Metabolismul

hidro-salin
 Metabolismul hidric
Materia vie a apărut într-un ocean de apă străvechi, şi
organismul animalelor şi al oamenilor păstrează cu grijă
componenţa ionică a lichidului primar.
Apa îndeplineşte în organism mai multe funcţii :
- este un solvent biologic universal,
- este un mediu în care se realizează reacţiile metabolice,
- este un element plastic de bază al corpului.
Cantitatea de apa în organism variază de la 55 pînă la
65% din masa totală a corpului (aproximativ 42 L).
Volumul necesar de apă totală (L) = masa corpului (kg) X 0,6
Exemplu = 70 kgX0,6=42 L.
 Repartizarea apei în organism
• Cea mai mare parte de H2O se conţine în celulele organelor
parenchimatoase, muschi, creier, inclusiv, elemente figurate ale
sângelui (sectorul intracelular - 40%).Ţesutul adipos practic nu
conţine apă.

- Sectorul extracelular (20%) este constituit din lichidul intercelular,

plasma sanguină, limfa, lichidul cefalorahidian, sucurile digestive.
- O parte din lichidul extracelular este concentrat în vasele sanguine,
dar cea mai mare parte – extravascular, în afara vaselor de sange
(lichidul interstiţial); acesta este separat de pereţii capilarelor.
 Repartizarea apei în organism
• Sectoarele (spaţiile) hidrice:
- Intracelular (40%);
- Extracelular (20%):
a) Lichidul interstiţial;
b) Plasma sanguină, limfa, lichidul
cefalorahidian - LCR, sucurile digestive.

Lichidul total – 60% masa corporală.

 Repartizarea apei în organism

Peretele Plasma Lichidul

capilarelor (5%=3,5 L) Lichidul
--------------
extra- total
Sanguine celular
Lichidul (60% din
Interstiţial (20%=14L) masa corpu-
(15%=10,5 L) lui =
------------- -------------- 42 L)
Membra-nele Lichidul
celulare intracelular
(40%=28L)
 Echilibrul hidric
• Aportul zilnic de apă:
- 1000 ml cu alimentele,
- 1200 ml sub formă de băuturi,
- 300 ml de apă endogenă formată
in procesul metabolismului
(apa metabolică).

• Total aport: 2500 ml H2O.

• Pierderile zilnice de apă în 24 ore:
- 1400 ml cu urina,
- 100 ml prin materiile fecale,
- 500 ml perspiraţie (prin plămâni),
- 500 ml transpiraţie (prin sudoare piele).

- Total pierderi: 2500 ml H2O.

Reglarea metabolismului hidro-
electrolitic
Homeostazia hidro-
electrolitică este menţinută
datorită participării mai
multor sisteme si organe:
osmoreceptorii
hipotalamusului, hormonul
antidiuretic (ADH),
aldosteronul suprarenalelolr,
rinichii, plămînii, pielea,
tractul gastro-intestinal,
osmolaritatea sângelui (300
mOsm/l).
Reglarea metabolismului hidric
• În procesul activităţii vitale în spaţiul interstiţial se
elimină produsele metabolismului ceea ce duce la
creşterea presiunii osmotice (1). Apare necesitatea de
solvent biologic – apă, însoţit de sentimentul de sete;
se elimină hormonul antidiuretic - ADH şi aldosteronul
pentru păstrarea rezervelor de Na şi apă.
• Sub influenţa hormonilor creşte reabsorbţia de Na şi
apă, rinichii elimina excesul de săruri şi reziduuri de
azot .Fluxul suplimentar de apă din mediul extern duce
la acumularea apei în organism, în acest caz, se include
sistemul volumoreceptorilor (2). În consecinţă creşte
funcţia mineralo-corticoidă a suprarenalelor şi este
inhibată activitatea antidiuretică a hipofizei.
• Sub influenţa aldosteronului se normalizează
metabolismul Na, iar scăderea concentraţiei de ADH
măreşte eliminarea de apă pe cale renală. Se
normalizează volumul de lichid şi presiunea osmotică.
• Micşorarea volumului de sânge circulant induce
creşterea producţiei de renina şi eliminarea ei în sange;
renina stimulează eliberarea de aldosteron care creşte
reabsorbţia de Na şi apă în rinichi.
 Evaluarea metabolismului hidro-salin
• Dozarea în ser (plasma sanguină):
- Na, K, Cl, HCO3, osmolalităţii;
- EAB (pH, pCO2, pO2, BE);
- Concentraţia de albumină, uree, creatinină;
• Dozarea în urină: Na, K, subst.osmotice
active, volumul de urină şi densitatea relativă;
• Aportul şi eliminarea apei din organism.
 Tulburările metabolismului hidric:
A. Deshidratarea (cauza – aportul insuficient sau
pierderile excesive de apă, voma, diareea):
- hipotonică (<NaCl),
- izotonică (NaCl norma),
- hipertonică (>NaCl).
B. Hiperhidratarea (cauza – reţinerea apei şi a Na,
aldosteronismul secundar, IRA, întroducerea excesivă
a soluţiilor hipertonice, creşterea nivelului de ADH:
- hipotonică (<NaCl),
- izotonică (NaCl norma),
- hipertonică (>NaCl).
Formele clinice ale tulburărilor metabolismului hidric.

• Deshidratare extracelulară apare ca rezultat:

- Pierderii de electroliți, în principal Na, vărsături
repetate, aspirarea prelungită a conținutul stomacal și
intestinal, utilizarea pe termen lung a diureticelor.
- Compensarea necorespunzătoare a pierderilor masive
de sânge și plasmă , sechestrarea de lichide
(traumatisme majore, intervenții chirurgicale masive,
peritonita, ascita, arsuri, obstrucție intestinală).
- Restricție prelungită de sare.
• Analizele de laborator:
-Scăderea volumului lichidului extracelular și a
volumului sângelui circulant;
-Creșterea Ht, Hb, proteinelor totale
(hemoconcentrație), cu excepția cazurilor de
pierderi masive de sange, care este însoțită de
nivele scăzute de Ht, Hb și proteine.
 Deshidratarea celulară
• Absența de apă în organism, mai rar, prin administrarea excesivă
de săruri. În ambele cazuri, patologia se datorează excesului de
Na și creșterea presiunii osmotice în spațiul extracelular, din
cauza căreia celulele își pierd apa.
• La persoanele sanatoase, sindromul se dezvoltă din cauza
absenței prelungite de apă potabilă.
• La pacienți cauzele pot fi hiperventilatia prelungită, respiratie
printr-o traheostomie, transpirația excesivă, arsuri grave, poliuria
diabetică.
• Excesul de sare poate fi cauzat de doze mari de soluții
hipertonice de Na, tulburările eliminării de către rinichi pe
fundalul tulburărilor hemodinamice sau hiperactivității glandelor
suprarenale.
 Deshidratarea celulară
• Analizele de laborator indică la scăderea apei totale, și
celulare, hipertensiunea osmotică a plasmei,
hipernatremie, azotemie, creșterea densității specifice a
urinei, prezența în urină a proteinelor și eritrocilelor.
Deshidratare profundă este însoțită de o scăderea
volumului sîngelui circulant (VSC), creșterea Ht,
vâscozității sângelui.
• Se poate dezvolta insuficiența renala.
Deshidratarea totală
• Deshidratarea totală - sindromul echilibrului
hidric negativ. Inițial compensarea deficitului de
lichide se efectuează pe seama spațiului
extracelular, apoi incepe sa-si piarda apa și
celulele.
• Deshidratarea totală apare mai frecvent la
pacienții în comă, diaree, holera, cu stricturi
esofagiene, arsuri, poliurie.
Deshidratarea totală
• Se înregistrează:
- reducerea tuturor spațiilor de apă, inclusiv VSC cu
creșterea Ht, concentrației de proteine totale și
vâscozității sângelui, azotemie, oligurie, creșterea
densității specifice a urinei.
- Se menține doar concentrația normală de ioni ai plasmei
sanguine, care se dereglează în perioada terminală.
Hiperhidratarea extracelulară
(sindromul edematos)
• Hiperhidratarea extracelulară (sindromul edematos) apare
cel mai frecventr în tulburările funcției excretorii renale. Se
întâlnește:
- în insuficiența cardiacă, ciroza hepatică,
- creșterea permeabilității vasculare (alergie, inflamație,
intoxicație, hipoxie),
- întroducerea excesivă a soluțiilor izotonice (hipertonice),
- scăderea semnificativă a conținutului de proteine (albumine)
în plasmă.
 Hiperhidratarea extracelulară
(sindromul edematos)
• În analizele de laborator se înregistrează:
- Creșterea volumului lichidul extracelular, inclusiv
sectorul intra-vascular.
- Presiunea osmotică a plasmei este normală sau ușor
redusă. Deseori se depistează o hiponatremie și
hipokaliemie moderată (în tulburările funcției excretorii
renale are loc hiperkaliemia).
- De regulă, se depistează oliguria.
Hiperhidratarea celulară
• Hiperhidratarea celulară apare frecvent ca rezultat al
progresiei hiperhidratării extracelulare. În formă izolată
apare la etapele timpurii ale tulburărilor metabolice
(hipoxie, intoxicație).
• Acumularea metaboliților în celule, creșterea presiunii
osmotice contribuie la trecerea apei în spațiul celular.
• Hiperhidratarea poate fi condiționată de apa metabolică,
formată la intensificarea proceselor catabolice, volumul
căreia poate ajunge până la 10 litri pe zi.
Hiperhidratarea celulară
• În analizele de laborator se înregistrează:
- creșterea volumului lichidului în sectorul celular,
- hiponatremie, scăderea presiunii osmotice a
plasmei;
- hiperkaliemia și creșterea catabolismului,
- diureza este micșorată.
Hiperhidratarea totală
• Hiperhidratarea totală apare adesea ca o consecință a
introducerii excesive de apă și tulburării funcției excretorii
renale, uneori - ca urmare a formării excesive a apei endogene
(hipercatabolism).
• Adesea se dezvoltă pe fundalul insuficienței renale acute (IRA)
la introducerea unor cantități mari de lichide hipotonice.
• La început, lichidul se acumulează în spațiul extracelular,
inclusiv sectorul vascular, presiunea osmotică scade, iar apa
începe să treacă în celule.
Hiperhidratarea totală
• Datele de laborator sugereaza acumularea apei în toate
sectoarele hidrice.
• Se înregistrează:
• scăderea concentrației de electroliți, proteine și Hb.
 Balanţa hidro-electrolitică şi EAB
•Sunt legate între ele prin 3 legi de bază,
care le unesc între ele:
•Legea menținerii constanţei pH-lui;
•Legea electroneutralității ;
•Legea izoosmolalităţii.
 Legea menținerii constanţei pH-lui
• Această lege prevede că organismul întotdeauna lupta pentru a
menține concentrația de ioni de hidrogen, care determină pH-ul în
intervalul 7,38-7,40. Cu alte cuvinte, cantitatea de ioni de H+ care
se formează în organism trebuie să corespundă cu cantitatea
eliminată din organism.
• La schimbarea pH-ului în direcţia reducerii sau creșterii valoriilor
ce depăşesc limitele 7.38-7.40 intra în vigoare patru mecanisme
compensatorii de bază:
• tamponarea extracelulară (durata 10-15 minute);
• tamponarea intracelulară (durata 2-4 ore);
• compensare respiratorie (durata de la 3-5 până la 12-24 de ore);
• compensare renală (durata de la 6-8 ore până la 5-7 zile).
 Gaura anionică
Gaura - GA
anionică
Gaura anionică (GA) reprezintă diferența dintre
cationii plasmatici primari măsurați, (sodiu [Na] și
potasiu [K]) și anionii primari măsurabili (Clor [Cl]
și bicarbonat [HCO3-]) cât și cei nemasurabili -
proteinele anionice, fosfații, sulfații și anionii
organici. Pentru a calcula GA se foloseste formula:
Gaura anionică = (Na + K) - (Cl + HCO3) = (135 + 5)
– (100 + 25).
Valori de referinta - 10-15 mmol/l
Când anionii acizi, cum ar fi acetoacetatul și
lactatul se acumulează in lichidul extracelular, GA
creste, determinand o acidoza cu GA mare.
A.Creşterea GA indică acidoză metabolică – cetoacidoză,
acidoză lactică, uremie, intoxicaţie cu salicilaţi, methanol,
ethilenglicol.
B. Acidoză metabolică cu GA normală şi hipercloremie se
întâlneşte în diaree, fistula pancreatică, acidoză tubulară
renală şi în tratament cu HCl, NH4Cl.
C. Scăderea GA se intalneste in stările hipoproteinemice.
 LEGEA ISOSMOLALITĂȚII
• Această lege, care unește EAB sanguin și echilibrul
hidro-electrolitic, este foarte importantă pentru evaluarea
stării de homeostazie.
• Osmolalitatea plasmatică, care în mod normal constituie
286 mosmol / kg, este un indicator foarte stabil, egal în
toate sectoarele hidrice ale organismului.
• O creștere sau scădere a acestui indicator chiar și cu 2
mosmol / kg determină o schimbare bruscă a deplasărilor
extra și intracelulare ale apei.
LEGEA ISOSMOLALITĂȚII
• La rândul său, tendința de a echilibra valoarea modificată a
osmolalității în sectoarele hidrice este însoțită de o creștere
a activității hormonilor, precum ADH și aldosteron, ceea ce
poate duce la perturbări ale parametrilor importanți ai
hemodinamicii și homeostaziei.
• Principalele componente care determină osmolalitatea
plasmei sunt sodiul și clorul, al doilea cel mai important sunt
acizii și proteinele, iar glucoza și electroliții au un efect mai
mic.
 LEGEA ISOSMOLALITĂȚII
• Spre deosebire de plasmă, osmolalitatea urinei fluctuează într-un
interval destul de larg - de la 550 la 850 mosmol / kg. Această
valoare se datorează în principal conținutului de uree și, într-o
măsură mai mică, electroliților.
• De aceea, pentru diagnosticarea tulburărilor echilibrului hydric,
se utilizează raportul osmolalității urinei la osmolalitatea
plasmatică. Atât în ​timpul operației, cât și după operație, există
aproape întotdeauna diferite grade de dezechilibru hidric.
 LEGEA ISOSMOLALITĂȚII
• Astfel, administrarea unei cantități mari de soluții cristaloide la
pacienți modifică valoarea osmolalității nu numai a plasmei, ci și a
urinei.
• Acest fapt permite clinicianului să efectueze un diagnostic
diferențial între afectarea renală funcțională și organică.
• Indicele osmolalității urinei / osmolalității plasmatice poate fi, de
asemenea, utilizat pentru diagnosticul diferențial al azotemiei
prerenale și al insuficienței renale acute. În primul caz, acest
raport este mai mare de 2,0, în al doilea - mai mic de 1,2.
Metabolismul electrolitic
Rolul Sodiului
• Informaţii generale
• Cantitatea totală de Na+ in organism este de
aproximativ 65 g. Sodiul predomină în sectorul
extracelular, unde reprezintă cationul principal.
• Na este componentul principal al forţei osmotice a
lichidului extracelular.
• Volumul lichidului din sectorul extracelular este
direct dependent de cantitatea totală de Na din
organism.
 Rolul Sodiului
• Cation al lichidelor extracelulare
• Intervine în excitabilitatea
neuromusculară;
• Menținerea echilibrului acido-bazic
(EAB)
• Condiționează deplasarea apei în
diferite compartimente ale organismului
• Reglarea metabolismului mineral-osos
• Reglarea presiunii sangvine
• Excreția produselor metabolismului
intermediar și a apei
Sodiul
• Pentru un adult normal sunt suficiente 3-5 g sare în
24h, cantitate care înlocuieşte pierderile urinare şi
cutanate şi previne astfel bilanţul sodic negativ.
• Principalele surse de sodiu sunt sarea de bucătărie
şi alimentele.
• Excesul de NaCl din alimente ucide milioane de
oameni de pe Terra prin creşterea Tensiunii
Arteriale.
Sodiul
• Biologii consideră că marea dragoste a speciei
umane faţă de NaCl a apărut încă de la strămoşii
noştri africani, care pierdeau multă sare cu
sudoarea în clima aridă tropicală.
• Iată de ce la noi persistă dorinţa permanentă de
a completa rezervele noastre cu Na şi Cl, chiar şi
atunci cînd nu este nevoie.
Sodiul
• OMS recomandă de a nu
depăşi pragul de 5 g NaCl pe
zi, dar în realitate organismul
uman are nevoie de circa 1,5 g
de NaCl pe zi.
• Un american în mediu
consumă 10 g NaCl, iar
germanii – 8-12 g NaCl:
rezultatul – la ei hipertonia se
întîlneşte la 51% de bărbaţi şi
44% femei.
Sodiul
• Băştinaşii din America Latină,
Papua-Noua Guinee, Kenia
folosesc în alimentaţie mai
puţin de 1 g NaCl pe zi; la ei
hipertonia practic nu se
întîlneşte.
• Dacă omenirea ar reduce
consumul de NaCl numai cu
15% atunci pînă în 2020
numărul de decese cauzate
de ictusuri şi IMA pe glob s-
ar reduce cu 9 mln de
oameni.
Sodiul
• Departamentul Sănătăţii din New-York a înaintat
iniţiativa de a reduce consumul de NaCl în 5 ani cu 20%.
• Japonia, Portugalia, Finlanda de acum au redus
consumul pînă la 5 g NaCl pe zi. În Finlanda pe produsele
fără NaCl şi pe cele cu exces de sare se înclee etichete
speciale.
• Rezultatul - consumul de sare s-a redus cu 1/3 , iar
mortalitatea (legată de IMA şi AVC) s-a redus cu 80%.
 Sodiul: Valori de referinţă
• Vârstă Valori mmol/L de Na
• Prematur 128-147
• 1 zi - 4 săptămâni 132-147
• 2- 12 luni 129-143
• Copii > 1an 132-145
• Adulţi <65 ani 136-145
• Adulţi >65 ani 132-146

• Valori critice - nivel scăzut: <120 mmol/L; nivel crescut: >160 mmol/L.
• Valorile <115 mmol/L pot genera edem cerebral şi hipertensiune
intracraniană !
 Cauzele de hiponatremie și hipernatremie

• Cauze de hiponatremie Cauze de hipernatremie

• Deshidratarea Transpirație
• Secreție inadecvată de ADH (SIADH) Diabet insipid
• Boala Addison Steroizi
• Diuretice, Diaree Boala Cushing
• Insuficiență cardiacă Hiperaldosteronism
primar
 Potasiul
Rolul biologic
• K este principalul electrolit (cation) din lichidul intracelular. 90%
din potasiu este concentrat în interiorul celulei, doar mici cantităţi fiind
prezente în oase şi sânge. Celulele lezate eliberează potasiul în
sânge.
• Tot potasiul conţinut în alimente este absorbit la nivelul intestinului
subţire.
• În mod normal 80-90% din potasiu este excretat prin urină, iar restul
prin transpiraţie şi scaun.
• Chiar şi atunci când nu există aport de potasiu 40-50 mM sunt
excretaţi zilnic în urină. Rinichii nu conservă potasiul şi atunci când
există un aport alimentar inadecvat se va produce o deficienţă severă.
• Balanţa potasică este menţinută la adult în condiţiile unui aport
alimentar de 80-200 mM/zi.
Potasiul
• Rolul biologic
• Marea majoritate a potasiului (90%) se află sub formă
ionică, restul fiind legat de proteine.
• Kaliul joacă un rol important în conducerea nervoasă,
contracţia musculară, echilibrul acido-bazic, presiunea
osmotică, anabolismul proteic şi formarea glicogenului.
• Procesele anabolice se însoţesc de fixarea K+ în celulă, iar
cele catabolice de eliberarea lui.
• Potasiul împreună cu calciul şi Mg, controlează contracţia şi
debitul cardiac. Deficitul de potasiu poate fi evidenţiat pe
ECG prin prezenţa undei U.
 Potasiul
Rolul biologic
Ionii de potasiu şi sodiu sunt importanţi în reglarea renală a
echilibrului acido-bazic, ionii de hidrogen fiind substituiţi pentru
ionii de Na+ şi K+ în tubii renali.
•Bicarbonatul de potasiu este principalul tampon anorganic
intracelular.
•În deficitul de potasiu se produce acidoză intracelulară.
- Pompa Na/K ATP-aza este implicată in functia nervoasă si
musculară.
- Participă la activarea unor enzime, cum ar fi cele ce
realizeaza sinteza de glicogen din glucoză.
 Valori de referinţă, K +

• Vârstă Valori (mmol/L)

• Prematur 3.2-4.6
• 1 zi - 4 săptămâni 3.6-6.1
• 1-12 luni 3.6-5.8
• Copii > 1an 3.1-5.1
• Adulţi <=60ani 3.3-5.1
• Adulţi >60ani 3.7-5.4
• Valori critice - nivel scăzut: <2.5 mmol/L; nivel crescut:
>6.5 mmol/L.
Metabolismul
calciului
Conţinutul de Ca2+ şi repartizarea în
organism

• Total – 1000 g :
• În ţesuturile mineralizate - 95%
• Intracelular –0,02 g/100g ţesut
• Sangvin – 1% sau 2,25 – 2,75 mM/L
Rolul calciului în organism
• Rol structural în ţesuturile mineralizate
• Participă la contracţia musculară
• Participă la transmiterea impulsului nervos
• Modulator al activităţii enzimelor
• Factor al coagulării
• Reglator al permeabilităţii membranelor
 Necesităţi diurne
Necesităţile diurne de calciu– cca 1 g
Depind de:
• Eficienţa absorbţiei din tractul digestiv
• Raportul Ca/Pi din alimente
• Factori ce influenţează absorbţia şi excreţia
(hormoni, vitamine)
• Vîrsta şi starea fiziologică
 Absorbţia calciului
1. Localizarea – porţiunea superioară a
intestinului subţire
2. Depinde de:
• forma calciului alimentar
• pH-ul sucului gastric
• raportul Ca/Pi din alimente
• compoziţia alimentelor
• reglatori (PTH, calcitonină, vit. D)
Eliminarea calciului
1. 80% din calciul alimentar nu se absoarbe şi
se elimină cu materiile fecale
2. 5% - pe cale biliară
3. 15% - pe cale renală
• pragul renal – 0,065-0,08 g/l calciu
plasmatic
 Reglarea hormonală a
metabolismului calciului
• Reglarea hormonală a metabolismului calciului ca
şi cea a fosforului este complexă.
• Relaţiile reciproce între intestinul subţire, schelet,
rinichi şi sistemul endocrin, în particular
paratiroidele, menţin homeostazia calciului şi
fosforului.
• De asemenea, calcitonina, vitamina D, estrogenii,
androgenii sunt factori care influenţează nivelul
calciului.
 Biosinteza vitaminei D și a derivaților ei

I. Formarea
7-dehidrocolesterolului
II. Formarea vit. D3 în
piele sub acţiunea razelor
UV
III. Hidroxilarea hepatică la
C25
IV. Hidroxilarea renală la C1
Formula chimică a colecalciferolului - vit. D 3
Efectele biologice ale 1,25(OH)2D3
Calcitonina
Calciul seric. Valori de referință 2,25 – 2,75 mM/L

• Cantitatea de proteine din sânge influențează nivelul

calciului, deoarece 45% din calciul seric este legat de
proteine. Astfel scăderea albuminei serice determină
scăderea calciului seric total.
• Concentraţii anormale de calciu seric pot indica
disfuncţii paratiroidiene, boli ale oaselor, carcinoame.
sindrom de malnutriţie şi malabsorbţie, carenţă de
vitamina D şi boli renale. 90% din cazurile de
hipercalcemie apar în context de hiperparatiroidism, ca
manifestare paraneoplazică sau în afecţiuni
granulomatoase.
 Cauzele hipercalcemiei și hipocalcemiei

Hipercalcemie >2,75 mM/I Hipocalcemie <2,25 mM/I

Hiperparatiroidism Hipoparatiroidism
Mielom multiplu Pseudohipoparatiroidism
Sindromul lapte-alcalin Pancreatita acută
Boala Paget Deficitul alimentar
Diuretice tiazidice Acidoza tubulară renală
Hipervitaminoză D Insuficiență renală
Metabolismul
fosforului
Conţinutul şi repartizarea în
organism
1. Total – cca 650 g
2. Din el:
• 85% - în ţesuturile mineralizate
• 0,03-0,04 g/l – în sînge
 Rolul fosforului în organism
 Structural – ţesuturile mineralizate, fosfolipidele
membranare)
 Energetic (leg. Macroergice fosfat)
 Coenzimatic (NAD; FAD; CoA; PALP)
 Metabolic (compuşii met. intermediari sunt
fosforilaţi)
 Rolul fosfatului în organism
• Fosforul intra în componenta nucleotidelor, acizilor nucleinici,
fosfoproteidelor, fosfolipidelor, cofermentilor etc. Fosforul neorganic
împreuna cu calciul contribuie la formarea oaselor. Fosforul, din
componenta nucleotidelor si acizilor nucleici, participa la procesele
de pastrare si de folosire a informatiei genetice, de biosinteza a
acizilor nucleici, proteinelor, de crestere si separare a celulelor.

Compusii fosforului - ATP si creatinfosfatul - acumuleaza energia

eliminata în procesul de glicoliza si fosforilare oxidativa utilizata
pentru lucrul mecanic, electric si chimic în organism. Fosforul
neorganic mentine echilibrul acido-bazic în organism.
 Absorbţia fosfaţilor
1. Localizarea – porţiunea superioară a intestinului
subţire
2. Depinde de:
• raportul Ca/Pi din alimente;
• prezenţa lipidelor şi precipitanţilor naturali sau
sintetici ai Ca;
• pH-ul sucului gastric;
• Necesităţile diurne - 1 – 1,5 g
 Eliminarea fosfaţilor
1. 60% din Pi alimentar nu se absoarbe
şi se elimină cu materiile fecale
2. 30% - se elimină pe cale urinară
 Cauzele hiperfosfatemiei și hipofosfatemiei
Fosfatul seric – 0,8 – 1,4 mM/I

• Hiperfosfatemie Hipofosfatemie
Insuficiență
renală Malnutriție
Hipoparatireoidism
Hipoparatiroidism
Sindrom Fanconi
Doze mari de
calcitriol
Antiacide care
conțin aluminiu
Metabolismul
clorului
 IMPORTANȚA BIOLOGICĂ A Clorului
• Clorul este principalul anion al lichidelor extracelulare.
• Clorul este responsabil, împreună cu sodiul, de volumul
lichidului extracelular şi de osmolaritatea plasmatică.
• Clorul menţine integritatea celulară prin influenţa sa asupra
presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic.
• Ionul de clor urmează sodiul în deplasările sale pasiv, în
scopul menţinerii neutralităţii electrice, fiind supus influenţelor
exercitate de mecanismele neuroumorale responsabile de
homeostazia volumului.
• Comportamentul concentraţiei clorului plasmatic este în
general paralel cu cel al sodiului. De asemenea, clorul
Recomandări pentru determinarea
clorului seric
• Investigarea echilibrului hidro-electrolitic şi
acido-bazic în anumite condiţii patologice: insuficienţă
suprarenală, mucoviscidoză, sindroame diareice şi
vărsături, diabet zaharat, hiperparatiroidism, abuzuri
de medicamente.
• În condiţii de urgenţă este cel mai puţin important
electrolit, dar este în mod special important în
corectarea alcalozei hipopotasemice.
 Valori de referinţă
• Vârstă Valori (mmol/L)
• Prematur 97-122
• 1zi - 4 săptămâni 95-116
• 1-12 luni 93-112
• Copii >1 an 96-111
• Adulţi <= 65 ani 98-106
• Adulţi >65 ani 94-110
• Valori critice - nivel scăzut: <70 mmol/L; nivel crescut: >120
mmol/L1
 Interpretarea rezultatelor
• Creşteri
• deshidratare • hiperventilaţie cronică cu acidoză respiratorie • acidoză
metabolică cu diaree prelungită • hiperparatiroidism • acidoză tubulară
renală • diabet insipid • intoxicaţie cu salicilaţi •administrare de clorură de
amoniu • traumatism cranio-cerebral cu afectare hipotalamică • eclampsie,
ureterosigmoidostomie.
• Scăderi
• intoxicaţie cu apă • vărsături incoercibile sau aspiraţie gastrică cu alcaloză
hipocloremică hipopotasemică • diuretice • hiperaldosteronism, sindrom
Cushing, tumori producătoare de ACTH
• în prezenţa alcalozei metabolice • sindrom lapte-alcaline • sindrom Bartter •
arsuri • insuficienţă cardiacă congestivă • sindromul secreţiei inadecvate de
ADH • boală Addison • nefrite cu pierdere de sare • alcaloză metabolică •
hipercapnie cronică datorată insuficienţei respiratorii • porfirie intermitentă.
Metabolismul
magneziului
 Repartizarea Mg în
organism
• Organismul omului adult contine pâna la 25 g de magneziu care
intra mai ales în componenta oaselor, fiind rezerva acestui
element. Ţesuturile mineralizate – 0,5-0,7% din masa ţesutului
sau peste 50% din cantitatea totală din organism

• În plasmă – 0,74 – 0,91 mM/I (18-22 mg/L)

• În eritrocite – 2,26 – 3,25 mM/I (55-79 mg/L)

Rolul biologic
 Modulator al activităţii enzimelor
- activator al fosfatazei alcaline
osoase
 Reglator al excitabilităţii neuro-
musculare
 Antagonist al Ca2+ şi K+
Rolul biologic
• constituent al oaselor si dintilor;
- previne cresterea presiunii arteriale;
- alaturi de calciu micsoreaza excitabilitatea
musculara;
- cofactor enzimatic (kinaze, fosfataze,
fosfoglucomutaza), activeaza enzimele care
intervin in metabolismul glucidelor;
- diviziune celulare;
- biosinteza de anticorpi;
- mentinerea echilibrului acido-bazic
Necesităţile diurne
Mg - 0,43 g (17,7 mM)
Absorbţia
1. Se absorb 25-70% din cantitatea
alimentară
2. Localizarea – intregul intestin
Excreţia Mg

1. 75-30% nu se absorb şi se
elimină cu materiile fecale
2. Pe cale renală (3-5%)
Determinarea magneziului seric

• Valori de referinţă – 0,65 – 1,05 mM/I (1.58

– 2.55 mg/dL).

• Valori critice - nivel scăzut < 0,41 mM/l (<1

mg/dL); nivel crescut >1,93 mM/I ( >4.7
mg/dL)
Gratias ago! Bonus salus! - Vă mulțumim!
Multă sănătate!