Răspunderea funcționarilor publici

Partea I

I. Noțiuni introductive

1. Funcția publică.Funcționarul public

Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor şi responsabilităților,

stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administrația publică centrală, administrația publică locală şi autoritățile administrative
autonome.1
Funcționarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcție
publică ce desfăşoară activități care implică exercitarea prerogativelor de putere publică
și anume :
- punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative
- elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări
specifice autorităţii sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;
- elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a
studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice,
precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competenței
autorității sau instituției publice;
- consilierea, controlul și auditul public intern;
- gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
- colectarea creanțelor bugetare;
- reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile
acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public său privat, din tară și străinătate,
în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice,
precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își
desfăşoară activitatea;
-realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a
administrației publice.
La baza funcției publice stau mai multe principii care contribuie la o mai
bună exercitare a activității și anume:
- legalitate, imparțialitate și obiectivitate;
- transparență;
- eficiență și eficacitate;
-responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
- orientare către cetățean;
-stabilitate în exercitarea funcției publice;
1
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată in M.Of.,Partea I,nr.365 din 29 mai 2007,articolul 2
(1)
3
 -subordonare ierarhică
Pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice şi consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative;
g) alte servicii publice stabilite prin lege.

2. Clasificarea funcțiilor publice

Funcţiile publice se clasifica după cum urmează:

a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;
b) funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a,funcţii publice din
clasa a III-a;
c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.
Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea
realizării competentelor lor generale.
Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării
competentelor lor specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.
Funcţiile publice se împart în 3 clase, definite în raport cu nivelul studiilor
necesare ocupării funcţiei publice, după cum urmează:
a) clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
universitare de licenţă absolvite cu diploma, respectiv studii superioare de lungă durată,
absolvite cu diploma de licenţă sau echivalentă;
b) clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
superioare de scurtă durată, absolvite cu diploma;
c) clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diploma de bacalaureat.
După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se
împart în trei categorii după cum urmează:
a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
b) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de
conducere;
c) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.

4
 Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot
ocupa numai funcţii publice de execuţie.

3.Categorii de funcționari publici

Funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi.

Pot fi numite funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul
pentru ocuparea unei funcţii publice de grad profesional debutant. Pot fi numiţi
funcţionari publici definitivi:
a) funcţionarii publici debutanţi care au efectuat perioada de stagiu prevăzută
de lege şi au obţinut rezultat corespunzător la evaluare;
b) persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au
vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei publice de minimum 12
luni, 8 luni şi, respectiv, 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite.

4. Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite

în una dintre următoarele funcţii publice:
a) secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;
b) secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale;
c) prefect;
d) secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale;
e) subprefect;
f) inspector guvernamental.
Înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în
administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome.
Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari
publici persoană trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) cele prevăzute la art. 54;
b) studii universitare de licenţă absolvite cu diploma, respectiv studii
superioare de lungă durată, absolvite cu diploma de licenţă sau echivalentă;
c) cel puţin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei
publice;
d) a absolvit programele de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii
publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici ori a exercitat un mandat
complet de parlamentar;
e) a promovat concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor

5
funcţionari publici.

5.Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în

una dintre următoarele funcţii publice:
a) director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor
administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate
acestora;
b) director şi director adjunct din aparatul autorităţilor administrative
autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora;
c) secretar al unităţii administrativ-teritoriale;
d) director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, în cadrul instituţiei prefectului, în
cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor
publice subordonate acestora, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora;

e) şef serviciu, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia;

f) şef birou, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.
.
Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa I persoanele numite în
următoarele funcţii publice generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert,
inspector, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora.
Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a persoanele numite în
funcţia publică generală de referent de specialitate, precum şi în funcţiile publice
specifice asimilate acesteia.
Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a persoanele numite în
funcţia publică generală de referent, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate
acesteia.

6.Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale, după cum

urmează:
a) superior, ca nivel maxim;
b) principal;
c) asistent;

Programele de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice

corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici se organizează în condiţiile legii.
6
 7. Intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face prin concurs naţional.
Recrutarea se face de către o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri,
numiţi prin decizie a primului-ministru. Membrii comisiei au mandate fixe de 10 ani şi
jumătate şi sunt numiţi prin rotaţie. Persoanele care au promovat concursul naţional
prevăzut la alin. (1) pot fi numite în funcţiile publice corespunzătoare categoriei înalţilor
funcţionari publici.
Structura, criteriile de desemnare a membrilor, atribuţiile şi modul de organizare
şi funcţionare ale comisiei prevăzute la alin. (1) se stabilesc prin hotărâre a Guvernului,
la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

8. Numirea, modificarea, suspendarea, încetarea raporturilor de serviciu, precum şi

sancţionarea disciplinară a înalţilor funcţionari publici se fac, în condiţiile legii, de
către:
a) Guvern, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 12 lit. a), c) şi e);
b) primul-ministru, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 12 lit. b), d) şi f).

(2) Numirea într-o funcţie publică prevăzută la art. 12 lit. a), b) şi d) se face dintre
persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 16 alin. (2) şi (3).
La eliberarea din funcţia publică, înalţii funcţionari publici au dreptul la
compensaţii materiale, stabilite potrivit legii privind sistemul unitar de salarizare a
funcţionarilor publici.

9.Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici

se face anual, în condiţiile legii.
Evaluarea generală a înalţilor funcţionari publici se face o dată la 2 ani, în
scopul confirmării cunoştinţelor profesionale, aptitudinilor şi abilitaţilor necesare
exercitării funcţiei publice. Înalţii funcţionari publici au obligaţia de a urma anual
cursuri de perfecţionare profesională, în condiţiile legii. Evaluarea anuală prevăzută la
alin. (1) şi evaluarea generală prevăzută la alin. (2) se fac de către o comisie de
evaluare, ai cărei membri sunt numiţi prin decizie a primului-ministru, la propunerea
ministrului internelor şi reformei administrative.

10. Regimul juridic al funcției publice include și problema răspunderii acestuia, a

cărui menire este reprimarea greșelilor comise de agenții publici, aspect care reprezintă
doar unul din scopurile răspunderii.

7
 Partea a II-a

Forme de răspundere a funcționarilor publici

După cum doctrina de drept public subliniază și în domeniul științei dreptului

se conturează distincția dintre noţiunile de răspundere şi responsabilitate, distincție ce
își are originea în tezele filozofice cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii
sociale de cel al responsabilității sociale.
Această delimitare se evidențiază în ceea ce privește dreptul administrativ sub
mai multe aspecte.

În primul rând, dreptul administrativ analizează responsabilitatea și respectiv,

răspunderea autorităților administrației publice.
În al doilea rând, dreptul administrativ analizează aceste fenomene în legătură cu
funcționarii publici.
În al treilea rând, dreptul administrativ se preocupă de cercetarea responsabilității
cetățenilor fată de normele juridice, respectiv a răspunderii acestora în cazul încălcării
lor.2
Plecând de la conceptul de răspundere juridică așa cum este el definit în teoria
generală a dreptului ,considerăm că răspunderea juridică a funcționarilor publici în
administrație este ansamblul de drepturi și obligații corelative care se nasc în temeiul
legii, ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite și care se realizează de către stat prin
aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării normalităților raporturilor de
funcționare și a îndrumării acestora în spiritul respectării ordinii de drept.3
Prin intermediul răspunderii se relizează atât scopul preventiv, cât și cel
sancționator, cărora ar trebui să li se adauge potrivit doctrinei actuale, și cel educativ.
Săvârșind o faptă ilicită ,funcționarul administrației publice este susceptibil de
a fi sancţionat penal ori disciplinar,după cum săvârșește o infracțiune ori abatere
diciplinară,chiar dacă fapta respectivă nu a provocat o pagubă materială. În același
timp,funcționarul este pasibil de a răspunde patrimonial pentru prejudiciul creat,chiar
dacă fapta comisă nu reprezintă o faptă penală sau un ilicit disciplinar.4

Încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de

serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după
caz.5
Astfel după cum se poate observa, legea stabilește patru forme de răspundere
aplicabile funcționarilor publici.

2
Administrație publică ,Stelian Ivan,Mihai Bădescu,Aurel Neagu,Ed. Lumina Lex,Bucuresti,2002,pag.91
3
Administrație publică ,Stelian Ivan,Mihai Bădescu,Aurel Neagu,Ed. Lumina Lex,Bucuresti,2002,pag. 86
4
Idem,pag.88
5
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată in M.Of.,Partea I,nr.365 din 29 mai 2007,articolul
75
8
 Aceste forme nu se exclud între ele, se arată în doctrina recentă, ele putând fi
aplicabile concomitent dacă fapta comisă întrunește în același timp, condițiile unor
forme diferite de răspundere juridică.
Funcționarul public poate deci să fie sancționat cu sancțiuni specifice fiecărei
forme de răspundere. Ceea ce, principal este interzis, nu reprezintă decât aplicarea a
două sancțiuni de aceeaşi natură juridică pentru aceeași faptă.
Expresia ,,răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele
cauzate.
Aceasta este însă o instituţie a dreptului administrativ, atunci când paguba a fost
cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţă de contencios
administrativ, fiind vorba de o răspundere administrativ patrimoniala, specifică
dreptului administrativ. Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil,
atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu,
un delict civil ori printr-o infracţiune, fiind vorba de latura civilă a procesului penal. 6
,, Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor
corespunzătoare funcţie publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională
şi civica prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea
disciplinara a acestora.”
Spre deosebire de celalate statute ale functionarilor publici existente din anul
1923 din Romania,se constata ca actual reglementare introduce elemental de vinovatie
pentru incalcarea indatoririlor de serviciu si breglementeaza si alte forme de
raspundere ,in afara celei specific dreptului administrativ.7

I. Răspunderea disciplinară

1.Definiție
Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează
actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea
atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea, sancţiunile care se aplică şi normele
procedurale corespunzătoare.
În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale ale răspunderii
disciplinare:
-este o răspundere de drept public;
-intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca
atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public;
-subiectul activ este un funcţionar public, iar subiectul pasiv este autoritatea
sau instituţia publica la care acesta este încadrat;
-procedura de constatare, aplicare şi constatare, a sancţiunilor disciplinare
sunt supuse unor norme speciale;

6
Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”, Editia a III-a restructurata, revazuta si adaugita, Vol. I, Editura All
Beck - Bucuresti, 2001
7
Dana Apostol Tofan,Drept Administrativ-vol I- Curs universitar,Ed. All Beck,Bucuresti2003,pag 314
9
 - abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere
de lege sau în baza acestora, prin statute speciale.

2.Abaterea disciplinară
Constituie abateri disciplinare următoarele fapte :
- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
- absente nemotivate de la serviciu;
- intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara
cadrului legal;
- atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;
- nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor
care au acest caracter;
- refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;
- neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei
publice din care face parte;
- exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în
timpul programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;
-incalcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi
interdicţii privind funcţionarii publici.8

Abaterea disciplinară a fost definită în doctrina actuală ca reprezentând fapta

săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalca obligaţiile ce-
i revin din raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul
său socio-profesional şi moral.9
Într-o altă opinie, abaterea disciplinara a fost denumită ca ,,abatere săvârşită, în
general, de la indatoirile de serviciu,din culpă funcţionarului şi care nu constituie o
infraciune, fiind sancţionata, de regulă de către organele administrative, iar nu de către
instanţele judecătoreşti”
În orice caz, abaterea disciplinara este intodeauna o faptă concretă, care trebuie
analizată sub toate elementele care-i constituie conţinutul: subiect, obiect, latura
obiectivă, latura subiectivă, sancţiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să
determine cu rigoarea necesară, toate aceste elemente.10
Faptul că legiuitorul a optat pentru o enumerare exhaustivă a abaterilor
disciplinare demonstrează, potrivit doctrinei, preocuparea de a asigura stabilitatea în
serviciu a funcţionarului public.
Sunt indicate astfel de legiutor, fapte care privesc nerespectarea programului de
activitate, modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, comportamentul profesional al
funcţionarului public precum şi încălcarea anumitor obligaţii ale funcţionarilor publici,
cărora legiuitorul le-a rezervat un regim special.

8
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată in M.Of.,Partea I,nr.365 din 29 mai 2007,articolul 77
(2)
9
Dana Apostol Tofan,Drept Administrativ-vol I- Curs universitar,Ed. All Beck,Bucuresti2003,pag.315
10
Verginia Verdinas,”Drept administrative si institutii politico-administraive”,manual practice,Ed. Lumina
Lex,Bucuresti,2002,pag279
10
 În doctrina actuală, s-a susţinut, pe de o parte, ca aceasta enumerare limitativă
reprezintă un pas înainte faţă de alte reglementari, dar, pe de altă parte, unele abateri
disciplinare sunt definite sumar, iar altele ridica unele probleme, putând determina
greutăţi în înţelegerea şi aplicarea concretă a sancţiunii.

3.Sanctiunile disciplinare
Sancţiunile disciplinare sunt :
-mustrare scrisă
-diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
-suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
promovare în funcţia publica pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
- retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publica pe
o perioadă de până la un an
-destituirea din funcţia publică
Pe lângă o sancţiune cu caracter moral, legea reglementează sancţiuni cu
caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material,dar care, în primul
rând, afectează cariera funcţionarului public, cea mai gravă atrăgând chiar încetarea
raportului de funcţie publică.
Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la
sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici:
-se stabileşte numai prin norme cu putere de lege;
-nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară, aplicarea uneia sau
alteiea fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea;
-sunt instituite într-un sistem ierarhic, ce are însă un caracter relativ,
putând fi aplicată o sancţiune mai gravă, chiar dacă, în prealabil, nu fusese aplicată alta
mai uşoară;
-au caracter personal, în sensul că se aplică funcţionarului public
vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare.
În doctrina actuală unii autori au delimitat aceste sancţiuni disciplinare după cum
se regăsesc şi în sfera dreptului muncii în sancţiuni comune sancţiuni specifice.

„La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi

gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită,gradul de
vinovăţie şi consecinţele abaterii,comportarea generală în timpul serviciului a
funcţionarului public, precum şi de existenţă în antecedentele acestuia a altor sancţiuni
disciplinare, care nu au fost radiate în condiţiile legii.”

Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare, principiul

fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public.
Cu alte cuvinte, aplicarea sancţiunii disciplinare de către autoritatea competenta
trebuie să se bazeze pe o apreciere obiectivă, realistă, care să asigure atât rolul
preventiv-educativ al sancţiunii cât şi pe cel reparator.
Potrivit recentelor modificări aduse legii, sancţiunile disciplinare se aplică în
termen de cel mult şase luni de la data săvârşirii abaterii. Se introduce astfel un termen
de prescripţie aplicării sancţiunii funcţionarului public, de maxim şase luni.
11
 ,,Mustrarea scrisă se poate aplica direct de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care
functioneazacel în cauză. Celelalte sancţiuni se aplică de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice, la propunerea comisiei de discplina.”
,,Sancţiunile disciplinare pentru înalţii funcţionari publici se aplică prin decizie a
primului-ministru, prin ordin al ministrului ori, după caz, al conducătorului autorităţii
sau instituţiei publice centrale, pentru cei prevăzuţi la art. 11 lit. g) din Statut, la
propunerea comisiei de disciplină.”
Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei
săvârşite şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie
consemnata în scris, sub sancţiunea nulităţii. Refuzul funcţionarului public de a se
prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i
se împută se consemnează într-un proces-verbal.”
Prin aceste ultime dispoziţii se consacra regulă cercetării prealabile foarte
important fiind modul în care se face audierea aceasta trebuind să fie făcută în scris sub
sancţiunea nulităţii, fiind transpuse în practică, principiile constituţionale privind dreptul
la apărare şi prezumţia de nevinovăţie.
Într-un articol distinct, Statutul reglementează în detaliu procedura de constituire
în cadrul autorităţilor sau a instituţiilor publice a consiliilor de disciplină.Acestea sunt
structuri competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună
sancţiunea aplicabilă funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice
respective.
Fiind o propunere, comisia de disciplina va întocmi un act pregătitor, pe baza
căruia, cel în drept, conducătorul compartimentului ori serviciului public, după caz va
emite ordinul său dispoziţia (act administrativ de autoritate) de aplicare a sancţiunii
disciplinare.11

,,Comisia de disciplina pentru înalţii funcţionari publici este compusă din 7 înalţi
funcţionari publici.”
În tăcerea legii, s-a apreciat în doctrină, nu poate fi exclusă nici situaţia ca în
urma cercetării, să fie propusa nesancţionarea celui care a săvârşit abaterea disciplinară,
după cum şi conducătorul instituţiei sau autorităţii poate aplica o sancţiune mai uşoară
sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină, situaţie în care însă,
sanctonarea diferită trebuie motivata.
,,Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei
de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului
său dispoziţiei de sancţionare.”
Aceasta prevedere a fost privită în doctrina consacrată funcţiei publice ca
prezentând o semnificaţie deosebită, deoarece tranşează cu claritate, deosebirea de
regimul juridic dintre salariat şi funcţionarul public demonstrând apartenenta acestei
instituţii la ramura dreptului public.
Față de prevederile Statutului, în doctrina s-a apreciat ca, în absenţa altor
dispoziţii procedurale speciale, aceste litigii urmeza să fie soluţionate de către instanţă
judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ. Exista însă o derogare de la

11
Dr.Valentin I. Prisacaru – „Functionarii publici” ,Editura All Beck - Bucuresti, 2004, pag.
12
procedura comună, Statutul adăugând la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţă de
judecată şi pe aceea a modificării ordinului său dispoziţiei de sancţionare.12
Acesata dispoziţie a fost considerată neconstituţionala deoarece modificarea
actului administrativ de sancţionare ar echivala cu o mixtiune a puterii judecătoreşti în
sfera de competentă a administraţiei publice.
Este adevărat că instanţa judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de
sancţionare, inclusiv în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, astfel încât să existe
o anumită proporţionalitate intre sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşite, însă
nu poate ea însăşi să aplice o sancţiune disciplinara unui funcţionar aparţinând
administraţiei publice.
Dacă instanţă judecătorească apreciază că actul de sancţionare este nelegal, ea va
dispune anularea actului şi poate, cel mult să indice sancţiunea cea mai severă care ar
putea fi aplicată funcţionarului public, dar nu mai aspră decât cea iniţial dispusă.

,,Sancţiunile disciplinare se radiază de drept, după cum urmează:

a) în termen de 6 luni de la aplicare, sancţiunea disciplinara prevăzută la
art. 65 alin. (3) lit. a);
b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost
aplicate, sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 65 alin. (3) lit. b)-d);
c) în termen de 7 ani de la aplicare, sancţiunea prevăzută la art. 65 alin.
(3) lit. e).
(2) Radierea sancţiunilor disciplinare prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se constată
prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.” conform
Legii nr 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Răspunderea disciplinara a funcţionarilor publici apare în momentul în care
aceştia săvârşesc o abatere disciplinară.
Prin abatere disciplinară se înţelege abaterea săvârşită, în general, de la
îndatoririle de serviciu, din culpă funcţionarului şi care nu constituie o infracţiune, fiind
sancţionata de regulă, de către organele administrative, iar nu de către instanţele
judecătoreşti.
Astfel, în primul rând, abaterea disciplinara este o încălcare a obligaţiilor pe care
le are funcţionarul în cadrul raportului de funcţiune.
Dacă asemenea obligaţii sunt, în marea lor majoritate, obligaţii generale ale
funcţionarilor în exercitarea funcţiei, unele din ele revin numai anumitor categorii de
funcţionari publici.
Astfel de obligaţii revin, mai ales, funcţionarilor ce fac parte din anumite
categorii speciale, cărora li se pretinde o disciplină mai strictă, din care cauză au şi
statute disciplinare speciale.
Un alt element constitutiv al abaterii disciplinare este vinovăţia funcţionarului,
indiferent ca aceasta îmbraca forma intenţiei sau a culpei.
Abaterea disciplinara prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea. De
aceea abaterile disciplinare nu sunt sancţionate de către instanţele judecătoreşti, ci de
către organele sau funcţionarii care au în competenţa lor supravegherea disciplinei
muncii şi aplicarea de sancţiuni pentru nerespectarea acesteia.

12
Anton Trailescu,Drept administrativ.Tratat elementar,Ed. All Beck,Colectia Curs universitar,Bucuresti ,2002,pag.169
13
 Trecerea de la răspunderea disciplinara la una penala şi invers este determinat de
necesitatea întăririi disciplinei şi ordinii de drept, precum şi de nivelul conştiinţei
funcţionarilor într-un moment dat, ceea ce se reflecta în normele juridice care califică o
anume faptă că infracţiune sau abatere disciplinară.
Spre deosebire de infracţiuni care sunt prevăzute expres de normele juridice, cu
toate elementele lor, inclusiv sancţiunea respectivă, abaterile disciplinare sunt arătate de
toate elementele lor inclusive sancţiunile respective, abaterile disciplinare sunt arătate
de multe ori într-un mod foarte general, fără să se facă precizări pentru fiecare în parte.
În ceea ce priveşte categoriile de funcţionari care sunt obligaţi să respecte o
disciplină mai severă, răspunderea disciplinara a acestora este reglementată de statutele
disciplinare speciale, pentru fiecare categorie. Acestea conţin norme juridice derogatorii
de la Codul muncii şi care prevăd regulile pe care trebuie să le respecte funcţionarii
respectivi, precum şi sancţiunile ce li se pot aplica în cazul încălcării acestora, sancţiuni
deosebite în oarecare măsură de cele prevăzute, de obicei, de Codul muncii şi
regulamentele de ordine interioară.
Aplicarea sancţiunii disciplinare trebuie să se facă după o justă şi prealalbila
cercetare a cazului, cu ascultarea obligatorie a funcţionarului care a săvârşit abaterea.
Împotriva sancţiunii disciplinare se poate face o contestaţie, în termenul şi la
organul prevăzut de actul care reglementează constatarea abaterii şi aplicarea sancţiunii.
Sancţiunea disciplinara nu se trece în cartea de muncă a funcţionarului respectiv,
ci numai în dosarul personal al acestuia.
Dacă în perioada prevăzută de normele juridice, funcţionarul nu săvârşeşte nici o
abatere, el poate fi reabilitat, ştergându-se menţiunea aplicată sancţiunii din dosarul său.
Răspunderea disciplinara poate fi cumulata şi cu alte forme de răspundere.De exemplu,
în cazul săvârşirii unor infracţiuni, sancţiunea penală poate fi însoţită şi de sancţiunea
disciplinara a desfacerii contractului de muncă.
Clasificarea sancţiunilor disciplinare se poate realiza după mai multe criterii:
a) După modul lor de consacrare distingem între sancţiuni genera-
le prevăzute de Statut, şi sancţiuni speciale, cuprinse în statute şi regulamente
 proprii ori speciale cu caracter derogator.
 b) După conţinutul lor, pot fi nepecuniare (mustrare scrisă) sau pecuniare
(diminuarea drepturilor salariale) ori mixte (destituirea).
c) După modul de sesizare al autorului actului de aplicare, distingem
întresancţiuni ale conducătorului autorităţii ori a persoanei care are competenţa legalăde
numire în funcţia publică, aplicate în mod direct, (mu
strare) sau de la conducătorul autorităţii sau instituţiei din care face parte (destituirea din
funcţie) la propunerea comisiei disciplinare.
d) După influenţa lor asupra raportului de funcţiune sau de serviciu,distingem
sancţiuni ce nu influenţează această relaţie (mustrare), altele care îlmodifică (trecerea în
funcţie inferioară) şi cele care îl desfiinţează (destituireadin funcţie).
  e) După durata de timp necesară radierii lor de drept din dosarul propriu
alfuncţionarului, distingem între sancţiuni ce au nevoie de o perioadă de 6
luni(mustrare) şi cele care au nevoie de o durată de 1 an (trecerea în funcţie inferioară)
şi cele care au nevoie de 7 ani (destituirea).
  f) După jurisdicţia competentă să soluţioneze calea de atac îndreptată
împotriva sancţiunii, distingem competenţa conducătorului autorităţii sauinstituţiei faţă
14
de sancţiunile propuse de conducătorii de compartimente şicompetenţa Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici pentru cele aplicate deconducătorul organului, la
propunerea comisiei disciplinare, inclusiv sesizareainstanţei de contencios
administrativ.
  g) După gradul de severitate ele, se clasifică în conformitate cu prevederiledin
Statut (art.77/3) începând cu cea mai uşoară (mustrare) şi terminând cu cea mai severă
(destituirea din funcţie).

Categoriile de sancţiuni generale

 a)Mustrarea scrisă(art.77/3 lit. a) reprezintă prima sancţiune pe

scararăspunderii şi constă într -o atenţionare scrisă a funcţionarului asupra
gravităţiiabaterii sale cu consecinţe negative sau păgubitoare pentru activitatea
structuriiori a autorităţii din care face parte cel în cauză cu punerea expresă în vedere
aacestuia că pe viitor i se vor aplică sancţiuni mai severe mergând până la destituirea să.
Deşi legea nu prevede, nici aici, condiţiile abaterii care declanşează o atarerăspundere
(înscrisă şi ea în dosarul propriu) noi apreciem că asemeneaîmprejurări ar fi determinate
de:
 -săvârşirea primară a unei fapte grave, cu caracter intenţionat sau dinneglijenţă gravă
sau crasă;
 -săvârşirea repetată a unei abateri iniţial nesancţionate, prescrise,
anulate;
-convingerea autorităţii că în viitor nu se va mai repeta abaterea încauză ori o altă
încălcare de către cel în cauză
-aprecierea organului ca nesancţionarea organului ar fi neîndestulătoare fata de
gravitatea abaterii
Mustrarea este sancţiune nepecuniară, aplicabilă de către conducătorul
compartimentului din care face parte cel în cauză şi se radiază de drept dindosarul de
personal după trecerea unui interval de 6 luni de la aplicare (art.82/1
lit. a).

 b) Diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni

(art.77/3 lit. b), reprezintă o retrogadare de natură pecuniară fără afectarea raportului de
serviciu sau a funcţiei deţinute permiţând o mai bunăindividualizare a sancţiunii
cuprinsă între limita inferioară şi superioară ca şi
cuantum (5-10%) şi ca perioadă (1-3 luni), afectând însă stabilitatea salarială.
 Se aplică o asemenea sancţiune pentru abateri grave, primare sau repetate,indiferent de
natura altora precedente sau de existenţa altor forme de
sancţiuni pecuniare, de genul amenzilor contravenţionale ori de sancţiuni reparator(patri
moniale) pentru daune provocate, inclusiv penalităţi de întârziere în plata
despăgubirilor, dar apreciem că totuşi corelată diminuarea cu amendă,
despăgubirea sau penalitatea pentru a nu fi prea împovărătoare sarcina bănească
 pentru cel vinovat.

c) Suspendarea dreptului de avansare în gradele salariale sau de promovareîn

funcţie pe o perioadă de 1-3 ani (art.77/3 lit. c),(prima sancţiune
15
estediscutabilă după eliminarea dreptului la avansare salarială conform legislaţiei privin
d salarizarea bugetarilor), reprezintă o sancţiune tipică pentru funcţionarii publici care
aveau şi un drept la avansare în cadrul dreptului lor la carieră. Deşi nu afectează
drepturile salariale prezente şi certe, suspendarea afectează posibileşi viitoare drepturi
salariale văzute prin prisma blocării temporare a avansării
şi promovării, cu toate că rămâne, în esenţă, o sancţiune nepatrimonială şi cu
caracter provizoriu.

d) Retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an

(art.77/3lit. d). Sancţiunea are o dublă natură atât prin caracterul ei
profesional(nepatrimonial) cât şi prin efectul ei pecuniar (asupra salariului),
reprezentând oretrogradare, mixtă, cu efecte prin modificarea raportului de serviciu în
modunilateral de către autoritate fără consimţământul funcţionarului (art.41/5 dinLegea
nr.284/2010 eliminând retrogradarea salarială expresă).
 Măsura este deosebit de severă, reprezentând penultima treaptă ,premergă-
toare destituirii din funcţie, şi se aplică pentru abateri cu consecinţedeosebite pentru
autoritatea sau instituţia publică când menţinerea în aceeaşi funcţie sau pe acelaşi post
(de conducere sau de execuţie) a celui în cauză apare
ca imposibilă faţă de consecinţele extrem de negative şi perturbatorii ale faptei.
 Caracterul repetat al unor abateri, mai puţin grave ori ale unor sancţiuni – 
 chiar mai puţin severe – antecedentele disciplinare, concursul de noi abateri,
atitudinea şi circumstanţele autorului, respectiv, încălcării conduc la o asemenea
sancţiune.
 Diminuarea salariului reprezintă o sancţiune distinctă lăsată la aprecierea
conducerii, iar nu cumulativă ca în reglementarea anterioară. Considerăm că estela
aprecierea autorului sancţiunii care este funcţia inferioară pe care esteretrogradat cel
vizat, respectiv din funcţia de conducere (şef şi adjunct) sau pefuncţie de execuţie, în
funcţia imediat inferioară ierarhic sau pe alte funcţiisubordonate fără respectarea
gradelor din scara ierarhică ori chiar cu schimbareaclasei profesionale de studii (I, ÎI,
III), adică degradarea profesională ori a treptelor de salarizare.
De reţinut că suspendarea de la avansare, retrogradarea şi diminuareasalarială se dispun
nu de conducătorul de compartiment, ci de către conducătorulautorităţii sau instituţiei
ori de persoana care are competenţa legală de numire înfuncţie la propunerea comisiei
de disciplină, iar radierea de drept a sancţiuniioperează în termen de 1 an de la expirarea
perioadei pentru care au fost aplicate.

e)Destituirea din funcţie reprezintă cea mai severă sancţiune

disciplinarăaplicabilă care conduce la încetarea raportului de serviciu, întrerupând
cariera şistabilitatea funcţiei şi funcţionarului, cu consecinţe deosebite şi pentr u
viitor,deoarece o nouă revenire a acestuia nu se mai poate realiza decât prin concurs
şinici de la nivelul iniţial avut şi atins, datorită motivelor imputabile lui şi care l-au
exclus din corpul funcţionarilor publici (art.77/3 lit. e).
 Statutul enumer ă abaterile disciplinare care justifică o atare măsură, ele suntde o
gravitate deosebită – primare sau repetate– ceea ce determinăimposibilitatea menţinerii
în continuare a celui vinovat într -o funcţie de natură publică fără a afecta prestigiul
autorităţii sau instituţiei vizate.
16
 Statutul prevede că destituirea operează, ca sancţiune disciplinară, în cazul
săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau a uneiabateri disciplinare care a avut
consecinţe grave, ori a ivirii unui motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul
public nu acţionează pentru încetarea acestuiaîn termen de 10 zile calendaristice de la
data intervenirii cazului respectiv.Pe de altă parte, Statutul prevede eliberarea din
funcţie pentru necompeten-
ţă profesională (art.99/1 lit. d) determinată de obţinerea calificativului„nesatisfăcător”.
 În cazul săvârşirii unor abateri disciplinare repetate (apreciem că cel
puţindouă) destituirea se justifică prin atitudinea constantă a celui în cauză înîncălcarea
disciplinei serviciului, având mai puţin relevanţă natura şi gravitateaabaterii ori
severitatea sancţiunilor corelative aplicate. Oricum, nu este deconceput ca în cazul
repetării –  ca motiv al destituirii–să nu fi fost sancţionate
faptele anterioare, chiar dacă ele s-au radiat de drept din dosarul propriu al celui
în cauză.Desigur, aici intervin şi elemente de apreciere sau de oportunitate alemenţinerii
în funcţie sau nu a celui vinovat, ca atribut al conducerii raportat laconduita conştient
negativă şi de perseverenţă în încălcarea disciplineiserviciului de către cel în cauză. Este
adevărat că Statutul a prevăzut că abateredistinctă (art.77/2 lit. b) neglijenţa repetată în
rezolvarea lucrărilor, sancţionabilăîn orice mod pe scara răspunderii, deşi aceasta s-ar
putea constitui şi într -o abatere premisă pentru destituirea din funcţie.
 În privinţa necompetenţei profesionale ea constituie cauză a eliberării
dinfuncţie indiferent că se datorează sau nu culpei (vinovăţiei) celui în cauză şi
indiferent de existenţa sau nu a unor abateri pe linie disciplinară.
 În mod evident, destituirea şi eliberarea se dispun de conducerea autorităţiiori a
persoanei având competenţa de numire în funcţie şi cu toate că se înscriu încazierul
administrativ al funcţionarului, prima este supusă radierii după trecerea unei perioade de
7 ani, iar pentru cea de a doua nu s-a prevăzut un termen.
  Pentru analizarea faptelor disciplinare şi propunerea sancţiunilor
aplicabilese constituie comisia de disciplină, a cărei organizare şi funcţionare este
stabilită prin hotărâre de guvern, şi în care se regăseşte şi un reprezentant sindical.
 
Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea
prealabilă a faptei imputate şi după audierea funcţionarului consemnată în scris, sub
sancţiunea nulităţii. Refuzul funcţionarului de a se prezenta la audiere sau de asemna
declaraţia privind abaterea imputată se consemnează într -un proces
verbal, neafectând aplicarea sancţiunii. Dacă fapta a fost sesizată ca infracţiune
 procedura disciplinară se suspendă (art.77/6).
 Împotriva sancţiunii aplicate direct de conducătorul instituţiei ori
la propunerea comisiei de disciplină, funcţionarul nemulţumit poate solicita anularea ori
modificarea ordinului său dispoziţiei de sancţionare, instanţei de contencios
administrativ (art.80).
Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la
sesizareacomisiei de disciplină, dar nu mai târziu de 2 ani de la săvârşirea
abaterii.Sancţiunile disciplinare se înscriu în cazierul administrativ al
funcţionarului,document necesar evoluţiei carierei acestuia, participării sale în diferite
comisii(de concurs, de disciplină, paritare), precum şi în orice situaţii cerute de lege,

17
iarradierea lor, la termen, se constată prin actul administrativ al conducătorului
autorităţii.

4.Principii de drept care guvernează răspunderea disciplinară

Principiile de drept care guvernează răspunderea disciplinară sunt
similar cu cele ale răspunderii juridice în general, de unde se deduc, dobândind o
aplicabilitate proprie (formulate în Hotărârea de Guvern nr.1210/2003).
 
a) Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspundereadisciplinară nu
poate opera decât în cazurile prevăzute expres de Statut (art.77/2)sau de regulamente
proprii şi cu aplicarea sancţiunilor expres prevăzute(art.77/3), în formă şi limitele legal
stabilite, conform unei anumite procedure derulate de organe legal investite.
 
b) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie, deci arăspunderii
subiective bazată pe intenţie sau culpă, operând prezumţia denevinovăţie, ceea ce obligă
autoritatea să efectueze cercetări prealabile asuprafaptei imputate pentru a dovedi
vinovăţia celui cercetat. Desigur, formavinovăţiei (intenţie sau culpă), precum şi
întinderea ei vor fi determinante la individualizarea şi severitatea sancţiunii aplicate
(art.77/4).
 
c) Principiul răspunderii proprii sau personale conform căreia răspunderearevine
şi sancţiunea se aplică numai celui vinovat de comiterea abaterii, iar nualtuia. Diferite
forme de participaţie de genul instigării, complicităţii, etc., nu auvaloare juridică în
această materie dacă nu există autorat (direct şi nemijlocit) încomiterea abaterii proprii
şi distincte.
 
d) Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru o faptă ilicită există
o singură sancţiune aplicabilă iar nu mai multe („non bis în idem”) având aceeaşinatură
juridică ca şi norma încălcată. Excepţia o avem în cazurile în care prinaceeaşi faptă se
încalcă norme de drept de natură diferită concomitent cudeclanşarea unor forme diverse
de răspundere juridică având scopuri diferite.Aşa ar fi, de exemplu, destituirea din
funcţie şi condamnarea penală a funcţionarului, concomitent cu obligarea să la plata
despăgubirilor
pentru pagubele cauzate prin fapta să patrimoniului autorităţii sau instituţiei în carefuncţ
ionează, cât şi terţilor vătămaţi cu care s-a aflat în raporturi administrative(oficiale).

e) Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în conformitate cu carese

impune corelarea răspunderii cu fapta săvârşită sub aspectul gradului şiformelor de
vinovăţie, a repetabilităţii ei, ori cu întinderea pagubei produse, printr-o corectă şi
concretă individualizare sau proporţionalizare a sancţiunii,deci o corelare a severi-tăţii
răspunderii cu gravitatea abaterii. În acest sens, se va ţine seama de împreju-rările în
care s-a comis abaterea şi de consecinţele eiasupra bunei funcţionări a serviciului de
persoana funcţionarului, sub aspectulcomportării sale generale, de existenţa altor abateri

18
şi sancţiuni în antecedenţa acestuia care n-au fost radiate din cazierul disciplinar
(art.77/4).

f) Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere şi a punerii în

executare a sancţiunii, ceea ce înseamnă o reacţie represivă cât mai apropiată de
momentul comiterii abaterii, fără amânări sau tergiversări nejustificate însoluţio-narea
cazului pentru sporirea rezonanţei sociale, a actului de sancţionare,existând termene de
prescripţie reduse;
 
g) Prezumţia de nevinovăţie care presupune nevinovăţia funcţionarului public
(cât timp vina lui nu este dovedită);
 
h) Garantarea dreptului la apărare prin audierea funcţionarului, posibilitatea
invocării dovezilor în apărare şi asistarea de către un apărător sau de a fi reprezentat

i)Contradictorialitatea procedurii, în sensul exprimării cu privire la orice act sau

fapt disciplinar sesizat comisiei disciplinare de către cei aflaţi în divergenţăde poziţii
procedurale.13

II. Răspunderea contravențională

,,Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în

care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.”
Referitor la aceasta prevedere legală, în doctrina s-a subliniat că este vorba despre
o răspundere administrativ-contraventionala, având în vedere acele fapte ce constituie
contravenţii, în cadrul răspunderii administrative a funcţionarului public, săvârşite în
timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu, diferit de cele săvârşite în afara activităţii
profesionale, asemeni oricărui cetăţean, care implică o răspundere contravenţională
potrivit dreptului comun în materie.14
,, Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a
sancţiunii funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei
circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publica în care este numit
funcţionarul public sancţionat.”
Această dispoziţie nu are în vedere termenul în care poate fi atacat procesul
verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare, a sancţiunii şi nici faptul că
dispoziţiilor din Statut nu este aplicabil dreptul comun în materia răspunderii
contravenţionale.15
,,Contravenţia constituie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionata ca
atare prin lege, ordonanţă, prin hotărâre sau după caz, prin hotărârea consiliului
local al comunei, oraşului, municipiului, sau al sectorului municipiului Bucureşti, a
consiliului judeţean ori a consililui general al municipiului Bucureşti.”
13
Ioan Santai,Drept administrativ și știința administrației,vol.I,Ed. Alma Mater,Sibiu,2014,pag233
14
Dr.Valentin I. Prisacaru – „Functionarii publici” ,Editura All Beck - Bucuresti, 2004, pag.333
15
Dr.Valentin I. Prisacaru – „Functionarii publici” ,Editura All Beck - Bucuresti, 2004, pag.334
19
 Fata de regimul de drept comun, în materia răspunderii administrativ
contravenţionale prin care a fost stabilită competenta judecătoriei în a cărei
circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, de a soluţiona plângerea contravenientului,
Statutul prevede expres competenta judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul
autoritatea sau instituţia publica în care este numit funcţionarul public sancţionat, de a
soluţiona plângerea acestuia, care poate să nu fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei.
Deoarece dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de abatere a
recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului, vom interpreta ca acesta
poate fi exercitat şi de către funtionarii publici16.
Specificul acestei răspunderi rezidă în faptul că gradul de pericol al abaterilor,
deşi mai ridicat decât al celor disciplinare, dar mai scăzut decât alcelor penale,
depăşeşte nivelul local al instituţiei sau funcţiei, trecând şi asuprasocietăţii în general.
Din această cauză reglementarea contravenţiilor nu mai estelăsată la aprecierea
statutelor, ci se face prin lege, ordonanţe şi hotărâri de guvern, hotărâri ale consiliilor de
locale şi judeţene.17
 Pe de altă parte, aceste contravenţii fiind săvârşite în timpul exercitării şi
înlegătură cu sarcinile de serviciu reclamă şi calitatea specială a autorului
lorcontravenient, cea de funcţionar public nu de simplă persoană fizică, deci că
subiect calificat.Într-adevăr, numai în acest context, încălcarea atribuţiilor de serviciu pe
linia
prevenirii şi stingerii incendiilor, disciplinei financiare şi gestionare, pazei şi protecţiei b
unurilor devin contravenţii specifice funcţionarilor, ca subiecţicalificaţi, stabilite şi
sancţionate prin procesele-verbale încheiate de organele de
stat competente, prin care se dispune, de regulă, amendarea celui vinovat.
 Desigur, aceasta nu exclude, dacă abaterea este concomitent şi o încălcare
internă a atribuţiilor de serviciu, şi aplicarea sancţiunii disciplinare
corelativeîncălcăriiproduse.Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi
de sancţionare aacestora funcţionarul poate formula –  în condiţiile Ordonanţei de
Guvern nr.2/2001 plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul
autoritatea sau instituţia publică în care funcţionează cel sancţionat (art.83/2).
 
Plângerea suspendă de drept punerea în executare a actului sancţionator
petoată durata soluţionării ei, inclusiv în căile judiciare de atac, până la rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
 Sancţiunea contravenţională aplicată, urmată sau nu şi de una disciplinară,nu se înscrie
în cazierul administrativ al funcţionarului şi, în consecinţă, nu seradiază după trecerea
timpului legal, însă poate fi luată în considerare laevaluarea anuală a celui în cauză,
inclusiv în acordarea calificativelor mai alesdacă este rezultatul constatării unor organe
de inspecţie şi control ierarhic, ceea ce va influenţa, desigur, şi criteriile de promovare
sau avansare şi sancţionare ori recompensare a celui în cauză.

16
Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”, Editia a III-a restructurata, revazuta si adaugita, Vol. I, Editura All
Beck - Bucuresti, 2001
17
Ioan Santai,Drept administrativ și știința administrației,vol.I,Ed. Alma Mater,Sibiu,2014,pag240
20
 III. Răspunderea penală

,,Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul

serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupa se angajează
potrivit legii penale.
Cea mai gravă formă a răspunderii juridice a functonarilor publici este cea
penala şi intervine atunci când s-au săvârşit fapte ce prezintă un pericol social
deosebit,numite infracţiuni.Faptele penale săvârşite de către funcţionarii publici ,în
exercitarea funcţiei,sunt prevăzute şi sancţionate conform Codului Penal şi a unor legi
speciale.18
În considerarea prezumţiei de nevinovăţie ar fi fost mai potrivit în această
fază, că măsurară suspendării din funcţie să fie doar facultativa urmând să aibă caracter
obligatoriu numai dacă s-a dispus măsura arestării preventive, situaţie în care
nevinovăţia funcţionarului public se bazează pe probleme mai consistente.19
,,Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi
penale, precum şi în cazul în care instanţă judecătorească dispune achitarea sau
încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publica încetează, iar funcţionarul
public respectiv va fi reintegrat în funcţia publica deţinuta anterior şi îi vor fi achitate
drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii
penale, iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi
sesizată comisia de disciplina competenta.”
Regimului răspunderii penale consacrat dreptului comun, se aduga
instituţia suspendării funcţionarului public care va fi dispusă de conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice în mod obligatoriu, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de
Statut.
Răspunderea penală a funcţionarilor publici este angajată în cazul în care
aceştia săvârşesc, în exercitarea funcţiei lor o infracţiune.
Infracţiunile pe care le pot săvârşi funcţionarii publici sunt prevăzute în
Codul penal, în partea specială.
Printre infracţiunile ce pot fi săvârşite de funcţionarii de stat se număra
neglijenta în serviciu, abuzul în serviciu, luarea de mâţă, purtarea abuzivă etc.
În situaţia în care un funcţionar săvârşeşte o faptă care se apreciază că ar
avea un caracter penal, organul de stat din care face parte acel funcţionar are sarcina de
a face o serie de cercetări interne, precum şi de a cere sprijinul altor organe, pentru a
stabili exact dacă fapta prezintă sau nu gravitatea unei infracţiuni. În cazul în care se
ajunge la concluzia că fapta săvârşită de funcţionar întruneşte trăsăturile caracteristice
unei infracţiuni, trebuie sesizate organele de cercetare penală, în vederea începerii
anchetei penale.
18
Stelian Ivan,Mihai Bădescu,Aurel Neagu,Administrație publică,Ed. Lumina Lex,Bucuresti,2002,pag.99
19
Dana Apostol Tofan,Drept Administrativ-vol I- Curs universitar,Ed. All Beck,Bucuresti2003,pag.320

21
 În cursul acesteia, organul unde a fost săvârşită fapta are datoria de a pune
la dispoziţia organelor care cercetează sau judeca pe funcţionar toate datele, informaţiile
şi actele necesare soluţionării cazului.
De asemenea, organul din care face parte funcţionarul aflat în ancheta
penală, mai exact spus cel care a angajat pe funcţionarul respectiv, poate să dispună
suspendarea acestuia din funcţie, evident fără plată salariului, până la soluţionarea
cazului.
Suspendarea nu constituie o sancţiune, ci numai o măsură necesară pentru
ca prestigiul organului şi chiar însăşi activitatea sa nu aibă de suferit.
În cazul în care se constată nevinovăţia funcţionarului în cauză, acesta
urmeza să fie repus în funcţie, platindu-i-se salariul pe tot timpul cât a fost suspendat.
În situaţia în care funcţionarul este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate,
organul din care face parte acesta este obligat şi singurul competent să desfacă
contractul de muncă al funcţionarului.
Alăturat sancţiunii penale principale sau pedepsei, de regulă, închisoarea,
semai pot aplica şi pedepse complimentare (prevederile art.64 Cod penal) ce se execută
după executarea sancţiunii principale şi care pot consta în interzicereaunuia sau unora
din următoarele drepturi:
a)dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii publice şi înfuncţii
elective publice;
  
b)dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii publice;

 c)dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natură

aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii.
  În cazul militarilor şi rezerviştilor se aplică, în cazul condamnării la
închisoare mai mare de 10 ani, degradarea militară.20
În cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotrivafuncţionarului
public, care a săvârşit o infracţiune de natură să-l facă incompatibil cu funcţia publică pe
care o ocupă, se va dispune suspendarea dinfuncţie ori mutarea în alt compartiment în
mod temporar pentru a nu influenţa cercetarea (art.86/5).Din prevederile statuare
rezultă, în mod tacit, că începerea urmăririi penalefaţă de funcţionar nu antrenează
suspendarea acestuia dacă nu există o sesizare adresată organului din care face parte,
ceea ce înseamnă că dispunerea ei estefacultativă, devenind obligatorie numai în urma
sesizării, iar dacă suntem în prezenţa unei urmăriri vizând o infracţiune incompatibilă cu
funcţia deţinută (deexemplu, luarea de mită), suspendarea este obligatorie chiar în lipsa
vreunei sesizări ca urmare a nevoii de a proteja siguranţa, stabilitatea şi credibilitatea
serviciului public.
Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire ori încetarea
urmăririi penale sau instanţa încetează procesul sau achită inculpatul suspendarea dinfu
ncţie încetează (art.86/3) de drept, apreciem noi, în lipsa unui enunţcorespunzător al
legii, urmând ca să-i fie plătite celui vizat drepturile salarialecuvenite pe perioada
suspendării, dispunându-se reintegrarea sa în funcţie.

20
Ioan Santai,Drept administrativ și știința administrației,vol.I,Ed. Alma Mater,Sibiu,2014,pag.242-243
22
 Regimului raspunderii penale consacrat de dreptul comun ,i se adauga institutia
suspendarii functionarului public ,care va fi dispusa de conducatorul autoritatii sau
institutiei publice,in mod obligatoriu,daca sunt intrunite conditiile prevazute de Statut.21
Suspendarea reprezintă o încetare sau o întrerupere temporară a raportului
deserviciu datorită stării de dubiu care planează asupra funcţionarului cercetat sauîn
curs de judecată penală.Măsura, în mod evident, nu poate dura la nesfârşit prin însăşi
natura sa
provizorie,cât şi prin nesiguranţa ori instabilitatea situaţiei de neexercitare afuncţiei şi
serviciului public, de aceea constatarea certă a inexistenţei cauzelor care au determinat-
o conduce la încetarea ei de drept.
Dacă însă funcţionarul este condamnat pentru o faptă prevăzută de art.54 lit.h
prin hotărâre judecătorească penală definitivă măsura suspendării din provizorie se
transformă în definitivă determinând încetarea de drept a raportului de serviciu conform
Statutului (art.98/1 lit.f) şi indiferent de natura faptei penalereţinute în sarcina sa dacă
este privat de libertate.Aceasta atrage, după sine, eliminarea din corpul funcţionarilor
publici şi pierderea tuturor drepturilor dobândite de-a lungul timpului şi care nu vor mai
firecunoscute chiar dacă, ipotetic, cel în cauză ar mai reveni vreodată pe o
funcţie publică, cu excepţia cazului unei erori judiciare.22
În cazul în care fapta funcţionarului a fost sesizată atât ca abateredisciplinară
cât şi ca infracţiune, procedura disciplinară se se suspendă pe durata procesului
penal, urmând a fi reluată la finalizarea acestuia, în funcţie de soluţia penală dispusă,
sesizându-se comisia de disciplină (art.77/6, 86/4).

IV. Răspunderea patrimonială

,,Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:

a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau
instituţiei publice în care funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat
necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de
comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile.”23
Într-o formă sintetică, în doctrina s-a relevat că răspunderea patrimonială a
funcţionarului public intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele
lor anumite prejudicii, fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte, fie unei
alte persoane fizice sau juridice de drept public său privat.

21
Verginia Verdinas,”Drept administrative si institutii politico-administraive”,manual practice,Ed. Lumina
Lex,Bucuresti,2002,pag275
22
Ioan Santai,Drept administrativ și știința administrației,vol.I,Ed. Alma Mater,Sibiu,2014,pag.244
23
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată in M.Of.,Partea I,nr.365 din 29 mai 2007,articolul
84
23
 a) Prima ipoteză, a pagubelor produse cu vinovăţie patrimoniului propriei
instituţii(art.84 lit. a) a primit o consacrare patrimonială (civilă), iar nu materială(de
dreptul muncii) pornind de la o premisă juridică exactă şi anume inexistenţaraportului
de muncă, bazat pe contractul aferent, între autoritate şi funcţionarul său, întrucât
raportul de serviciu se bazează pe numirea în funcţie care are onatură administrativă, de
drept public. În consecinţă, devin aplicabile condiţiilerăspunderii delictuale (art.1357
Cod Civil) conform căreia cel ce produce o pagubă patrimonială altuia trebuie să o
repare, răspunzând pentru fapta proprie.Remarcăm, totuşi, faptul că între autoritate şi
funcţionarul său, deşi există orelaţie juridică de serviciu având o natură administrativă,
nu mai apare însă şi orelaţie civilă de prepuşeni –  de la comitent la prepus–  deoarece
autoritatea sau
instituţia publică nu se înfiinţează şi organizează, după cum nici nu funcţioneazăavând
scopuri similare persoanelor juridice (societăţi comerciale). În plus,numeroase autorităţi
şi instituţii nu au nici măcar personalitate juridică civilă orinu deţin un patrimoniu
propriu (care poate fi al autorităţii ierarhic superioare, astatului, a unităţii administrativ-
teritoriale, etc.). Altfel spus, funcţionarul varăspunde pentru prejudiciul produs, ca orice
alt terţ ce a cauzat o pagubă, deşimodalitatea juridică practică de recuperare a pagubei
este alta decât litigiul civil patrimonial derulat în faţa instanţei de judecată.
  Natura civilă a răspunderii nou instituite nu este lipsită de semnificaţie
 practică, dincolo de fundamentul ei juridic propriu. Într -adevăr, se ştie că – 
 spre deosebire de răspunderea materială a salariatului, limitată la suportarea reparaţiei
pentru paguba efectiv produsă – răspunderea civilă delictuală este mult maiseveră
incluzândşi beneficiul sau câştigul nerealizat.
b) Cea de a doua ipoteză vizează răspunderea civilă a funcţionarului pentru
nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit (art.84 lit.b).
Această obligaţie de restituire a sumelor acordate în mod necuvenit nu este
neapărat generată din vina funcţionarului, fiind posibilă lipsa oricărei culpe a acestuia,
apărând că vinovat cel ce a dispus plata, de exemplu, a unor cheltuieli de deplasare
(transport, diurnă, cazare) ori salariale mai mari decât cele legal
 prevăzute. Temeiul restituirii este îmbogăţirea fără justă cauză a beneficiarului
plăţilor, printr-un fapt ce sporeşte patrimoniul altei persoane fără ca pentru acesta să
existe un temei juridic, ceea ce obligă la o restituire corespunzătoare proporţiei
nejustificate de mărire corelată cu diminuarea patrimonială a celuilalt.
 
 Neexistând vină în comiterea faptei, aceasta are un caracter licit, astfel încâtnu sunt
întrunite condiţiile răspunderii pentru faptă proprie, iar, pe de altă parte,subiectul
obligaţiei, în acest caz, trebuie să aibă şi calitatea specială defuncţionar public, ceea ce
influenţează hotărâtor procedura legală de recuperare acreanţelor datorate. Dacă cel în
cauză are alte calităţi, de demnitar sau persoanăaleasă, de salariat cu contract de muncă,
procedura de urmat va fi cea procesualcivilă (acţiunea în restituire) sau cea materială
(de imputare).
  Ar fi fost util ca, urmând cazurile prevăzute de Codul muncii (art.272) să şefi
lărgit sfera de cuprindere a acestei ipoteze şi cu obligaţia de restituire a
plăţiicontravalorii bunurilor ori a serviciilor primite, respectiv prestate fără drept. Deşiîn
practică nu este exclusă o asemenea ipoteză, apreciem că în lipsa unei
24
 proceduri legale statutare exprese s
e va acţiona faţă de funcţionarul public vizat,după regulile dreptului civil.
  Repararea pagubelor produse cu vinovăţie de funcţionar
patrimoniuluiserviciului său ori obligarea să la restituirea sumelor acordate necuvenit
(art.84lit. a şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul organului public a
unuiordin sau dispoziţie de imputare, în termen de 30 zile de la constatarea pagubeisau,
după caz, prin asumarea unui angajament de plată (art.85/1). Dreptulconducătorului de a
emite ordinul său dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data
procedurii pagubei (art.85/3).
Împotriva ordinului său dispoziţiei funcţionarul public în cauză se poateadresa instanţei
de contencios administrativ (art.85/2).
 
c) Cea de a treia ipoteză vizează răspunderea funcţionarului
pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică în calitate de comitent unor
terţe persoane..
În ce priveşte modul de reparare al pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei
publice, în primele două situaţii, acesta va : ,, repara pagubele aduse autorităţii sau
instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 72 lit. a) şi b) din Legea nr 188/1999
privind statutul funcţionarilor publici. Se dispune prin emiterea de către conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen
de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament
de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile.
O problemă care s-a ridicat în doctrina actuală a fost aceea a persoanei
îndreptăţite să emită ordinul său dispoziţia de imputare în cazurile în care cel care a
produs pagubele în primele două situaţii este chiar conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice păgubite. Un posibil răspuns ar fi conducătorul serviciului ierarhic superior al
autorităţii sau al instituitiei publice ierarhic superioare.
În cea de-a treia situaţie, răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în
articolul 52 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia, persoana vătămată într-un drept al
său, ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului repararea pagubei.24
,,Împotriva ordinului său dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se
poate adresa instanţei de contencios administrativ.”
În doctrina s-a remarcat, pe deplin întemeiat, ca legiutorul nu a prevăzut un
termen în care funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici
dacă procedura prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o pevede mai este
obligatorie.
,,Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul său
dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”

24
Dana Apostol Tofan,Drept Administrativ-vol I- Curs universitar,Ed. All Beck,Bucuresti2003,pag.319

25
 V. Concluzii

În orice societate, față de cei care încalcă normele juridice, statul este nevoit să
folosească forţa sa de constrângere, să-i tragă la răspundere.
Instituirea răspunderii, sub toate formele acesteia, fata de funcţionarii
administrativi apare cu atât mai necesară dacă se are în vedere importanţa deosebită a
activităţii organelor administraţiei publice. Având ca sarcina executarea legii,
funcţionarii din aparatul administrative trebuie ca în primul rând, ei să respecte legea,
iar în caz de încălcare a acesteia, să poarte întreaga răspundere pentru fapta lor.
Prin sancţionare celor care nu respectă normele juridice se ajunge la întărirea
legalităţii, nu numai impunându-se o pedeapsă celui vinovat şi reparându-se prejudicial
cauzat, ci, mai ales obţinându-se educarea funcţionarilor în cauză, ca şi a altor persoane,
pentru că asemeni abateri să nu se mai săvârşească.În special acest din urmă aspect
prezintă o importantă cu mult mai mare, funcţia educativă a sancţiunii juridice
exercitând o influenţă socială de cea mai mare însemnătate.

26