APA CA MEDIU SI COMPONENT AL VIETII

Apa este solventul obligatoriu al materiei vii si reprezintă constituentul majoritar al organismului uman.

Ansamblul de celule ce alcătuiesc un organism viu acţionează ca un tot unitar prin

interconectare cu mediul apos în care se scaldă.

Apa reprezintă o dublă prioritate a organismului viu: component majoritar şi mediu de viaţă.
Pentru ca lichidul care scaldă fiecare celulă să vină în contact cu toate celulele este necesar ca acesta sa
aiba o circulaţie longitudinală printr-un sistem de vase închise prevăzute cu sistem de autopropulsie
unidirecţională şi o circulaţie transversală prin sectorul capilar fenestrat al circuitului vascular spre aşa
numitul spaţiu extracelular.
Efectul cumulat al activităţii tuturor organelor şi sistemelor organismului este de a crea în interiorul
organismului un mediu în care toate celulele să poată supravieţui şi funcţiona.

Mediul fluid ce înconjoară fiecare celula este denumit mediu intern .

Mediu intern nu este numai un concept fiziologic teoretic, el are o corespondenţă şi în termeni
anatomici. Mediul intern al organismului este lichidul
extracelular ce scaldă fiecare dintre celule.
Spaţiul lichidian extracelular
1. deserveşte celula a)-reglarea volumului intracelular este esenţială pentru funcţia celulară
normală şi se face prin transferuri de apă osmotic dictate de deplasarea electroliţilor
b)-reglarea volemiei- cantitatea de lichid din sistemul închis de vase
sanghine reprezinta un factor critic al supravieţuirii.
2. este un mediu de comunicare al tuturor celulelor organismului puse astfel în contact
3. este tamponul de compensare rapidă volemică prin migrare hidrică transcapilară.
Menţinerea organismului ca ansamblu unitar şi funcţional de structuri presupune
compartimentare, iar menţinerea compartimentelor presupune cheltuială constantă si permanentă de
energie.
Molecula de apă

-are un diametru de 0,3 nm şi o formă de V,

oxigenul fiind situat în vârful acestuia.
-sarcinile electrice pozitive sunt la nivelul atomilor de hidrogen, iar sarcinile negative sunt la nivelul
oxigenului.
-fiecare latură a V – ului corespunde unei legături oxigen-hidrogen cu o lungime de aproximativ o
zecime de milion dintr-un milimetru.
-unghiul format de cele două laturi ale V - ului este de 105 grade.
-polaritatea apei favorizează interacţiunile între moleculele de apă. Fiecare atom de hidrogen încărcat
pozitiv al unei molecule de apă este atras de un atom de oxigen încărcat negativ a altei molecule. Aceste
interacţiuni sunt legături de hidrogen.
Conţine un număr important de legături de hidrogen, legături intermoleculare O-H-O ce consumă
energie pentru a se forma.
-Legătura de hidrogen este o legătură direcţională. Ea presupune alinierea celor trei atomi O-H-O.
Atomul de hidrogen ce asigură legătura este extrem de mobil.
-Apa este o îngrămădire de molecule organizate într-o reţea tetraedrică coexistând cu molecule izolate.
Moleculele izolate sunt agitate de mişcări de rotaţie şi de translaţie.
-Fiecare moleculă din apa lichidă creează în medie 4,5 legături de hidrogen. Mai exact fiecare moleculă
de apă lichidă formează patru legături de hidrogen, dar numărul acestora poate varia între trei şi şase,
de unde media de 4,5.
-Apa lichidă are o structură aleatorie şi fluctuantă. Consecutiv unor mişcări rotatorii câmpul electric
ambiant fluctuează producând ruptura aleatorie a legăturilor dintre oxigen şi hidrogen.
HIDROFIL-HIDROFOB

Fiind o moleculă polară, apa se poate lega cu alte molecule polare sau încărcate electric cum ar fi acizii,
sărurile, zaharurile, diferite porţiuni ale moleculelor proteice şi ale ADN.
Datorită acestor interacţiuni apa dizolvă moleculele polare, denumite molecule hidrofile.
Apa se leagă foarte puţin de moleculele nepolare, ce se comportă hidrofob ( cazul apei în raport cu
uleiul ). Proteinele şi ADN sunt molecule lungi ce conţin părţi hidrofile şi părţi hidrofobe. Aceste
molecule se ghemuiesc pe ele însele, capătă o structură tridimensională, grupele hidrofile fiind la
suprafaţă şi cele hidrofobe spre interior.
Efectul hidrofob determină replierea proteinelor.
Există în celulă trei tipuri de apă:

1. -apa „ordonată” ce înconjoară moleculele biologice interacţionând intens cu acestea,

2. -apa „de masă” ce ocupă tot ce nu este moleculă biologică şi
3. -molecule de apă încastrate în moleculele biologice.
Moleculele de apă ocupă toate spaţiile neocupate de moleculele biologice. O singură celulă conţine
miliarde de molecule de apă.
Legatura proteine – apa
Proteinele repliate au pe suprafaţă şanţuri profunde.
Moleculele de apă legate prin legături de hidrogen se acomodează greu cu aceste şanţuri şi ca
atare sunt uşor deplasate la acest nivel de liganzi.
Ca atare situsurile active ale enzimelor se întâlnesc frecvent la nivelul şanţurilor.
Zona de influenţă a proteinei faţă de apă nu depăşeşte 0,7 nanometri, adică grosimea câtorva
molecule de apă.
Polarizarea apei

Conferă două proprietăţi importante:

- Molecula de apă este un dipol ce se orientează în câmpul electric extern;
- Apa chiar în stare lichidă poate dobândi o structură paracristalină prin atracţia electrostatică dintre
moleculele vecine.

Apa are o constantă dielectrică importantă (sinonimul termenului dielectric este izolant). O
substanţă este dielectrică când nu are electroni liberi capabili să transporte curentul electric, dar care
poate fi polarizată printr-un câmp electric.
 Apa are o oarecare capacitate de tamponare electrică, fiind si un bun solvent pentru ioni,
formând o pătură de hidratare în jurul acestora. Astfel, ionii se pot mişca relativ independent unii faţă de
alţii deşi sunt dizolvaţi în aceeaşi soluţie.
Cât reprezintă apa din totalul greutăţii corporale?

Mai mult de jumătate din aceasta, mai exact 600 ml/kgc.

Diferitele ţesuturi conţin o cantitate diferită de apă:

-inima, creierul şi plămânii sunt alcătuite

din 75-80% din apă,
-pielea 70% din apă,
-osul doar în proporţie de 20%,
-grăsimea de depozit nu conţine apă.

Apa totală corporală reprezintă

73,2% din masa corporală negrasa.
Valoarea medie a conţinutului în apă la bărbat este de 62% din greutate (variind între 54-70%), iar la
femeie de 51% (45-60%).
La copii, apa reprezintă 65-75% din greutatea corporală.
Proporţia de apă totală depinde de vârstă, sex, corpolenţă, fiind modificată de sarcină şi de către
diversele boli.
Vârsta duce la o variaţie a conţinutului în apă a corpului de la simplu la dublu, valori ce se deplasează pe
intervalul 45-80%.
Proporţia apei corporale totale este maximă la naştere ( 75-80 %) scăzând progresiv cu vârsta, la un an
se pierde 10-15% (scăzând în special lichidul extracelular). În primele zile ale vieţii apa corporală totală şi
apa intracelulară sunt invers proporţionale cu greutatea corpului iar apa extracelulară şi volumul
plasmatic sunt proporţionale cu greutatea corpului.
De la vârsta de 6 luni până la 10 ani scăderea este mai puţin rapidă.
Cu cât există mai multă grăsime cu atât există mai puţină apă.
Bărbatul are aproximativ cu 10% din greutatea corporală mai multă apă decât femeia.
Raportul între apa extracelulară şi apa totală se modifică odată cu vârsta la bărbat şi este relativ
constant la femeie.
Volumul lichidian total creşte în cursul sarcinii datorită lichidului amniotic, fătului, placentei şi
creşterii volumului sangvin realizată mai ales pe seama volumului plasmatic. La sfârşitul sarcinii apa
corporală totală creşte cu 7-8 litri.
Exerciţiul fizic moderat crescând concentraţiile plasmatice de renină şi de aldosteron produce
retenţie sodică şi o creştere a volumului plasmatic.
INTRACELULAR- EXTRACELULAR
Celulele reprezintă cel mai important rezervor de apă al organismului: 40% din greutatea corpului, in
medie 400 ml /kg corp (330-450 ml/kgcorp).
În celule se află deci două treimi din apa totală a organismului.
Cealaltă treime restantă se află extracelular.
O situaţie particulară o reprezintă “apa de structură” din os, o cantitate
de 3-4 litri de apă nemobilizabilă. Apa extracelulară reprezintă 16-20% din greutatea corpului, 150-200
ml/kgcorp. Există trei sectoare ale compartimentului extracelular,
-intravascular
 -interstiţial
-transcelular
Compartimentele lichidiene : intracelular = 2/3 AT = 40 % din G extracelular = 1/3 AT = 20 % din G (kg)
Apa extracelulara ( mediul intern ) este repartizata in doua sectoare:
-intravascular = 5 % din G (kg) interstitial = 15 % din G (kg)
Apa transcelulara este apa din: tubul digestiv, caile urinare, spatiul subarahnoidian etc.
Sectorul intravascular
-reprezintă 25% din lichidul extracelular, 7% din apa corporală totală şi 5% din greutatea
corpului.
-plasma reprezintă 30-35 ml/kgcorp iar cu elemente figurate incluse 60-65 ml/kgcorp.
-este extrem de bine păzit de mecanisme de evaluare şi corectare volemică.
-volemia este esentiala pentru supravieţuire.
-volumul intravascular este închis într-un sistem de vase.
-din motive de eficienţă energetică sistemul operează cu volume mici
-prioritatea sistemului este economia energetică.
-numai 12-13% din conţinutul total de apă a organismului se află intravascular. Dacă se pierde
acut 40 % din volumul intravascular se poate instala decesul. Se poate pierde majoritatea globulelor roşii
şi se va compensa perfect acest nivel marcat de anemie. Nu se poate însă compensa o pierdere volemică
importanta . Sectorul intravascular este cel mai dinamic si cel mai usor abordabil in practica. Prin
cercetarea compozitiei acestui sector , in laboratoarele de
biochimie, se obtin date indirecte relevante asupra starii de sanatate sau de boala a organismului.
Acest principiu reprezinta baza stiintifica pentru care se efectueaza analizele de
laborator.
Volemia – volumul sangvin – are o componenta celulara ( hematiile ) = 45 % si o componenta
extacelulara ( plasma) = 55 %
Spaţiul interstiţial
-este alcătuit din lichidele dintre celule şi din limfă
-reprezinta -150 ml/kgcorp (120-220 ml/kgcorp),
-75% din apa extracelulară,
-21% din apa corporală totală,
-15% din greutatea corpului.

-in imensa sa majoritate (90% din volumul său) este sediul unor schimburi rapide cu plasma (10%
cuprinzând ţesutul conjunctiv dens şi cartilajele fiind sediu a unor schimburi lente).
Schimburile între spaţiul intravascular şi spaţiul interstiţial :
- au loc la nivelul capilarelor.
-capilarele reprezintă secţiunea cheie a sistemului circulator, alcătuite din vase subţiri lungi de 750 μm,
cu o rază de 3 μm, cu o suprafaţă de secţiune de 30 μm² (sunt 40-50.000 de milioane de capilare în
organismul uman) ceea ce va da o suprafaţă de secţiune depăşind de 2800 ori pe cea a aortei şi o
suprafaţă totala de 550-600 metri pătraţi.

-capilarele sunt alcătuite dintr-un singur strat de celule endoteliale.

-in locaţii speciale există atat capilare fenestrate cât şi capilare discontinue (aşa zisele sinusoide).
-majoritatea capilarelor sunt însă continue şi nu au decât spaţii intercelulare de 10 nm ocupate de un
material omogen, însă aceste plombe intercelulare sunt traversate de canale cu o lărgime de 4 nm.
-la nivelul acestora are loc difuziunea fluidului.
Între compartimentul intracelular, interstiţial şi plasmă există un schimb liber, permanent al apei.

Compartimentele sunt separate atât funcţional cât şi anatomic, separarea facandu-se prin
peretele capilar şi membrana celulară.
Aceste structuri sunt traversate liber de apă care va urma pasiv modificările electroliţilor de o
parte şi alta a membranelor. Din acest motiv sectoarele sunt numite hidro-osmolare.

Dintre toate membranele organismului doar două sunt impermeabile pentru apă: tubul contort
distal al nefronului(in lipsa ADH-ului) şi glandele sudoripare.

Intre diversele sectoare hidro-osmolare apa difuzeaza usor trecand prin membranele biologice (mb.
capilara, mb. celulara). Directia este conditionata de osmolaritate.
OSMOLARITATEA se refera la concentratia particulelor dintr-o solutie si defineste
puterea cu care acea solutie este capabila sa atraga apa. Osmolaritatea reprezinta activ. osmotica pe
volum de solutie ( apa + particule )
OSMOLALITATEA reprezinta activitatea osmotica pe volum de apa.
Volumul de apa din organism fiind cu mult mai mare decat cel al particulelor dizolvate
termenii se pot folosi echivalent.
Osmolaritatea poate fi determinata in laborator prin determinarea punctului crioscopic
al plasmei sau poate fi calculata dupa formula :
ureea glicemia
Osm = 2 ( Na ) + K + -------- + -------------
2,8 18
SODIUL ( Na ) contribuie in cea mai mare masura la generarea presiunii osmotice.
APA se deplaseaza dinspre solutiile cu activitate osmotica mica spre solutiile cu
activitate osmotica mare . Pentru ca cele 3 sectoare sa isi mentina volumul relativ, osmolaritatea lor
trebuie sa aiba valori egale. Variatiile de osmolaritate si implicit variatiile volumelor spatiilor hidrice sunt
date de variatiile natremiei.