21.

Echilibrul hidro-electrolitic și acido-

bazic
Cuprins:

21.1. Introducere
21.2. Fluidele corpului
21.3. Echilibrul electrolitic
21.4. Echilibrul acido-bazic

21.1. Introducere
Homeostazia mediului intern este influențată de echilibrul:

 lichidelor;
 electroliților;
 acizilor;
 bazelor.

Un organism normal se caracterizează prin:

 nivel constant de fluide și electroliți;

 pierderile selective înregistrate la nivelul aparatului excretor echilibrează
aportul de apă și electroliți.

În cazul unor pierderi masive de lichide și electroliți, este necesar să se

intervină rapid cu înlocuirea lor.
Prin dizolvarea în apă, anumite substanțe se disociază în compuși care posedă
încărcătură electrică, denumiți electroliți. Un astfel de exemplu este clorura de
sodiu (NaCl) care disociază în ioni de sodiu (Na ) încărcați pozitiv și (Cl )
+ -

încărcați negativ.

Compusul chimic care pune în libertate într-o soluție ioni de hidrogen, se

numește acid. Exemple: acidul clorhidric, acidul lactic – sunt acizi din corpul
uman.
 Compusul chimic care preia dintr-o soluție ioni de hidrogen și determină un
exces de ioni hidroxil (HO), se numește bază. Exemple: amoniacul (NH ), bază3

din corpul uman.

21.2. Fluidele corpului

Conținutul de fluide al corpului face referire la cantitatea de apă de la acest
nivel, care înregistrează variații dependente de:

 greutate;
 sex;
 vârstă;
 grăsimea din corp.

Procentul mai mare de grăsimi din corpul femeilor comparativ cu al bărbaților,

justifică cantitatea de apă mai mică de la nivelul celulei, în cazul femeilor
(țesutul adipos prezintă o cantitate foarte mică de apă).
Conținutul procentual de apă la adult, este următorul:

 la bărbați – circa 60% din greutatea corporală;

 la femei – circa 50% din greutatea corporală.

Compartimentele lichidiene
Întreaga cantitate de apă din organism se distribuie în:

 compartimentul intracelular (2/3 din total, procentual 63% din total) –

cumulează lichidele de la nivelul tuturor celulelor corpului;
 compartimentul extracelular (1/3 din total, procentual 37% din total: 25%
plasma sanguină și 75% lichidul interstițial și limfa) – cumulează lichidele din
afara celulelor care asigură un mediu relativ constant pentru acestea. Lichidul
interstițial se află în jurul celulelor și limfa în vasele limfatice. Plasma este
bogată în proteine, iar lichidul interstițial este sărac în proteine.

Un procent relativ mic (circa 1%) din compartimentul extracelular este

reprezentat de lichidul transcelular, care prin intermediul unor straturi de
celulele epiteliale este separat de alte lichide. Din acest tip de lichid fac parte:
 lichidul cefalorahidian (cerebro-spinal);
 lichidul sinovial;
 transpirația;
 lichidul din pericard;
 lichidul din pleură;
 lichidul din peritoneu;
 lichidul din camerele oculare;
 lichidul din tractul digestiv;
 lichidul din tractul respirator;
 lichidul din tractul urinar.

Figura 21.1 Distribuția apei în cele două compartimente lichidiene ale

organismului.
 Conținutul lichidului extracelular este următorul:

 în cantitate mare se află ioni de: sodiu, clor, bicarbonat;

 în cantitate mică se află ioni de: potasiu, magneziu, calciu, fosfat, sulfat, ioni
organici.

Conținutul lichidului intracelular este următorul:

 în cantitate mică se află ioni de sodiu și în cantitate mare ioni de potasiu –

concentrație susținută în principal de activitatea pompei Na\K din membrana
celulară;
 în general, se înregistrează o concentrație crescută de proteine ca urmare a
sintezei constante cu scopul de a fi valorificate în funcțiile celulare.

Modalitățile prin care apa intră în organism (în sânge) sunt:

 pe cale alimentară, prin lichide sau alimente ingerate – din tractul digestiv;
 apa rezultată ca produs final al reacțiilor chimice (catabolism tisular).

Modalitățile prin care apa se poate pierde din organism (din sânge), sunt
prin:

 rinichi – procesul de excreție a urinei;

 plămâni – prin aerul expirat se elimină apa;
 pielea – prin transpirație;
 intestine – prin fecale se elimină apa.

În general există un echivalent între aportul de apă și cantitatea de apă

pierdută din organism.
Figura 21.2 Căile de pătrundere a apei în sânge, precum și cele 4 căi de
eliminare a apei din sânge în exteriorul organismului.
 Deplasarea apei în organism
Deplasarea apei în interiorul și în exteriorul celulei este rezultatul procesului
de osmoză. Acest proces reprezintă difuziunea (deplasarea) apei printr-o
membrană celulară semipermeabilă, dintr-o zonă în care apa este în
concentrație mare, către o zonă în care concentrația acesteia este scăzută. Sau
din punct de vedere al concentrației de solviți, prin procesul de osmoză, apa
de deplasează dintr-o zonă în care concentrația de solviți este scăzută, către o
concentrație mai mare de solviți (solviții atrag apa).
În condiții normale, concentrația de ioni solviți este similară atât în interiorul,
cât și în exteriorul celulei, motiv pentru care valoarea presiunii osmotice este
zero. În acest fel nu are loc nicio deplasare. Pierderea de electroliți din zona
extracelulară însă, crește concentrația de ioni din interior, modificând astfel
echilibrul. Se înregistrează o presiune osmotică care va permite intrarea
moleculelor de apă în celulă, către concentrația mai mare de solviți, până la
restabilirea echilibrului.
Membrana care căptușește capilarele este traversată constant de apa
schimbată între plasmă și lichidul interstițial. Datorită proteinelor, apare o
presiune osmotică care determină în mare parte deplasările apei. Drenarea
excesului de lichid și proteine din spațiul interstițial, se face prin sistemul
limfatic care îl readuce în circulația sanguină cu scopul de a reveni la
homeostazie.
Reglarea echilibrului hidric
În menținerea echilibrului hidric intervin variate mecanisme care asigură o
balanță între aport și pierderi. Setea sau dorința conștientă de a bea apă,
reprezintă un astfel de mecanism aflat sub controlul unui centru nervos
hipotalamic, la nivelul căruia se află neuroni denumiți osmoreceptori.
Absența consumului de apă se manifestă prin:

 scăderea secreției salivare care duce la uscarea gurii și declanșarea senzației de

sete;
 scăderea volumului sanguin, alături de creșterea concentrației plasmatice a
solviților (cum ar fi, sarea), determină o nevoie de apă;
 zbârcirea osmoreceptorilor, care se depolarizează și transmit impulsuri
cortexului cerebral cu scopul de a stimula senzația de sete și nevoia de apă;
 scăderea volumului plasmatic reprezintă un stimul pentru baroreceptorii din
sistemul cardiovascular care astfel transmit impulsuri către hipotalamus, în
zone sale receptoare.

Activitatea hormonală influențează aportul de apă.

Rata de filtrare glomerulară și volumul de apă reabsorbit din tubii nefronului
determină un anumit volum de urină. ADH-ul sau hormonul antidiuretic,
secretat de hipotalamusul anterior și eliberat de hipofiza posterioară, este cel
care controlează rata reabsorbției tubulare. Secreția lui este stimulată de
factorii care declanșează senzația de sete. Astfel, ADH-ul determină un volum
urinar scăzut (deci o urină mai concentrată), prin creșterea reabsorbției de apă
din tubi (distali și colectori).
Rinichii au și funcție endocrină, prin secreția hormonului renină. Aceasta
activează la nivel pulmonar producția de angiotensină II care crește senzația
de sete la nivelul encefalului.
Corticosuprarenalele secretă aldosteron care intervine în reglarea reabsorbției
de apă, ca răspuns la activarea sistemului renină-angiotensină-aldosteron.
Secreția de aldosteron este stimulată de angiotensina II. Astfel, aldosteronul va
crește reabsorbția de ioni de sodiu la nivelul tubilor, care vor fi urmați de
moleculele de apă.
Deplasarea fluidelor prin membrana capilară
Într-un interval de timp, curgerea sanguină prin vasul de sânge este
influențată de:

 presiunea sanguină;
 rezistența la curgere – forța care se opune curgerii sângelui (fluxului);
măsurarea ei se face prin forța de frecare din vasele de sânge.

Factorii care influențează rezistența sunt:

 vâscozitatea sângelui – dependentă de conținutul în globule roșii și solviți în

lichidul sanguin;
 lungimea vasului de sânge – rezistența este direct proporțională cu lungimea
vasului de sânge;
 diametrul vasului de sânge – este invers proporțional cu rezistența; astfel,
pentru un diametru mai mic, rezistența este mai mare.
 Conținutul de apă din sângele capilar se deplasează între plasmă și lichid
interstițial, proces controlat de către legea Starling a capilarelor. Aceasta
oferă indicații privind sensul deplasării apei între cele două compartimente.
Controlul este exercitat prin intermediul a două forțe:

 presiunea hidrostatică (PH) – presiunea dată de presiunea apei din sânge,

care favorizează mișcarea lichidelor în sensul capilar – lichid interstițial.
 presiunea coloid-osmotică (PO) – presiunea dată de prezența proteinelor în
plasmă (de exemplu, albumina). Acestea se află în stare coloidală și atrag apa
din exteriorul capilarului prin osmoză. Concentrația lor din capilar o depășește
pe cea din lichidul interstițial.

Pe baza legii Starling, la capătul arterial al capilarului, apa se va deplasa din

capilar în lichidul interstițial, proces favorizat de o presiune hidrostatică
(arterială) mai mare decât cea coloid-osmotică. Acesta reprezintă de fapt un
proces de filtrare, la fel cu cel de la nivelul glomerulului renal.
În schimb, la capătul venos, sensul de deplasare al apei este lichid interstițial –
capilar, proces favorizat de o presiune coloid-osmotică mai mare decât
presiunea hidrostatică (arterială). Acesta reprezintă de fapt un proces
de reabsorbție. O anumită proporție din lichidul ajuns în spațiul interstițial va
intra în capilarele limfatice, datorită presiunii osmotice apărute la acest nivel
(în capilarele limfatice).
Capilarul prezintă un centru dinamic, o zonă în care cele două presiuni
(hidrostatică și coloid-osmotică) sunt echivalente, fără a exista o deplasare
netă a apei.
 Figura 21.3 Legea Starling a capilarelor.

Deplasarea lichidelor între compartimentul interstițial și cel intracelular

se face tot sub controlul acelorași presiuni. Valoarea presiunii hidrostatice
tinde către stabilitate, iar solviții din mediul intra și extracelulare sunt egali. În
 acest fel, variațiile de presiune osmotică influențează deplasarea lichidelor și
nu presiunea hidrostatică. Dacă concentrația extracelulară a ionilor de Na o +

depășește pe cea intracelulară, apa va traversa membrana celulară, părăsind

celula ca urmare a presiunii osmotice crescute. Acest proces va conduce către
micșorarea celulei.

Acumularea anormală a unei cantități mari de lichid în țesutul interstițial

poartă numele de edem. Printre cauzele multiple, se numără:

 obstrucția venoasă (dată fie de tromboză venoasă, fie de staza din

insuficiență cardiacă) care va crește presiunea hidrostatică, favorizând
expulzarea lichidului din capilare în exteriorul lor.
 conținutul scăzut de proteine în plasmă (malnutriție, boli hepatice, renale
sau ca urmare a creșterii permeabilității capilare), care va scădea presiunea
osmotică. În urma acestui fenomen, forța de reabsorbție a lichidelor în capilare
va scădea.
 creșterea volumului extracelular dată de retenția de lichide din insuficiența
renală.

21.3. Echilibrul electrolitic

Pentru electroliți, trebuie să fie un echivalent între cantitățile introduse
sau produse în organism și ceea ce se elimină.
În lichidul extracelular se remarcă:

 cationi – ioni încărcați pozitiv; Na , de exemplu;

+

 anioni – ioni încărcați negativ; Cl , de exemplu.

+

Sunt surse de electroliți:

 alimentele;
 lichidele;
 reacțiile metabolice.

Pierderile de electroliți se înregistrează prin:

 fecale;
 transpirație;
 rinichi, în mod special, în procesul de formare a urinei.

Ionii de sodiu
Ionii de sodiu – caracteristici:

 constituie circa 90% din totalitatea cationilor din lichidul extracelular;

 menține echilibrul osmotic celular;
 dacă aportul este mai mare decât pierderile se înregistrează următoarele:
organismul reține apa, crescând astfel volumul plasmatic și al lichidelor
extracelulare; în această situație apar edeme și se înregistrează o creștere în
greutate;
 dacă aportul este mai mic decât pierderile se înregistrează următoarele:
volumul plasmatic și al lichidelor extracelulare scade și presiunea arterială, de
asemenea.

Reglarea concentrației ionilor de sodiu din organism, depinde de

formarea urinei la nivel renal, în mod special în zona glomerulară, astfel:

 scăderea presiunii arteriale scade implicit fluxul sanguin glomerular și astfel se

va filtra mai puțin sodiu;
 odată cu creșterea concentrației de apă și sare, implicit crește și presiunea
arterială care va crește excreția de sodiu.

La nivel renal, reabsorbția de sodiu este reglată de:

 aldosteron – acțiunile sale se manifestă la nivelul tubilor contorți distali și

colectori, glandelor sudoripare, tractului gastrointestinal; secreția sa este parte
din sistemul renină-angiotensină-aldosteron;
 renină – secretată de aparatul juxtaglomerular al nefronului; secreția ei este
stimulată de: presiunea sanguină scăzută, concentrația de sodiu din sânge
scăzută, sau în urma unor pierderi mari de apă din organism.

La nivel plasmatic, renina interacționează cu angiotensinogenul (proteină

sintetizată în ficat), pe care o transformă în angiotensină I. Aceasta, la nivel
pulmonar, devine angiotensină II.
Figura 21.4 Sistemul renină-angiotensină-aldosteron implicat în reglarea
sodiului.
 Angiotensina II, odată produsă, are următoarele efecte care pot influența în
mod direct sau indirect reabsorbția renală de sodiu:

 stimulează eliberarea de aldosteron din suprarenale, zona corticală;

 declanșează senzația de sete;
 declanșează secreția de ADH;
 declanșează secreția de ACTH;
 determină vasoconstricție și creșterea presiunii arteriale.

Potasiul
Ionul de potasiul – caracteristici:

 cel mai important cation intracleular;

 intervine în activitatea electrică a nervilor și a mușchilor;
 menține echilibrul osmotic celular;
 în lichidul extracelular influențează echilibrul acido-bazic.

Reglarea concentrației de potasiu din sânge se face de către aldosteron. Dacă

crește concentrația de ioni de potasiu, acesta va acționa în mod direct asupra
glandelor suprarenale, zona corticală, cu stimularea secreției de aldosteron.
Ulterior, hormonul va stimula secreția urinară de ioni de potasiu și reabsorbția
celor de sodiu.
Factorii care duc la deficit de ioni de potasiu sunt:

 diaree;
 boli renale;
 edeme.

Deficitul de ioni de potasiu determină apariția artimiilor.

Insuficiența renală determină un exces de ioni de potasiu, care se poate
manifesta prin fibrilații cardiace.
Alți ioni
Ioni care se găsesc în echilibru în organism sunt:

 calciu;
 magneziu;
 sulfiți;
 cloruri;
 fosfați;
 bicarbonat.

În reglarea nivelului ionilor de calciu intervin hormonii secretați de către

glandele paratiroide și calcitonina (secretată de către tiroidă). Rolurile ionilor
de calciu, sunt în:

 coagulare;
 contracția musculară;
 activitatea hormonală;
 conductivitatea nervoasă.

Totodată, ionii de calciu intră în structura dinților și a oaselor.

Ionul de clor – caracteristici:

 anionul cel mai comun din spațiul extracelular;

 aproape în toate cazurile se află legat de sodiu;
 asigură un mediu izotonic pentru celule;
 intervine în stabilitatea presiunii osmotice intra și extracelulare;
 este excretat în sucul gastric sub formă de acid clorhidric;
 în general, reabsorbția lor se face în partea terminală a tractului
gastrointestinal;
 concentrația lor, precum și a altor anioni, este menținută prin activitatea unor
mecanisme reglatoare secundare (de exemplu, în cursul reabsorbției, ionii de
sodiu atrag electric ionii de clor).
 Figura 21.5 Concentrații relative corespunzătoare unor ioni în lichidele intra-
și extracelulare ale organismului.

21.4. Echilibrul acido-bazic

Concentrația ionilor de hidrogen din lichidele organismului exprimată prin pH,
influențează echilibrul între acizi și baze. În organism, valoarea pH-ului are
prezintă următoarele efecte:

 influențează activitatea enzimelor celulare;

 menține structura normală a celulei;
 menține permeabilitatea membranei celulare.

Compusul chimic care pune în libertate într-o soluție ioni de hidrogen, se

numește acid. Exemple: acidul clorhidric, acidul lactic – sunt acizi din corpul
uman.
Compusul chimic care preia dintr-o soluție ioni de hidrogen și determină un
exces de ioni hidroxil (HO), se numește bază. Exemple: amoniacul (NH ), bază
3

din corpul uman.

Acizii tari se deosebesc de cel slabi prin disocierea lor completă în urma
căreia se pune în libertate un număr maxim posibil de ioni de hidrogen. De
exemplu, acidul clorhidric este un acid tare, iar acidul carbonic este un acid
slab.
Numeroasele procesele metabolice pun în libertate ioni de hidrogen. În cursul
respirației, în urma reacției dintre dioxid de carbon și apă, rezultă acid carbonic
care disociază și care duce la formarea de ioni de hidrogen și bicarbonat. Acizi
rezultă și din degradarea acizilor grași și a aminoacizilor.
Concentrația ionilor de hidrogen din organism poate fi reglată prin:

 intervenția sistemelor tampon (în primul rând);

 activitatea centrului respirator din trunchiul cerebral;
 intervenția rinichilor.
 Sistemele tampon
Sistemul tampon este o soluție care nu permite pH-ului să sufere modificări
majore, în situația în care soluției respective i s-ar adăuga mici cantități de acid
sau bază.
În general, în alcătuirea unui sistem tampon, intră:

 un acid slab;
 sarea acidului respectiv.

Sistemul tampon acid carbonic-bicarbonat de sodiu prezintă următoarele

caracteristici:

 în alcătuirea lui intră acidul carbonic (acid slab) și sarea sa, bicarbonat de sodiu
(NaHCO );
3

 în cazul în care se adaugă peste sistemul tampon, un acid tare, cum ar fi acidul
clorhidric: acesta din urmă intră în reacție cu ionii de bicarbonat (HCO ) din
3
-

sare, în urma căreia rezultă acid carbonic și clorură de sodiu. Comparativ cu

acidul clorhidric, acidul carbonic este un acid slab care va duce la o creștere
minimă a numărului de ioni de hidrogen. Are loc disocierea acidului carbonic
în apă și dioxid de carbon; apa – contribuie la eliminarea ionilor de hidrogen ai
acidului (apa este eliminată din organism pe diferite căi), iar dioxidul de
carbon – va crește frecvența respiratorie cu scopul de a elimina excesul de
atomi de carbon prin plămâni. Totodată, ionii de hidrogen (H ) pot fi eliminați
+

(excretați) prin rinichi. La acest nivel ei pot fi utilizați și pentru formarea unei
rezerve de ioni bicarbonat.
 în cazul în care se adaugă peste sistemul tampon, o bază tare, cu ar fi
hidroxidul de sodiu: aceasta din urma va intra în reacție cu acidul carbonic, în
urma căreia rezultă bicarbonat de sodiu. Astfel, baza rezultată este mai slabă
decât hidroxidul de sodiu, înregistrându-se astfel o modificare minimă a pH-
ului.
Figura 21.6 Acțiunea tampon a ionilor bicarbonat (HCO ) la intrarea în sistem
3
-

a ionilor de hidrogen (H ) care provin de la un acid.

+

Sistemul tampon fosfat – în alcătuirea sa intră: o bază slabă – fosfat

monoacid de sodiu (Na HPO ) și un acid slab – fosfat diacid de sodiu
2 4

(NaH PO );
2 4

Sistemul tampon al proteinelor – prezintă următoarele caracteristici:

 cel mai puternic sistem tampon din organism;
 din el fac parte: proteine intracelulare, cum ar fi hemoglobina și proteine
plasmatice extracelulare (cum ar fi, albumina);
 gruparea amino din aminoacizii care intră în alcătuirea proteinelor, acceptă
ioni de hidrogen în grupare și astfel proteinele acționează ca baze;
 gruparea carboxil din aminoacizii care intră în alcătuirea proteinelor, cedează
ioni de hidrogen din grupare și astfel proteinele acționează ca acizi;
 deci, proteinele funcționează ca acizi sau baze, comportându-se ca un sistem
tampon.

Reglarea echilibrului acido-bazic prin respirație

Centrul respirator de la nivelul trunchiului cerebral intervine în reglarea
concentrației de ioni de hidrogen, controlând:

 frecvența respirației;
 amplitudinea respirației.

În cursul efortului fizic, producția celulară de dioxid de carbon crește și

totodată și concentrația de acid carbonic din sânge. Prin disocierea sa sunt
puși în libertate ioni de hidrogen care determină creșterea acidității sanguine.
Aceasta are efect stimulator asupra receptorilor chimici (chemoreceptori) din
centrul respirator, determinând creșterea frecvenței și amplitudinii respiratorii
cu scopul de a elimina cât mai mult dioxid de carbon de la nivel pulmonar. În
paralel cu pierderea de dioxid de carbon și concentrația de ioni de hidrogen se
diminuează. Acest lucru este justificat de scăderea concentrației de acid
carbonic din sânge.
În pneumonie sau bronșită, când respirația este îngreunată, determină
acumularea de dioxid de carbon, ducând la acidoză respiratorie. Același lucru
se întâmplă și în caz de ventilație deficitară.
Pe de altă parte, hiperventilația duce la creșterea pierderilor de dioxid de
carbon, determinând alcaloză respiratorie.
Reglarea renală a echilibrului acido-bazic
Reglarea echilibrului acido-bazic de către rinichi se face în diferite etape, în
cursul excreției ionilor de hidrogen, astfel:
 dioxidul de carbon din plasmă difuzează în celulele epiteliale ale tubilor renali;
la acest nivel intră în reacție cu apa și rezultă acid carbonic. Acesta disociază în
ioni de hidrogen și de bicarbonat. Ionii de hidrogen sunt apoi secretați în
lumenul tubular și excretați ulterior în urină, scăzând în acest fel aciditatea
plasmatică.
 de asemenea, odată cu secreția ionilor de hidrogen, are loc captarea
ionilor de sodiu în celulele epiteliale ale tubilor. De la acest nivel, ionii de
sodiu împreună cu ionii de bicarbonat sunt transportați în interstițiul renal și
ulterior în sânge. Atunci când sângele devine alcalin, se diminuează secreția de
ioni de hidrogen și totodată concentrația lor din urină. Reabsorbția ionilor de
bicarbonat se face în proporție mică, aceștia rămânând în urină și fiind apoi
eliminați. Prin pierderea de ioni bicarbonat, care se comportă ca o bază, are
loc diminuarea alcalozei.

O alternativă de reglare renală a echilibrului acido-bazic o reprezintă

sistemul tampon fosfat. Acesta se concentrează în tubii renali și fixează ionii de
hidrogen din fluidul tubular pe care îi elimină în urină. Acest mecanism
prezintă avantajul de a elimina ionii de hidrogen fără să crească aciditatea
urinei care ar putea afecta componentele tractului urinar.
Un alt sistem tampon care poate interveni, este sistemul amoniac-ioni de
amoniu din lumenul tubular. Prin reacția amoniacului cu ionii de hidrogen se
obțin ioni de amoniu (NH ). Aceștia reprezintă o cale de eliminare a ionilor de
4
+

hidrogen din organism.

Investigarea sângelui arterial sistemic oferă informații despre statusul

acido-bazic al organismului.
Sângele arterial prezintă o valoare normală a pH-ului de 7,4. Însă, sângele
venos și lichidul interstițial au un caracter ușor mai acid.
O valoare mai mică de 7,35 a pH-ului arterial poartă numele de acidoză, iar o
creștere peste 7,45 se numește alcaloză.
Dacă natura cauzei este metabolică și nu respiratorie,
atunci acidoza sau alcaloza va fi metabolică. Un pacient cu diabet
dezechilibrat poate prezenta acidoză metabolică dată de prezența corpilor
cetonici în sânge.