă cu intenție și coautoratul cu pedeapsa pentru culpă, iar în modalitatea
intervenției-lipsă vinovăție
- circumstanțele privitoare la persoana autorului

Împiedicarea de către participant a săvârșirii infracțiunii: este o cauză generală de

nepedepsire de care beneficiază participantul la săvârșirea infracțiunii, care înainte de
descoperirea faptei, denunță săvârșirea infracțiunii împiedicând consumarea.
 INSTITUȚIA RĂSPUNDERII PENALE
Răspunderea penală: o instituție juridică fundamentală a dreptului penal, este o
formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința nesocotirii dispoziției normei juridice
penale
- împreună cu infracțiunea și sancțiunea, reprezintă componentele de bază ale
întregului sistem de drept penal
- are ca temei săvârșirea unui fapt ilicit

Principiile răspunderii penale

1. principiul legalității răspunderii penale: principiu fundamental și presupune că
apariția, desfășurarea și soluționarea raportului penal are loc pe baza legii și în strică
conformitate cu aceasta
2. infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale: răspunderea penală se
întemeiază numai pe săvârșirea unei infracțiuni, săvârșită cu vinovăția cerută de lege și care
prezintă pericolul social concret al unei infracțiuni
3. principiul umanismului: determină sistemul de valori sociale ocrotite penal,
exigențele impuse de necesitățile acestei ocrotiri și conținutul constrângerii juridice
4. principiul răspunderii penale personale: răspunderea penală revine numai persoanei
care a săvârșit sau a participat la săvârșirea unei infracțiuni
5. principiul unicității răspunderii penale: persoana care a săvârșit o infracțiune nu
poate fi tras la răspundere penală decât o singură dată
6. principiul inevitabilității răspunderii penale: oricine săvârșește o infracțiune trebuie
să răspundă penal
7. principiul individualizării răspunderii penale: răspunderea penală trebuie să fie
diferențiată în funcție de gravitatea infracțiunii, de persoana infractorului, pentru a asigura atât
sancționarea corectă cât și realizarea prevențiunii generale și speciale
8. principiul prescripției răspunderii penale: răspunderea penală trebuie să intervină
prompt cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii
9. promptitudinea răspunderii penale: cu cât este mai promptă răspunderea penală cu
atât finalitatea ei și a legii penale va fi mai bine realizată

LIMITELE RĂSPUNDERII PENALE art. 113

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal
Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a
săvârșit fapta cu discernământ
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii
Minorul căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani chiar dacă dobândește
capacitate deplină de exercițiu sub aspectul civil nu atrage aplicarea în materie penală a
regimului sancționator prevăzut de legea penală pentru majori
Minorilor li se aplică măsuri educative
 CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ: sunt împrejurări cu
caracter general prevăzute de lege ce pot interveni în legătură cu aplicarea sau executarea
sancțiunilor penale și care au drept urmare înlăturarea răspunderii penale sau modificarea
executării pedepselor ori înlăturarea consecințelor condamnatorii
- sancționarea unei persoane pentru comiterea unei infracțiuni trebuie să întrunească 3
condiții: existența infracțiunii, răspunderea penală și pedeapsa
- cauze de nepedepsire: amnistia antecondamnatorie, prescripția răspunderii penale,
lipsa plângerii prealabile și împăcarea părților
Amnistia: art. 152: un act de clemență, are caracter excepțional și poate fi incidentă și
persoanelor fizice și persoanelor juridice
- poate fi adoptat de Parlament printr-o lege organică, prin care se înlătură răspunderea
penală sau consecințele condamnării pentru infracțiunile săvârșite până la data intrării sale în
vigoare, sau până la o dată prevăzută în lege
- legea de amnistie nu instituie o cauză care înlătură caracterul penal la faptei și nu
echivalează cu un act de dezincriminare
- legea de amnistie are caracter retroactiv, caracter real și produce efecte obligatorii
- nu este posibilă abrogarea
Clasificare: amnistie antecondamnatorie: intervine înainte de pronunțarea unei
hotărâri judecătorești definitive; postcondamnatorie: după pronunțarea hotărârii; generală:
când legea prevede că amnistia este acordată pentru orice infracțiune; specială: când se
acordă numai pentru anumite infracțiuni; necondiționată: în lege nu se prevede nicio condiție
și condiționată: numai dacă sunt întrunite anumite condiții
Efectele amnistie: art. 152
A. antecondamnatorii: înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită;
acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau exercitată; produce efecte și în cazul
minorilor care răspund penal
B. postcondamnatorii: efectele se produc numai pentru viitor; înlătură executarea
pedepsei principale, accesorii sau complementare, care nu au fost executate; înlătură
executarea măsurilor educative privative sau neprivative de libertate care nu au fost executate;
înlătură posibilitatea revocării grațierii condiționate a pedepsei; nu înlătură posibilitatea
solicitării intervenției reabilitării de drept sau de a se dispune reabilitarea judecătorească
Limitele efectelor amnistiei:
nu produce efecte asupra: pedepsei amenzii executate; măsurilor de siguranță;
drepturilor persoanei vătămate, a cheltuielilor de judecată; acțiunii civile executate în cadrul
procesului penal; posibilității decăderii din drepturile părintești sau a cazurilor care atrag
nedemnitatea succesorală
Prescripția răspunderii penale: art. 153: o cauză care înlătură răspunderea ca urmare
a trecerii unui perioade de timp prevăzute de lege
- are caracter general, are caracter real și operează din oficiu de la momentul împlinirii
termenului de prescripție
- ca excepție, nu înlătură răspunderea penală în cazul: infracțiunilor de genocid, contra
umanității și de război, infracțiunilor de omor, omor calificat.
Termenele: art. 154 :Persoana fizică
- 15 ani: pentru detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 20 ani
- 10 ani: pentru închisoarea mai mare de 10 ani dar mai mică de 20 ani
- 8 ani: pentru închisoarea mai mare de 5 ani dar mai mică de 10 ani
- 5 ani: pentru închisoarea mai mare de 1 ani dar mai mică de 5 ani
- 3 ani: pentru închisoarea care nu depășește 1 an sau amenda
Persoana juridică: aceleași termene ca la persoana fizică; va opera o majorare a
termenelor de prescripție
 Calculul termenului de prescripție a răspunderii penale:
- sunt termene substanțiale: ziua se socotește 24 de ore, săptămâna de 7 zile, luna și
anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare de la care a început să curgă
- momentul de început este data săvârșirii infracțiunii de către autor
- în cazul infracțiunilor complexe, consumarea presupune producerea rezultatului
acțiunii principale și a acțiunii adiacente
- în cazul infracțiunilor cu durată de consumare termenele curg: la infracțiuni continue
de la data încetării acțiunii/inacțiunii; la infracțiuni continuate de la data săvârșirii ultimei
acțiuni/inacțiuni; la infracțiuni de obicei de la data săvârșirii ultimului act; la infracțiuni
progresive de la data săvârșirii acțiunii/inacțiunii și în cazul concursului ideal de la data
săvârșirii acțiunii/inacțiunii
Efectele prescripției răspunderii penale:
- produce aceleași efecte ca și amnistia antecondamnatorie, înlăturând răspunderea
penală pentru infracțiunea săvârșită
- constituie un impediment la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale
- organele de urmărire penală trebuie să dispună clasarea, iar instanța de judecată
dispună încetarea procesului penal
- nu produce efecte asupra: măsurilor de siguranță, cu excepția confiscării extinse;
drepturilor persoanei vătămate, despăgubirile civile, cheltuieli de judecată, acțiunii civile
exercitate în cadrul procesului penal.
Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale: art. 155
- încetarea curgerii termenului prescripției răspunderii penale, înainte de împlinirea
termenului de prescripție, a oricărui act de procedură
- poate interveni în orice fază a procesului penal, cu condiția ca actul de procedură să
fi fost îndeplinit de organul judiciar competent înainte de împlinirea termenului de prescripție
- admiterea cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de
prescripție a răspunderii penale
- după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție
- produce efecte in rem față de toți participanții la infracțiune
- pot interveni mai multe acte întreruptive de prescripție a răspunderii penale
Suspendarea prescripției răspunderii penale: art. 156
Intervine:
- pe durata cât o dispoziție legală împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau
continuarea procesului penal
- pe durata cât o împrejurare de neprevăzut ori care nu poate fi înlăturată împiedică
punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal
- termenul de prescripție a răspunderii penale va fi suspendat pe întreaga perioadă în
care este incidentă una din cauzele de suspendare indiferent de durata de timp
- produce efecte in personam, numai cu privire la persoana pentru care a fost
împiedicată punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal
- prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare, termenul său
prelungindu-se cu durata de timp a suspendării
- perioada de timp în care termenul a fost suspendat nu se ia în calcul pentru stabilirea
termenului de prescripție special
 LIPSA PLÂNGERII PREALABILE: art. 157: este plângerea de a cărei formulare
legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul anumitor infracțiuni
prevăzute în partea specială a NCP sau în legile speciale
- reprezintă o condiție de pedepsire și de procedibilitate
- se face în scris sau oral și trebuie formulată în termen de 3 luni din ziua în care
persoana vătămată a aflat de săvârșirea faptei
- trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege și să fie adresată organului de
urmărire penală competent
- acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, nefiind condiționată de
existența plângerii prealabile în anumite situații
- o cauză care înlătură răspunderea penală în materia infracțiunilor pentru care
punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
- lipsește plângerea prealabilă când nu este formulată deloc sau este introdusă de o
persoană care nu avea calitatea, sau nu respectă condițiile prevăzute de lege
- în cazul persoanei vătămate minor, lipsa plângerii poate fi suplinită prin exercitarea
acțiunii penale din oficiu

RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE art. 158: o cauză care înlătură

răspunderea penală în materia infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale
se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
- se face în orice facă a procesului penal, înainte ca hotărârea judecătorească să
devină definitivă
- trebuie să fie explicită, necondiționată și să fie realizată până la judecarea definitivă
a cauzei
- se face oral sau în scris, în fața organelor judiciare, care consemnează manifestarea
unilaterală de voință a persoanei vătămate într-un proces verbal

ÎMPĂCAREA art. 159: cauza care înlătură răspunderea penală pentru săvârșirea
anumitor infracțiuni prevăzute de lege
- constă în acordul intervenit între persoana vătămată și cel care a săvârșit
infracțiunea, în scopul stingerii conflictului ce a survenit prin săvârșirea infracțiunii
- reprezintă un impediment la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale
- împăcarea părților trebuie să fie personală, explicită, totală, necondiționată,
definitivă și trebuie realizată pe tot parcursul urmăririi penale, până la citirea actului de
sesizare al instanței
- se face oral sau în scris, în fața organelor judiciare, care trebuie să verifice
valabilitatea consimțământului
- produce efecte in personam
 INSTITUȚIA SANCȚIUNII
DETENȚIUNEAPE VIAȚĂ art. 56 constă în privarea de libertate pe durată
nedeterminată și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor
- este reglementată ca pedeapsă principală pentru infracțiunile de o gravitate extrem
de ridicată
- poate fi prevăzută de lege ca pedeapsă unică sau alternativ cu pedeapsa închisorii
- este necesar ca inculpatul să nu fi împlinit vârsta de 65 de ani la data pronunțării
hotărârii de condamnare
- se poate înlocui pedeapsa închisorii cu detențiunea pe viață în cazul concursului de
infracțiuni sau în cazul recidivei postcondamnatorii
- alături de această pedeapsă poate fi aplicată pedeapsa complementară a degradării
militare sau a publicării hotărârii de condamnare și se pot aplica măsuri de siguranță
- nu se aplică infractorului minor

ÎNCHISOAREA art. 60: pedeapsa privativă de libertate prevăzută de lege

- constă în plasarea celui condamnat într-un loc de detențiune pe durata stabilită în
hotărârea definitivă pronunțată de instanța de judecată
- limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de la 15 zile la 30 de ani
- munca prestată de condamnat este remunerată, cu excepția muncii cu caracter
gospodăresc, sau în caz de calamitate
- veniturile pentru munca prestată nu constituie venituri salariale, sunt impozitate și
se încasează de administrația locului de deținere și sunt repartizate 40% persoanei
condamnate și 60% administrației penitenciarului
- durata executării pedepsei se calculează din ziua în care începe să execute hotărârea
definitivă de condamnare
- dacă este internat, timpul intră în durata executării
Regim de maximă siguranță – se aplică la pedeapsa detențiunii pe viață sau
închisoarea mai mare de 13 ani și a celor care reprezintă risc pentru siguranța penitenciarului
Regim închis – la închisoarea mai mare de 3 ani, dar nu depășește 13 ani
Regim semideschis – la închisoarea mai mare de 1 ani, dar nu mai mică de 3ani
Regim deschis – la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an

PEDEPSELE COMPLEMENTARE art. 55

Persoana fizică: pedeapsa ce se poate aplica alături de pedeapsa principală, în
vederea completării represiunii rezultate din pedeapsa principală
- sunt: interzicerea exercitării unor drepturi de la 1 la 5 ani, degradarea militară și
publicarea hotărârii definitive de condamnare
Persoana juridică: se aplică pe lângă pedeapsa principală a amenzii și are caracter
facultativ
Pedepse:
- dizolvarea persoanei juridice
- suspendarea activității pe o durată de la 3 luni la 3 ani sau suspendarea uneia dintre
activități de la 3 luni la 3 ani
- închiderea unor puncte de lucru pe o durată de la 3 luni la 3 ani
- interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice de la 1 an la 3 ani
- plasarea sub supraveghere judiciară
- afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare
 INTERZICEREA EXERCITĂRII UNOR DREPTURI art. 66 - pedeapsă
complementară
- se interzice între 1 și 5 ani: Dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice
alte funcții publice; Dreptul de a ocupa o funcție care împiedică exercițiul autorității de stat;
Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; Dreptul de a alege; Drepturile părintești;
Dreptul de a fi tutore sau curator; Dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;
Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță; Dreptul de a se afla
în anumite localități stabilite de instanță; Dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă,
școală sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale; Dreptul de a comunica cu
victima sau cu membrii familiei acesteia
Condiții de aplicare: dacă pedeapsa stabilită este închisoarea sau amenda; nu se
aplică minorilor; în caz de concurs de infracțiuni, se aplică pe lângă fiecare infracțiune
concurentă, nu direct pe lângă pedeapsa rezultantă; este facultativă
Executarea:
- de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii
- de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă
sau după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei
- după expirarea termenului de supraveghere al liberării condiționate

DEGRADAREA MILITARĂ art. 69: pedeapsa complementară ce poate fi aplicată

condamnaților militarilor în activitate, în rezervă sau în retragere, constând în pierderea
definitivă a gradului militar și a dreptului de a purta uniformă
- se dispune obligatoriu dacă pedeapsa este închisoarea mai mare de 10 ani sau
detențiunea pe viață
- este facultativă, când pedeapsa este închisoarea de cel puțin 5 ani și cel mult 10 ani
- operează imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare

PUBLICAREA HOTĂRÂRII DEFINITIVE DE CONDAMNARE art. 70:

pedeapsă complementară
- într-un cotidian local sau național
- contribuie la întărirea prevenției generale prin mediatizarea hotărârilor de
condamnare
- are un rol educativ, are și un rol de informare a opiniei publice cu privire la faptele
ilicite și la consecințele acestora
- are caracter facultativ
- executarea pedepsei complementare se face imediat după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare
- se face o singură dată, pe cheltuiala persoanei condamnate
 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR art. 74: este un principiu al dreptului
penal, potrivit căruia legea stabilește natura și limitele pedepsei aplicabile pentru o anumită
infracțiune, iar instanța de judecată stabilește pedeapsa concretă și modalitatea de executare a
acesteia
- are 3 forme: individualizarea legală, judiciară și administrativă

Individualizarea judiciară a pedepselor: instanța de judecată trebuie să țină seama

la stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei de gravitatea infracțiunii și de periculozitatea
infractorului
- se evaluează după criteriile generale:
1. împrejurările și modul de comitere a infracțiunii și a mijloacelor folosite
2. starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită
3. natura și gravitatea rezultatului produs sau a altor consecințe ale infracțiunii
4. motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit
5. natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului
6. conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal
7. nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială
- criteriile generale de individualizare sunt obligatorii și se iau în considerare
împreună la stabilirea și aplicarea pedepsei
- instanța trebuie să țină cont de principiul proporționalității pedepsei cu natura și
gradul de pericol al faptei săvârșite
- NCP prevede și o serie de criterii speciale de individualizare:
a. în cazul participanților: se ține cont de contribuția fiecăruia și de criteriile generale
b. la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană fizică: cuantumul sumei
corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a
condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în
întreținerea sa
c. la stabilirea amenzii infractorului persoană juridică: se stabilește numărul zilelor-
amendă și după cuantumul unei zile-amendă, ținând cont de cifra de afaceri și valoarea
activului patrimonial dar și celelalte obligații ale persoanei juridice
d. la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi: față de
natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, instanța trebuie
să constate dacă aplicarea acesteia este necesară

Circumstanțe atenuante și agravante: sunt fapte sau împrejurări anterioare,

concomitente sau ulterioare săvârșirii unei infracțiuni, care nu intră în conținutul constitutiv al
infracțiunii, dar pot contribui la determinarea gradului de pericol social și al periculozității
infractorului
Clasificare
- agravante – fapte sau împrejurări care relevă un pericol social concret sporit și pot
determina aplicarea unei pedepse mai severe
- atenuante – fapte sau împrejurări care nu înlătură caracterul penal al faptei, dar
relevă un pericol social redus sau o periculozitate redusă și permit aplicarea unei pedepse în
limitele reduse cu o treime
- legale – circumstanțe atenuante sau agravante prevăzute explicit
- judiciare – numai circumstanțe atenuante, nu sunt prevăzute de lege
- reale – au un caracter obiectiv și privesc fapte prevăzute de legea penală
- personale, anterioare, concomitente și posterioare
 Circumstanțe atenuante art. 75: sunt exterioare conținutului infracțiunii și au
caracter întâmplător
Circumstanțe atenuante legale generale: după îndeplinirea condițiilor prevăzute de
lege, instanța este obligată să rețină și să aplice efectul atenuant al acestora
1. Provocarea: circumstanță atenuantă generală, constă în săvârșirea unei infracțiuni
de o persoană aflată într-o stare de puternică tulburare sau emoție, produsă prin violență sau
prin acțiuni ilicite grave și nu se reține la persoanele juridice
Cerințe: să fie realizată prin violență; să fie îndreptățită împotriva făptuitorului; nu
trebuie să fie imputabil celui care a comis fapta în stare de provocare; actul de provocare
trebuie să determine o stare de puternică tulburare sau emoție
Infracțiunea săvârșită în stare de provocare trebuie:
- comisă față de persoana care a efectuat actul de provocare
- săvârșită cu intenție sau praeterintenție
- să fie determinată de actul de provocare
- să fie concomitentă sau posterioară cu actul de provocare
2. Depășirea limitelor legitimei apărări: circumstanță atenuantă legală generală;
circumstanță atenuantă personală; se săvârșește de o persoană ce nu se afla sub stăpânirea
vreunei tulburări sau temeri; este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor atacului de la
legitima apărare și ale celor ale apărării; se reține și în favoarea persoanei fizice dar și a
persoanei juridice
3. Depășirea limitelor stării de necesitate: circumstanță atenuantă legală generală;
circumstanță atenuantă personală; este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor pericolului de
a starea de necesitate și a celor privind acțiunea de salvare; constă într-o infracțiune săvârșită
cu intenție, praeterintenție sau culpă cu prevedere; se reține și în favoare persoanei fizice dar
și a persoanei juridice

Circumstanțe atenuante judiciare: eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea

sau diminuarea consecințelor infracțiunii; împrejurările legate de fapta comisă, care
diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului
Efectele circumstanțelor atenuante art. 76
- dacă legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa închisorii, limitele
speciale ale pedepsei se reduc cu o treime
- dacă legea prevede numai pedeapsa amenzii, reducerea cu o treime se aplică numai
limitelor speciale ale zilelor-amendă
- dacă pedeapsa este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de l 10 la 20
de ani

Circumstanțe agravante: art. 77

Legale – împrejurări
- săvârșirea faptei de 3 sau mai multe persoane
- săvârșirea prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante
- săvârșirea prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri
- săvârșirea de către un infractor major, împreună cu un minor
- săvârșirea profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate
- săvârșirea faptei în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau alte substanțe psihoactive
- săvârșirea de către o persoana care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, stare
de asediu sau stare de urgență
- săvârșirea pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, avere, vârstă,
dizabilități, etc
 Efectele circumstanțelor agravante art. 78
- agravarea pedepsei este facultativă
- se poate aplica un spor de până la 2 ani închisoare, care nu poate depăși o treime
din acest maxim, la pedeapsa cu închisoarea până la maximul special
- un spor de cel mult o treime din maximul special al zilelor-amendă, la pedeapsa
amenzii până la maximul special
- nu au efecte asupra pedepsei detențiunii pe viață sau a pedepselor complementare
- în caz de concurs se va majora maximul special al pedepsei o singură dată
Concursul între cauzele de agravare și de atenuare art. 79
- cauzele de agravare sau atenuare a pedepsei sunt împrejurări care, fiind reținute de
instanța de judecată în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, pot atrage agravarea
sau atenuarea pedepsei ce urmează să fie aplicată
- concursul între cauzele de agravare și atenuare reprezintă situația în care, în aceeași
cauză, sunt reținute una sau mai multe cauze de agravare și una sau mai multe cauze de
atenuare
 SUSPENDAREA SUB SUPRAVEGHERE A EXECUTĂRII PEDEPSEI: o
măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei; constă în suspendarea executării
pedepsei închisorii aplicate persoanei fizice pe durata unui termen de supraveghere, iar
persoana condamnată este supusă unor măsuri de supraveghere și trebuie să respecte unele
obligații
- se poate dispune motivat, prin hotărâre, dacă sunt îndeplinite cumulativ, strict și
limitativ anumite condiții
Condiții cu privire la infracțiunea săvârșită art. 91
- pedeapsa stabilită de instanță inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este
închisoarea de 3 ani sau mai mare
- infractorul să nu fie recidivist
- infractorul să-și fi manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunității
- infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală ori judecată sau să nu fi
încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanților
Termenul de supraveghere art. 92
- desemnează intervalul de timp în care persoana față de care s-a dispus suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei trebuie să respecte obligațiile ori măsurile de
supraveghere care intră în conținutul său
- este variabil între 2 si 4 ani, fără a putea fi mai mic decât durata pedepsei aplicate
- poate fi egal cu durata pedepsei aplicate, dacă pedeapsa este de la 2 la 3 ani
închisoare
- începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
- este un termen substanțial
- pedepsele complementare aplicate alături de pedeapsa principală se execută pe
durata termenului de supraveghere
- pe durata termenului de supraveghere nu se va executa pedeapsa închisorii, dar se
respectă măsurile de supraveghere și se execută obligațiile
- nu se execută nici pedeapsa accesorie

Măsurile de supraveghere art. 93

- să se prezinte la serviciul de probațiune, la date fixate
- să primească vizitele consilierului de probațiune
- să anunțe schimbarea locuinței
- să comunice schimbarea locului de muncă
- să comunice informații și documente ce permit controlul mijloacelor de existență
Impunerea măsurilor este obligatorie și cumulativă
Consilierul de probațiune controlează nemijlocit respectarea măsurilor pe toată
durata termenului de supraveghere
Pe parcursul termenului de supraveghere nu se poate dispune modificarea sau
încetarea măsurilor de supraveghere
Obligațiile condamnatului: - să presteze muncă neremunerată în folosul comunității
pe o durată între 60 și 120 de zile și - să execute una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute
limitativ de NCP
Obligații de a face: consilierul de probațiune decide cursul ce trebuie urmat și
instituția din comunitate în care urmează să aibă loc cursul de pregătire școlară ori de
calificare profesională; să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială; să
se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală
 Obligații de a nu face: să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței; să
nu comunice cu victima sau membrii de familie; să nu se afle în anumite locuri, manifestări,
adunări; să nu conducă anumite vehicule; să nu dețină și să nu folosească arme
Modificarea obligațiilor art. 95 alin. 1: - prin hotărâre judecătorească definitivă se
poate modifica, prin impunerea unor noi obligații
Încetarea obligațiilor alin. 2: - instanța de executare dispune încetarea executării
obligațiilor atunci când apreciază că nu mai sunt necesare
Supravegherea art. 94: - serviciul de probațiune joacă rolul central în verificarea
respectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor pe durata termenului de supraveghere
Efecte: Imediate: ce se produc pe durata termenului de supraveghere a suspendării
executării pedepsei; Definitive: efectele care se produc după expirarea termenului de
supraveghere
Revocarea suspendării sub supraveghere: 2 modalități: obligatorie și facultativă
(art. 96): măsură ce se dispune de instanță și care constă în revenirea asupra suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei
- cauza este ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa
închisorii
Revocarea obligatorie a suspendării sub supraveghere
În cazul în care
- persoana supravegheată a săvârșit în termenul de supraveghere al suspendării o
infracțiune intenționată sau praeterintenționată
- pedeapsa amenzii care a însoțit pedeapsa închisorii nu a fost executată și a fost
înlocuită
- pe parcursul termenului de supraveghere, persoana supravegheată, cu rea-credință,
nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse
- până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu
îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre
Revocarea facultativă a suspendării sub supraveghere: în cazul săvârșirii unei
infracțiuni din culpă în timpul termenului de supraveghere al suspendării, instanța poate
dispune să mențină suspendarea sub supraveghere sau să revoce suspendarea sub
supraveghere
Anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei art. 97: măsură ce
se dispune de instanță dacă sunt îndeplinite condițiile:
- persoana supravegheată să mai fi săvârșit o infracțiune înainte de pronunțarea
hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia
- noua infracțiune să fie descoperită înainte de expirarea termenului de supraveghere
- să se stabilească pentru infracțiunea descoperită, pedeapsa închisorii
Dispunerea este obligatorie când sunt îndeplinite condițiile
Când nu se îndeplinesc condițiile, dispunerea este facultativă
Cauza anulării este anterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la
pedeapsa închisorii
Executarea pedepsei
- instanța poate aprecia că pedeapsa stabilită trebuie executată după rămânerea
definitivă a hotărârii, atingându-se scopul pedepsei
- dacă pedeapsa stabilită este amenda, instanța poate aprecia că nu trebuie amânată,
urmând ca pedeapsa să se execute după rămânerea definitivă a hotărârii
- dacă pedeapsa este închisoarea, poate impune instanța executarea în regim de
detenție
- pentru detențiunea pe viață, instanța dispune întotdeauna executarea în regim de
detenție
 Liberarea condiționată - reprezintă o vocație generală a condamnatului
- măsura ce poate fi dispusă de instanță, prin punerea în libertate a persoanei
condamnate, înainte de executarea integrală a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață,
când sunt întrunite condiții strict și limitativ prevăzute de lege
- este un mijloc de individualizare administrativă a executării pedepsei
- conduce la reintegrarea socială a condamnatului și la prevenirea recidivei
- are caracter facultativ
Condiții de acordare a liberării în cazul detențiunii pe viață art. 99
Persoana condamnată:
- să fi executat efectiv cel puțin 20 de ani de detențiune
- să fi avut o bună conduită pe durata executării pedepsei
- să fi îndeplinit integral obligațiile civile
Instanța să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate
reintegra în societate
Condiții în cazul închisorii art. 100
- să fie executată fracția de pedeapsă prevăzută de lege
- persoana condamnată să se afle în executarea pedepsei în regim semi-deschis sau
deschis
- persoana condamnată să fi îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare
- instanța să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate
reintegra în societate
Procedura de acordare: administrativă și judiciară
- beneficiul liberării condiționate se poate acorda la propunerea comisiei constituite
în penitenciar, sau la cererea condamnatului
Comisia este alcătuită: judecător de supraveghere a privării de libertate care este și
președintele comisiei; directorul penitenciarului; 2 directori-adjuncți; consilier de probațiune
și secretarul comisiei
Procedura administrativă – comisia decide
Procedura judiciară – judecătoria decide
Termenul de supraveghere
- intervalul de timp în care persoana care beneficiază de liberare condiționată trebuie
să respecte obligațiile sau măsurile de supraveghere
- se verifică conduita persoanei condamnate și liberate
- pentru detențiunea pe viață, termenul de supraveghere este de 10 ani
- pentru pedeapsa închisorii, intervalul cuprins între data liberării și data împlinirii
duratei pedepsei este termenul de supraveghere
- începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de liberare
Revocarea liberării condiționate: art. 104
In caz de:
- persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune în termenul de supraveghere al
liberării și a fost condamnat la închisoare
- cu rea-credință nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile
impuse
Anularea liberării condiționate art. 105: măsură dispusă de instanță când sunt
îndeplinite condițiile:
1. săvârșirea unei noi infracțiuni înainte de pronunțarea hotărârii de liberare sau până
la rămânerea definitivă a acesteia
2. noua infracțiune să fie descoperită înainte de expirarea termenului de supraveghere
3. să se stabilească pedeapsa închisorii pentru infracțiunea descoperită
 MĂSURILE DE SIGURANȚĂ art. 107: sancțiuni penale cu caracter preventiv,
constând în măsuri de constrângere care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și
prevenirea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală
- aplicarea lor este determinată de existența unei stări de pericol; - sunt
imprescriptibile și revocabile; - scopul imediat este înlăturarea unei stări de pericol; - scopul
mediat este preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală; - se pot dispune și
dacă fapta este tipică; - nu este necesar ca fapta să constituie infracțiune
- sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o
funcție sau profesie, confiscarea specială și confiscarea extinsă

Obligarea la tratament medical art. 109: măsură de siguranță, constând în obligația

făptuitorului, care prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli, de a se prezenta în
mod regulat la tratament medical, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări
care să înlăture starea de pericol
- aplicarea este facultativă și se dispune pe durată nedeterminată

Internarea medicală art. 110: măsura de siguranță, privativă de libertate, care poate
fi dispusă față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și
care prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli psihice, a consumului de substanțe
psihoactive sau a unei boli infecto-contagioase
- aplicarea este facultativă, poate fi dispusă și în mod provizoriu, ca măsură
procesuală și se dispune pe o perioadă nedeterminată

Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii art. 111: măsură
de siguranță constând în interzicerea de a ocupa o anumită funcție sau de a exercita o anumită
profesie sau meserie, ori de a desfășura o altă activitate, când fapta prevăzută de legea penală
și nejustificată a fost săvârșită datorită incapacității, nepregătirii sau a altor cauze ce îl fac
inapt pentru ocuparea acelei funcții pe făptuitor
- aplicarea este facultativă, se poate dispune alături de alte măsuri de siguranță și
alături de măsura complementară a interzicerii ocupării unei funcții sau profesii și se dispune
pe o perioadă nedeterminată, dar nu mai mult de 1 an

Confiscarea specială art. 112: măsura de siguranță ce constă în trecerea în

patrimoniul statului a unor bunuri, în cazurile și condițiile prevăzute de lege
- are caracter personal și irevocabil
Sunt supuse confiscării speciale: - bunuri produse prin săvârșirea faptei prevăzute de
legea penală; - bunuri care au fost folosite la săvârșirea faptei penale; - bunuri folosite imediat
după săvârșirea faptei pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a
produsului obținut; - bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte penale
sau pentru a răsplăti făptuitorul; - bunuri dobândite prin săvârșirea faptei penale; - bunuri a
căror deținere este interzisă de lege; - bani, valori sau alte bunuri care au făcut obiectul luării
de mită; - bani, valori sau alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență
Confiscarea extinsă art. 112^1: măsura de siguranță ce constă în trecerea în
patrimoniul statului a unor bunuri, în cazurile și condițiile prevăzute de lege
- are caracter personal și irevocabil
Trebuie întrunite condițiile: - să fi fost comisă una sau mai multe infracțiuni limitativ
prevăzute de lege; - legea să prevadă pentru infracțiunile respective pedeapsa închisorii de 4
ani sau mai mare; - instanța să dispună condamnarea inculpatului pentru infracțiunile
respective; - infracțiunea concretă pentru care a fost condamnat să fie susceptibilă să îi
procure infractorului un folos material, etc
 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA SANCȚIUNII
GRAȚIEREA: măsura de clemență prin care Președintele României sau
Parlamentul dispune înlăturarea în tot sau în parte a executării măsurii educative privative de
libertate ori a pedepsei sau comutarea acesteia într-o pedeapsă mai ușoară și numai în limitele
stabilite de NCP
- este necesar ca pedepsele sau măsurile educative privative de libertate să nu fi fost
executate de la data intrării în vigoare a legii de grațiere
Clasificare
Grațiere individual: se acordă unor persoane fizice determinate în mod individual
prin decret de la Președintele României, la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare
- este postcondamnatorie și necondiționată. în cazul concursului de infracțiuni
vizează doar pedeapsa rezultantă
Grațierea colectivă: se acordă unui număr nedeterminat de persoane, prin lege
organică de Parlament, pentru condamnări determinate prin cuantumul pedepselor sau prin
infracțiuni care au fost pronunțate
- poate fi pură și simplă – când producerea efectelor ei nu este supusă niciunei
condiții, având loc imediat în mod definitiv la data aplicării actului de clemență sau
condiționată – când producerea efectelor ei este supusă uneia sau mai multor condiții
Grațierea totală – privește pedeapsa principală în integralitatea ei
Grațierea parțială – poate privi o parte determinată din pedeapsă, o parte calculată
prin raportare la pedeapsa în întregul ei sau restul pedepsei rămase de executat
Grațiere postcondamnatorie - presupune o pedeapsă care nu a fost executată și
înlătură executarea pedepsei principale și a celor accesorii
Grațiere antecondamnatorie - are ca obiect pedeapsa sau măsura educativă
privativă de libertate stabilită pentru infracțiunea care face obiectul judecății prevăzute de
legea de grațiere
Efectele grațierii: art. 160: înlăturarea în tot sau în parte a executării măsurii
educative privative de libertate sau a pedepsei principale sau comutarea acesteia în alta mai
ușoară
- nu produce efecte asupra pedepselor executate integral
- nu produce efecte asupra pedepselor complementare și a măsurilor educative
neprivative de libertate și nici asupra măsurilor de siguranță și a drepturilor persoanei
vătămate
- nu are ca efect reabilitarea de drept a persoanei condamnate

DISTINCȚIE GRAȚIERE-AMNISTIE
- amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală
- grațierea este o cauză care înlătură executarea pedepsei sau a măsurilor educative
privative de libertate
- amnistia constituie un impediment la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale
- grațierea nu se regăsește între cauzele prevăzute de NCP
- amnistia se dispune numai prin lege organică și este numai colectivă și totală
- grațierea poate fi individuală sau colectivă, totală, parțială sau poate consta în comutarea
pedepsei într-una mai ușoară
- amnistia antecondamnatorie are ca obiect infracțiunea care face obiectul procesului penal
- grațierea antecondamnatorie are ca obiect pedeapsa sau măsura educativă privativă de
libertate stabilită pentru infracțiunea care face obiectul judecății prevăzute de legea de grațiere
 - amnistia postcondamnatorie și grațierea postcondamnatorie presupun o pedeapsă care nu
a fost executată, dar amnistia înlătură executarea pedepsei principale și a celor accesorii și
complementare, iar grațierea înlătură executarea pedepsei principale și a celor accesorii
- ambele nu au efecte asupra măsurilor de siguranță sau a drepturilor persoanei vătămate
Revocarea grațierii: măsură ce se poate dispune de instanța de judecată, constă în
revenirea asupra grațierii condiționate a pedepsei, în cazul în care nu este respectată condiția
prevăzută de lege pe durata termenului de încercare
Prescripția executării pedepsei art. 161: efectele constituie un impediment la
executarea pedepsei principale sau măsurii educative aplicate printr-o hotărâre definitivă unei
persoane fizice sau juridice
- ca urmare a prescripției executării pedepsei principale nu se va executa nici
pedeapsa accesorie
- nu se prescrie executarea măsurilor de siguranță
- după expirarea termenului de prescripție a executării pedepsei principale se vor
executa pedepsele complementare
- poate fi invocată pe calea contestației la executare
Termenele de prescripție a executării pedepsei art. 162
Persoanele fizice
- 20 de ani – pentru detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani
- 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în
cazul celorlalte pedepse cu închisoarea
- 3 ani în cazul pedepsei cu amenda
Persoana juridică
- 5 ani pentru pedeapsa principală a amenzii
- 3 ani pentru pedeapsa complementară
Termenele de prescripție a executării măsurilor educative: 2 ani pentru pedepsele
neprivative de libertate
Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei art. 163: încetarea curgerii
termenului prescripției executării pedepsei aplicate unui infractor prin începerea executării
pedepsei, săvârșirea din nou a unei infracțiuni, sustragerea de la executarea după începerea
executării pedepsei, înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă
neremunerată, etc.
Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei art. 164: suspendarea
curgerii termenului de prescripție a executării pedepsei aplicate unui infractor intervine în
cazul de amânare sau întrerupere a executării pedepsei și când instanța dispune la soluționarea
recursului în casație a revizuirii, contestației în anulare, rejudecarea sau suspendarea

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII

REABILITAREA: - instituția prin efectul căreia încetează pentru viitor consecințele
juridice ale unei condamnări
- are funcție reeducativă; este de drept sau judecătorească și produce efecte in personam și
pentru viitor
- se dispune cu privire la toate condamnările, nu doar pentru o parte
- termenele de reabilitare sunt termene substanțiale de drept penal
Reabilitarea de drept art. 165: intervine din oficiu în cazul condamnării persoanei
fizice la pedeapsa amenzii sau a închisorii care nu depășește 2 ani, dacă pe durata termenului
de reabilitare de 3 ani nu a săvârșit o altă infracțiune
- intervine și pentru condamnările la pedeapsa amnezii penale care nu depășește 2 ani
- termenul de reabilitare de drept este de 3 ani
 Reabilitarea judecătorească art. 166: dispusă de instanța de judecată cu privire la
condamnații persoane fizice dacă sunt întrunite condițiile stric și limitativ prevăzute de NCP
Condiții: să fie împlinit termenul de reabilitare prevăzut de lege; persoana condamnată să
nu fi săvârșit o altă infracțiune în termenul de reabilitare și persoana condamnată să fi achitat
integral cheltuielile de judecată și despăgubirile civile
Cererea de reabilitare judecătorească : poate fi formulată de către condamnat, iar
după moartea acestuia de soț sau rude apropiate; se formulează personal sau prin mandatar
special
Trebuie să cuprindă:
- adresa condamnatului
- condamnarea pentru care se cere reabilitarea și fapta pentru care a fost pronunțată
condamnarea
- locația unde condamnatul a locuit și locurile de muncă din intervalul de timp de la
executarea pedepsei până la introducerea cererii
- temeiul cererii
- indicații utile pentru identificarea dosarului și orice alte date pentru soluționarea cererii
Competența este alternativă: fie instanța care a judecat în primă instanță, fie instanța
corespunzătoare în grad celei care a judecat în primă instanță în a cărei circumscripție
domiciliază condamnatul
Procedura de soluționare
- cererea de reabilitare judecătorească se repartizează aleatoriu uneia dintre completele
instanței
- președintele completului dispune din rezoluție administrativă citarea persoanei care a solicit
reabilitarea și a persoanelor a căror ascultare o consideră necesară
- ședința de judecată nu este publică; asistența juridică nu este obligatorie
- sentința pronunțată de prima instanță poate fi atacată cu contestație în termen de 10 zile de la
comunicare; contestația este suspensivă de executare
Soluții: admitere sau respingere sau ia act de retragerea cererii de reabilitare
judecătorească
- respingere: ca prematură, pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, ca neîntemeiată și ca
inadmisibilă
Efectele reabilitării: art. 169: încetează pentru viitor consecințele juridice ale unei
condamnări; în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni nu se va reține starea de recidivă; nu are
efecte asupra măsurilor de siguranță
Anularea reabilitării: art. 171: măsură ce se dispune de instanța de judecată când,
după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus reabilitarea judecătorească, se
descoperă că cel reabilitat a mai săvârșit o altă infracțiune în termenul de reabilitare
judecătorească și nu se aplică în cazul reabilitării de drept

Prescripţia executării pedepsei: reprezinta un impediment la executarea pedepsei

principale. De asemenea, aceasta prescripție este un impediment și în cazul executării unei
măsuri educative private sau neprivative de libertate. Atât pedeapsa principala, cât și măsura
educativa trebuie sa fie dispusa printr-o hotărâre definitiva de condamnare. 
Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale.
Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul:
a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care
au fost comise;
b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de
moartea victimei.
 Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracţiunilor
prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii, nu s-a
împlinit termenul de prescripţie a executării.
DREPT PENAL – PARTE SPECIALĂ
 INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI
OMORUL art. 188: constă în suprimarea vieții unei persoane cu intenție
- omor simplu: omorul comis în public, profitând de starea de neputință a victimei de
a se apăra, comis prin mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane, comis asupra
unui membru de familie, săvârșit de un judecător sau procuror, polițist, jandarm militar aflat
în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: viața persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la
viață al acestei persoane
dreptul la viață= cel mai important drept al omului, este un drept esențial, opozabil
erga omnes și este un principiu fundamental
Obiect material: corpul unei persoane în viață
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană fizică/juridică cu capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
Subiect pasiv: orice persoană fizică în viață
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea omorului calificat
Latura obiectivă:
Element material: uciderea unei persoane în viață printr-o acțiune sau inacțiune ilicită
Urmarea imediată: moartea victimei nu prezintă importanță dacă aceasta survine
imediat după acțiunea/inacțiunea subiectului activ sau după trecerea unui anumit timp
Legătura de cauzalitate: trebuie să rezulte că acțiunea/inacțiunea subiectului activ
reprezintă cauza morții
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este incriminată
- consumarea: în momentul morții victimei
Pedeapsa: închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea obligatorie a exercitării
unor drepturi

OMORUL CALIFICAT art. 189: omorul săvârșit cu premeditare, din interes

material, prin cruzimi, asupra unei femei gravide, sau alte împrejurări prevăzute de art. 189
NCP. este varianta agravată a omorului simplu
Formele infracțiunii:
Actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
Tentativa este incriminată și se poate reține tentativă idonee imperfectă sau perfectă
Consumarea: în momentul morții victimei
Existența unei pluralități de elemente circumstanțiale nu conduce la reținerea
concursului de infracțiuni
Pedeapsa: detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea
obligatorie a exercitării unor drepturi prevăzute de art. 66 NCP
 UCIDEREA DIN CULPĂ: săvârșirea oricărei acțiuni/inacțiuni prin care este
suprimată din culpă viața unei persoane
- varianta agravată: săvârșirea ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei
anumite activități sau a două sau mai multe persoane
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: viața persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la
viață
Obiect material: corpul persoanei în viață
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană fizică/juridică care are capacitate penală
Coautoratul este posibil în cazul reținerii culpei comune a mai multor persoane la
săvârșirea faptei tipice
Participația improprie este posibilă
Subiect pasiv: orice persoană fizică în viață
Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni ci a
variantei agravate
Latura obiectivă:
Element material: uciderea unei persoane în viață printr-o acțiune/inacțiune ilicită
Urmarea imediată: moartea victimei
Legătura de cauzalitate: este necesar ca moartea victimei să fi avut drept cauză
acțiunea/inacțiunea făptuitorului
Latura subiectivă: culpa cu previziune sau culpa simplă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile
- se realizează în formă consumată
- momentul consumării: decesul victimei
Pedeapsa:
- varianta de bază: închisoare de la 1 la 5 ani
- varianta agravată: închisoare de la 2 la 7 ani
- dacă a rezultat moartea mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu jumătate
 LOVIREA SAU ALTE VIOLENȚE: constă în lovirea sau orice acte de violență
cauzatoare de suferințe fizice
- varianta agravată: lovirile sau violențele prin care se produc leziuni traumatice sau
este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar
retragerea plângerii înlătură răspunderea penală
- dacă persoana vătămată este un membru al familiei, acțiunea penală poate fi pusă în
mișcare și din oficiu, putând interveni împăcarea părților
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în
legătură cu acestea
Obiectul material: corpul persoanei în viață
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană fizică/juridică cu capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
Subiect pasiv: persoana fizică în viață
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni
Latura obiectivă:
Element material: lovirea sau exercitarea oricărei alte violențe cauzatoare de
suferințe fizice asupra corpului unei persoane
Urmarea imediată: suferința fizică produsă prin lovire sau alte violențe
Legătura de cauzalitate: dacă fapta se comite prin lovire rezultă din materialitatea
faptei, dacă fapta se comite prin alte violențe trebuie să existe și să fie dovedită legătura de
cauzalitate între actele de violență și suferința fizică produsă
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
Actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
Consumarea are loc în momentul în care are loc exercitarea lovirilor sau altor
violențe
Poate fi săvârșită în formă continuată
Este absorbită în infracțiunea de vătămare corporală sau de omor
Absoarbe amenințarea
Pedeapsa:
- forma de bază: închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda
- varianta agravată: închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amenda
 VĂTĂMAREA CORPORALĂ: săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-au
cauzat unei persoane o infirmitate, leziuni traumatice ce au necesitat îngrijiri medicale mai
mult de 90 de zile, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a
vieții persoanei.
- varianta agravată: lovirile sau violențele comise cu intenție directă în scopul de a
produce o infirmitate, ori leziuni traumatice ce necesită îngrijiri medicale mai mult de 90 de
zile sau un prejudiciu estetic grav și permanent
- acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu
- nu este posibilă împăcarea părților
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în
legătură cu acestea
Obiectul material: corpul persoanei în viață
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană fizică/juridică cu capacitate penală
Este posibilă participația penală în toate formele
Subiect pasiv: persoana fizică în viață
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni
Latura obiectivă:
Element material: acțiunea/inacțiunea prin care se produce o vătămare a integrității
fizice sau sănătății unei persoane
Urmarea imediată: o infirmitate, un handicap fizic, leziuni traumatice sau afectarea
sănătății unei persoane, un prejudiciu estetic grav sau permanent, avortul, punerea în
primejdie a vieții persoanei
Legătura de cauzalitate: trebuie să existe între activitatea infracțională și vătămarea
integrității corporale sau a sănătății, produsă și trebuie să fie dovedită.
Latura subiectivă: intenția indirectă sau praeterintenția
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă când fapta comisă este săvârșită cu intenție indirectă, nefiind
incriminată
- tentativa este posibilă și incriminată numai la variantele agravate comise cu intenție
directă
- consumarea: în momentul producerii urmării periculoase
- infracțiunea poate fi săvârșită în formă continuată
- este absorbită în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau de
omor
- nu poate fi reținută în concurs ideal cu infracțiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte
Pedeapsa:
- forma de bază: închisoare de la 2 la 7 ani
- prima variantă agravată: închisoare de la 3 la 10 ani
 LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOATE DE MOARTE: săvârșirea cu
praeterintenție a oricăreia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de
lovire sau alte violențe ori vătămări corporale ce a avut ca urmare moartea victimei
- acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în
legătură cu acestea
Obiect material: corpul persoanei în viață
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană fizică/juridică cu capacitate penală
Este posibilă participația penală în toate formele
Subiect pasiv: persoana fizică în viață
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni
Latura obiectivă:
Element material: activitatea de lovire sau vătămare corporală a integrității corporale
sau sănătății unei persoane
Urmarea imediată: moartea victimei care poate surveni de îndată cu exercitarea
violențelor sau după trecerea unui interval de timp
Legătura de cauzalitate: trebuie stabilit că acțiunea vătămătoare a produs decesul
victimei
Latura subiectivă: praeterintenția, vătămarea se realizează cu intenție
directă/indirectă și rezultatul mai grav se produce din culpă
Formele infracțiunii:
- actele preparatorii sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă
- consumarea: în momentul efectuării activității infracționale
Pedeapsa: închisoare de la 6 la 12 ani
 VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ- sunt 2 forme tip și 2 variante
agravate
- săvârșirea din culpă a unei acțiuni/inacțiuni prin care s-a pricinui o vătămare a
integrității corporale sau a sănătății unei persoane pentru a cărei vindecare au fost necesare
îngrijiri medicale între 1 si 90 de zile, dacă fapta a fost săvârșită de către o persoană aflată sub
influența băuturilor alcoolice sau a substanțelor psihoactive, sau în desfășurarea unei activități
ce constituie prin ea însăși infracțiune
- a doua formă tip: fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o
vătămare ce necesită îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care au produs o infirmitate,
avortul, un prejudiciu estetic grav sau permanent ori punerea în primejdie a vieții persoanei
- variante agravate:
Când vătămarea corporală din culpă comisă în condițiile celei de a doua formă tip a
fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru
exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități
Când vătămarea corporală din culpă comisă în condițiile vreuneia din formele tip a
fost comisă față de 2 sau mai multe victime
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în
legătură cu acestea
Obiect material: corpul persoanei în viață
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: la prima formă tip - o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice
sau a substanțelor psihoactive, sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși
infracțiune și la a doua formă tip: orice persoană fizică/juridică cu capacitate penală
- coautoratul este posibil în cazul reținerii culpei comune
- participația improprie este posibilă
Subiect pasiv: orice persoană în viață
- pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni
Latura obiectivă:
Element material: lovirea sau exercitarea oricărei alte violențe cauzatoare de
suferințe fizice asupra corpului unei persoane
Urmarea imediată:
- la prima formă tip: producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății
pentru a cărei vindecare necesită îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile
- a doua formă tip: producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății
pentru a cărei vindecare necesită îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile
Legătura de cauzalitate: trebuie să existe între acțiunile/inacțiunile ce constituie
elementul material și urmarea produsă și trebuie dovedită
Latura subiectivă: culpa cu previziune sau culpa simplă
Formele infracțiunii:
- nu sunt posibile actele premergătoare sau tentativa
- se realizează în formă consumată
- momentul consumării este cel al producerii vătămării corporale
Pedeapsa:
- prima formă tip: închisoare de la 3 luni la 1 an sau amenda
- a doua formă: închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amenda
- prima variantă agravată: închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda
 - a doua variantă agravată: închisoare de la 4 luni la 1 an și 4 luni sau amenda,
închisoare de la 8 luni la 2 ani și 8 luni sau amenda sau închisoare de la 8 luni la 4 ani sau
amenda
 RELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI: punerea în primejdie gravă,
prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a
minorului, de către o părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul
- acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită din oficiu
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic principal: relațiile sociale referitoare la integritatea fizică sau sănătatea
minorului
Obiect juridic secundar: relațiile sociale referitoare la creșterea și educarea
minorului, relațiile de familie, respectiv conviețuirea socială
Obiect material: corpul minorului supus la rele tratamente
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: părinții copilului minor sau persoana în grija căruia se află minorul
- participația penală este posibilă în toate formele
Subiect pasiv: minorul
Latura obiectivă:
Element material: punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau
morale a minorului, prin măsuri sau tratamente de orice fel
Urmarea imediată: starea de pericol pentru dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală
a minorului
Legătura de cauzalitate: trebuie să existe între faptă și urmarea imediată
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sub posibile când fapta se comite prin acțiune dau nu
sunt incriminate
- infracțiunea se consumă în momentul în care s-a realizat fapta tipică și s-a produs
starea de pericol
- poate fi comisă în formă continuată când sunt repetate relele tratamente
Pedeapsa: închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea unor drepturi
 UCIDEREA ORI VĂTĂMAREA NOU-NĂSCUTULUI SĂVÂRȘITP DE
CĂTRE MAMĂ
- înglobează infracțiunea de pruncucidere din vechiul Cod și faptele de loviri sau alte
violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte comise de mamă
aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut
- două forme tip:
pruncuciderea = uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai
târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică
lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte, imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore comise de mamă aflată într-o
stare de tulburare. Are caracter atenuant
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: viața copilului nou-născut și relațiile sociale în legătură cu
dreptul la viață și relațiile sociale în legătură cu acestea
Obiect material: corpul nou-născutului
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ nemijlocit unic: numai mama naturală sau purtătoare, aflată într-o stare
de tulburare psihică
Subiect pasiv: copilul nou-născut
Latura obiectivă:
Element material: 1. acțiunea/inacțiunea prin care se suprimă viață nou-născutului
săvârșită imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore. 2. lovirea sau exercitarea
oricărei alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane
Urmarea imediată: 1. moartea copilului nou-născut. 2 suferința fizică produsă prin
lovire sau alte violențe
Legătura de cauzalitate: 1. trebuie să rezulte că acțiunea/inacțiunea subiectului activ
nemijlocit reprezintă cauza morții. 2 dacă fapta se comite prin lovire rezultă din materialitatea
faptei, dacă fapta se comite prin alte violențe trebuie să existe și să fie dovedită legătura de
cauzalitate între actele de violență și suferința fizică produsă
Latura subiectivă:
Pruncucidere: intenția directă/indirectă spontană
A doua formă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele preparatorii și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- consumarea: la momentul morții/ vătămării corporale a copilului nou-născut
Pedeapsa: pruncucidere: închisoare de la 1 la 5 ani
 LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL: lipsirea sau restricționarea în
mod ilegal a libertății de mișcare a unei persoane
- variante agravate: comiterea faptei de către o persoană înarmată sau dacă victima
este un minor, ori dacă sănătatea sau viața victimei îi sun puse în pericol sau lipsirea de
libertate în mod ilegal dacă fapta a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la protejarea libertății fizice a pers.
Obiect material: nu are, cu excepția variantelor agravate când este corpul persoanei
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană cu capacitate penală
- participația penală este posibilă în toate formele
- coautoratul și complicitatea concomitentă vor putea atrage reținerea și a
circumstanțelor agravante
Subiect pasiv: orice persoană în viață
- pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni
Latura obiectivă:
Element material: acțiunea/inacțiune prin care este lipsită efectiv de libertate total sau
parțial și ilegal o persoană
Urmarea imediată: lipsirea persoanei vătămate de libertate de mișcare, chiar și pentru
un interval scurt de timp
Legătura de cauzalitate: trebuie să existe între activitatea infracțională și urmarea
produsă și trebuie dovedită
Latura subiectivă: intenția directă/indirectă
Formele infracțiunii:
- actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și este incriminată, cu excepția unei variante agravate
- se consumă în momentul în care persoana vătămată este lipsită efectiv de libertate
de mișcare
- este o infracțiune continuă
- poate fi comisă în formă continuată
- este absorbită în conținutul constitutiv al infracțiunii de viol comis prin
constrângerea victimei, în infracțiunea de tâlhărie și în infracțiunea de omor simplu sau omor
calificat
- se reține concurs între lipsirea de libertate ilegală și rele tratamente aplicate
minorului
Pedeapsa:
- închisoare de la 1 la 7 ani
- închisoare de la 7 la 10 ani
- închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea unor drepturi
 AMENINȚAREA: acțiunea de intimidare a unei persoane, directă sau indirectă,
explicită sau implicită, prin amenințarea că, în viitorul apropiat va fi săvârșită o infracțiune
sau o faptă păgubitoare determinată sau determinabilă, îndreptată împotriva sa ori a altei
persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei
Nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană cu capacitate penală
- participația penală este posibilă în toate formele
Subiect pasiv: orice persoană în viață
- pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni
Latura obiectivă:
Element material: acțiunea de intimidare a unei persoane directă sau indirectă,
explicită sau implicită, prin amenințarea realizată prin orice mijloace
Urmarea imediată: starea de pericol pentru libertatea psihică a persoanei amenințate
Legătura de cauzalitate: trebuie să existe între amenințare și starea de pericol produsă
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate
- infracțiunea se consumă în momentul în care persoana vătămată a aflat despre
acțiunea de amenințare
- poate fi săvârșită în formă continuată
- poate fi reținută în concurs cu infracțiunea care a format obiectul amenințării
- este absorbită în conținutul complex al infracțiunilor de șantaj, viol, agresiune
sexuală, tâlhărie, etc
Pedeapsa: închisoare de la 3 luni la 1 an sau amenda
 ȘANTAJUL: constrângerea unei persoane să dea, să facă sau să nu facă, ori să
sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial,
pentru sine sau pentru altul
- formă asimilată: constrângerea constând în amenințarea cu darea în vileag a unei
fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru
al familie, spre a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul
- variantă agravată: comiterea faptei în formă tip sau asimilată în scopul de a dobândi
injust un folos patrimonial pentru sine sau pentru altul
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoana cu capacitate penală
- participația penală este posibilă în toate formele
Subiect pasiv: orice persoană în viață
- pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni
Latura obiectivă:
Element material: constrângerea unei persoane prin orice mijloace să dea, să facă sau
să nu facă, ori să sufere ceva
Urmarea imediată: starea de pericol creată la adresa libertății psihice a victimei
Legătura de cauzalitate: trebuie să existe între constrângere și starea de pericol creată
Latura subiectivă: numai intenția directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- se consumă în momentul în care după realizarea constrângerii se produce starea de
pericol
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 1 la 5 ani
- varianta asimilată: închisoare de la 1 la 5 ani
- varianta agravată: închisoare de la 2 la 7 ani
 VIOLUL: actul sexual, oral sau anal săvârșit prin constrângerea, punerea în
imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare
- formă asimilată: orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comisă prin
constrângerea, punerea în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința sau
profitând de această stare
- varianta agravată: dacă victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în
tratamentul făptuitorului; dacă victima este rudă în linie directă, frate/soră; dacă victima nu a
împlinit vârsta de 16 ani; dacă fapta a avut ca urmare vătămarea corporală, sau a fost comisă
în scopul producerii materiale pornografice, etc
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
dacă persoana vătămată a decedat acțiunea poate fi pusă în mișcare din oficiu
- nu este posibilă împăcarea părților
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a unei persoane
Obiect juridic secundar: relațiile sociale referitoare la viața, integritatea fizică și
psihică
Obiect material: corpul persoanei în viață
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană cu capacitate penală
- participația penală la forma tip este posibilă în forma instigării sau a complicității
anterioare
Subiect pasiv: orice persoană în viață
- pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea pluralității de infracțiuni
Latura obiectivă:
Element material: întreținerea unui act sexual, oral sau anal sau orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală comisă prin constrângerea, punerea în imposibilitatea de a se
apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare
Urmarea imediată: încălcarea libertății victimei de a decide cu privire la întreținerea
unui act sexual
Legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei, la variantele agravate
comise cu praeterintenție trebuie dovedită
Latura subiectivă: intenție directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă numai în forma imperfectă și este incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
- este posibilă desistarea drept cauză de nepedepsire a tentativei
Pedeapsa:
- forma tip și asimilată: închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi
- varianta agravată: închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi
- moartea victimei: închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi
 ACTUL SEXUAL CU UN MINOR: raportul sexual, actul sexual, precum și orice
alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârste într 13 ani și 15 ani
- varianta agravată: asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau de un
major cu un minor în vârsta între 13 și 18 ani când majorul a abuzat ori influențat asupra
victimei, ori asupra unui minor care este rusă în linie directă, frate/soră, asupra unui minor
care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau în scopul
producerii de materiale pornografice
- acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu în toate cazurile
Obiectul infracțiunii:
Obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a minorului
Obiect material: corpul minorului
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ: orice persoană cu capacitate penală
- participația penală este posibilă în toate formele
Subiect pasiv: orice minor cu vârsta între 13 și 15 ani sau sub 13 ani
Latura obiectivă:
Element material: întreținerea unui raport sexual, act sexual, precum și orice alte acte
de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârste într 13 ani și 15 ani
- poate fi reținut în concurs ideal cu infracțiunea de corupere sexuală a minorului
Legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă
Formele infracțiunii:
- actele premergătoare și tentativa în forma imperfectă sunt posibile dar nu sunt
incriminate
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 1 la 5 ani
- varianta agravată: închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
sau închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
 VIOLAREA DE DOMICILIU: pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul
proprietarului, sau dea a refuza să le părăsească la cererea acestuia.
- varianta agravată: săvârșirea faptei de o persoană înarmată, în timpul nopții sau prin
folosirea calităților mincinoase
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
Obiectul infracțiunii:
- obiectul juridic special: relațiile sociale referitoare la protecția inviolabilității
domiciliului, a libertății individuale și a vieții private
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană cu capacitate penală
Participația penală este posibilă în orice formă
- subiect pasiv: orice persoană fizică în folosința căreia se află o locuință, încăpere,
dependință sau loc împrejmuit
Latura obiectivă:
- element material: pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul proprietarului, sau dea
a refuza să le părăsească la cererea acestuia.
- urmarea imediată: producerea unei stări de pericol ca urmare a încălcării dreptului
la inviolabilitate a domiciliului persoanei vătămate
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- nu este posibilă tentativa la săvârșirea violării de domiciliu în modalitatea refuzului
- este o infracțiune continuă
- poate fi săvârșită în formă continuată
- poate fi reținută în concurs cu infracțiunea de omor, viol, etc
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 3 luni la 2 ani
- varianta agravată: închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda
 INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

FURTUL: infracțiunea contra patrimoniului, ce constă în luarea unui bun mobil din
posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept
- varianta atenuată: furtul de folosință
- există posibilitatea ca împăcarea părților să înlăture răspunderea penală
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la protecția dreptului de
proprietate, a posesie sau detenției bunurilor mobile corporale
- obiect juridic material: bunul mobil corporal animat sau neanimat, fungibil sau
nefungibil, aflat în proprietatea, posesia sau detenția altuia, care are o valoare economică
minimă, chiar și bunuri imobile prin destinație
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: orice persoană din a cărei proprietate, posesie sau detenție a fost
sustras bunul
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage concursul de infracțiuni
Latura obiectivă:
- element material: luarea pe nedrept a unui bun mobil din posesia sau detenția unei
persoane, fără consimțământul acesteia
- urmarea imediată: deposedarea posesorului și a detentorului și imposedarea
făptuitorului
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa imperfectă este posibilă și incriminată
Pedeapsa: închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda

FURTUL CALIFICAT: furtul săvârșit în împrejurări speciale care îi conferă

caracter mai grav
- furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun și furtul săvârșit de o persoană
care are asupra sa o armă este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor
participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
- furtul săvârșit în timpul nopții este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra
tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o
- furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită și furtul săvârșit
prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura
în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: închisoare de la 1 la 5 ani, de la 2 la 7 ani sau de la 3 la 10 ani
 TÂLHĂRIA: infracțiune complexă ce constă în furtul săvârșit prin folosirea de
violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se
apăra, sau este urmat de aplicarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau
pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: complex
- obiect juridic principal: relațiile sociale referitoare la protecția dreptului de
proprietate, a posesie sau detenției bunurilor mobile corporale
- obiect juridic secundar: relațiile sociale referitoare la protecția libertății psihice a
persoanei sau cele referitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei
- obiect material principal: bunul mobil corporal animat sau neanimat, fungibil sau
nefungibil, aflat în proprietatea, posesia sau detenția altuia, care are o valoare economică
minimă, chiar și bunuri imobile prin destinație
- obiect material subsidiar: poate fi corpul persoanei
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: orice persoană
Latura obiectivă:
- element material: furtul simplu sau calificat și constrângerea prin violențe sau
amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra
- urmarea imediată: imposedarea făptuitorului și starea de pericol cu privire la
libertatea psihică, integritatea corporală sau sănătatea ori viața persoanei
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenție directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa întreruptă este posibilă și incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi

TÂLHĂRIA CALIFICATĂ: tâlhăria săvârșită în împrejurări speciale care îi

conferă caracter mai grav
- prin folosirea unei arme ori substanțe explosive, narcotice sau paralizante, prin
simularea de calități oficiale, de o persoană mascată, în timpul nopții, într-un mijloc de
transport, prin violarea de domiciliu, sau care are ca urmare vătămarea corporală
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa întreruptă sau relativ improprie este posibilă și incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
- poate îmbrăca forma infracțiunii progresive
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
- închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
 ABUZUL DE ÎNCREDERE: fapta persoanei care deținând cu orice titlu și cu un
anumit scop un bun mobil al altuia, și-l însușește, dispune de el sau îl folosește pe nedrept ori
refuză să-l restituie
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la patrimoniul care implică
încrederea în cadrul raporturilor juridice
- obiect material: bunul mobil corporal animat sau neanimat, fungibil sau nefungibil,
care are o valoare minimă economică
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală care deține cu orice titlu și
cu un anumit scop bunul mobil al altuia
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: orice persoană de la care autorul a primit în detenție cu orice titlu și
cu un anumit scop un bun mobil
Latura obiectivă:
- element material: acțiuni sau inacțiuni
- urmarea imediată: imposedarea făptuitorului producând un prejudiciu în
patrimoniul acestuia
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenție directă sau indirectă
Formele infracțiunii: actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt
incriminate; poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda

GESTIUNEA FRAUDULOASĂ: pricinuirea de pagube unei persoane cu ocazia

administrării sau conservării bunurilor acestuia de persoana care are ori trebuie să aibă grija
administrării sau conservării acelor bunuri
- varianta agravată: fapta comisă în forma tip sau săvârșirea faptei în scopul
dobândirii unui folos patrimonial
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului
- obiect material: universalitatea de bunuri mobile/ imobile
consumptibile/neconsumptibile, aparținând altei persoane
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are ca atribuții administrarea sau conservarea
universalității de bunuri aparținând altuia și care nu are calitatea de funcționar
Este posibil coautoratul și instigarea la complicitate
- subiect pasiv: persoana al cărui bun este administrat sau conservat de făptuitor
Latura obiectivă:
- element material: acțiunea/ inacțiunea prin care se produce un prejudiciu
- urmarea imediată: prejudiciul creat
- legătura de cauzalitate: trebuie să existe și să fie dovedită existența ei între
acțiunea/inacțiunea ce constituie element material și urmarea imediată
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii: actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt
incriminate; poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: - forma tip: închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda
- varianta agravată: închisoare de la 1 la 5 ani sau închisoare de la 2 la 7 ani
 ÎNȘELĂCIUNEA: inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, dacă astfel s-a provocat o
pagubă materială
- varianta agravată: fapta săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori
de alte mijloace frauduloase
- acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu
- este posibilă împăcarea părților
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului
împotriva actelor de fraudare
- obiect material: orice bun mobil corporal cu o valoare economică sau un bun imobil
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: persoana prejudiciată prin înșelăciune
Latura obiectivă:
- element material: inducerea în eroare printr-o acțiune sau omisiune a unei persoane
prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, având ca efect crearea unei reprezentări eronate a realității
- urmarea imediată: producerea unui prejudiciu material
- legătura de cauzalitate: trebuie dovedită dintre elementul material și urmarea
imediată
Latura subiectivă: intenția directă, calificată prin scop
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 6 luni la 5 ani
- varianta agravată: închisoare de la 1 la 5 ani
 DISTRUGEREA: distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a
unui bun aparținând altuia sau în împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a
unui astfel de bun, ori în înlăturarea măsurilor luate
- varianta agravată: cazurile în care privește un înscris sub semnătură privată, bunul
face parte din patrimoniul cultural sau fapta săvârșită prin incendiere, explozie, sau prin orice
alte asemenea mijloace și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri
- acțiunea penală pentru forma tip se pune în mișcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate
- împăcarea nu este posibilă
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului
împotriva oricărui act de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuințare
- obiect material: orice bun mobil sau imobil
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: orice persoană
Latura obiectivă:
- element material: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare,
împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun sau înlăturarea măsurilor
de conservare ori de salvare a bunului
Distrugerea sau degradarea poate fi absorbită în infracțiunea de tâlhărie
- urmarea imediată: la fel ca elementul material
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată numai la variantele agravate
- poate fi realizată în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda
- variante agravate: închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda, închisoare de la 1 la 5
ani sau închisoare de la 2 la 7 ani
 TULBURAREA DE POSESIE: ocuparea în întregime sau în parte, fără drept, prin
violență sau amenințare ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil
aflat în posesia altuia, fără consimțământul acestuia sau fără aprobarea prealabilă primită în
condițiile legi, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
- împăcarea nu este posibilă
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului și a
posesiei de fapt a bunurilor imobile
- obiectul juridic secundar: liberalitatea psihică a persoanei, integritatea corporală sau
sănătatea acestuia
- obiect material: bunul imobil sau o parte din acesta
- obiectul material secundar: corpul persoanei
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: persoana care are în posesie de fapt bunul imobil
Latura obiectivă:
- element material: ocuparea efectivă a unui imobil
- urmarea imediată: trecerea fără drept a imobilului ori a unei părți a acestuia în
stăpânirea de fapt a făptuitorului
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate
- este o infracțiune continuă
Pedeapsa: închisoare de la 1 la 5 ani sau amenda
 INFRACȚIUNI CONTRA AUTORITĂȚII ȘI ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI

ULTRAJUL: amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare

directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce
implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură
cu exercitarea acestor atribuții
- formă asimilată: infracțiunea împotriva unui funcționar public care îndeplinește o
funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, sau împotriva
unui membru al familiei acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare
- varianta agravată: comiterea formei tip sau a celor asimilare asupra unui polițist
sau jandarm aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor
atribuții
Obiectul infracțiunii:
- obiectul juridic principal: relațiile sociale referitoare la respectul datorat
autorităților de stat și funcționarilor
- obiect juridic secundar: relațiile sociale referitoare la viața, libertatea psihică ori la
integritatea corporală sau sănătatea funcționarului public
- obiect material: corpul persoanei sau bunul funcționarului
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația este posibilă în toate formele
- subiect pasiv principal: unitatea sau instituția care realizează autoritatea de stat
- subiect pasiv secundar: funcționarul public
Latura obiectivă:
- element material: comiterea uneia sau a mai multor modalități alternative:
amenințare, lovire sau orice acte de violență, vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte sau omor
- urmarea imediată: starea de pericol pentru autoritatea statului
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă ori praeterintenție
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminare
- tentativa este posibilă și incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip si asimilată: limitele se majorează cu o treime
- varianta agravată: minimul sau maximul se majorează cu o jumătate
 NEDENUNȚAREA: fapta persoanei care luând cunoștință de comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane nu
înștiințează de îndată autoritățile
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la înfăptuirea actului de justiție
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității morale
Coautoratul nu este posibil fiind o infracțiune cu autor exclusiv
- subiect pasiv: statul
Latura obiectivă:
- element material: omisiunea încunoștințării de îndată a organelor de urmărire
penală cu privire la săvârșirea de către un terț a unei fapte contra vieții
- urmarea imediată: starea de pericol pentru realizarea actului de justiție
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenție directă sau indirectă
Formele infracțiunii: actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile
Pedeapsa: închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amenda

FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI: ajutorul material sau moral, direct sau

indirect, dat unui făptuitor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii faptei
prevăzute de legea penală, în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală, tragerii la răspundere penală, exercitării unei pedepse sau măsurii privative de
libertate
- are caracter subsidiar
Obiectul juridic
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la înfăptuirea actului de justiție
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: statul
Latura obiectivă:
- element material: ajutorul dat unui făptuitor, direct sau indirect
- urmarea imediată: starea de pericol pentru înfăptuirea justiției
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: închisoare de la 1 la 5 ani sau amenda
Cauza specială de nepedepsire: fapta comisă de un membru de familie
 TĂINUREA: primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui
bun de către o persoană care fie a cunoscut fie a prevăzut din împrejurări concrete că acesta
provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sau chiar fără a cunoaște natura
acestuia
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției și cele
privind protecția patrimoniului
- obiect material: bunul mobil provenit prin săvârșirea faptei
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: principal: statul, secundar: persoana față de care s-a comis fapta
prevăzută de legea penală
Latura obiectivă:
- element material: primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării
unui bun de către o persoană care fie a cunoscut fie a prevăzut din împrejurări concrete că
acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sau chiar fără a cunoaște
natura acestuia
- urmarea imediată: starea de pericol pentru înfăptuirea justiției și cea creată prin
trecerea bunului în stăpânirea tăinuitorului sau prin modificarea bunului
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda
Cauza specială de nepedepsire: fapta comisă de un membru de familie
 MĂRTURIA MINCINOASĂ: fapta martorului care într-o cauză penală, civilă sau
în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce
știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat
- varianta agravată: fapta săvârșită de: un minor cu identitate protejată, de o
persoană care întocmește un raport de expertiză sau un interpret, de un investigator sub
acoperire, sau despre o faptă pedepsită cu detențiunea pe viață ori închisoarea de 10 ani sau
mai mare
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției și aflarea
adevărului într-o cauză în care se ascultă martori, experți, interpreți, investigatori
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: la forma de bază: martorul, la varianta agravată: martorul cu identitate
protejată, investigatorul, expertul
- pasiv: principal: statul, secundar: persoana privată de libertate sau condamnată
Latura obiectivă:
- element material: acțiunea subiectului activ de a face afirmații mincinoase sau
omisiunea acestuia de a spune tot ce știe
- urmarea imediată: starea de pericol pentru realizarea actului de justiție
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
- forma de bază: închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda
- varianta agravată: închisoare de la 1 la 5 ani
 ULTRAJUL JUDICIAR: amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de
comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui judecător sau procuror aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea
profesiei
- forma asimilată: împotriva unui judecător, procuror sau avocat, ori a unui membru
de familie al acestora, sau împotriva bunurilor acestora, în scop de intimidare sau de
răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu sau exercitarea profesiei
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special principal: relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției și
la respectul datorat judecătorilor, procurorilor sau avocaților
- obiect juridic secundar: relațiile sociale referitoare la viața, libertatea psihică ori la
integritatea corporală sau sănătatea judecătorului, procurorului ori avocatului
- obiect material: corpul persoanei sau bunurile
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- pasiv: principal: statul, secundar: judecătorul, procurorul, avocatul sau membrii de
familie ai acestora
Latura obiectivă:
- element material: comiterea uneia sau a mai multor modalități alternative:
amenințare, lovirea sau orice acte de violență, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte sau omorul
- urmarea imediată: starea de pericol pentru realizarea actului de justiție
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenție directă/ indirectă sau praeterintenție
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: limitele de pedeapsă sunt date de cele ale infracțiunilor absorbite al căror
minim sau maxim special se majorează cu o jumătate
 TORTURA art. 282: Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce
implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu
consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe
fizice ori psihice: în scopul: obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană
informații sau declarații; pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis; de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a
intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane; pe un motiv bazat pe orice formă de
discriminare,
- varianta agravată: fapta are vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182.
Lovirea sau vătămarea corporală
Obiectul infracțiunii:
- Obiectul juridic special: este complex, ce privesc exercitarea autoritatii publice in
conf., cu legea și relaţiile sociale referitoare la apărarea drepturilor fundamentale ale omului.
- obiect juridic secundar: relatiile sociale care ocrotesc drepturi si libertati
fundamentale ale omului universal recunoscute.
- Obiect material: corpul persoanei
Subiecții infracțiunii:
- Subiectul activ: este calificat şi anume un agent al autorităţii publice sau o persoană
care acţionează cu titlu oficial ori cu consimţământul expres sau tacit al acesteia.
Participaţia penală este posibilă.
- Subiect pasiv principal: statul, secundar: persoana supusă torturii.
Latura obiectivă.
- Elementul material: acţiuni sau inacţiuni diverse prin care se cauzează unei
persoane durere, suferinţe puternice sau chiar moartea.
Dacă suferinţele nu sunt puternice, fapta va constitui după caz infracţiunea de purtare
abuzivă sau supunere la rele tratamente.
- Urmarea imediată: starea de pericol pentru valoarea ocrotită, dar şi într-o vătămare
adusă sănătăţii, integrităţii corporale sau chiar vieţii persoanei.
- legătura de cauzalitate: Intre actiunea ce formeaza elementul material al torturii si
urmarea imediata trebuie sa existe un raport de cauzalitate
Latura subiectivă: intentiei directe sau indirecte.
scopul urmărit: obţinerea de informaţii, pedepsirea, intimidarea sau supunerea la
presiuni, fie prin mobilul care îl determină pe făptuitor să acţioneze: orice formă de
discriminare.
Formele infracțiunii:
- Tentativa se pedepsește.
- Infractiunea poate parcurge faza actelor pregatitoare si a tentativei pana a ajunge la
consumare.
Pedeapsa: închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi sau
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi sau detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.
 EVADAREA: fapta persoanei aflate în stare legală de reținere, arest preventiv sau
deținere în vederea executării unei pedepse privative de libertate, de a părăsi locul unde
privată de libertate sau de a se sustrage de sub paza sau supravegherea la care este supusă
- varianta agravată: săvârșirea prin folosirea de violențe sau de arme
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale privative la înfăptuirea justiției și respectarea
stării legale de reținere sau deținere
- forma tip nu are obiect material, varianta agravată poate avea ca obiect material
corpul persoanei asupra căreia se exercită violențele
Subiecții infracțiunii
- subiect activ: suspectul sau inculpatul ori arestatul preventiv sau condamnatul
Coautoratul și instigarea sunt posibile
Complicitatea morală constituie infracțiunea de înlesnire a evadării
- subiect pasiv: statul
Latura obiectivă:
- element material: evadarea suspectului, inculpatului, condamnatului
- urmarea imediată: starea de pericol pentru înfăptuirea justiției
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată
- nu are caracter continuu
- poate fi comisă în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 6 luni la 3 ani
- varianta agravată: închisoare de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
 INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE ȘI DE SERVICIU

LUAREA DE MITĂ: fapta funcționarului public, care direct sau indirect, pentru
sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori
întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri
- varianta agravată: săvârșirea de o persoană care exercită o funcție de demnitate
publică
- varianta atenuantă: săvârșirea faptei de către o persoană care exercită, permanent
sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice, funcționar public ori în cadrul oricărei persoane juridice
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a relațiilor de
serviciu
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: funcționarul public, persoană care exercită o funcție de demnitate
publică, sau persoana care cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice, funcționar public ori în cadrul
oricărei persoane juridice
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: autoritatea publică, instituția publică, instituția sau persoana juridică
de interes public sau privată
Latura obiectivă:
- element material: pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase sau acceptarea
promisiunii unor astfel de foloase
- urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfășurare a raporturilor de
serviciu
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire si tentativa nu sunt posibile
- poate fi comisă în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa
o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta
- varianta agravată: închisoare de la 4 la 13 ani și interzicerea exercitării dreptului de
a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a
săvârșit fapta
- varianta atenuată: închisoare de la 2 la 6 ani și 8 luni și interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea
căreia a săvârșit fapta
 DAREA DE MITĂ: fapta unei persoane de a promite, de a oferi sau de a da, direct
sau indirect, bani ori alte foloase unui funcționar public în legătură cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în
legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri
- varianta atenuată: săvârșirea faptei în legătură cu funcționarii publici asimilați
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a relațiilor de
serviciu
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: autoritatea publică, instituția publică
Latura obiectivă:
- element material: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau foloase necuvenite
unui funcționar public
- urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfășurare a raporturilor de
serviciu
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa nu este posibilă
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 2 la 7 ani
- varianta atenuată: închisoare de la 1an și 4 luni la 4 ani și 8 luni
 TRAFICUL DE INFLUENȚĂ: constă în pretinderea, primirea ori acceptarea
promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită
de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui
funcționar public și care pretinde că îl va determina pe acesta să îndeplinească sau să nu
îndeplinească urgentarea sau întârzierea unui act ce intră în îndatoririle dale de serviciu sau să
îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri
- varianta agravată: săvârșirea de o persoană care exercită o funcție de demnitate
publică
- varianta atenuată: săvârșirea în legătură cu persoanele care exercită permanent
sau temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice sau juridice
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic: relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a raporturilor de
serviciu
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală și care are influență sau lasă
să se creadă că are
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: principal – autoritatea publică, instituția publică, secundar –
funcționarul public
Latura obiectivă:
- element material: pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte
foloase patrimoniale sau nepatrimoniale
- urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfășurare a raporturilor de
serviciu
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă
Scopul: determinarea funcționarului public sa facă sau să nu facă un act ce intră în
atribuțiile sale de serviciu
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este asimilată de lege faptei consumate și nu este incriminată
- poate fi comisă în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 2 la 7 ani
- varianta atenuată: închisoare de la 1an si 4 luni la 4 ani și 8 luni
- varianta agravată: închisoare de la 2ani și 8 luni la 9 ani și 4 luni
 DELAPIDAREA: constă în folosirea, însușirea sau traficarea de către un funcționar
în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le
administrează
- varianta atenuată: săvârșirea faptei de către persoanele care exercită, permanent
sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice/ persoane juridice
- varianta agravată: delapidarea care a produs consecințe deosebit de grave
- face parte fin infracțiunile de serviciu
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a serviciului
- obiect juridic secundar: relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului
- obiect material: banii, valorile sau alte bunuri mobile corporale cu o valoare
economică, pe care făptuitorul le gestionează sau administrează
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: numai un funcționar public
- subiect activ nemijlocit: orice persoană
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: persoana ale cărei bunuri sunt gestionate sau administrate de făptuitor
Latura obiectivă:
- element material: sustragerea, folosirea sau traficarea unui bun din patrimoniul
persoanei vătămate ca urmare a însușirii lui
- urmarea imediată: scoaterea definitivă sau temporară a bunului din sfera
patrimonială a persoanei vătămate ți eventual producerea unei pagube
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Scopul urmărit: satisfacerea unui interes personal al făptuitorului sau al altei
persoane
Fapta poate fi comisă și cu praeterintenție
Formele infracțiunii:
- tentativa este posibilă și incriminată
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- poate fi realizată în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării de a ocupa o funcție
publică
- atenuată: limitele speciale se reduc cu o treime
- agravată: limitele speciale se majorează cu jumătate
 PURTAREA ABUZIVĂ: constă în întrebuințarea de expresii jignitoare față de o
persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu
- varianta agravată: amenințarea ori lovirea sau alte violențe comisă de cel aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special principal: relațiile de serviciu referitoare la buna desfășurare a
raporturilor de serviciu cu asigurarea respectului
- obiect juridic special secundar: relațiile sociale referitoare la onoare, demnitate,
viață, integritate corporală ori sănătate
- nu are obiect material, la varianta agravată poate fi corpul persoanei
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: persoana fizică aflată în exercitarea atribuțiilor de serviciu
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: general statul, secundar orice persoană care a fost amenințată
Purtarea abuzivă poate fi reținută în concurs ideal cu infracțiunea de ultraj
Latura obiectivă:
- element material: întrebuințarea de expresii jignitoare
- urmarea imediată: starea de pericol
- legătura de cauzalitate: trebuie să existe între fapta tipică și urmarea imediată
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la o lună la 6 luni sau amenda
- agravată: închisoare de la 3 luni la 1 an sau amenda
 ABUZUL ÎN SERVICIU: constă în neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea
defectuoasă a cestuia de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu,
ce cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane
fizice sau juridice
- forma asimilată: fapta funcționarului public care în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori îi creează acesteia o situație de
inferioritate pe temei de rasă, etnie, limbă, religie, etc,
- varianta atenuată: săvârșirea de către o persoană care exercită permanent sau
temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice sau juridice
- varianta agravată: fapta care a avut drept urmare producerea unor consecințe
deosebit de grave
Obiect juridic:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la asigurarea desfășurării în
condiții optime a activității persoanei juridice
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: funcționarul public, persoana care exercită permanent sau temporar,
cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice sau
juridice
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: general statul, special persoana fizică/juridică care a suferit o pagubă
sau o vătămare
Latura obiectivă:
- element material: neîndeplinirea unui act de către un funcționar public
- urmarea imediată: cauzarea unei pagube sau vătămări
- legătura de cauzalitate: trebuie să fie dovedită la forma tip, iar la cea asimilată
rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenție directă sau indirectă, la asimilată doar intenție directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- poate fi săvârșită și în formă continuată
Pedeapsa:
- forma de bază și asimilată: închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcție publică
- atenuată: limitele speciale se reduc cu o treime
- agravată: închisoare de la 2 ani și 8 luni la 9 ani și 4 luni și interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcție publică și limitele speciale se majorează cu jumătate
 NEGLIJENȚA ÎN SERVICIU: constă în încălcarea din culpă de către un
funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, cauzând o pagubă sau o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice
- varianta atenuată: săvârșirea faptei din culpă de către persoanele care exercită
permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice sau juridice
- varianta agravată: fapta care a avut drept urmare producerea unor consecințe
deosebit de grave
- are caracter subsidiar
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la asigurarea desfășurării în
condiții optime a activității persoanei juridice
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: funcționarul public
Participația penală proprie nu este posibilă, este posibilă participația improprie
- subiect pasiv: general statul, special persoana căreia i-a fost cauzată o pagubă ori o
vătămare
Latura obiectivă:
- element material: neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu
- urmarea imediată: producerea unei pagube efective și certe sau vătămarea
drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane
- legătura de cauzalitate: trebuie sa fie dovedită între acțiunea tipică și urmarea
produsă
Latura subiectivă: culpa cu prevedere sau fără prevedere
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile
- nu este posibilă forma continuată
Pedeapsa:
- forma tip: închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amenda
- varianta atenuată: limitele speciale se reduc cu o treime
- varianta agravată: limitele speciale se majorează cu jumătate
 INFRACȚIUNI DE FALS ȘI INFRACȚIUNI CONTRA FAMILIEI

FALSIFICAREA DE MONEDE: - falsificarea de monede cu valoare circulatorie

- forma asimilată: emisă de către autoritățile competente înainte de punerea în
circulație oficială
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la încrederea publică în
autenticitatea monedelor
- obiect material: moneda falsificată prin alterare
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: statul sau autoritatea emitentă a monedei
Latura obiectivă:
- element material: falsificarea de monede prin contrafacere sau alterare
- urmarea imediată: starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea
publică în autenticitatea monedelor
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenție directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate, doar în anumite
împrejurări sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată
- poate fi comisă în formă continuată
Pedeapsa: închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi

PUNEREA ÎN CIRCULAȚIE DE VALORI FALSIFICATE: punerea în

circulație de monede cu valoare circulatorie falsificată, a titlurilor de credit, a titlurilor sau
instrumentelor pentru efectuarea plăților sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare
falsificate în vederea punerii lor în circulație
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic special: relațiile sociale referitoare la încrederea publică acordată
monedelor cu valoare circulatorie, titluri de credit, etc
- obiect material: valorile falsificate prin alterare
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: statul sau instituția competentă să pună în circulație monedele,
titlurile de credit, etc
Latura obiectivă:
- urmarea imediată: starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea
acordată timbrelor, monedelor, titlurilor de credit, etc
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenție directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile și în principiu nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
 FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE: constă în falsificarea unui
înscris oficial, prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea în orice mod, dacă
înscrisul oficial falsificat este de natură să producă consecințe juridice
- varianta agravată: falsificarea de către un funcționar public aflat în exercitarea
atribuțiilor de serviciu
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic: relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură
înscrisurile oficiale
- obiect material: înscrisul preexistent alterării
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: unitatea emitentă sau cea căreia îi aparține înscrisul oficial
Latura obiectivă:
- element material: falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii sau a
semnăturii, ori prin alterare
- urmarea imediată: starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea
publică de care se bucură înscrisurile oficiale
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenție directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa:
- forma de bază: închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda
- varianta agravată: închisoare de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
 FALSUL INTELECTUAL: constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul
întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea, cu
știință de a insera unele date sau împrejurări
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic: relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură
înscrisurile oficiale
- obiect material: înscrisul oficial falsificat emis de organul competent cu respectarea
condițiilor ad validitatem
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: funcționarul public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: autoritatea publică, instituția publică sau altă persoană juridică de
drept public emitentă a înscrisului oficial
Latura obiectivă:
- element material: falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia prin
atestarea unei fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea, cu
știință de a insera unele date sau împrejurări
- poate fi reținută în concurs real cu infracțiunea de uz de fals
- urmarea imediată: starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea
publică de care se bucură înscrisurile oficial
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă și incriminată
- poate fi realizată în formă continuată
Pedeapsa: închisoare de la 1 la 5 ani
 FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ: constă în falsificarea
unui înscris sub semnătură privată, prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii, ori alterarea lui
în orice mod, respectiv prin atestarea la momentul întocmirii înscrisului a unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omiterea cu știință de a insera unele date sau
împrejurări, dacă făptuitorul folosește el însuși înscrisul falsificat sau încredințează altei
persoane spre folosire, cu scopul producerii unei consecințe juridice
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic: relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură
înscrisurile sub semnătură privată
- obiect material: înscrisul preexistent alterării
Subiecții infracțiunii: Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
- subiect pasiv: persoana fizică sau juridică vătămată material sau moral prin
folosirea înscrisului falsificat
Latura obiectivă:
- element material: falsificarea înscrisului sub semnătură privată, prin contrafacerea
scrierii sau a subscrierii, ori alterare, urmată de folosirea sau încredințarea spre folosire
- urmarea imediată: starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea
publică de care se bucură înscrisului sub semnătură privată
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- tentativa este posibilă si incriminată
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda

UZUL DE FALS: constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată
falsificat cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic: relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură
înscrisurile oficiale ori cele sub semnătură privată
- obiect material: înscrisul oficial sau cel sub semnătură privată fals, folosit de
făptuitor
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: persoana fizică sau juridică vătămată material sau moral prin
folosirea înscrisului falsificat
Latura obiectivă:
- element material: folosirea efectivă a unui înscris oficial sau sub semnătură privată
falsificat în prealabil
- urmarea imediată: starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea
publică de care se bucură înscrisurile oficiale sau cele sub semnătură privată
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire sunt posibile dar nu sunt incriminate
- poate fi realizată în formă continuată
Pedeapsa: – înscris oficial: închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amenda
- înscris sub semnătură privată: închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda
 FALSUL ÎN DECLARAȚII: fapta unei persoane de a face, în fața unui funcționar
public sau unei unități în care acesta își desfășoară activitatea, o declarație necorespunzătoare
adevărului, în vederea producerii unei consecințe juridice pentru sine sau pentru altul, dacă
declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic: relațiile referitoare la încrederea publică în declarațiile date în fața
unui funcționar public sau unei unități în care acesta își desfășoară activitatea
- obiect material: înscrisul în care este consemnată declarația falsă
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
- nu este posibil coautoratul
- participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității
- subiect pasiv: persoana fizică sau juridică vătămată material sau moral prin
declarația falsă
Latura obiectivă:
- element material: fapta unei persoane de a face, în fața unui funcționar public sau
unei unități în care acesta își desfășoară activitatea, o declarație necorespunzătoare adevărului
- urmarea imediată starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea
publică de care se bucură declarațiile făcute în fața unui funcționar public sau unei unități în
care acesta își desfășoară activitatea
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- poate fi săvârșită în formă continuată
Pedeapsa: închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda
 FALSUL PRIVIND IDENTITATEA: prezentarea sub o identitate falsă ori
atribuirea unei asemenea identități altei persoane făcută unui funcționar public sau transmisă
unei unități în care acesta își desfășoară activitatea, prin folosirea frauduloasă a unui act ce
servește la identificarea, legitimarea ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat, pentru a induce sau a menține în eroare un funcționar public în vederea producerii
unei consecințe juridice
- varianta agravată: comiterea falsului privind identitatea prin întrebuințarea
identității reale a unei alte persoane
- varianta atenuată: încredințarea unui act ce servește la identificarea, legitimarea
ori la dovedirea stării civile spre folosire fără drept
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic: relațiile referitoare la încrederea publică pe care societatea publică o
are în constatările organelor competente cu privire la identitatea unei persoane
- nu are obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: orice persoană care are capacitate penală
- coautoratul nu este posibil
- participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității
- subiect pasiv: unitatea în cadrul căreia funcționarul public își desfășoară activitatea
Latura obiectivă:
- element material: prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea
identități altei persoane făcută unui funcționar public sau transmisă unei unități în care acesta
își desfășoară activitatea, prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificarea,
legitimarea ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a
menține în eroare un funcționar public în vederea producerii unei consecințe juridice
- urmarea imediată: starea de pericol pentru valorile juridice protejate
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate
- poate fi realizată în formă continuată
Pedeapsa:
- forma de baza: închisoare de la 6 luni la 3 ani
- varianta atenuată: închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda
- varianta agravată: închisoare de la 1 la 5 ani
 ABANDONUL DE FAMILIE: fapta persoanei care având obligația legală de
întreținere față de cel îndreptățit la întreținere, săvârșește una din faptele: părăsirea, alungarea,
lăsarea fără ajutor, neîndeplinirea cu rea-credință a întreținerii sau neplata cu rea-credință timp
de 3 luni a pensiei de întreținere
- acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
Obiectul infracțiunii:
- obiect juridic: relațiile sociale referitoare la raportului ce presupun obligația de
întreținere între membrii familiei
- nu re obiect material
Subiecții infracțiunii:
- subiect activ: persoana care are obligația legală de întreținere sau la prestarea
periodică în favoarea persoanei îndreptățite la întreținere din partea victimei infracțiunii și
care are capacitate penală
Participația penală este posibilă în toate formele
- subiect pasiv: persoana care este creditorul obligației de întreținere
Latura obiectivă:
- element material: părăsirea, alungarea, lăsarea fără ajutor a persoanei față de care
există obligația legală de întreținere
- urmarea imediată: starea de pericol pentru valorile sociale protejate
- legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei
Latura subiectivă: intenția directă sau indirectă
Formele infracțiunii:
- actele de pregătire și tentativa sunt posibile la faptele comisive dar nu sunt
incriminate
Pedeapsa: închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda
DREPT PROCESUAL PENAL
–
PARTE GENERALĂ
 ACȚIUNEA PENALĂ ȘI ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
ACŢIUNEA PENALĂ
Obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanelor care
au săvârşit infracţiuni. In cadrul dreptului procesual penal, subiectul activ este persoana care
exercită acţiunea penală, iar subiectul pasiv al acţiunii este persoana împotriva căreia este
exercitată acţiunea penală.
Acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror, prin ordonanţă. Cu prilejul
audierii organul judiciar are obligaţia de a îi comunica inculpatului calitatea în care este
audiat, infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, încadrarea juridică a
acesteia.
Prin intermediul acţiunii penale se face diferenţierea clară între calitatea de suspect şi
cea de inculpat. Inculpatului îi sunt aduse la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile si are dreptul
de a solicita o copie a ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus punerea în mişcare a
acţiunii penale.
Procurorul poate realiza personal audierea atunci când consideră necesar şi îi va
comunica acestuia drepturile şi obligaţiile care îi revin. Procurorul are sarcina exercitării
acţiunii penale atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Organul de cercetare
penală poată să dispună extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice, însă
este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la această măsură.
Cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale sunt:
împrejurări, impedimente, decesul suspectului sau inculpatului, amnistia sau prescripţia,
lipsa plângerii prealabile, a autorizării ori sesizării organului competent.
Cazurile în care acţiunea penală se stinge ca urmare a lipsei de temei:
- Fapta nu există: O faptă, care există dar nu este incriminată, nu constituie
infracţiune şi prin urmare este exclusă tragerea la răspundere penală şi aplicarea unei pedepse.
Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv achitarea în faza de judecată.
- Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege: Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o; infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale. Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv achitarea în faza
de judecată.
- Nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea: Constituie obiect al probei:
existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat; faptele privitoare la răspunderea civilă;
faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; orice împrejurare necesară
pentru justa soluţionare a cauzei. Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, precum şi ale
celorlalte părţi din proces se obţin în urma audierii.
„Inscrisul” reprezintă exprimarea prin scris a gândirii şi voinţei. Expertiza este o
cercetare făcută de un expert, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau
împrejurări si are un caracter de urgenţă. In acţiunea penală sarcina probei aparţine în
principal procurorului. In proces penal se folosesc denumirile de probe pertinente, probe
concludente şi probe utile.
Probele pertinente sunt elemente care au legătură cu faptele sau împrejurările ce
trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Astfel, proba pertinentă trebuie să fie şi
concludentă. Prin probe utile înţelegem informaţiile pe care le conţin in soluţionarea cauzei.
Proba utilă este implicit şi concludentă. Proba concludentă poate fi însă inutilă, în sensul că
nu este necesară pentru soluţionarea cauzei. Probele obţinute prin tortură, probele derivate din
acestea şi probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv achitarea în faza de judecată.
- Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate: Cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate. Acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare sau exercitată atunci când există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate. Sunt cauze justificative generale: legitima apărare, starea de necesitate,
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate.
Cauzele de neimputabilitate generale sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală,
excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul
fortuit.
Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv achitarea în faza de judecată.
Cazurile în care acţiunea penala se stinge ca urmare a lipsei de obiect:
- Lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent
ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale
Lipsa plângerii prealabile reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală în
materia infracţiunilor pentru care, punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, constând în absenţa plângerii prealabile legal formulate.
Plângerea prealabilă trebuie formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar
special în termen de 3 luni din ziua în care a aflat despre săvârşirea faptei.
Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv încetarea procesului penal în
faza de judecată.
- A intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori inculpatului
persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică
Amnistia este un act de clemenţă cu caracter excepţional, ce poate fi adoptat de
Parlament printr-o lege organică, prin care este înlăturată răspunderea penală sau consecinţele
condamnării, respectiv executarea pedepsei principale, complementare, cu excepţia degradării
militare, sau accesorii, pentru infracţiuni săvârşite până la data intrării sale în vigoare sau până
la o altă dată prevăzută de lege.
Prescripţia înlătură răspunderea penală, cu anumite excepţii: infracţiunilor de
genocid, contra umanităţii şi de război; infracţiunilor de omor si omor calificat. Termenele de
prescripţie variază de la 3 - 15 ani, în funcţie de gravitatea infracţiunii şi încep să curgă de la
data săvârşirii acesteia.
Decesul persoanei vătămate nu atrage încetarea urmăririi penale sau a procesului penal
şi nu are efecte nici asupra acţiunii civile.
Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv încetarea procesului penal în
faza de judecată.
- A fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor pentru care
retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost
încheiat un acord de mediere în condiţiile legii
Retragerea este posibilă la infracţiunile pentru care acţiunea penală s-a pus în mişcare
la plângerea prealabilă, iar împăcarea la infracţiunile pentru care acţiunea penală s-a pus în
mişcare din oficiu.
Retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă care
stinge acţiunea penală în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale
este condiţionată de introducerea acesteia. Pentru împăcarea părţilor trebuie îndeplinite
cumulativ anumite condiţii: împăcarea să se facă între persoana vătămată şi suspect sau
inculpat în faţa organului judiciar, oral sau in scris, iar organele judiciare au obligatia de a
verifica valabilitatea consimtamantului. Impăcarea este totală, întrucât priveşte atât latura
penală, cât şi latura civilă a cauzei. In cazul asistenţei juridice obligatorii, împăcarea părţilor
să realizeza numai în prezenţa apărătorului ales sau a apărătorului din oficiu.
Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu
ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate,
imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.
 Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv încetarea procesului penal în
faza de judecată.
- Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege: Cauzele de nepedepsire sunt
împrejurări care, înlătură aplicarea pedepsei unei persoane care a săvârşit o faptă ce constituie
infracţiune şi care răspunde penal.
Cauzele generale de nepedepsire sunt: cauzele de nepedepsire a tentativei, desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului. Cauzele speciale sunt: retragerea mărturiei mincinoase;
săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului sau a tăinuirii de către un membru de
familie prevăzute; în cazul infracţiunii de act sexual cu un minor s-a prevăzut o cauză specială
de nepedepsire - diferenţa de vârstă între minorii este de până la trei ani; denunţarea faptei,
mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, de către
mituitor sau de către cumpărătorul de influenţă; îndeplinirea obligaţiilor părinteşti în cazul
infracţiunii de abandon de familie, înainte de terminarea urmăririi penale.
Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv încetarea procesului penal în
faza de judecată.
- Există autoritate de lucru judecat: Hotărârile judecătoreşti rămase definitive
capătă autoritatea de lucru judecat.
Pentru a se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: să existe o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare,
renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau de încetare a
procesului penal; să existe identitate de persoană între aceea în privinţa căreia s-a pronunţat o
hotărâre definitivă şi persoana în privinţa căreia se intenţionează începerea urmăririi penale,
punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată sau pronunţarea unei noi hotărâri
judecătoreşti; să existe identitate între fapta materială pentru care s-a pronunţat o hotărâre
definitivă şi fapta materială de care este acuzată din nou aceeaşi persoană.
Proba se face numai cu hotărârea judecătorească rămasă definitivă din care trebuie să
reiasă că persoana chemată să răspundă penal a mai fost judecată pentru aceeaşi faptă.
Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv încetarea procesului penal în
faza de judecată.
- A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii: Transferul de
proceduri în materie penală reprezintă o formă de cooperare internaţională în materie penală,
care are ca scop efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de
către autorităţile judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune
conform legii române, procedură ce poate fi transferată unui stat străin, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege.
Soluţii: clasarea, în faza de urmărire penală, respectiv încetarea procesului penal, în
faza de judecată.
- Soluţiile dispuse în funcţie de cauzele prevăzute de art. 16 din Codul de
procedură penală
La urmărirea penală soluţia adoptată de către procuror este clasarea cauzei pentru toate
impedimentele prevăzute de lege, chiar dacă nu a fost începută urmărirea penală în cauză.
 ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
Mijlocul legal de reparare a prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Fiind alăturată
acţiunii penale, aceasta are un caracter accesoriu şi poate fi exercitată în cadrul procesului
penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală.
Subiecţii acţiunii civile: subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se
exercită acţiunea civilă în procesul penal. Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată
sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz a
părţii responsabile civilmente. Subiecţii pasivi ai acţiunii civile: persoanele împotriva cărora
se exercită acţiunea şi care pot fi traşi la răspundere civilă în procesul penal respectiv,
inculpatul şi partea responsabilă civilmente.
Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti.
Se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a
probelor pe care acestea se întemeiază. Până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea
civilă poate: îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă; mări
sau micşora întinderea pretenţiilor; solicita repararea prejudiciului material prin plata unei
despăgubiri băneşti, daca repararea în natură nu mai este posibilă.
Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la
cererea părţii civile sau a inculpatului, până la începerea cercetării judecătoreşti. Procurorul
este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente. Aceasta
poate interveni în procesul penal până la începerea dezbaterilor la prima instanţă de judecată,
luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Partea responsabilă
civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede
pentru inculpat.
Renuntarea la pretentiile civile. Se poate face, fie prin cerere scrisă, fie verbal în
şedinţa de judecată.. Partea civilă poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile civile
formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel. Partea civilă nu poate reveni asupra
renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii. Inculpatul,
cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile
părţii civile.
Exercitarea actiunii civile de catre sau fata de succesori. Actiunea civila ramane in
competenta instantei penale in caz de deces, reorganizare, desfiintare sau dizolvare a partii
civile, daca mostenitorii, succesorii in drepturi ori lichidatorii acesteia isi exprima optiunea de
a continua exercitarea actiunii civle, in termen de 2 luni de la data decesului sau a
reorganizarii judiciare.
Disjungerea actiunii civile. Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, când
soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii
penale; soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale. Disjungerea se
dispune de către instanţă, din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor, prin încheiere
definitivă. Probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile
disjunse.
Cazurile de solutionare a actiunii civile in instanta civila. Persoana vătămată sau
succesorii acesteia, pot introduce acţiune la instanţa civilă: daca nu s-au constituit parte civilă
în procesul penal; dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea
civilă; dacă procesul penal a fost suspendat.
Declaraţia de constituire ca parte civilă se poate produce în tot cursul urmăririi penale,
iar în faza de judecată, cu anumite restricţii, respectiv până la începerea cercetării
judecătoreşti. Persoana vătămata prezinta clar natura şi întinderea pretenţiilor, motivele şi
probele pe care acestea se întemeiază, în scris sau oral.
Dacă partea civilă a prezentat întinderea pretenţiilor sale, până la terminarea cercetării
judecătoreşti, aceasta poate: îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca
parte civilă; mării sau micşora întinderea pretenţiilor; solicita repararea prejudiciului material
prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.
 PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL - DISPOZIȚII GENERALE
Participanţii în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii
procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali.
Organele judiciare: Organele specializate care realizează activitatea judiciară, sunt:
organele de cercetare penală; procurorul; judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de
cameră preliminară; instanţele judecătoreşti.
Instanţele judecătoreşti. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de Apel; tribunale;
tribunale specializate; instanţe militare; judecătorii.
Ministerul public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept
şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Acesta îşi exercită atribuţiile prin intermediul
procurorilor, aceştia funcţionând în cadrul parchetelor.
Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor legalităţi, imparţialităţii şi
controlului ierarhic sub autoritatea Ministrului Justiţiei, în condiţiile legii.
Organele de cercetare penală. In cadrul fazei de urmărire penală, pe lângă activităţile
desfăşurate de procuror, o varietate uneori chiar mai mare de activităţi o desfăşoară organele
de cercetare penală. Ei sunt desemnati de catre procuror sub directa autoritate a acestuia.
Organelor de cercetare penală: lucrători din cadrul Ministerului Afacerilor Interne,
Ministerului Apărări Naţionale, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de
Telecomunicaţii Speciale. Organele de cercetare penală sunt constituite din organe de
cercetare ale poliţiei judiciare şi organe de cercetare penală speciale.
Subiecţii procesuali principali: suspectul şi persoana vătămată. Există o categorie de alţi
subiecţii procesuali, participanţi şi ei la procesul penal, aceştia fiind martorii, experţii,
interpreţii şi grefierii.
Suspectului este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză,
rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală
printr-o fapta penală poate beneficia de anumite măsuri de protecţie. Persoana vătămată poate
fi reprezentată în procesul penal, iar dispariţia acesteia, inclusiv prin deces, nu împiedică
exercitarea în continuare a acţiunii penale.
Părţile sunt subiecţi procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune
judiciară. Părţile din procesul penal: inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente.
inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală prin
ordonanţa procurorului.
partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului
penal.
partea responsabilă civilmente este acea parte din procesul penal care are obligaţia
legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar,
prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în procesul penal.
Avocatul asistă sau reprezintă subiecţii procesuali sau părţile în procesul penal.
Alţi subiecţi procesuali: Martorul este persoana care are cunoştinţă despre fapte sau
împrejurări de fapt, care constituie probă în cauza penală. Expertul este numit prin ordonanţa
organelor de urmărire penală sau prin încheierea instanţei. Interpretul este persoana care este
desemnată de organele judiciare sau aleasă de părţi ori persoana vătămată dintre interpreţii
autorizaţi pentru a participa la audierea unei persoane care nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se
exprimă bine în limba română. Organele speciale de constatare sunt cele prevăzute în legi
speciale şi care au atribuţii în constatarea unor infracţiuni. Agentul procedural este persoana
care îndeplineşte sarcina de a comunica acte procedurale din dispoziţia instanţei.
 COMPETENȚA FUNCȚIONALĂ, după materie și după calitatea persoanei a
instanțelor judecătorești
Competenţa se referă la gama atribuţiilor ce revin organelor judiciare în cadrul
procesului penal. In materie penală deosebim 3 forme importante ale competenţei:
funcţională, materială şi teritorială.
– competența funcțională este forma de competență prin raportare la care sunt stabilite
activitatea de urmărire penală efectuată de organele de urmărire penală, activitatea
judecătorului de drepturi și libertăți, activitatea judecătorului de cameră preliminară,
activitatea de judecată desfășurată de instanțele de judecată
se determină prin raportare la îndatoririle organului judiciar;
regulile privind competența funcțională determină atât competența generală a unui
organ judiciar cât și, în cadrul competenței generale, atribuțiile specifice ale fiecărui organ
judiciar;
normele care diriguiesc competența funcțională sunt norme imperative;
încălcarea dispozițiilor legate de competența funcțională este sancționată cu nulitatea
absolută
Potrivit competenței funcționale, anumite instanțe au o competență exclusivă.
excepția de necompetență funcțională poate fi invocată: • din oficiu; • de către
procuror; • de către persoana vătămată; • de către părți.
Competenţa funcţională materială şi personală a instanţelor judecătoreşti
Competenţa judecătoriei. Judecătoria judecă în primă instanţă sau soluţionează
cauze date în competenţa sa prin lege. Aceasta presupune că ori de câte ori legiuitorul nu a
prevăzut competenţa materială în sarcina unei alte instanţe, competenţa revine judecătoriei.
Judecătoria nu are o competenţă personală.
Competenţa tribunalului. Tribunalul judecă, în primă instanţă, următoarele
infracţiuni strict prevăzute de lege: infracţiuni contra vietii, traficul si exploatarea de
persoane; distrugerea calificata; traficul de migranti; tortura; infractiuni de coruptie si
serviciu; nerespectarea regimului armelor si munitiilor; infractiuni contra sigurantei si
integritatii sistemelor informatice; lipsirea de libertate; violul; agresiunea sexuală; tâlhăria sau
pirateria; tortura; etc.
Competenţa curţii de apel. Curtea de apel soluţionează conflictele de competenţă
ivite între instanţele din circumscripţia sa. Curtea de apel judecă apelurile împotriva
hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale.
Curtea de apel judecă în primă instanţă infractiuni: contra securităţii naţionale;
săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele pe lângă
aceste instanţe; săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii
financiari ai Curţii de Conturi, auditori publici externi; cererile de strămutare, în cazurile
prevăzute de lege.etc
Competenţa instanţelor militare. Tribunalul militar soluţionează, în primă instanţă,
infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de colonel, inclusiv, cu excepţia celor date
prin lege în competenţa altor instanţe.
Competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - judecă în primă instanţă
infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri in
România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii
Constituţionale, de membrii CSM, de judecătorii ICCJ şi de procurorii de la Parchetul de pe
lângă ICCJ.
ICCJ judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a ICCJ. ICCJ judecă recursurile
în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii.
 COMPETENȚA JUDECĂTORULUI DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI ȘI A
JUDECĂTORULUI DE CAMERĂ PRELIMINARĂ
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. Judecătorul de drepturi şi
libertăţi funcţionează în cadrul instanţei, si desfăşoară activităţi în cursul urmăririi penale,
adică soluţionează cererile, propunerile, plângerile sau contestaţiile relative la:
a) măsurile preventive; măsurile asigurătorii; măsurile de siguranţă cu caracter
provizoriu;
b) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
c) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere
sau cercetare ori a altor procedee probatorii, potrivit legii;
d) procedura audierii anticipate;
Competenţa judecătorului de cameră preliminară
a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către
organele de urmărire;
c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în
judecată;
d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.

ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ ȘI COMPETENȚA ACESTORA

Organele judiciare sunt:
 organele de cercetare penală - sunt lucrători de poliţie, care au calitatea de lucrătorii
de poliţie judiciară, sunt numiti de către conducătorii lor ierarhici, cât şi de către procurorii
care le supraveghează activitatea.
 procurorul - supraveghează întreaga urmărire penală
 judecătorul de drepturi şi libertăţi - soluţionează, în cursul urmăririi penale,
cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile şi alte sesizări privind măsurile preventive,
măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu ori acte ale procurorului, în
cazurile prevăzute de lege.
Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei
judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală
să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru
orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală
speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în
condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în
cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie
şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei
civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a
personalului.
 INCOMPATIBILITATEA ȘI STRĂMUTAREA
Incompatibilitatea organelor judiciare şi a altor persoane, participante la procesul
penal, se referă la împrejurarea că prezenţa acestora generează suspiciuni relative la
imparţialitatea lor, ceea ce ar conduce la soluţionarea inechitabilă a procesului penal. In
această situaţie se pot regăsi judecătorul, procurorul, organele de cercetare penală, magistratul
asistent sau grefierul.
Incompatibilitatea judecătorului: a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al
unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-
lea inclusiv; a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui
subiect procesual principal; a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în
calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe
de judecată; există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau
afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv.
Cand judecătorul se află într-una din situaţiile de incompatibilitate, el este obligat să
formuleze declaraţie de abţinere, in scris sau oral, in caz contrar, procurorul sau părţile pot
formula cerere de recuzare. Cererea de recuzare va fi depusă imediat ce procurorul ori partea
interesată a descoperit cazul de incompatibilitate în care se regăseşte judecătorul. Această
cerere este îndreptată exclusiv împotriva judecătorului care efectuează activităţi judiciare în
cauza în care participă procurorul sau părţile.
Incompatibilitatea procurorului: a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al
unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-
lea inclusiv, ori este membru de familie cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal,
cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau
curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; există o suspiciune rezonabilă că
imparţialitatea procurorului este afectată.
Incompatibilitatea organelor de cercetare penală. Aceasta este valabila pentru
procuror, organele de cercetare penală, magistratul asistent ori grefier.
Strămutarea presupune transferul unei cauze penale de la o instanţă la alta, în scopul
unei mai bune desfăşurări a procesului. Cererea de strămutare poate fi cerută de părţi sau de
către procuror. In cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face o asemenea cerere.
Strămutarea unei cauze se solicită atunci când există o suspiciune rezonabilă că
imparţialitatea judecătorilor, instanţei pe rolul căreia se găseşte cauza este afectată datorită
împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor, ori atunci când există pericol de tulburarea liniştii
publice si trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi
în drept.
ICCJ strămută judecarea unei cauze de la Curtea de Apel competentă la o altă curte de
apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o
judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa.
Soluţionarea se face în şedinţă publică, cu participarea procurorului, in cel mult 30 de zile de
la data înregistrării cererii.
Dacă strămutarea s-a decis în cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se
efectuează de instanţa la care s-a strămutat cauza, iar în situaţia în care se dispune cu privire la
strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desfiinţare a
sentinţei, cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanţa corespunzătoare în grad
celei care a soluţionat fondul din circumscripţia celei la care s-a strămutat cauza, indicată prin
decizia de desfiinţare.
 SUBIECȚII PROCESUALI PRINCIPALI ȘI DREPTURILE ACESTORA
Subiecţii procesuali principali. suspectul şi persoana vătămată.
O persoană care a săvârşit o faptă penală poate fi denumită făptuitor, înainte de
pornirea procesului penal.
Suspectului este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză,
rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Calitatea de
suspect o dobândeşte persoana mai sus arătată, în baza unei ordonanţe, emisă de către
procuror.
Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau
morală printr-o fapta penală poate beneficia de anumite măsuri de protecţie. Persoana
vătămată poate fi reprezentată în procesul penal, iar dispariţia acesteia, inclusiv prin deces, nu
împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale.
Există o categorie de alţi subiecţii procesuali, participanţi şi ei la procesul penal,
aceştia fiind martorii, experţii, interpreţii şi grefierii.
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt, care
constituie probă în cauza penală.
Expertul este numit prin ordonanţa organelor de urmărire penală sau prin încheierea
instanţei.
Interpretul este persoana care este desemnată de organele judiciare sau aleasă de părţi
ori persoana vătămată dintre interpreţii autorizaţi pentru a participa la audierea unei persoane
care nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română.
Organele speciale de constatare sunt cele prevăzute în legi speciale şi care au
atribuţii în constatarea unor infracţiuni.
Agentul procedural este persoana care îndeplineşte sarcina de a comunica acte
procedurale din dispoziţia instanţei.
Grefierul: Funcționar judecătoresc însărcinat cu înregistrarea dezbaterilor instanței, cu
redactarea hotărârilor, cu întocmirea, păstrarea și comunicarea actelor de procedură
 PROBELE, MIJLOACELE ȘI PROCEDEELE PROBATORII
Reguli generale
Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau
inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal.
 Fără probe nu poate exista o condamnare a unei persoane pentru săvârșirea unei
infracțiuni.
Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii,
mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”
Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.”
Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o strânsă legătură.
Constituie obiect al probei:
a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.”
 AUDIEREA PERSOANELOR
Persoanele care pot fi audiate în cadrul procesului penal sunt: suspectul, inculpatul,
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii.
Audierea unei persoane, aflate în stare de arest preventiv, în executarea unei pedepse
ori a unei măsuri educative privative de libertate, se poate face şi prin videoconferinţă, prin
intermediul mijloacelor tehnice disponibile, la sediul organului judiciar şi la locul de deţinere.
Audierea suspectului sau a inculpatului. Organele judiciare au obligaţia de a
întreba persoana audiată dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces si unde doreste sa i se
comunice actele de procedura.
După stabilirea certă a identităţii persoanei audiate, organul judiciar oferă
posibilitatea relatării libere, în încercarea de a obţine informaţii minime în legătură cu
săvârşirea infracţiunii.
Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul, atât înainte, cât şi în
cursul audierii, iar organul judiciar.
Cu ocazia audierii nu va depune jurământ şi nu i se va atrage atenţia că are obligaţia
de a spuneadevărul. Poate alege dreptul la tăcere încă de la începutul audierii.
In declaraţie se consemnează întrebările adresate, persoana care le-a
formulat, ora începerii şi terminării audierii. Declaraţia este semnată de către
suspect sau inculpat şi de către avocatul prezent, aceştia au posibilitatea de a
citideclaraţia.
Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări sau precizări,
acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului sau
inculpatului.
Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze organul
judiciar consemnează acest lucru îndeclaraţia scrisă.
Declaraţia este în mod obligatoriu semnată de organul de urmărire
penală care a procedat la audierea suspectului sau inculpatului, de judecătorul de drepturi şi
libertăţi ori de preşedintele completului de judecată şi de către grefier şi de interpret.
In cursul urmăririi penale audierea suspectului sau a inculpatului se înregistrează cu
mijloace tehniceaudio/video.
Declaraţia dată de suspect sau inculpat, cu nerespectarea dreptului la apărare, lipsa
aducerii la cunoştinţă a dreptului de a fi asistat de un avocat ori împiedicarea participării
avocatului la audiere, atunci când asistenţa juridică este facultativă, poate constitui o nulitate
relativă, în condiţiile în care această nulitate relativă este invocată în procedura de cameră
preliminară sau până la primul termen de judecată.
Audierea persoanei vătămate părţii civile şi ale părţii responsabilă civilmente.
Organele judiciare au obligatia de a proceda la ascultarea lor, iar în situaţia în care audierea
lor este necesară pot emite mandate de aducere. Lipsa nejustificată a acestora poate conduce
la aplicarea unor amenzi judiciare.
Persoana vătămată beneficiază de drepturi şi obligaţii: a) dreptul la un avocat, iar în
cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocatdin oficiu; b) dreptul de a
apela la un mediator; c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de
a pune concluzii; d) dreptul de a fi informat cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; e) obligaţia de a
se prezenta la chemările organelor judiciare; f) obligaţia de a comunica orice schimbare de
adresă.
Părtea civila şi a părtea responsabila civilmente beneficiază de următoarele
drepturi: a) dreptul la un avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se
desemna un avocat din oficiu; b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în
legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei.
Audierea martorilor. Orice persoană poate fi citată şi audiata ca martor, cu excepţia
părţilor şia subiecţilor procesuali principali.
Persoana citată are având următoarele obligaţii: a) de a se prezenta în faţa organului
judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie; b) de a depune jurământ sau
declaraţie solemnă în faţa instanţei; c) de a spune adevărul.
Persoanele care exercită profesii sau funcţii si ajung în posesia unor informaţii care
nu pot fi aduse la cunoştinţa organelor judiciare, fiind clasificate ca secret de serviciu sau ca
secret de stat, divulgarea acestor informaţii ar putea constitui infracţiune.
Declaratia dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, aavut anterior calitatea de
suspect sau inculpat nu poate fi folosită împotriva sa.
categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martori si au dreptul de a refuza să
dea declaraţii :a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii
şi surorile suspectului sau inculpatului ;b) persoanele care au avut calitatea de soţ al
suspectului sau al inculpatului,
In situaţia în care, aceste persoane acceptă să dea declaraţii, ele sunt supuse tuturor
regulilor aplicabile martorilor şi beneficiază de drepturile şi obligaţiile pe care martorii le au,
inclusiv obligaţia de a spune adevărul, iar în situaţia în care declară mincinos, urmează să
răspundă pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Declaraţiaeste semnată şi de organul de
urmărire penală.
Protecţia martorilor. In categoria martorilor care necesită protecţie se află martorii
ameninţaţi şi martorii vulnerabili. Martorul ameninţat este martorul în legătură cu
care există o suspiciune rezonabilă că, viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau
activitatea profesională a acestuia ori a unui membru de familie ar putea fi puse în pericol ca
urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale.
In cazul aplicării măsurilor de protecţie prevăzute declaraţia martorului nu va
cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate.
In cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori,
după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea
martorului şi se depune la dosarul cauzei.
Declaraţia martorului, transcrisă si semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul
depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de confidenţialitate.
In cursul judecăţii, declaraţia martorului se semnează de preşedintele completului de
judecată.
Martorul vulnerabil este martorul care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii
infracţiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatulul sau
martorul minor.
Confruntarea este un procedeu criminalistic de audiere simultană a două
sau mai multe persoane care au dat declaraţii anterioare în cauză, în scopul lămuririi
contradicţiilor existente între aceste declaraţii.
Prin intermediul acestui procedeu probatoriu se pot obţine declaraţii de la
părţi, subiecţii procesuali principali şi martori în cadrul procesului penal.
 Metode speciale de supraveghere și cercetare: sunt procedee probatorii supuse
următoarelor condiţii:a) rezonabilitatea; b) proporţionalitatea;c) subsidiaritatea
Procedeele probatorii sunt împărţite în două categorii: metode de supraveghere si
metode de cercetare. Deosebire: în cazul metodelor de supraveghere, organele de urmărire
penală sunt informate în timpul desfăşurării activităţilor pe care le supraveghează, iar în cazul
metodelor de cercetare organele de urmărire penală sunt informate după epuizarea activităţilor
pe care le urmăresc.
metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele :a) interceptarea
comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă b) accesul la un sistem informatic c)
supravegherea video, audio sau prin fotografiere d) localizarea sau urmărirea prin mijloace
tehnice e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane f) reţinerea,
predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi
a colaboratorilor h) participarea autorizată la anumite activităţi i) livrarea supravegheată j)
obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Supravegherea tehnică se dispune în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult
30 de zile, la cererea procurorului, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se găseşte sediul parchetului din
care face parte procurorul care a formulat cererea.
Supraveghere tehnică este pusă în executare de către procuror, care poate dispune ca
aceasta să fie efectuată de organele de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul
poliţiei ori de la organespecializate ale statului. Procurorul are obligaţia de a înceta imediat
supravegherea tehnică, înainte deexpirarea duratei mandatului. Procesul verbal de
consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, conţine toate probele obţinute prin
efectuarea supravegherii tehnice si constituie probă în procesul penal.
Măsuri de supraveghere asupra corespondenţei persoanei. Măsura
vizează trimiterile poştale, care pot fi interceptate în timp ce se află la cărăuş, prilej cu care
pot fi verificate sau chiar reţinute. Aceasta masura se poate dispune de judecătorul de drepturi
şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de
la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului
din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a
colaboratorilor. trei categorii de persoane utilizate la acest procedeu probatoriu:
investigatorul sub acoperire, investigatorul cu identitate reală şi colaboratorul.
Pot fi investigatori sub acoperire lucrătorii de poliţia judiciară care vor primi o
identitate falsă, pe care o va utiliza atunci când seva infiltra în mediul infracţional investigat.
Investigatorul cu identitate reală poate fi, de asemenea, un lucrător de poliţie însă,
care nu mai primeşte o identitate falsă, el acţionând cu propria identitate.
Colaboratorul, nu face parte din structurile poliţiei judiciare, acesta fiind o
persoană, despre care se cunoaşte că poate interacţiona cu persoanele cercetate şi poate
pătrunde în mediul infracţional.
Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în
aceleaşi condiţii caşi martorii ameninţaţi.
Colaboratorul poate fi şi un membru al grupului infracţional investigat, acesta fiind
motivul pentru care el va fi tras la răspundere penală pentru faptele pe care le-a săvârşit
înainte de acolabora, iar pentru faptele îndeplinite în timpul procedurii autorizate de
judecătorul de drepturi şi libertăţi nu va fi pedepsit.
Persoanele care au fost utilizate în această procedură vor întocmi un proces-verbal cu
activităţile pecare le-au desfăşurat.
 Participarea autorizată la anumite activităţi. Procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală poate dispune această măsură pe o perioadă de 60 de zile, pe care
tot el o poate prelungi, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire nu va putea
depăşi un număr de 60 de zile, iar dura tatotală a acestei măsuri, cu privire la aceeaşi persoană
şi la aceeaşi faptă, nu poate depăşi un an.
Ordonanţa procurorului va trebui să cuprindă următoarele menţiuni: indicarea
activităţilor autorizate; perioada pentru care s-a autorizat măsura; persoana care desfăşoară
activităţile autorizate.
Persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul
procesului penal.
Livrarea supravegheată. Această metodă se dispune de către procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală in următoarele cazuri: descoperirea sau
arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale
explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani.
Ordonanţa procurorului trebuie să cuprindă: numele suspectului sau inculpatului,
dacă sunt cunoscute, dovezile din care rezultă caracterul ilicit al bunurilor ce urmează să intre,
să tranziteze sau să iasă de pe teritoriul ţării, modalităţile în care va fi efectuată
supravegherea.
Procurorul trebuie să emită câte o ordonanţă pentru fiecare livrare supravegheată
dispusă.
Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autoritate
competentă.
Scopul acestei măsuri este acela ca organele de urmărire penală să poată monitoriza
transporturile ilegale, prin mai multe state, ceea ce conduce la necesitatea ca autorităţile
judiciare din aceste state să colaboreze.
La finalizarea acestei activităţi, organele judiciare care au aplicat măsura vor întocmi
un proces-verbal, pe care îl vor înainta procurorului.
Obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice,
de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţie electronice destinate
publicului. Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi
şi libertăţi, potsolicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice
sau unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului
transmiterea datelor reţinute, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate
constituie probe.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la
solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în
camera de consiliu.
Furnizorii care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia
de a păstra secretul operaţiunii efectuate.
Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane. Această metodă
de cercetare este utilizată de către procuror, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de
drepturi şi libertăţi şi constă în solicitarea făcută unei instituţii de credit sau oricărei alte
instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor
privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare ale unei persoane în cazul
în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri
pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
Procedura de autorizare se realizează în două etape, în sensul că, în prima etapă
judecătorul dedrepturi şi libertăţi încuviinţează, prin încheiere, această măsură, după
care, în cea de-a doua etapă,procurorul va emite ordonanţa.
 PERCHEZIȚIA (domiciliară și alte forme de percheziție)
Categoriile de percheziţii care se pot dispune: domiciliară, corporală,
informatică sau a unui vehicul.
Percheziţia domiciliară. Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu
delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.
Procedura de efectuare a percheziţiei domiciliare. Efectuarea percheziţiei
domiciliare se dispune exclusiv de către judecător prin încheiere motivată, din oficiu sau la
cererea procurorului în faza de judecată şi la cererea procurorului în cursul urmăririi penale.
Ea se execută, de regulă, de către procuror sau organele de cercetare penală însoţiţi
de lucrători operativi si poate fi efectuată numai între orele 6 - 20, iar în celelalte ore numai în
caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local
deschis publicului la acea oră.
Organul judiciar care efectuează percheziţia domiciliară este obligat să se
legitimeze şi să prezinte autorizaţia eliberată de judecător.
Percheziţia domiciliară se efectuează în prezenţa persoanei de la care se
ridică obiectele sau înscrisurile, ori la domiciliul căreia se efectuează, iar în lipsa acestora
în prezenţa unui reprezentant legal, a unui membru de familie sau a unui vecin având
capacitate de exerciţiu.
In timpul efectuării percheziţiei, organul judiciar care o execută are dreptul să
deschidă toate încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau
înscrisurile căutate, dacă cel îndreptăţit să le deschidă refuză acest lucru.
Obiectele şi înscrisurile descoperite şi ridicate se vor prezenta celor care asistă,
pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea pentru a se preveni schimbare alor,
după care se etichetează şi se sigilează.
Alte forme de percheziţie
Percheziţia corporală. Percheziţionarea persoanei fizice este un act de constrângere
şi se poate executa numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.
percheziţia corporală: acea activitate procesuală desfăşurată de organele judiciare
într-o cauză penală, constând în cercetarea amănunţită a îmbrăcămintei şi corpului persoanei
faţă de care se dispune, în scopul descoperirii de obiecte, înscrisuri sau valori, care au legătură
cu cauza cercetată.
Conţinutul percheziţiei: cercetarea amănunţită a îmbrăcămintei persoanei
percheziţionate; cercetarea sau examinarea corpului persoanei.
Examinarea interioară se poate efectua numai cu sprijinul unor medici specialişti.
particularităţi: obiectul percheziţiei corporale nu poate fi decât opersoană fizică;
măsura percheziţiei corporale poate avea caracter individual sau de grup.
Percheziţia corporală poate fi dispusă după caz, de organele de cercetare penală, de
procuror saude judecător.
Percheziţia corporală poate fi efectuată în orice loc unde s-ar afla persoana
percheziţionată. De asemenea poate fi executată la orice oră din zi şi din noapte.
Organul judiciar va ridica de la persoana percheziţionată numai obiecte care au
legătură cu cauza cercetată, ori pentru care deţinerea sau portul lor este interzis prin lege.
două etape: etapa pregătitoare; stabilirea şi identificarea persoanei; alegerea
condiţiilor de timp şi loc; fixarea scopului pentru care se va executa percheziţia; stabilirea
efectivelor necesare executării acestei activităţi; instruirea efectivelor care vor efectua această
activitate; etapa în care practic se efectuează percheziţia în concret.
Percheziţia corporală se poate efectua în două moduri de căutare de jos în sus sau de
sus în jos.
 Inaintea începerii executării percheziţiei se va proceda la legitimarea şi identificarea
persoanei ce urmează să fie percheziţionată, apoi i se explică acesteia motivul pentru care a
fost dispusă această măsură.
Persoana percheziţionată va fi chestionată cu privire la provenienţa şi scopul deţinerii
sau portului obiectelor, înscrisurilor şi valorilor descoperite asupra sa, cu accent mai deosebit
asupra celor ce urmează să fie ridicate în vederea cercetărilor.
Modul de executare şi rezultatul percheziţiei corporale sunt menţionate într-un
proces-verbal, pe care organul judiciar care a efectuat percheziţia este obligat să-1
întocmească, act ce va fi semnat de către toţi participanţii, inclusiv de cel percheziţionat.
Percheziţia unui vehicul poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală,
de procuror sau de judecător, putând fi efectuată de organul judiciar asupra vehiculelor care
rulează în trafic, a celor oprite sau staţionate în locurile publice.
Aceasta constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a
altui mijloc de transport ori a componentelor acestora. In urma efectuării percheziţiei
asupra vehiculului, organul judiciar va efectua un proces-verbal care trebuie să conţină
următoarele menţiuni: numele persoanei al cărei vehicul a fost percheziţionat,
numărul persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei, enumerarea obiectelor găsite
cu ocazia percheziţiei şi a celor ridicate în vederea cercetărilor.
Percheziţia informatică presupune inspectarea sistemelor informatice ori a
suporturilor de stocare a datelor informatice de către organele judiciare, în vederea
descoperirii şi strângerii probelor.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune efectuarea unei percheziţii
informatice, la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea şi strângerea probelor
este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice.
Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi
libertăţi.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul dispune, prin încheiere,
admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată şi emite de îndată mandatul de
percheziţie.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri constituie un procedeu probatoriu utilizat în
scopul strângerilor mijloacelor de probă în procesul penal.
Ridicarea obiectelor sau înscrisurilor se poate realiza la cerere, când ridicarea se face
prin predarea de bună voie de către persoanele care le deţin, sau se poate realiza silit,
împotriva voinţei persoanelor care deţin aceste obiecte sau înscrisuri şi care refuză prezenţa
acestora ori tăgăduiesc existenţa lor.
Inscrisurile pot fi mijloace de probă în înţelesul normelor de procedură
penală numai dacă, în conţinutul lor sunt materializate acte de gândire şi voinţă,
care au relevanţă asupra faptelor sau împrejurărilor de fapt, ce intră în cazul obiectului
probaţiunii într-o anumită cauză penală.
 EXPERTIZA ȘI CONSTATAREA
Constatarea este un procedeu probatoriu, care vizează examinarea unor situaţii de
fapt, a unor mijloace de probă ori a unor persoane de către specialişti, alţii decât experţii care
funcţionează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe.
Constatarea se dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, din oficiu
sau la cererea unei părţi sau a unui subiect procesual principal. Specialiştii întocmesc un
raport de constatare, care constituie mijloc de probă.
Expertiza este un procedeu probatoriu, care se dispune atunci când este necesară
clarificarea împrejurărilor care prezintă importanţă pentru aflarea adevărului într-o cauză
penală, potrivit opiniilor unui expert.
pot fi: expertize criminalistice, expertize medico-legale și expertize tehnice;
expertize tehnice judiciare, sau expertize tehnice extrajudiciare; simple sau oficiale, şi
expertize contradictorii
Expertiza se dispune, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală,
prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere
motivată. Cererea trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse
evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-
legale. Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
După efectuarea expertizei, se întocmeşte un singur raport de expertiză care va
cuprinde trei părţi: partea introductivă; partea expozitivă, și concluziile rezultate din
efectuarea expertizei.
Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă un procedeu probatoriu complex,
prin care organele judiciare dispun ca o comisie din cadrul unei instituţii de medicină legală să
decidă cu privire la starea de sănătate psihică a unei persoane, dacă acest aspect prezintă
importanţă pentru justa soluţionare a cauzei.
Autopsia medico-legală constituie de asemenea un procedeu probatoriu care se
dispune asupra unui cadavru uman şi se efectuează de către medicul legist.
Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale. In
urma examinării se întocmeşte un raport de expertiză, care constituie mijloc de probă, mai
ales în cazul infracţiunilor contra vieţii, acesta ajutând la stabilirea elementului material al
infracţiunii, al raportului de cauzalitate etc.
Exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către instanţa de judecată în
vederea stabiliri felului şi cauzei morţii, iar aceasta se face în prezenţa organului de urmărire
penală.
Expertiza toxicologică este un alt procedeu probatoriu, prin care organele judiciare
cer expertului să se pronunţe dacă există un compus chimic care să fi pătruns în corpul unei
persoane şi care să aibă tendinţa de a perturba echilibrul fiziologic al organismului respectiv,
producând starea patologică numită intoxicaţie.
Examinarea fizică este un procedeu probatoriu, prin care se dispune examinarea
părţi externe sau a părţi interne a corpului unei persoane, putându-se de asemenea preleva
probe biologice, în scopul de a se determina, dacă o anumită urmă a infracţiunii poate fi găsită
pe corpul sau în interiorul corpului persoanei.
Expertiza genetică judiciară reprezintă un alt procedeu probatoriu, prin care
instituţii specializate în analizarea de laborator a probelor biologice, care a fost găsite sau
ridicate de la locul faptei, pot identifica profilul genetic al persoanei care a participat la fapte.
Acest profil poate fi comparat cu unul din profilurile existente din cadrul sistemului naţional
de date genetice judiciare.
Expertiza genetică judiciară se va putea dispune atât de către organul de urmărire
penală, prin ordonanţă, cât şi de către instanţa de judecată, printr-o încheiere.
 MĂSURILE PREVENTIVE ȘI ALTE MĂSURI PROCESUALE
MĂSURILE PREVENTIVE
Măsurile procesuale sunt instituţii de constrângere, care se dispun de organe
judiciare pentru buna desfăşurare a procesului penal. Ele pot fi dispuse în faza de urmărire
penală, altele în faza de judecată, iar altele se dispun în ambele faze de urmărire penală şi
judecată.
Măsuri procesuale sunt: măsurile preventive, măsurile de siguranţă, cu caracter
medical şi măsurile asigurătorii.
Caractere: au caracter opţional; au caracter provizoriu şi reversibil; sunt măsuri de
constrângere;
Măsurile preventive sunt măsuri procesuale cu caracter de constrângere.
cinci măsuri preventive, din acestea trei sunt privative de libertate (reţinerea,
arestarea preventivă şi arestul la domiciliu), iar celelalte două sunt restrictive de drepturi
(controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune).
In luarea măsurilor preventive trebuie să existe probe sau indicii din care să se poată
crede că un inculpat a săvârşit o infracţiune, iar orice măsură preventivă trebuie să fie
proporţională cu gravitatea acuzaţiei şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia.
Reţinerea. Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea.
Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, infracţiunea de care este suspectat şi motivele
reţinerii. Reţinerea se dispune prin ordonanta si se poate dispune pentru cel mult 24 de ore.
Nu există posibilitatea prelungirii. Măsura reţinerii este se poate dispune numai în cursul
urmăririi penale, de organele de cercetare penală sau de către procuror, faţă de suspect sau
faţă de inculpat.
Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în
prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Reţinerea se dispune de organul de cercetare
penală sau de procuror prin ordonanţă, si un exemplar al acesteia i se inmaneaza suspectului
sau inculpatului reţinut.
Controlul judiciar. In cursul urmăririi penale procurorul poate dispune luarea măsurii
controlului judiciar faţă de inculpat, iar în procedură de cameră preliminară sau în cursul
judecăţii, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată pot decide luarea acestei
măsuri.
Procurorul va dispune această măsură printr-o ordonanţa motivată, pe care o va
comunica inculpatului.
Calea de atac împotriva ordonanţei este plângerea adresată judecătorului de drepturi şi
libertăţi de la instanţa competentă să judeca cauza în fond.
Controlul judiciar pe cauţiune. Această măsură preventivă poate fi dispusă în cursul
urmăririi penale de către procuror dacă inculpatul a depus o cauţiune, stabilită anterior de
către organul de urmărire penală. Aceeaşi măsură poate fi dispusă de către judecătorul de
cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în cursul
judecăţii.
Consemnarea cauţiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei sume de
bani la dispoziţia organului judiciar ori prin constituirea unei garanţii reale, mobiliare ori
imobiliare, în limita unei sume de bani determinate în favoarea aceluiaşi organ judiciar.
Valoarea cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi se determină în raport cu gravitatea
acuzaţiei aduse inculpatului, situaţia materială şi obligaţiile legale ale acestuia. La finalul
procesului penal, cauţiunea va fi restituită de către instanţa de judecată, daca inculpatul a
respectat obligaţiile sau va fi confiscată, în cazul în care aceste obligaţii nu au fost respectate.
Arestul la domiciliu. Măsura preventivă a arestului la domiciliu, constă în obligaţia
impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără
permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se afla cauza şi de a se
supune unor restricţii stabilite de acesta.
Măsura se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de
judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară şi de instanţa
de judecată, în cursul judecăţii.
Soluţia adoptată se dispune, printr-o încheiere motivată, iar în situaţia respingerii
propunerii motivate a procurorului, el va putea dispune fie controlul judiciar propriu-zis, fie
controlul judiciar pe cauţiune.
Măsura arestului la domiciliu, luată în cursul urmăririi penale, se dispune pentru o
perioadă ce nu poate depăşi 30 de zile. In cursul urmăririi penale, indiferent de numărul de
prelungiri nu poate fi depăşită durata maximă de 180 de zile, la expirarea căreia măsura va
înceta de drept.
Arestarea preventivă este cea mai grea măsură dispusă din categoria măsurilor
preventive. Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura
de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul
judecăţii.
Propunerea motivata, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care
face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului
si este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau numit din
oficiu. Inainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi
aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie,
atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Participarea procurorului
este obligatorie.
Judecatorul de drepturi si libertati, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a
inculpatului, prin încheiere motivată pentru cel mult 30 de zile. Măsura fi pusă în executare
prin intermediul mandatului de arestare preventivă.
Executarea mandatului de arestare preventivă se face de către organele Ministerului
Afacerilor Interne.
Propunerea de prelungire a arestarii preventive împreună cu dosarul cauzei se
depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei
arestării preventive.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de
prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii.
Durata totala a arestarii preventive a inculpatului în cursul urmaririi penale nu
poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. In cursul judecăţii
cauzei în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un
termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege
pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. In toate cazurile, durata
arestării preventive, în primă instanţă, nu poate depăşi 5 ani.
 ÎNCETAREA DE DREPT, REVOCAREA ȘI ÎNLOCUIREA MĂSURILOR
PREVENTIVE
Măsurile preventive încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa
de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la
aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei
sub supraveghere, chiar nedefinitivă;
c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;
Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept:
a) în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la implinirea duratei
maxime prevăzute de lege;
b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de
condamnare.
Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul, judecătorul
de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată în faţa căreia
se află cauza constată, prin ordonanţă sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea
administraţiei locului de deţinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul
celui reţinut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reţinut ori
arestat în altă cauză.
Revocarea măsurilor preventive se dispune la cerere sau din oficiu de către organul
judiciar care a dispus-o sau de către organul judiciar căruia i-ar reveni competenţa de a lua
măsura respectivă la momentul soluţionării cererii de revocare.
In faza de urmărire penală procurorul poate revoca măsura reţinerii dispusă de către
organele de cercetare penală, iar prim procurorul parchetului sau procurorul ierarhic superior
poate să dispună revocarea măsurii preventive luate de către procuror.
In faza de cameră preliminară, asupra revocării măsurilor preventive, indiferent în ce
fază au fost dispuse, se va pronunţa judecătorul de cameră preliminară.
In faza de judecată, revocarea măsurilor preventive revine în competenţa completului
de judecată, fie cel de la prima instanţă, fie cel de la instanţa de apel.
Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă
mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în
urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se
apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă. Inlocuirea se poate realiza în
ambele sensuri, de la o măsură mai blândă la una mai aspră sau de la cea mai aspră la una mai
blândă.
 APLICAREA PROVIZORIE A MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ CU
CARACTER MEDICAL
Obligarea provizorie la tratament medical. Măsurile de siguranţă cu caracter
medical aplicate suspectului sau inculpatului sunt măsuri procesuale care au ca scop
înlăturarea pericolului pentru el însuşi sau pentru societate. Cele două măsuri de siguranţă cu
caracter medical sunt: obligarea provizorie la tratament medical si internarea medicala
provizorie.
Propunerea procurorului va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte
necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical. După primirea propunerii
judecătorul sesizat fixează termen de soluţionare, în cel mult 5 zile şi dispune citarea
suspectului sau inculpatului.
Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după
audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului
este obligatorie.
Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii
obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta,
care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Judecătorul se pronunţă
asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare.
Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.
Internarea medicală provizorie reprezintă cea de-a doua măsură procesuală, cu
caracter de siguranţă, este o măsură procesuală privativă de libertate care poate fi dispusă de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de
judecată.
Măsura constă în internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care
este bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este
necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică.
Propunerea va fi însoţită de acte medicale concludente sau de expertiza medico-legală
psihiatrică. Judecătorul sesizat fixează de îndată termen de soluţionare a propunerii şi dispune
aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului.
Soluţionarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau inculpatului, dacă
starea sa de sănătate o permite, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
Judecătorul se pronunţă de îndată asupra propunerii, printr-o încheiere care poate fi
contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de
siguranţă.
Măsura internării medicale provizorii poate fi ridicată dacă a intervenit însănătoşirea
suspectului sau inculpatului sau starea de sănătate a acestuia s-a ameliorat. Această măsură
poate fi înlocuită cu obligarea provizorie la tratament medical atunci când starea de sănătate
psihică a suspectului sau inculpatului impune aplicarea unui tratament.
 MĂSURILE ASIGURATORII, RESTITUIREA LUCRURILOR ȘI
RESTABILIREA SITUAȚIEI ANTERIOR SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII
Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri, mobile sau imobile,
care aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente în scopul confiscării
speciale, a confiscării extinse, a executării pedepsei amenzii ori a cheltuielilor judiciare şi
acoperirii despăgubirilor civile. Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii nu
mai pot fi înstrăinate, iar cel care are dreptul de proprietate pierde acest drept.
Procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau
la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua
măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita
ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face
obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea
executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin
infracţiune.
Luarea măsurilor asigurătorii este facultativă, acestea putând fi luate din oficiu sau
cerute de către partea civilă si durează pe tot parcursul procesului penal, dacă nu se dispune
revocarea acestora.
Procedura sechestrului. Organul care procedează la aplicarea sechestrului este
obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la
evaluatori sau experţi. Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.
Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor perisabile, precum şi sumele de bani
ridicate se consemnează, după caz, pe numele suspectului sau inculpatului ori al persoanei
responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a dispus instituirea sechestrului,
căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea
banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se
numi un custode. Toate cheltuielile făcute pentru desfăşurarea acestor operaţiuni fac parte din
categoria cheltuielilor judiciare.
In cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive,
procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată
valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când
există acordul acestuia.
In cursul judecatii, instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, a
uneia dintre părţi sau a custodelui, poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile
sechestrate.
Procedura înfiinţării popririi. Organul judiciar care înfiinţează poprirea acţioneaza
în numele creditorului popritor, iar debitorul poprit fiind suspectul, inculpatul sau partea
responsabilă civilmente.
Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
Restituirea lucrurilor. Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în
procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că
lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le
păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din
posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri.
Măsura restituirii lucrurilor este o procedură care poate fi luată de către procuror,
prin ordonanţă, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată, prin încheiere. Impotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară
ori a celei pronunţate de instanţă nu există cale de atac.
 Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii este o măsură care poate fi
dispusă înainte de soluţionarea procesului penal însă, spre deosebire de restituirea lucrurilor,
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii se poate dispune doar în cursul judecăţii,
de instanţa de judecată, care poate lua măsura la cerere sau din oficiu, printr-o încheiere.
ACTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE COMUNE
CITAREA ȘI MANDATUL DE ADUCERE
Citaţia şi procedura de citare. Asigurarea prezenţei participanţilor la desfăşurarea
tuturor activităţilor din cadrul procesului penal se realizează prin intermediul actelor
procesuale şi actelor procedurale.
Actul procesual este definit ca fiind instrumentul juridic, prin care organele judiciare
şi subiecţii procesuali îşi exercită drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege.
Manifestările de voinţă ale organelor judiciare sunt: punerea în mişcare a acţiunii
penale, dispoziţia de trimiterea în judecată prin rechizitoriu dată de către procuror, dispoziţia
de începere a judecăţii dată de către judecătorul de cameră preliminară, pronunţarea hotărârii
judecătoreşti de către completul de judecată.
Actele de dispoziţie ale altor participanţi sunt: introducerea plângerii prealabile,
declararea căii de atac etc.
Actul procedural este un act prin intermediul căruia se îndeplineşte o măsură
procesuală ori se consemnează conţinutul unui act ori a unei măsuri procesuale.
Actele procesuale şi cele procedurale au fost împărţite în mai multe categorii: după
obligativitatea efectuării lor: acte procesuale şi procedurale, imperative sau obligatorii şi
facultative; după subiecţii procesuali care le efectuează: oficiale şi neoficiale; după forma
lor: acte materiale, acte orale şi acte scrise.
Citatia este actul procedural prin care este îndeplinit actul procesual de manifestare a
voinţei exprimată de către organele judiciare, în scopul asigurării prezenţei subiecţilor
procesuali principali, a părţilor şi a altor participanţi la procesul penal.
Organul judiciar poate comunica şi oral persoanei prezente termenul următor,
aducându-i la cunoştinţă consecinţele neprezentării. In cursul urmăririi penale, aducerea la
cunoştinţă a termenului se menţionează într-un proces-verbal, care se semnează de către
persoana astfel citată.
Citaţia transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridică şi
denumirea infracţiunii de care este acuzat, atenţionarea că, în caz de neprezentare, poate fi
adus cu mandat de aducere. In cazul celorlalţi participanţi, organul judiciar va preciza că
sancţiunea este amenda judiciară.
Mandatul de aducere. Dacă persoana chemată să participe la procesul penal, prin
intermediul citaţiei, nu s-a prezentat în mod nejustificat, iar ascultarea acesteia este necesară,
sau dacă persoana se sustrage de la primirea citaţiei, aceasta poate adusă în baza unui mandat
de aducere. Este emis de către organul în faţa căruia se află dosarul penal, în faza de urmărire
penală fiind emis de către procuror sau de către organele de cercetare penală, iar în faza de
judecată de către instanţa de judecată.
Cererea formulată de procuror se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea
părţilor, iar în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi o apreciază ca fiind întemeiată,
dispune, motivat, admiterea acesteia şi încuviinţarea aducerii persoanei solicitate, emiţând, de
îndată, mandatul de aducere.
Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai pe durata
impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de
cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora.
Actul procesual prin care se dispune emiterea mandatului de aducere este ordonanţa
organului de urmărire penală sau încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului
de cameră preliminară sau a instanţei de judecată.
 executarea mandatului de aducere, se realizează prin organele de cercetare penală ale
poliţiei judiciare şi organele de ordine publică. In cazul în care persoana indicată în mandat
refuză să însoţească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă
prin constrângere.
 TERMENELE: sunt intervale de timp, pe ore, zile, luni sau ani, în interiorul cărora
sau după trecerea cărora, organele judiciare sau părţile pot să exercite un drept procesual.
Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste
termen.
Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea
acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.
La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care
începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.
Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei
corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an.
Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în
ultima zi a acelei luni.
Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează.
In calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de
drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata
acestuia.
 NULITĂȚILE: sunt sancţiuni procedurale, care iau naştere ca urmare a unei
vătămări procesuale produsă prin efectuarea unui act, în condiţii nelegale.
Ca atare, nulităţile pot fi îndreptate atât împotriva actelor procesuale, cât şi împotriva
actelor procedurale. După efectele pe care le produc, nulităţile pot fi absolute sau relative.
Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.
Incălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată,
competenţa materială şi personală, publicitatea şedinţei de judecată şi participarea
procurorului pot fi invocate în orice stare a procesului.
Incălcarea dispoziţiilor legale privind prezenţa suspectului sau inculpatului, când
participarea sa este obligatorie ori asistarea acestuia şi a celorlalte părţi de avocat, când
aceasta este obligatorie, trebuie invocate.
Nulitatea relativă atrage anularea actului numai când prin nerespectarea cerinţei
legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu
poate fi în lăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
Poate fi invocată de: procuror, suspect, persoana vătămată, inculpat, celelalte părţi,
atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate.
Se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu până la
închiderea procedurii de cameră preliminară, la primul termen de judecată sau la următorul
termen de judecată după ce a intervenit încălcarea normei legale.

AMENDA JUDICIARĂ: este o sancţiune cu caracter procesual. Poate fi aplicată de

oricare dintre organele judiciare. Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de
stat.
Dreptul persoanei amendate de a solicita anularea sau reducerea amenzii nu înlătură
dreptul acesteia de a face apel împotriva hotărârii instanţei care a judecat cauza, atâta vreme
cât legea prevede că apelul poate fi îndreptat nu numai împotriva hotărârii instanţei, ci şi
împotriva unei încheieri, în cazul acesta încheierea prin care instanţa a aplicat.
DREPT PROCESUAL PENAL
–
PARTE SPECIALĂ
 URMĂRIREA PENALĂ
DISPOZIȚII GENERALE
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi are rolul de a pregăti şi
asigura buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată.
Competenţa revine organelor de urmărire penală: procurorul şi organele de cercetare
penală.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea persoanelor şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru
a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.
Procurorul dispune prin ordonanță asupra actelor sau măsurilor procesuale şi
soluţionează cauza prin ordonanţă.
Păstrarea unor acte de urmărire.
Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată,
autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror.
În cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară ori alte autorităţi prevăzute de lege va înainta copii
numerotate şi certificate de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu
cererea sau propunerea formulată.
Organul de urmărire păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi.
 SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
Principalele moduri de sesizare sunt plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.
Când punerea în mişcare se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate acţ.
penală nu poate fi pusă în mişcare în lipsa acestora.
Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la
o vătămare ce i s-a cauzat. Se poate face personal sau prin mandatar, de către unul dintre soţi
pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi.
Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de
reprezentantul său legal.
Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă.
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează
actele persoanei vătămate, sesizarea se face din oficiu. Plângerea poate fi făcută în scris sau
oral.
Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă, organului judiciar
competent.
Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre
săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul se poate face numai personal.
Orice persoană cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei
publice sau în cadrul altor autorităţi publice, precum şi orice persoană cu atribuţii de control,
care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, sunt obligate să sesizeze de îndată organul de
urmărire penală şi să ia măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte
mijloace de probă să nu dispară.
Sesizarea din oficiu. Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că
s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289 şi încheie un
proces-verbal în acest sens.
Constatarea infracţiunii flagrante. Este flagrantă infracţiunea descoperită în
momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. În cazul infracţiunii flagrante, organele de
ordine publică şi siguranţă naţională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate
aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează organului de urmărire
penală împreună cu obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii.
Examinarea sesizării. La primirea sesizării, organul de urmărire penală își verifică
competenţei, iar în cazul constatării necompetenței, înaintează procurorului cauza, împreună
cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent. Când nu sunt îndeplinite condiţiile
de formă ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă
petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc. Când sesizarea îndeplineşte condiţiile
legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de
împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1), organele de cercetare
penală înaintează procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare. În cazul în care
procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanţă, clasarea.
Efectuarea de verificări prealabile se face ori de câte ori este necesar pentru
începerea urmăririi penale, de către organul de urmărire penală.
 CONDUCEREA ȘI SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂȚII ORGANELOR DE
CERCETARE PENALĂ DE CĂTRE PROCUROR
Obiectul și modalităţile de exercitare a supravegherii. Procurorul supraveghează
activitatea organelor de cercetare penală și veghează ca actele de urmărire să fie efectuate cu
respectarea dispoziţiilor legale. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de
cercetare sau să îl efectueze personal. Procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de
la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele,
materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Procurorul poate
reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.
Trimiterea la organul competent. Când procurorul constată că urmărirea penală nu
se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie
făcută de organul competent. Când procurorul constată că există vreunul dintre cazurile
prevăzute la art. 43 (concurs de infracțiuni, sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracțiune), dispune reunirea cauzelor, trimiţând ulterior cauza organului competent.
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul. Procurorul poate să
dispună ca într-o cauză urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de cercetare decât cel
sesizat. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune
de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe
baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza.
Dispoziţiile date de procuror. Procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea
oricărui act de urmărire penală de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de
organele de cercetare penală speciale, după caz. Dispoziţiile sunt obligatorii şi prioritare
pentru organul de cercetare.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de
cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de
cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice
procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru abaterile
judiciare, ori poate solicita retragerea avizului.
Infirmarea actelor procesuale sau procedurale. Când procurorul constată că un act
sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea
dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea
persoanei interesate.
 EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE
Începerea urmăririi penale. Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute
şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale,
organul de urmărire dispune începerea urmăririi cu privire la faptă prin ordonanţă. Când din
datele şi probele existente rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta
pentru care s-a început urmărirea, procurorul dispune ca urmărirea să se efectueze în
continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.
Obligaţiile organelor de urmărire: să caute şi să strângă date ori informaţii cu
privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor; să ia măsuri pentru limitarea
consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probe și să efectueze acte de cercetare
care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa.
După începerea urmăririi, organele de cercetare strâng şi administrează probele, atât
în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului.
Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor
mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate
ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, formulează propuneri motivate. Referatul este trimis procurorului
împreună cu dosarul cauzei. Organul de urmărire este obligat să strângă probele necesare
pentru identificarea bunurilor şi valorilor supuse confiscării speciale şi confiscării extinse.
Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima
sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică, drepturile
procesuale, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Atunci când există riscul ca un martor
să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi
libertăţi în vederea audierii anticipate a martorului. Dacă acesta apreciază cererea întemeiată,
stabileşte data şi locul audierii, se citeaza părţile şi subiecţii procesuali principali. Participarea
procurorului este obligatorie.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de procuror, prin ordonanţă, în cursul
urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit
o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1).
Punerea în mişcare a acţiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de
urmărire care îl cheamă pentru a-l audia. La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a
ordonanţei. Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea
inculpatului. Organul de urmărire continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat atunci când
acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut.
Dispoziţii privind luarea unor măsuri faţă de făptuitor. În cazul infracţiunii
flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor. Dacă făptuitorul a fost prins,
persoana care l-a reţinut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum
şi cu obiectele şi înscrisurile ridicate, organelor de urmărire, care întocmesc un proces-verbal.
Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice. În cazul în care,
după începerea urmăririi, organul de urmărire constată fapte noi, date cu privire la participarea
unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei,
dispune extinderea urmăririi ori schimbarea încadrării juridice. Organul de cercetare este
obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea
în mişcare a acţiunii penale. Organul judiciar este obligat să îl informeze pe suspect despre
faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.
În cazul în care extinderea s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de
urmărire are obligaţia să aducă la cunoștință acestor persoane calitatea de suspect. Procurorul
sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu poate dispune
extinderea acţiunii penale cu privire la aspectele noi.
 REZOLVAREA CAUZELOR ȘI SESIZAREA INSTANȚEI
Rezolvarea cauzelor. Când urmărirea penală este completă şi există probele necesare
şi legal administrate, procurorul:
a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire
penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal;
b) emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.
Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea şi
cuprinde menţiuni privitoare la fapta şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de
probă, cheltuielile judiciare, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni
necesare pentru soluţionarea cauzei.
Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul
parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar
când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost
întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta,
verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.
În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei
arestării preventive.
În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă,
cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate. Procurorul întocmeşte un
singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi
suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată. Rechizitoriul însoţit
de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului se trimit
instanţei competente să judece cauza în fond. Când procurorul dispune trimiterea în
judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare, menţinere,
revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii. Dacă
apreciază că faţă de inculpat este necesară luarea unei măsuri de siguranţă cu caracter
medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei măsuri.
 RELUAREA URMĂRIRII PENALE
Urmărirea penală este reluată în caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare;
b) restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
c) redeschidere a urmăririi penale.
Reluarea urmăririi nu poate avea loc dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea
în mişcare a acţiunii sau continuarea procesului penal.
Reluarea urmăririi penale după suspendare are loc când se constată de procuror ori
de organul de cercetare, că a încetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de
cercetare care constată că a încetarea cauzei înaintează dosarul procurorului pentru a dispune
asupra reluării.
Reluarea urmăririi penale în caz de restituire. Urmărirea este reluată atunci când
judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei. În cazul în care rechizitoriul
este neregulamentar întocmit, reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori
procurorul ierarhic superior. Prin ordonanţa de reluare a urmăririi penale se vor menţiona şi
actele ce urmează a fi efectuate. În cazurile de restituire procurorul efectuează urmărirea
penală ori, după caz, trimite cauza la organul de cercetare, dispunând prin ordonanţă actele de
urmărire ce urmează a fi efectuate.
Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale. Dacă procurorul ierarhic
superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se
întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.
În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi procurorul revocă ordonanţa şi
dispune redeschiderea urmăririi penale. Când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a
îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea
urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de
cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Încheierea
judecătorului de cameră preliminară este definitivă. În cazul în care s-a dispus clasarea sau
renunţarea la urmărirea penală, redeschiderea urmăririi penale are loc şi atunci când
judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei şi a trimis cauza la
procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispoziţiile judecătorului de cameră
preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.
 PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ȘI ACTELOR DE URMĂRIRE
PENALĂ
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel
de plângere. Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului.
Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală,
dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
Plângerea se adresează procurorului şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de
cercetare penală. Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare, acesta este obligat ca
în termen de 48 ore de la primire să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale,
atunci când acestea sunt necesare. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de
cel mult 20 zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un
exemplar al ordonanţei.
Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolvă de prim-procurorul parchetului
sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de
procurorul şef de secţie al parchetului.
Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată.
Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală,
dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de
zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni,
potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut, dreptul de a face plângere
poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată
plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară. După
înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de
cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului
judiciar competent.
Judecătorul stabileşte termenul de soluţionare, care este comunicat procurorului şi
părţilor. Petentului i se va comunica termenul de soluţionare. Persoana care a avut în cauză
calitatea de inculpat poate formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea
administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.
În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale: a) respinge
plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea,
desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a
completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a
completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de
clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut
plângerea.
În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale: 1. respinge
plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a
efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate şi: a) respinge plângerea ca
nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite cauza la procuror pentru
a completa urmărirea; c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea
judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă
în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul
spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de
clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut
plângerea.
 În 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi inculpatul pot face, contestaţie cu
privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a
efectuării urmăririi penale.
Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre
soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când
instanţa sesizată cu plângere este ÎCCJ, completului competent potrivit legii, care se pronunţă
prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a inculpatului, putând dispune una
dintre următoarele soluţii: a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, ca nefondată şi
menţine dispoziţia de începere a judecăţii; b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi
rejudecă plângerea dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a
efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate.
Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
 JUDECATA
Dispoziții generale
Instanța soluționează cauza cu garantarea respectării drepturilor.
Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi
penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute şi dacă
instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă.
Judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice, judecata se poate
desfăşura în alt loc.
Judecata cauzei se face în faţa instanţei şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi
în contradictoriu. Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile procurorului, ale părţilor
sau ale celorlalţi subiecţi procesuali şi excepţiile ridicate de aceştia sau din oficiu şi să se
pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.
Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Şedinţa
desfăşurată în camera de consiliu nu este publică. Nu pot asista la şedinţa de judecată minorii
sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au calitatea de părţi sau martori.
Instanţa poate să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor. Declararea şedinţei
nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente, a persoanei vătămate şi
a procurorului. În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât cei
autorizați de instanţă. Persoanele care participă la şedinţa nepublică au obligaţia de a păstra
confidenţialitatea.
Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi
procedura este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi
reprezentanţii legali se citează din oficiu de către instanţă. Partea sau alt subiect procesual
principal prezent personal, prin reprezentant sau prin apărător ales la un termen nu mai sunt
citaţi pentru termenele ulterioare. Militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen.
Pentru primul termen, persoana vătămată se citează cu menţiunea că se poate constitui
parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Neprezentarea persoanei vătămate şi a
părţilor citate nu împiedică judecarea. Pe tot parcursul judecăţii, aceștia pot solicita, oral sau
în scris, ca judecata să se desfăşoare în lipsă, ele nemaifiind citate ulterior.
Compunerea instanţei.
Instanţa judecă în complet, a cărui compunere este cea prevăzută de lege și trebuie să
rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se
poate schimba până la începerea dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare în
compunere atrage reluarea dezbaterilor.
Judecata de urgenţă în cauzele cu arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la
domiciliu se face de urgenţă şi cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile.
Asigurarea apărării.
Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au dreptul să ia
cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii. Când persoana vătămată sau una dintre
părţi se află în stare de deţinere, preşedintele completului ia măsuri ca aceasta să îşi poată
exercita drepturile şi să își poată lua un avocat. În cursul judecăţii, are dreptul la un singur
termen pentru angajarea unui avocat şi pentru pregătirea apărării. Când nu mai beneficiază de
asistenţa juridică a acestuia, instanţa poate acorda un alt termen.
Atribuţiile preşedintelui completului.
Preşedintele completului conduce şedinţa şi decide asupra cererilor formulate de
procuror, persoana vătămată şi de părţi. În cursul judecăţii, preşedintele, după consultarea
celorlalţi membri ai completului, poate respinge întrebările formulate de părţi, persoana
vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile soluţionării cauzei.
Dispoziţiile sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente.
Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi.
Preşedintele completului anunţă cauza a cărei judecare este la rând, face apelul părţilor
şi al celorlalte persoane citate şi constată prezența. În cazul celor care lipsesc verifică dacă le-
a fost înmânată citaţia şi dacă şi-au justificat absenţa. Părţile şi persoana vătămată se pot
prezenta şi participa chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele având
îndatorirea să stabilească identitatea acestora.
Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei.
Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua
măsurile necesare în acest scop. Acesta poate limita accesul publicului. Părţile şi persoanele
care asistă sau participă sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei. Când o parte sau oricare
altă persoană tulbură şedinţa, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, ori dispune
îndepărtarea din sală. Partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de
începerea dezbaterilor.
Constatarea infracţiunilor de audienţă.
Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele
constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite procurorului
competent. În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea
penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat.
Pregătirea şedinţei de judecată.
Preşedintele completului ia din timp toate măsurile pentru ca la termenul de judecată
fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare. Când asistenţa juridică este obligatorie, acesta va
lua măsuri pentru desemnarea avocatului din oficiu. În cazul persoanelor juridice, verifică
dacă acestea şi-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar, desemnează unui reprezentant,
din rândul practicienilor în insolvenţă. De asemenea, preşedintele verifică îndeplinirea
dispoziţiilor privind citarea şi, după caz, procedează la completarea ori refacerea acestora.
Preşedintele completului se îngrijeşte ca lista cauzelor să fie întocmită şi afişată la instanţă, cu
24 de ore înaintea termenului de judecată. La întocmire se ţine seama de data intrării cauzelor
la instanţă, cauzelor cu deţinuţi sau arestaţi la domiciliu au întâietate.
Instanţa se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea,
revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie. În cursul judecăţii,
procurorul formulează cereri, ridică excepţii şi pune concluzii. Cererile şi concluziile
procurorului trebuie să fie motivate. Când apreciază că există vreuna dintre cauzele care
împiedică exercitarea acţiunii penale, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de
încetare a procesului penal.
Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia.
Judecata are loc în prezenţa inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în detenție la
judecată este obligatorie. Judecata poate avea loc în lipsa lui dacă acesta este dispărut, se
sustrage ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare sau când
lipseşte în mod nejustificat. Pe tot parcursul judecăţii, el poate cere, în scris, să fie judecat în
lipsă, fiind reprezentat de avocat sau din oficiu. Dacă este necesară prezenţa inculpatului,
instanţa poate dispune aducerea acestuia cu mandat.
Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate de avocat și pot
formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. Persoana vătămată poate fi reprezentată de
avocat și poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în latura penală a cauzei.
Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat şi pot formula
cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la măsura confiscării.
Suspendarea judecăţii.
 Când o expertiză medico-legală constată că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl
împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea judecăţii până
când starea sănătăţii îi va permite participarea la judecată. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar
suspendarea priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune
suspendarea întregii cauze. Suspendarea se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de
mediere.
Încheierea poate fi atacată separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în 24
ore de la pronunţare, pentru procuror, părţile şi persoana vătămată prezente, şi de la
comunicare, pentru părţile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestaţia se depune la
instanţa care a pronunţat încheierea şi se înaintează, împreună cu dosarul, instanţei ierarhic
superioare, în 48 de ore de la înregistrare. Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în 3
zile de la primirea dosarului.
Procesul penal se reia din oficiu când inculpatul poate participa la judecată sau la
încheierea procedurii de mediere. Instanţa este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu
de 3 luni, dacă mai subzistă cauza suspendării.
Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă.
În cazul în care se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză
penală, instanţa pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată,
suspendarea judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra
cererii de extrădare. Încheierea instanţei este supusă contestaţiei în 24 ore de la pronunţare,
pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă, la instanţa ierarhic superioară. Dacă
se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauză cu mai mulţi inculpaţi, instanţa poate
dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei.
Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează,
împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în 48 ore de la înregistrare.
Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în şedinţă publică, cu participarea
procurorului şi cu citarea persoanei vătămate şi a părţilor. Contestaţia se judecă în 5 zile de la
primirea dosarului, fără participarea procurorului şi a părţilor.
Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio.
În cursul şedinţei de judecată grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului.
Procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. După terminarea
şedinţei, participanţii primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului și pot fi
contestate cel mai târziu la termenul următor.
Felul hotărârilor.
Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se
dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Hotărârea prin care instanţa se
pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului în interesul legii se numeşte
decizie.Toate celelalte hotărâri pronunţate de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri.
Încheierea se întocmeşte de grefier în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea
şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier. Când hotărârea
se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte încheierea.
 JUDECATA ÎN PRIMA INSTANȚĂ
Obiectul judecăţii: Judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de
sesizare.
Verificările privitoare la inculpat: La termenul de judecată, după strigarea cauzei şi
apelul părţilor, preşedintele verifică identitatea inculpatului. În cazul inculpatului pers
juridică, verifică denumirea, sediul social şi sediile secundare, codul unic de identificare,
identitatea şi calitatea persoanelor abilitate să îl reprezinte.
Măsurile premergătoare privind martorii, experţii şi interpreţii: După apelul
martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsească sala
de şedinţă. Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi
sau nu au primit citaţie, însă numai după verificarea identitații.
Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri: La primul termen la care
procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele
dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau să facă
o prezentare a acestuia. Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea, îl înştiinţează
cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor,
persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul
cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Preşedintele încunoştinţează partea
civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate
în faza urmăririi penale care au fost excluse şi pune în vedere persoanei vătămate că se poate
constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.
Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se
readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot
cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune din
oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului.
Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii: Dacă inculpatul solicită ca judecata să
aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmării penale și a înscrisurilor
prezentate de părți atunci când infracțiunea nu vizează o pedeapsă cu detențiunea pe viață,
instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale
celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii. Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi
persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri. Dacă respinge cererea,
instanţa dispune administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare
a cauzei.
Ordinea cercetării judecătoreşti: Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti
când cauza se află în stare de judecată. După audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a
părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor
încuviinţate. Administrarea de probe din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării
judecătoreşti.
Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii: În cazurile în care
acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, instanţa
administrează proba cu înscrisurile încuviinţate. Dacă în cursul cercetării judecătoreşti
administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanţa,
după ce ascultă procurorul, persoana vătămată şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu
mai fie administrată. Pentru prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur
termen.
Audierea inculpatului: Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta, apoi i se
pot pune întrebări de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente, ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui
audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot pune întrebări. Instanţa
poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei și acestea se consemnează
în încheierea de şedinţă.
Audierea coinculpaţilor: Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se
face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. Când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate
dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă. Declaraţiile luate
separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor. Inculpatul poate fi
din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente:
Persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii,
apoi li se pot pune întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora. Preşedintele şi
ceilalţi membri ai completului pot pune întrebări. Instanţa poate respinge întrebările care nu
sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă.
Audierea martorului şi a expertului: Dacă martorul a fost propus de către procuror,
acestuia i se pot pune întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre
părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de procuror, persoana vătămată şi de celelalte
părţi. Preşedintele şi ceilalţi membri pot adresa întrebări martorului. Instanţa poate respinge
întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în
încheiere.
Declaraţiile şi răspunsurile inculpaţilor, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în
cauză se consemnează în scris iar întrebările respinse urmând a fi consemnate în încheierea
de şedinţă.
Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor: Procurorul,
persoana vătămată şi părţile pot renunţa la probele pe care le-au propus. Instanţa poate
dispune ca proba să nu mai fie administrată, dacă apreciază că nu mai este necesar. Dacă în
cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu
mai este posibilă, instanţa, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată şi părţile, poate
dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.
Când în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa, la cerere
sau din oficiu, dispune aducerea şi prezentarea acestora, dacă este posibil. Dacă din cercetarea
judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară
administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie
amânarea ei pentru administrarea probelor.
Schimbarea încadrării juridice: Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea
dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în
discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei
mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. Dacă noua încadrare juridică
vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere
prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa
continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.
Terminarea cercetării judecătoreşti: Înainte de a declara terminată cercetarea
judecătorească, preşedintele întreabă procurorul, persoana vătămată şi părţile dacă mai au de
dat explicaţii, de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. Dacă nu s-au
formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat completările
cerute, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească.
După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în
următoarea ordine: procurorului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile
civilmente şi inculpatului. Preşedintele poate da cuvântul şi în replică. Durata concluziilor
procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi avocaţilor poate fi limitată. Preşedintele are
dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei
ce se judecă. Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi
mai mare de 3 zile.
Înainte de a încheia dezbaterile, preşedintele dă ultimul cuvânt inculpatului
personal. În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări. Dacă
inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa
dispune reluarea cercetării judecătoreşti.
Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.
Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost
cerute de instanţă.
 APELUL
Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.
Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când,
pot fi atacate separat cu apel. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi
împotriva încheierilor.
Persoanele care pot face apel sunt: procuror, inculpat, parte civilă, parte responsabilă
civilmente, persoana vătămată, martor, expert, intgerpret, avocat. Pentru acestea apelul poate
fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către
soţul acestuia.
Termenul de apel este de 10 zile:
- pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, de la comunicarea copiei minutei.
- martor, expert, interpret şi avocat, după pronunţarea încheierii prin care s-au dispus
cheltuiele judiciare, indemnizaţiile şi amenzile judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la
pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.
- pentru persoană fizică/juridică termenul curge de la data la care acestea au aflat despre actul
sau măsura care a provocat vătămarea.
Repunerea în termen: Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege
este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost
determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult
10 zile de la încetarea acesteia. Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate
suspenda executarea hotărârii atacate.
Apelul se declară prin cerere scrisă: Pentru persoana care nu poate să semneze,
cererea va fi atestată de un grefier sau de avocat. Cererea de apel nesemnată ori neatestată
poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată.
Apelul se motivează în scris și se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Persoana care
se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere.
După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului,
părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de atac. Renunţarea
sau revenirea poate să fie făcută personal sau prin mandatar special. Până la închiderea
dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul
declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă
partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-
verbal de către administraţia locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel. Inculpatul minor nu poate
retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. Apelul declarat de procuror
poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Apelul declarat de procuror şi retras poate fi
însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat
Efectul suspensiv al apelului: Apelul declarat în termen este suspensiv de executare,
atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, în afară de cazul când legea dispune
altfel.
Efectul devolutiv al apelului: Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care
l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe
care apelantul o are în proces.
Neagravarea situaţiei în propriul apel: Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate
crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Apelul declarat de procuror în favoarea
unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.
Efectul extensiv al apelului: Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu
privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
 Judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate. Judecarea
apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de
deţinere. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa de apel ascultă inculpatul și poate
readministra probele de la prima instanţă şi poate administra probe noi Când apelul este în
stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe
urmă procurorului. Procurorul şi părţile au dreptul la replică. Inculpatului i se acordă ultimul
cuvânt. Instanţa verifică hotărârea atacată și în vederea soluţionării apelului.Apelul împotriva
încheierilor care, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor,
care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel ori instanţa
apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică.
Soluţiile la judecata în apel.
1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată: dacă apelul este tardiv sau
inadmisibil; dacă este nefondat;
2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre;
b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre
a fost desfiinţată.
Chestiunile complementare: Instanţa, deliberând asupra apelului, aplică dispoziţiile
privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile
asigurătorii, cheltuielile judiciare. De asemenea, verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de
către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării
preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale.
Desfiinţarea hotărârii: În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se
desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului.
Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea
ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei. În
caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine măsura arestării preventive.
Conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea acesteia: Decizia instanţei de
apel trebuie să cuprindă în partea introductivă următoarele menţiunile
a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; d) numele şi prenumele
părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la
judecată, precum şi ale celor care au lipsit; e) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în
judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta;
f) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii; g) cererile de orice
natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi de ceilalţi participanţi la
proces;
h) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor;
,iar în expunere temeiurile care au dus, la respingerea sau admiterea apelului, precum
şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre aceste soluţii. Dispozitivul cuprinde
soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut
în şedinţă publică.
Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor
referitoare la conţinutul sentinţei. În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv
sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din
pedeapsă. Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi
administraţiei locului de deţinere.
Limitele rejudecării: Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii
instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea
apelului. Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea
inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată
de prima instanţă. Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în
limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.
CONTESTAȚIA
Declararea şi soluţionarea contestaţiei.
Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede
expres. Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali, precum şi persoanele ale căror
interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare
pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane.
Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează
până la termenul stabilit pentru soluţionare.
La soluţionarea contestaţiei încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o
măsură mai puţin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată
ori se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate.
Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de
către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz,
de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al ÎCCJ, în
şedinţă publică, cu participarea procurorului.
La soluţionare se citează persoana care a făcut contestaţia, precum şi subiecţii
procesuali la care hotărârea atacată se referă.
Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac,
putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul
sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
privind citarea.
 CĂI EXTRAORDINARE DE ATAC
Sunt: Contestaţia în anulare, Recursul în casaţie, Revizuirea și Redeschiderea
procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
1. Contestaţia în anulare - Cazurile de contestaţie în anulare.
Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie: a) când judecata în
apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în
imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; b) când
inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului
penal; c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat
un caz de incompatibilitate; e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a
inculpatului, când aceasta era obligatorie; f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când
asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată nu a
fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa nu a procedat la
audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei
persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau
de către procuror.
Termenul de introducere a contestaţiei este de 10 zile de la data când persoana
împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.
Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei
anulare se cere. Contestaţia în anulare pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru
judecat se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile
procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Instanţa examinează
admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Instanţa, constată
dacă cererea a fost făcută în termenul prevăzut de lege, că este motivată şi că s-au depus
dovezi, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Procedura de judecare. La termenul fixat instanţa, ascultând părţile şi concluziile
procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei
anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea
apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare.
În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat,
judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat
ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia
întemeiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea
parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.
Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului,
când acesta se află în stare de deţinere. Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă
apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
2. Recursul în casaţie: urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate. Pot fi atacate cu recurs în
casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin
care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: a) hotărârile pronunţate după rejudecarea
cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire; b) hotărârile de respingere a cererii de
redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă; c) hotărârile pronunţate în materia
executării pedepselor şi a reabilitării; d) hotărârile pronunţate în materia reabilitării; e)
soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate; f) soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării
procedurii privind recunoaşterea învinuirii; g) hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii
acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 zile
de la data comunicării deciziei instanţei de apel. Pot formula cerere de recurs în casaţie:
procurorul; inculpatul; partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul, partea civilă
şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie numai prin
intermediul unui avocat.
Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi pot
retrage recursul. Retragerea trebuie să fie făcut personal sau prin mandatar special, iar dacă
partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-
verbal de către conducerea locului de deţinere.
Decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în
casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a
fost retras.
Motivarea recursului în casaţie. Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi
va cuprinde: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii, numele, prenumele şi
domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele şi prenumele procurorului care
exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte; b) indicarea
hotărârii care se atacă; c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea
şi motivarea acestora; d) semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie şi/sau
semnătura avocatului.
La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.
Cazurile în care se poate face recurs în casaţie:
- în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau
după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei
legal competente;
- inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
- în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;
- nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului
a fost graţiată;
- s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de
copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Admisibilitatea cererii de recurs se examinează în camera de consiliu de un complet
format din un judecător. Dacă cererea de recurs nu este făcută în termenul prevăzut de lege ori
dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea. Dacă
cererea de recurs a fost retrasă, instanţa ia act de retragere, prin încheiere. În cazul în care
instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute, dispune prin încheiere admiterea
în principiu a cererii de recurs şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.
Suspendarea executării. Instanţa care admite în principiu cererea de recurs sau
completul care judecă recursul poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea
hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţii. În cazul în
care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse, completul care va judeca recursul,
din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea
executării pedepsei.
Efectul devolutiv şi limitele sale. Instanţa judecă recursul în casaţie numai cu privire
la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs în casaţie şi
numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.
Efectul extensiv şi limitele sale. Instanţa examinează cauza prin extindere şi cu
privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Procurorul, chiar după
expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă
de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai
grea.
Neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie. Instanţa, soluţionând cauza, nu
poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recursul în casaţie. În recursul în
casaţie declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs în casaţie nu poate
agrava situaţia acesteia.
Judecarea recursului în casaţie admis în principiu se face cu citarea părţilor.
Participarea procurorului la judecarea recursului în casaţie este obligatorie.
Judecarea recursului în casaţie. Preşedintele completului dă cuvântul recurentului,
apoi intimatului şi procurorului. Dacă între recursurile în casaţie declarate se află şi recursul
procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire
la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra
tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând
exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Instanţa, judecând recursul în casaţie, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
1. respinge recursul în casaţie, menţinând hotărârea atacată, dacă recursul în casaţie
este nefondat;
2. admite recursul în casaţie, casează hotărârea atacată, şi:
a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greşita aplicare a
legii;
b) dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanţa competentă material sau
după calitatea persoanei.
În caz de admitere a recursului în casaţie, hotărârea atacată se casează. Hotărârea
poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte
latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei. Decizia instanţei
de recurs în casaţie trebuie să cuprindă, în partea introductivă, menţiunile prevăzute la art.
402, iar în expunere, temeiurile de drept care au dus la respingerea sau admiterea recursului în
casaţie. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia pronunţată de instanţa de recurs, data
pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Când s-a dispus
rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care
procesul penal trebuie să îşi reia cursul.
Limitele judecării. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei
de recurs în casaţie, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la admiterea
recursului în casaţie. Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau
persoane, instanţa se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.
Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor
cap. II sau III din titlul III al părţii speciale, care se aplică în mod corespunzător.
3. Revizuirea. Hotărârile supuse revizuirii. Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi
supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. Când o
hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru
oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi
cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea
cauzei; b) hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile
învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă influenţând
astfel soluţia pronunţată; c) un înscris care a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după
pronunţarea hotărârii, și a influenţat soluţia pronunţată în cauză; d) un membru al completului
de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o
infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri
judecătoreşti definitive nu se pot concilia; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a
fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, consecinţele continuă
să producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Dovedirea unor cazuri de revizuire. Situaţiile care constituie cazurile de revizuire se
dovedesc prin hotărârea judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra
fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de
respectivele persoane. În cazurile în care dovada nu poate fi făcută datorită existenţei unei
cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, proba cazurilor de
revizuire se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
Persoanele care pot cere revizuirea: a) părţile din proces, în limitele calităţii lor
procesuale; b) un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai
dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului.
Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.
Cererea de revizuire se adresează instanţei care a judecat cauza în prima instanţă.
Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată. La cerere se vor alătura copii de pe
înscrisuri de care cel ce a formulat cererea. În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze, într-un termen
stabilit de instanţă.
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce
pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu
excepţia cazului în care, hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată
neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, când cererea de revizuire poate fi
formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în
Monitorul Oficial al României, Partea I. Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a
celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3
luni. Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în prima
instanţă. La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii
în principiu a cererii, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei. Admisibilitatea în
principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen; a fost întocmită în
scris, este motivată; c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor
penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost
prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi
mijloacele de probă cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri
legale ce permit revizuirea;
Când sunt îndeplinite condiţiile dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii
de revizuire, iar când constată neîndeplinirea condiţiilor dispune prin sentinţă respingerea
cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
Odată cu admiterea în principiu a cererii sau ulterior acesteia, instanţa poate
suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune
respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute. Împotriva încheierii
procurorul sau persoana interesată poate formula contestaţie în termen de 48 de ore de la
pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. În cazul în care persoana
condamnată nu respectă obligaţiile stabilite, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului,
poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.
Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit
regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă. Instanţa, dacă găseşte necesar,
administrează din nou probele din cursul primei judecăţi. În cazul în care instanţa constată că
situaţia nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau s-ar putea face cu mare întârziere, dispune
efectuarea cercetărilor de către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanţă, într-un
interval ce nu poate depăşi 3 luni. După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul
material instanţei competente.
Soluţiile după rejudecare. Dacă se constată că cererea este întemeiată, instanţa
anulează hotărârea şi pronunţă o nouă hotărâre. Instanţa rejudecă cauza prin extindere şi cu
privire la părţile care nu au formulat cerere de revizuire, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să
le poată crea acestora o situaţie mai grea. Instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei
anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a
cheltuielilor judiciare. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o
respinge şi dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi
reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.
Calea de atac. Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după
rejudecarea cauzei, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea.
În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va putea fi
formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Hotărârile
definitive pronunţate în cauzele în care CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării
amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre
consecinţele încălcării Convenţiei continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate.
Pot cere revizuirea: a) persoana al cărei drept a fost încălcat; b) membrii de familie ai
condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea
condamnatului; c) procurorul.
Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei
revizuire se cere, cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în M.Of. al României,
Partea I, a hotărârii definitive pronunţate de CEDO. Participarea procurorului este obligatorie.
La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Partea aflată în stare de deţinere este adusă
la judecată. Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin decizie.
Instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau
nefondată. Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea
revizuită.
4. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita
redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin
orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa. Procesul penal nu
poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie judecată în lipsă.
Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana
judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie
în apel. Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la
administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente. Cererea se
formulează în scris şi trebuie motivată.
Măsurile premergătoare. La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, se
fixează termen pentru examinarea admisibilităţii, preşedintele dispunând ataşarea dosarului
cauzei, precum şi citarea părţilor şi a subiecţilor procesuali principali interesaţi. Când
persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar într-o
altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termen şi ia măsuri pentru
desemnarea unui avocat din oficiu. Persoana privată de libertate este adusă la judecată.
 Judecarea cererii. Instanţa, ascultând concluziile procurorului, ale părţilor şi ale
subiecţilor procesuali principali, examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen;
b) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;
c) motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară
de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.
Cererea se examinează de urgenţă, iar în cazul în care persoana condamnată se află în
executarea pedepsei cu închisoarea aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere, instanţa poate
suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii şi poate dispune controlul judiciar.
Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor dispune prin încheiere admiterea cererii
de redeschidere a procesului penal, iar dacă constată neîndeplinirea condiţiilor dispune prin
sentinţă respingerea cererii. Încheierea poate fi atacată odată cu fondul. Hotărârea prin care
este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi
hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate.
Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei
procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.
 DISPOZIȚII PRIVIND ASIGURAREA UNEI PRACTICI JUDICIARE
UNITARE
1. Recursul în interesul legii: Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a
legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă
ÎCCJ, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al ÎCCJ sau
colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să
ceară ÎCCJ să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti.
Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de
drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri
judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere.
Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele ÎCCJ sau,
în lipsa acestuia, din vicepreşedintele ÎCCJ, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr
de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost
soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte
secţii. Preşedintele completului este preşedintele ÎCCJ sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele
ÎCCJ.
La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Recursul în interesul legii se susţine
în faţa completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ sau de
procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al ÎCCJ,
respectiv al curţii de apel, ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia.
Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia
se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri
de la vot.
Asupra cererii de recurs în interesul legii completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
se pronunţă prin decizie. Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la
pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în M. Of. al României, Partea I.
Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori
modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului
în care aceasta subzistă în noua reglementare.
2. Sesizarea ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept
Obiectul sesizării. Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al ÎCCJ, al curţii
de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că
există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei
respective şi asupra căreia ÎCCJ nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în
interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va
putea solicita ÎCCJ să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii
de drept cu care a fost sesizată.
Procedura de judecată. Sesizarea ÎCCJ se face de către completul de judecată după
dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Aceasta va
cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de
judecată şi al părţilor.
Prin încheierea prevăzută cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.
Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre
vicepreşedinţii ÎCCJ ori de persoana desemnată de aceştia. Sesizarea se judecă de un complet
format din preşedintele secţiei corespunzătoare a ÎCCJ sau de un judecător desemnat de acesta
şi 8 judecători din cadrul secţiei respective.
 PROCEDURI SPECIALE
ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi
procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei. Efectele acestui acord
sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior. Acordul poate fi iniţiat atât de către
procuror, cât şi de către inculpat. Limitele acordului se stabilesc prin avizul prealabil şi scris
al procurorului ierarhic superior. Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi
inculpaţi, se poate încheia un acord distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere
prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord. Inculpaţii minori nu
pot încheia acorduri.
Acordul are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice,
cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia. Acordul se poate încheia numai cu
privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult
7 ani. Acordul se încheie în formă scrisă. În situaţia încheieri acordului, procurorul nu mai
întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord.
Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei: a) data şi locul încheierii; b)
numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie; c) date privitoare la persoana
inculpatului; d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului; e) încadrarea juridică a
faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; f) probele şi mijloacele de probă;
g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea
juridică; h) felul şi cuantumul, forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord
între procuror şi inculpat; i) semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.
Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei. După încheierea
acordului, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond
şi trimite acesteia acordul, însoţit de dosarul de urmărire penală.
Procedura în faţa instanţei. Dacă acordului îi lipseşte vreuna dintre menţiunile
obligatorii sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute, instanţa dispune acoperirea
omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează conducătorul parchetului care a emis acordul.
Instanţa se pronunţă prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a
inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă.
Soluţiile instanţei. Instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) admite acordul
de recunoaştere a vinovăţiei b) respinge acordul şi trimite dosarul procurorului în vederea
continuării urmăririi penale. Instanţa poate admite acordul numai cu privire la unii dintre
inculpaţi.
Soluţionarea acţiunii civile. În cazul în care instanţa admite acordul şi între părţi s-a
încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta
prin sentinţă. În cazul în care instanţa admite acordul şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie
sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are
autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.
Calea de atac. Împotriva sentinţei pronunţate, procurorul şi inculpatul pot declara
apel, în 10 zile de la comunicare. Împotriva sentinţei prin care acordul a fost admis, se poate
declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a
acesteia. La soluţionarea apelului se citează inculpatul.
Instanţa de apel pronunţă soluţii: a) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă
apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; b) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care
acordul a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare
a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre; c) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul
a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
CONTESTAȚIA PRIVIND DURATA PROCESULUI PENAL
Introducerea contestaţiei. Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se
îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea
procedurii. Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de
către procuror. Ea poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia. Contestaţia nu mai
poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă.
Contestaţia poate fi formulată: a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi
penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale; b) după cel puţin un an de la trimiterea
în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă; c) după cel puţin 6 luni
de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau
extraordinare.
Competenţa de soluţionare aparţine: a) în cauzele penale aflate în cursul urmăririi
penale, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă; b) în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de
atac, ordinare ori extraordinare, instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza.
Conţinutul contestaţiei. Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde: a) numele,
prenumele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanei
juridice, precum şi calitatea în cauză a persoanei fizice sau juridice care întocmeşte cererea;
b) numele şi calitatea celui care reprezintă partea, iar în cazul reprezentării prin avocat,
numele şi sediul profesional; c) adresa de corespondenţă; d) denumirea parchetului sau a
instanţei şi numărul dosarului; e) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
contestaţia; f) data şi semnătura.
Procedura de soluţionare a contestaţiei. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau
instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei, dispune:
a) informează procurorul, respectiv instanţa pe rolul căreia se află cauza, cu privire la
contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere;
b) transmite în cel mult 5 zile dosarul sau o copie certificată a dosarului cauzei de către
procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza;
c) informează celelalte părţi din proces cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi
exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau de instanţă.
În cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, informarea se va face
atât către acesta, cât şi către avocatul, ales sau numit din oficiu. Netransmiterea punctului de
vedere în termenul stabilit nu împiedică soluţionarea contestaţiei. Judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia în cel mult 20 zile de la înregistrare, prin
încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului.
Soluţionarea contestaţiei. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, verifică
durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi se pronunţă prin
încheiere.
Soluţii. Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve
cauza, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza.
Abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează
cu amendă judiciară şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate.
Încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se restituie în
ziua motivării. Hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare tuturor
părţilor sau persoanelor din dosarul cauzei, care sunt ţinute să respecte termenele cuprinse în
aceasta. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Contestaţia formulată cu nerespectarea
termenelor prevăzute de prezentul capitol se restituie administrativ.
PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI
Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, şi punerea în executarea
hotărârilor se fac potrivit procedurii obişnuite.
Persoanele chemate la organul de urmărire penala. Când suspectul ori inculpatul
este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare, organul de urmărire
penală citează părinţii ori, tutorele, curatorul sau persoana care îngrijește ori supravegheză
minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea
unde se desfăşoară audierea. Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16
ani, citarea persoanelor se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.
În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, efectuarea
referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui
circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul. Instanţa de judecată are obligaţia să dispună
efectuarea referatului de evaluare. Prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune poate
face propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor.
Compunerea instanţei. Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit
regulilor de competenţă obişnuite. Instanţa rămâne competentă să judece potrivit dispoziţiilor
procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de
18 ani. Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit
procedurii în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării nu a împlinit 18 ani.
La judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după
caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar
minorul. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
Desfăşurarea judecăţii. Cauzele cu inculpaţi minori se judecă de urgenţă şi cu
precădere. Şedinţa este nepublică. Cu încuviinţarea instanţei, la judecată pot asista şi alte
persoane. Când inculpatul este minor cu vârsta mai mică de 16 ani, instanţa, poate dispune
îndepărtarea lui din şedinţă dacă sunt administrate probe ce pot avea o influenţă negativă. În
aceleaşi condiţii pot fi îndepărtaţi temporar din sală şi părinţii ori tutorele, curatorul ori
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul. La rechemarea în
sală preşedintele le aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa lor. Ascultarea
minorului va avea loc o singură dată, iar reascultarea sa va fi admisă de judecător doar în
cazuri temeinic justificate.
Inculpaţii minori cu majori. Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre
care unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, judecata se face de către
judecători anume desemnați şi după procedura obişnuită. Cu privire la inculpaţii minori din
aceste cauze se aplică dispoziţiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori.
Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate. În cazul în
care s-a luat faţă de minor vreuna dintre măsurile educative neprivative de libertate, după
rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru când se dispune aducerea
minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de
probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate şi a persoanelor desemnate cu
supravegherea.
Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate.
Prelungirea măsurii educative neprivative de libertate în cazul în care minorul nu respectă, cu
rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile impuse se dispune de instanţa care a
pronunţat această măsură. Înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă
neprivativă de libertate mai severă ori înlocuirea acesteia cu o măsură educativă privativă de
libertate se dispune de instanţa care a pronunţat această măsură.
 Punerea în executare a internării într-un centru educativ. În cazul luării măsurii
educative a internării într-un centru , punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de
pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a
hotărârii. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului. Dacă nu este găsit, organul
de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi sesizează de îndată organele competente
pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a
frontierei. Conducătorul centrului educativ comunică instanţei care a dispus măsura despre
efectuarea internării.
Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie. Măsura educativă a
internării minorului într-un centru de detenţie se pune în executare prin trimiterea unei copii a
hotărârii definitive prin care s-a luat această măsură organului de poliţie de la locul unde se
află minorul, când acesta este liber, ori comandantului locului de deţinere, când acesta este
arestat preventiv. Odată cu punerea în executare a măsurii, judecătorul delegat va emite şi
ordinul prin care interzice minorului să părăsească ţara. Conducătorul centrului de detenţie
comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre efectuarea internării.
Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ.
Menţinerea măsurii internării minorului într-un centru educativ, prelungirea ori înlocuirea
acesteia cu internarea într-un centru de detenţie se dispune de instanţa căreia îi revine
competenţa să judece noua infracţiune. Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a
asistării zilnice şi liberarea din centrul educativ la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, de
către instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ. Revenirea asupra
înlocuirii sau liberării, în cazul în care acesta nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de
executare a măsurii educative ori obligaţiile impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea
serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie.
Prelungirea măsurii internării minorului în centrul de detenţie se dispune de instanţa căreia îi
revine competenţa să judece noua infracţiune. Înlocuirea internării minorului cu măsura
educativă a asistării zilnice, liberarea din centrul de detenţie la împlinirea vârstei de 18 ani se
dispun, de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul de detenţie,
corespunzătoare în grad instanţei de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în
cazul în care acesta nu respectă cu rea-credinţă condiţiile de executare a măsurii educative ori
obligaţiile impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea serviciului de probaţiune, de instanţa
care a judecat în primă instanţă pe minor.
Schimbarea regimului de executare. Continuarea executării măsurii educative
privative de libertate într-un penitenciar de către persoana internată care a împlinit vârsta de
18 ani se poate dispune de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ
sau centrul de detenţie. Executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ sau a
măsurii educative a internării într-un centru de detenţie poate fi amânată sau întreruptă în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Dispoziţiile referitoare la judecata în primă instanţă în cauzele privitoare la infracţiuni
săvârşite de minori se aplică în mod corespunzător şi la judecata în apel.
 PROCEDURA REABILITĂRII
Reabilitarea are loc fie de drept, fie la cerere, acordată de instanţa de judecată.
Reabilitarea de drept. La împlinirea termenului de 3 ani prevăzut în Codul penal,
dacă persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa
cazierului judiciar va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată condamnatului.
Reabilitarea judecătorească. Competentă să se pronunţe asupra reabilitării
judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat
condamnarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul
sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate.
Cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar după
moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua
procedura de reabilitare pornită anterior decesului.
Măsurile premergătoare. După fixarea termenului de soluţionare a cererii de
reabilitare se dispune citarea persoanei care a solicitat-o şi a persoanelor a căror ascultare
instanţa o consideră necesară, se iau măsuri pentru aducerea dosarului în care s-a pronunţat
condamnarea şi se solicită copia fişei cazierului judiciar al condamnatului.
Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond
când: a) a fost introdusă înainte de termenul legal; b) lipseşte adresa condamnatului şi
petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare; c) petiţionarul nu a completat cererea la
termenul de înfăţişare şi nici la termenul acordat în vederea completării.
Soluţionarea cererii. La termenul fixat, în şedinţă nepublică, instanţa ascultă
persoanele citate prezente, concluziile procurorului şi ale petiţionarului şi verifică dacă sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării. Dacă înainte de soluţionarea
cererii faţă de condamnat a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru altă infracţiune,
examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a acelei cauze.
Situaţiile privind despăgubirile civile. Când condamnatul sau persoana care a făcut
cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi
cheltuielile judiciare, instanţa poate dispune reabilitarea sau poate să acorde un termen pentru
achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate. Termenul prevăzut nu poate depăşi 6 luni.
În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării,
de condamnat sau de urmaşii săi. Sentinţa cererii de reabilitare este supusă contestaţiei în 10
zile de la comunicare, se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, în şedinţă nepublică, cu
citarea petentului. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei este definitivă.
Instanţa dispune anularea reabilitării, din oficiu sau la cererea procurorului. După rămânerea
definitivă a hotărârii de reabilitare sau de anulare a acesteia, instanţa dispune să se facă
menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea.
 PROCEDURA DE CONFISCARE SAU DESFIINȚARE A UNUI ÎNSCRIS ÎN
CAZUL CLASĂRII
Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară
sau în caz de privare nelegală de libertate
Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară. Persoana care a fost
condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa sau măsura educativă a fost sau nu pusă în
executare, are dreptul la repararea pagubei de către stat. Persoana care a fost condamnată
definitiv și condamnatul judecat în lipsă, nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea pagubei
dacă, prin declaraţii mincinoase au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost
obligate să procedeze astfel. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul
procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de
libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de
libertate. Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori
în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui
institut de asistenţă socială şi medicală. Reparaţia este suportată de stat, prin MFP.
Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, iar
după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în
întreţinerea sa la data decesului. Acţiunea poate fi introdusă în 6 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor
judiciare, prin care s-a constatat privarea nelegală de libertate. Pentru obţinerea reparării
pagubei, persoana se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând
în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea este
scutită de taxa judiciară de timbru.
Când repararea pagubei a fost acordată, dar şi atunci când statul român a fost
condamnat de o instanţă internaţională, acţiunea în regres poate fi îndreptată împotriva
persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia sau împotriva instituţiei
la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul
profesiunii. Statul trebuie să dovedească, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală
definitivă, că cel asigurat a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea
judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.
Procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor judiciare
În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris, organul de urmărire penală
sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul ori înscrisul întocmeşte un proces-verbal
prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui.
Când dosarul sau înscrisul dispărut nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite,
procurorul prin ordonanţă ori instanţa de judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea
sau reconstituirea dosarului sau înscrisului cu privire la care s-a constatat dispariţia.
Instanţa se pronunţă prin încheiere, fără citarea părţilor. Încheierea nu este supusă
niciunei căi de atac.
Competenţa în cazul înlocuirii sau reconstituirii. Înlocuirea sau reconstituirea se
efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se
găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în
conservare. Când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o
instanţă de judecată, altele decât cele arătate, organul de urmărire penală ori instanţa de
judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii
înscrisului dispărut. În cazul dispariţiei unui dosar judiciar în cursul procedurii de cameră
preliminară, înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de instanţa în cadrul căreia
funcţionează camera preliminară.
 Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel
înscris. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri pentru obţinerea copiei.
Copia obţinută ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia. Persoanei sau autorităţii
care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta.
Reconstituirea înscrisului sau dosarului. Când nu există o copie oficială de pe
înscrisul dispărut, se procedează la reconstituirea acestuia. Reconstituirea unui dosar se face
prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea. Pot fi folosite orice mijloace de probă
prevăzute de lege. Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa procurorului
sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor, după ascultarea acestora şi a procurorului.
Hotărârea de reconstituire este supusă apelului. Împotriva ordonanţei procurorului
privind rezultatul reconstituirii orice persoană care justifică un interes legitim poate face
plângere.
 EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE
DISPOZIȚII GENERALE
Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.
Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.
Hotărârile primei instanţe rămân definitive:
1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului;
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;
b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după
expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.
Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci
când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. Hotărârea
pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia,
atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă.
Instanţa de executare. Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă
de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare de
către prima instanţă de judecată. Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul
militar. În cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, judecătorul delegat cu
executarea poate delega unele atribuţii judecătorului delegat cu executarea de la instanţa
corespunzătoare în grad din circumscripţia unde locuieşte persoana aflată în executare.
Judecătorul delegat cu executarea. Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi
judecătorii pentru efectuarea punerii în executare. Dacă la punerea în executare a hotărârii sau
în cursul executării se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare la executare, judecătorul delegat
cu executarea poate sesiza instanţa de executare.
 AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENȚIUNII
PE VIAȚĂ
Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în
următoarele cazuri:
a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată
suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei. În această situaţie,
executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri,
executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
Amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat
singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin
acţiuni de autoagresiune sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.
Cererea de amânare poate fi făcută de procuror şi de condamnat. În cazul în care în
timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de
executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de
amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat
amânarea. Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării. Pe durata amânării
executării pedepsei, condamnatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;
b) să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat pentru
a fi luat în evidenţă şi a stabili mijlocul de comunicare permanentă, precum şi să se prezinte la
instanţă ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus
amânarea;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
e) să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să facă tratamentul
Pe durata amânării executării pedepsei, instanţa poate impune condamnatului să
respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
alte adunări publice, stabilite de instanţă;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se
apropie de acestea;
c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
Instanţa competentă este instanţa de executare. Cererea de amânare se depune la
judecătorul delegat cu executarea, însoţită de înscrisuri medicale. Judecătorul delegat verifică
competenţa instanţei şi dispune, după caz, prin încheiere, declinarea competenţei de
soluţionare a cauzei sau efectuarea expertizei medico-legale. După primirea raportului de
expertiză medico-legală cauza se soluţionează de instanţa de executare.
Instanţa de executare comunică hotărârea, în ziua pronunţării, organului de poliţie
desemnat pentru a lua în evidenţă persoana, jandarmeriei, unităţii de poliţie, organelor
competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, în vederea asigurării respectării
obligaţiilor impuse. În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa de executare
revocă amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate.
 ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SAU A DETENȚIUNII PE
VIAȚĂ
Cazurile de întrerupere. Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
poate fi întreruptă când condamnatul suferă de o boală ce nu poate fi tratată în penitenciar,
sau condamnatul este o persoană gravida.
Întreruperea poate fi ceruta de procuror sau de condamnat şi de administraţia penitenciarului.
Instanţa competenta să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa
în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Cererea de prelungire a întreruperii anterior
acordate se soluţionează de instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei. Hotărârea
prin care instanţa se pronunţă asupra poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic
superioară, în 3 zile de la comunicare.
Evidenţa întreruperii executării pedepsei. Instanţa care a dispus întreruperea
executării pedepsei comunică de îndată această măsură instanţei de executare, locului de
deţinere şi organului de poliţie. Dacă la expirarea termenului persoana condamnată închisorii
nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite o copie de pe mandatul de executare
organului de poliţie, în vederea executării. Pedeapsa accesorie se execută şi pe durata
întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.