ELECTROLIŢI. ANIONI. CATIONI.

METODE DE
DOZARE
 APA
Apa reprezintă mediul optim pentru desfăşurarea proceselor biochimice care au loc în
organismul uman, ea reprezentând vehiculul care asigură transportul şi schimburile metabolice.
Apa totală liberă este distribuită în 2 sectoare principale: compartimentul celular şi cel
extracelular.
Apa celulară se găseşte în citoplasmă, nucleu, mitocondrii şi lizozomi.
Apa extracelulară este separată de cea celulară prin membranele celulare. Ea este repartizată în
mai multe compartimente: intravascular, interstiţial, transcelular şi ţesut conjunctiv dens (cartilaje
şi oase).
Compartimentul intravascular conţine plasma sanguină şi limfa.
Compartimentul interstiţial este reprezentat de fapt de un ultrafiltrat plasmatic care scaldă
celulele, separat fiind de compartimentul intravascular prin membranele capilarelor. Acestea
permit o circulaţie hidroelectrolitică liberă, dar se opun ieşirii proteinelor din vase.
Compartimentul transcelular se referă la lichidul cefalorahidian, la mediile lichidiene oculare şi
articulare, şi la lichidele din seroase.
Apa din compartimentul hidric din ţesutul conjunctiv dens (cartilaje şi oase) se deplasează lent şi
are schimburi foarte reduse cu restul lichidelor organismului.
Reglarea hormonală a apei din organism este realizată de :
- Hormonul antidiuretic (ADH) prin care se realizează controlul reabsorbţiei apei la nivelul
tubului contort distal şi colector al nefronului.
- Aldosteronul participă la menţinerea homeostaziei hidrice şi electrolitice prin efectul său de a
determina reabsorbţia Na+ la nivelul tubului contort distal şi în mod secundar determină
eliminarea renală de H+, K+ şi NH4+. Controlul secreţiei de aldosteronă este realizat prin factori
multipli dintre care amintim sistemul renină- angiotensină, kalemia, natremia şi concentraţia
plasmatică de ACTH.

Aportul de apă în organism se poate realiza pe mai multe căi:

- exogenă, prin ingestia apei ca atare sau sub forma apei conţinute în alimente
- endogenă, provenită din procesele metabolice.

Există o interdependenţă între apa formată şi cea eliminată. Eliminarea apei se face pe cale
renală, cutanată, digestivă şi pulmonară.
Anomalii ale echilibrului hidroelectrolitic pot fi determinate de un aport insuficient de apă
sau de pierderea în exces a apei (deshidratările). Deshidratarea se poate instala în următoarele
condiţii:
- secreţie sudorală excesivă
- diaree marcată
- diureza exagerată în caz de deficit de vasopresină

Pierderile excesive de apă sunt însoţite aproape constant de o pierdere mai mare sau mai mică
de electroliţi. Raportul dintre cantitatea de apă şi Na+ din lichidul pierdut permite clasificarea
deshidratărilor în :
1) Deshidratări hipertone (globale) apar când pierderea de apă este mai mare decât cea de
Na+. Deshidratările hipertone interesează în primul rând sectorul extracelular, fiind
caracterizate de hiperosmolaritatea lichidelor extracelulare. Aceasta stimulează secreţia de
ADH şi aldosteron, ceea ce are ca şi urmare scăderea compensatorie a eliminărilor urinare,
instalându-se oliguria. În acelaşi timp deshidratarea stimulează senzaţia de sete care va
contribui şi ea la corectarea deshidratării.
2) Deshidratări hipotone sunt determinate de pierderi de Na+ în exces faţă de pierderile de
apă întâlnite în situaţii patologice în care rinichiul nu mai are capacitatea de a reţine Na + :
insuficienţa renală cronică în stadiul poliuric, în insuficienţa corticosuprarenalei sau în cazul
administrării îndelungate de medicamente diuretice.
Poliuria va determina pierderea unor cantităţi semnificative de apă din organism care va avea
ca rezultat instalarea hipovolemiei.
Scăderea presiunii osmotice a lichidelor extracelulare datorită hiponatremiei va favoriza
transferul apei din sectorul extracelular în cel celular. Astfel se produce un sindrom de
deshidratare extracelulară şi hiperhidratare celulară.

3) Deshidratările izotone sunt rezultatul pierderilor concomitente şi echilibrate de apă şi

electroliţi. Acestea pot fi produse de hemoragii acute, pierderi de lichide pe cale digestivă sau
secundar administrării de medicamente diuretice în doză prea mare. Pierderile de lichide
izotone duc la instalarea hipovolemiei care va determina scăderea debitului cardiac şi a
fluxului sangiun renal, cu scăderea filtrăriii glomerulare şi a diurezei. Secundar apar tahicardie,
hipotensiune şi senzaţia de sete.
Retenţia în exces a apei (hiperhidratările) sunt sindroame caracterizate prin retenţii apoase
însoţite de un bilanţ sodic pozitiv, ele putând fi extracelulare, celulare sau globale.
1) Hiperhidratările extracelulare şi formarea edemelor
Edemul semnifică prezenţa unui exces de lichid în ţesuturile organismului. Edemul apare în
special la nivelul compartimentului extracelular. Cauzele edemelor :
a) Edem produs de extravazarea exagerată de lichid din capilare sau datorat obstrucţiei
limfatice.
b) Edem produs de retenţia de apă şi sare.
Mecanismele care duc la apariţia edemelor se pot asocia şi uneori interfera în funcţie de
afecţiunea care provoacă edemul. Una din cele mai frecvente cauze de producere a edemului
este insuficienţa cardiacă: inima nu mai pompează sângele în mod eficient, astfel creşte
presiunea în vene şi capilare. Presiunea arterială are tendinţa să scadă, ceea ce are efect asupra
irigaţiei rinichiului, ducând la scăderea eliminării de apă şi Na+ de către rinichi.
Altă cauză care poate duce la constituirea edemului este scăderea proteinemiei, în special
hipoalbiminemia. Apare modificarea repartiţiei intercompartimentale a apei prin scăderea
presiunii coloid osmotice din vase şi creşterea acesteia în compartimentul interstiţial.
Afecţiunile care compromit funcţia renală (de ex. glomerulonefrita) pot determina reducerea
excreţiei de apă şi a ionilor de Na+ pe cale renală, apare edemul extracelular şi hipertensiune
datorită creşterii volemiei.
Edemul din ciroza hepatică decompensată asociat cu ascita este caracterizat de retenţie
hidrosalină, hipertensiune şi hipoalbuminemie.

2) Hiperhidratările celulare sunt consecinţa reducerii eliminărilor hidrosaline datorită fie

alterării funcţiei renale, fie datorită unor tulburări endocrine care afectează funcţiile rinichiului.
3) Hiperhidratările globale sunt formele cele mai grave de acumulări hidrosaline la nivelul
tuturor sectoarelor, asociate fiind cu deficit de eliminare. Aceste situaţii apar în hipersecreţii de
ADH produse de diferite agresiuni (traumatisme, intervenţii chirurgicale), leziuni renale,
nefropatii cronice, administrare în exces de perfuzii cu seruri glucozate.
 ELECTROLIŢII
Substanţele minerale (electroliţii) deţin un rol important în menţinerea integrităţii morfologice
şi funcţionale a organismului. Ele sunt substanţe ce nu se pot sintetiza sau degrada în
organism. Electroliţii dizolvaţi în plasmă sunt în stare ionică, existând un echilibru între anioni
şi cationi. În condiţii fiziologice, elementele minerale se află în cantităţi relativ constante.
Funcţia de excreţie joacă un rol important în menţinerea constantă a concentraţiei electroliţilor
în mediul intern. Orice stare patologică severă a organismului este însoţită de perturbări ale
echilibrului hidroelectrolitic.
Electroliţii din sânge se împart în anioni şi cationi.
Cationii cantitativ mai importanţi din sânge sunt: sodiu (Na+), potasiu (K+), calciu (Ca2+),
magneziu (Mg2+) şi în mai mică măsură fierul (Fe2+), cuprul (Cu2+), zincul (Zn2+).
Anionii cantitativ mai importanţi din sânge sunt: clorul (sub forma de clorură Cl -),
bicarbonatul (HCO3-), fosfatul (HPO42-) şi în proporţie mai mică sulfatul (SO42-).

Unităţile de măsură utilizate pentru exprimarea cantităţii de electrolit sunt mg/dl, osmol/l
(mosmol/l) şi mEq/l. Osmol/l reprezintă raportul dintre cantitatea de substanţă (exprimată în
grame/l) şi masa atomică a substanţei respective.
 Sodiul (Na+) este principalul cation al lichidului extracelular fiind prezent într-o
concentraţie de 310-345 mg/dl (143 mEq/l plasmă). Din totalul de sodiu al organismului, 98
% se găseşte în sectorul extracelular şi doar 2 % în sectorul intracelular. Concentraţia sodiului
este mai mare decât a celorlalţi cationi, el reprezentând principalul factor al reglării presiunii
osmotice. Între concentraţia Na+ (extracelular) şi cea a K+ (intracelular) există un echilibru ce
se realizează printr-un mecanism de transport activ la nivelul membranelor celulare, aşa
numita „pompă‖ de electroliţi.
Aportul de sodiu se face preponderent sub formă de NaCl din alimente şi din apa potabilă.
Absorbţia lui se face aproape complet în prima jumătate a ileonului şi este practic terminată în
colonul distal. Eliminările de Na+ se fac prin urină (95 %), fecale (0,5 %) şi transpiraţie (4,5
%). Secreţia de Na+ este controlată de către doi hormoni: aldosteronul şi peptidul natriuretic
atrial.
Rolurile sodiului sunt multiple:
- ca principal cation extracelular participă la reglarea presiunii osmotice, a volumului
plasmatic (concentraţia lui fiind mai mare decât a celorlalţi cationi) şi, de asemenea, a
echilibrului acido-bazic (sistemul tampon bicarbonat de sodiu/acid carbonic fiind cel mai
important sistem tampon);
- participă la reglarea funcţiilor sistemului nervos şi a activităţii musculare;
- participă la menţinerea diferenţei de potenţial de o parte şi de alta a membranei celulare,
având rol în transmiterea impulsului nervos;
- activează unele enzime (alfa-amilaza şi beta-galactozidaza);
- are rol în transportul transmemebranar (ATP-aza Na+/K+ dependentă).
Variaţii patologice :

Hiponatremie:
- diaree severă;
- transpiraţii masive;
- arsuri extinse;
- diabet zaharat cu acidoză;
- insuficienţa renală, insuficienţă corticosuprarenală;
- administrare de diuretice.

Hipernatremie:
- stenoza pilorică;
- hiperaldosteronism;
- corticoterapie.
Potasiul (K+) fiind un electrolit localizat cu preponderenţă intracelular, variaţiile sale
plasmatice dau doar indicaţii aproximative asupra cantităţii de potasiu din organism.
Aproximativ 90% din potasiul organismului se găseşte în citoplasma celulelor, cu precădere la
nivelul musculaturii striate, miocard, hematii. În sectorul extracelular şi în plasmă potasiul se
găseşte într-o concentraţie medie de 4,5 mEq/l (16-20 mg/dl).
Rolurile potasiului :
- rol plastic fiind un constituent al ţesuturilor unde se găseşte fixat de proteine;
- activează unele enzime (piruvatkinaza, carbamil fosfat sintetaza).
Prezintă, de asemenea, un rol important în fenomenele de membrană, în procesele de
permeabilitate, influenţează transmiterea influxului nervos şi excitabilitatea neuromusculară.
Variaţii patologice:
Hipokaliemie :
- este insoţită de tulburări neuro-musculare şi cardiace şi se întâlnesc în cadrul patologiei
chirurgicale: obstrucţie intestinală, stenoză pilorică;
- dializa peritoneală;
- nefropatii tubulare.
Hiperkalemie :
- distrucţii celulare (sindroame hemolitice, sindrom de strivire, arsuri întinse);
- insuficienţa renală acută şi cronică.
CALCIUL
Calciul se află în plasmă sub mai multe forme:
- legat de proteine (nedifuzabil, nedializabil) în proporţie de aproximativ 45 % care reprezintă
forma de transport;
- ionizat, în proporţie de 48 %;
- dializabil (difuzabil, ultrafiltrabil), neionizat, în proporţie de 3-4 %;
- neidentificabil 3 %.
Forma ionizată a calciului reprezintă fracţiunea activă fiziologic, concentraţia sa
reprezentând stimul specific pentru secreţia de parathormon şi calcitonină.
Ionul de calciu (Ca2+) intervine în procesul de excitabilitate neuromusculară (pacienţii cu
hipocalcemie prezintă fasciculaţii musculare datorită scăderii concentraţiei calciului la nivelul
joncţiunilor nervoase). Calciul ionic variază invers proporţional cu pH-ul, acidoza creşte
gradul de ionizare al calciului şi scade calciul legat de proteine. Calciul ionic intervine, de
asemenea, în procesul de coagulare şi fibrinoliză.
Aproximativ 99% din calciu este fixat în organism în oase şi dinţi sub formă de apatite
hidroxilice şi carbonice, având rol în menţinerea calcemiei.
Valori normale: 9-11 mg/dl (4,5 – 5,5 mEq/l)

Variaţii patologice:
Hipercalcemie:
- hiperparatiroidism (datorită mobilizării calciului de la nivel osos);
- nefropatii cronice (datorită deficitului de eliminare);
- mielom multiplu şi toate procesele cu osteoliză activă;
- hipervitaminoza D.

Hipocalcemie:
- hipoparatiroidism;
- rahitism;
- tetanie;
- hipovitaminoza D;
- subnutriţie.
MAGNEZIUL
Magneziul (Mg2+) este un cation localizat predominant intracelular. Peste 300 de sisteme
enzimatice sunt influenţate de magneziu. El îndeplineşte un rol important în metabolismul
intermediar al glucidelor, lipidelor şi proteinelor şi favorizează absorbţia calciului, potasiului,
fosforului şi sodiului. Reducerea concentraţiei magneziului extracelular provoacă modificări
ale permeabilităţii de membrană. Magneziul seric se găseşte în concentraţie de 1,8 - 2,9 mg/dl.
Aproximativ 30% din magneziul ingerat este absorbit la nivelul intestinului subţire şi distribuit
ţesuturilor în mod activ.
Valori normale: 1,8 - 2,9 mg/100ml (1,5 - 2,4 mEg/l)
Variaţii patologice:
Hipomagnezemia apare în:
- rahitism;
- tetanie;
- alcoolism;
- hiperaldosteronism;
- hipotiroidism;
- malabsorbţie.
Hipermagnezemia este întâlnită în:
- ciroze grave;
- insuficienţă renală;
- hipertiroidii;
- deshidratări;
FIERUL SERIC
Organismul adult conţine 4-5 g de fier din care aproximativ 75 % intră în structura
hemoproteinelor (hemoglobina, mioglobina, enzime heminice), acestea reprezentând forma
funcţional activă a fierului. Aproximativ 25 % din fierul organismului repezintă forma de
stocare, legată de proteine în feritină şi hemosiderină. Mai puţin de 1% din fierul organismului
se găseşte în plasmă şi în lichidul interstiţial legat de transferină (proteina transportoare).

Valori normale:
Femei = 80-130 μg/100 ml ser
Bărbaţi = 90-160 μg/100 ml ser

Variaţii patologice:
Hipersideremia: apare în anemia Biermer, anemii şi ictere hemolitice, hepatite severe.
Hiposideremia: este întâlnită în anemii hipocrome, posthemoragice, feriprive, dar şi în
avitaminoze, tumori maligne, malabsorbţie, nefropatii cronice, infecţii cronice etc.
CLORUL
Clorul (anionul clorură Cl-) este principalul anion al lichidelor extracelulare. Alături de Na + contribuie la
realizarea presiunii osmotice şi a izotoniei extracelulare. De asemenea, intervine în reglarea echilibrului
acido-bazic prin participarea la schimburile ionice tubulare de la nivelul nefronului unde contribuie la
reţinerea ionilor HCO3-
Variaţii patologice :
Hipercloremii:
- acidoze metabolice;
- aport crescut de cloruri (când rinichiul are o funcţie deficientă);
- în afecţiuni care reduc eliminările de cloruri (nefropatii interstiţiale, acidoza tubulară renală,
intoxicaţii).
Creşterea raportului Cl- globular/Cl- plasmatic se întâlneşte în nefrite cronice cu azotemie crescută.
Hipocloremii:
- diaree;
- vărsături;
- administrări îndelungate de medicamente diuretice;
- insuficienţe renale cronice şi acute.
FOSFORUL
În ser fosforul se găseşte sub următoarele forme:
1. Combinat cu proteinele (în nucleoproteine şi fosfoproteine)
2. Sub formă solubilă în acid, caz în care în urma deproteinizării trece în filtrat: - fosfaţi
anorganici (80% HPO42- şi 20% H2PO4-); - fosfaţi organici (nucleotide, nucleozidtrifosfaţi,
triozofosfaţi, creatinfosfat).
3. Fosfolipide: lecitine, cefaline, sfingomieline
Fosforul intervine în numeroase procese metabolice cu importanţă majoră pentru organism:
- mineralizarea oaselor (alături de calciu);
- menţinerea echilibrului acido-bazic (sistemul tampon al fosfaţilor);
- intervine în sinteza compuşilor macroergici celulari (ATP, GTP, creatin-fosfat, etc.), a unor
intermediari din metabolismul glucidic şi lipidic, acizilor nucleici şi a unor enzime (NAD +,
FAD, FMN etc.).
Concentraţia fosfatului seric constitue un indicator al metabolismului osos, al funcţiei
glandelor paratiroide şi a rinichiului.
Variaţii patologice:
Hiperfosfatemie:
- hipoparatiroidism;
- acromegalie, gigatism;
- hipervitaminoza D;
- insuficienţă renală acută şi cronică;
- leucemie.
Hipofosfatemie:
- hiperparatiroidism;
- hipovitaminoza D (rahitism si osteomalacie).