Porfirinele şi porfirinuriile.

Biosinteza
pigmentilor biliary. Patologia
Denumirea porfirinelor
provine din cuvântul
grecesc porphyra
(purpuriu), datorită culorii
acestor structuri
tetrapirolice cu duble
legături conjugate.
Porfirinele conțin
heterocicluri aromatice,
cu un miez din 4 inele
pirol cuplate prin 4 unități
de metilen, care conțin 11
legături duble conjugate.
 Chimia porfirinelor
• Sunt derivați tetrapirolici larg răspîndiți în natură.
Ele sunt adesea complexate cu un ion metaliс,
ceea ce duce la o multitudine de funcții diferite.
Datorită sistemului lor inelar aromatic, porfirinele
absorb lumina în intervalul vizibil și, prin urmare,
prezintă culori caracteristice.
• Cele mai bine cunoscute porfirine sunt hemul
prezent în hemoglobină, care transportă O2 prin
sînge spre țesuturi, și clorofilele bacteriilor și
plantelor care pargticipă în fotosinteză. Porfirinele
sunt pigmenți lipofili care prezintă o stabilitate
chimică înaltă. Prin urmare, pot supraviețui chiar
sute de milioane de ani.
Protoporphyrin IX. David E.Games et al. J. Chem. Soc.,
Chem. Commun., 1976, 187-188
 Biosinteza hemului are loc în toate ţesuturile, dar
cu intensitate mai mare – în celulele sistemului
eritroformator din măduvă, ficat, splină

• Etapele sintezei:
1.Sinteza acidului d-aminolevulinic
2.Formarea porfobilinogenului
3.Formarea protoporfirinei IX
4. Formarea hemului (unirea protoporfirinei IX
cu Fe2+).
1. Sinteza acidului δ-aminolevulinic
Sinteza acidului δ-aminolevulinic are loc în mitohondrii; reacţia
este catalizată de δ-aminolevulinat sintetaza (δ-ALAS).
Coenzima δ-ALAS este piridoxal-5-fosfatul, derivatul vit.B 6
2. Formarea porfobilinogenului are loc în citozol.
Reacţia este catalizată de porfobilinogen-sintaza
Biosinteza hemului (schema generală)
 Biosinteza hemului • Enzimele:
(schema generală)
E1- delta-aminolevulinat sintaza-
(δ-ALAS);
E2- porfobilinogen-sintaza;
E3- uroporfobilinogen-I-sintaza;
E4- uroporfobilinogen-III-
cosintaza;
E5- uroporfobilinogen-III-
decarboxilaza;
E6- coproporfobilinogen-
oxidaza;
E7 - protoporfobilinogen-
oxidaza;
E8- ferochelataza
Deficienta oricarei din aceste enzyme
conduce la aparitia porfiriilor
Biosinteza hemului (schema generală)

laesus-de-liro.livejournal.com
 Reglarea • Enzima cheie a procesului
biosintezei este δ-ALA-sintaza, care
hemului reglează viteza biosintezei
hemului. Produsul final, hemul
este inhibitorul alosteric al
acestei enzime.
• Numeroase medicamente (de
ex. barbituricele) induc δ -
ALA-sintaza, iar aceasta
creşte producţia de hem
pentru biosinteza citocromului
P450, care participă la
detoxifierea xenobioticelor.
 Clasificarea porfiriilor

1.Porfiriile primare - grup de boli rare determinate de

deficiente ale enzimelor implicate in sinteza hemului;
fiecare porfirie primară este cauzată de sinteza
deficitară a unei singure enzime din toate cele
implicate în sinteza hemului.
2. Porfiriile secundare sunt consecutive altor
afecţiuni ca, de exemplu, intoxicaţiile cu metale grele
(Pb) sau diabetul cu acidoză.
1. Porfiriile primare se împart la rândul
lor în:
A. Hepatice
B. Eritropoietice
C. Mixte (eritropoietice-
hepatice)
 Clasificarea porfiriilor
in funcție de localizarea enzimei deficitare

• Hepatice
–Acute:
1. Porfiria acuta intermitenta(AIP): deficiența de
porfobilinogen-sintaza
2. Porfiria variegata(VP): deficienta de
protoporfobilinogen-oxidază
3. Coproporfiria ereditara (HCP): deficiența de
coproporfobilinogen-oxidaza
–Cronice:
1. Porfiria cutanea tarda (PCT): deficienta de
uroporfobilinogen-decarboxilaza
 Clasificarea porfiriilor
in funcție de localizarea enzimei deficitare

• Eritropoetice
1. Anemia sideroblastică asociată cromozomului X
(XLSA): deficiența de δ -ALA sintază
2. Porfiria eritropoietică congenitală (CEP): deficiența
de uroporfobilinogen-III cosintază
3. Protoporfiria eritropoietica (EPP): deficiența de
ferochelatază
Mixte
1.Porfiria variegata (porfiria mixtă, hepatică sau porfiria
genetică sud africană).
 Porfiriile primare
• Majoritatea sunt autosomal dominante => manifestarea
simptomatică tîrzie, respectiv la pubertate, debut provocat de
frecvent de factori extern, medicamente - sulfanilamide,
barbiturice, estrogeni, anticonceptionale, chimicale, alimente și de
expunerea la soare.
• La persoanele afectate se observa o acumulare a compușilor
intermediari care sunt toxici pentru sistemul nervos, provoacă
simptome neurologice.
• Porfirinogenii acumulati sunt convertiti la lumină în porfirine care
transformă O2 in specii reactive ale oxigenului (SRO).
• SRO ataca membranele => eliberarea enzimelor lizozomale care
distrug componentele celulare => fotosensibilitatea cutanată-
eriteme, vezicule, cicatrici.
 Porfiria acută intermitentă
• Hepatică, autosomal dominantă, patologie foarte
rară
• Determinată de deficienta enzimei porfobilinogen
sintazei implicată in conversia PBG in uroporfirinogen
III
=> PBG, uroporfirina, și de δ -ALA care se acumulează
în plasmă și urină.
• Pacientii prezinta simptome neurologice, dureri
abdominale cu vărsături peristaltizm necontrolat cu
spasme și dilatații, (simptome neuroviscerale).
• Simptomele sunt exacerbate de consumul
barbituricelor si alcoolului, substante care induc
sinteza Cit P450 =>↓[Hem] =>↑sinteza d-ALA sintazei.
 Porfiria cutanea tarda
• Porfiria cutanea tarda numită şi porfiria hepatică cronică este cea mai frecvent
întâlnită porfirie !
• Determinată de deficienta uroporfirinogen decarboxilazei implicată in conversia
uroporfirinogen III in coproporfirinogen III.
• Caracteristicele biochimice ale bolii sunt eliminarea crescută de
uroporfirinogen I și III care se acumuleaza in urina => culoare brun-roșcata.
• Principala deosebire de celalalte porfirii hepatice constă în aceea că eliminarea de
δ -ALA și porfobilinogen este doar ușor crescută sau chiar normală.
• Semnele clinice apar in decada 4 sau 5 a vietii. Pacientii prezinta simptome
cutanate (vezicule, eroziuni) => fotosensibilitate cutanata.
 Porfiria cutanea tarda sau porfiria hepatică
cronică
Fotosensibilitate cutanată, - eriteme, vezicule, bule hemoragice, cicatrici; ele
sunt exacerbate de alcool, unele medicamente. Fluorescența intensă a
ficatului (datorită acumulării de porfirine), însă eritrocitele și celulele măduvii
osoase nu sunt fluorescente.
 Porfiria eritropoietică congenitală

• Porfiria eritropoietică congenitală este o boală rară la baza

căreia stă deficiența de uroporfobilinogen-III cosintetazei.
• Caracteristicele biochimice ale bolii sunt eliminarea
crescută de uroporfirinogen I și coproporfirinogen I care
se elimină prin urina și fecale. Aceștea se oxidează rapid la
porfirinele corespunzătoare, urina capătă o culoare roșie, iar la
iradierea cu raze ultrafiolete urina prezintă fluorescență.
Fluorescență prezintă și eritrocitele.
• Diagnosticul diferențial față de porfiriile hepatice se bazează și
pe faptul că eliminarea de δ -ALA și porfobilinogen este
normală.
Tipurile de porfirii – simptome şi date
de laborator
 Porfirinuriile secundare
• Coproporfiriile secundare sunt mai frecvente decât cele
determinate genetic. Multe boli între care hepatitele, anemia
pernicioasă, intoxicaţiile cu metale grele (plumb) sau cu substanţe
organice (benzen, alcool, tetraclorură de carbon) pot duce la
eliminări crescute de porfirine.
• Anomalii ale metabolismului porfirinelor pot fi cauzate de
intoxicaţiile cu plumb (plumbul înlocuieşte zincul din centrul activ al
ALAS), arseniu sau alte metale grele, tirozinemii cu acumulare de
succinilacetonă (inhibitor competitiv al ALAS), insuficienţă renală
(eliminare deficitară a porfirinelor hidrosolubile), tulburări
hepatobiliare, etc.
Chimia pigmenţilor
biliari. Patologia
pigmenţilor biliari
Icterele
 Catabolismul hemoglobinei
• Hemul se eliberează din eritrocitele îmbătrânite. În
cantități mai reduse din mioglobină, citocromi,
celule ale măduvii osoase, din celulele eritropoiezei
ineficiente
• Macrofagele captează hemul
• Hemul se transformă mai întâi în biliverdină apoi în
bilirubină
 Etapele catabolismului Hemoglobinei

1. Prehepatică – are loc în macrofagele diferitor organe şi

ţesuturi
-Rezultă cu formarea bilirubinei – un pigment biliar
2. Hepatică - are loc în ficat (în hepatocite)
- conjugarea bilirubinei cu acidul glucuronic – bilirubin
mono- sau di-glucuronid și secreția bilirubinei conjugate în
bilă
3.Posthepatică - are loc în intestine și rinichi
– formarea urobilinogenului și a stercobilinogenului
 Catabolismul hemoglobinei în
macrofagele diferitor organe

• Conversia hemoglobinei în bilirubină se face prin următoarele etape:

- desfacerea inelului tetrapirolic al hemului sub acţiunea unui sistem enzimatic
denumit hemoxigenază, cu formare de verdoglobină sau coleglobină de
culoare verde;
- pierderea fierului cu formarea biliverdin-globinei, urmată de detaşarea globinei
şi eliberarea biliverdinei;
- reducerea biliverdinei de către biliverdin-reductază în bilirubina neconjugată
(indirectă) de culoare roşie.
- Bilirubina neconjugată (indirectă) trece în sânge. Ea este toxică şi insolubilă
în apă, dar solubilă în lipide şi solvenţii organici. Este transportată sub formă
complexată cu albuminele plasmatice.
- Transformarea hemului în bilirubină decurge rapid în decurs de 2-3 ore.
Conversia hemoglobinei în bilirubină
 Metabolismul bilirubinei in ficat

• 1.Captarea Bilirubinei de către hepatocite: Bil disociază

din complexul cu Albumina și trece în hepatocite
• 2.Conjugarea Bilirubinei: în hepatocite Bil este
conjugată cu 2 mol de acid glucuronic sub acțiunea
bilirubin-transferazei
• 3.Excreția Bilirubinei în bilă: Bilirubina conjugată
(Bilirubin-glucuronidul) este transportată în canaliculul
biliar și apoi în bilă. Procesul este energodependent și
este dereglat în bolile hepatice.
Schema metabolismului de conjugare a bilirubinei

UDFAG- acidul uridil-difosfat

glucuronic;
UDF – uridin-difosfat-glucuronil-
transferaza;
•Sistemele enzimatice de
transport a bilirubinei neconjugate:
I.prin membrana celulară în
hepatocit;
II.conjugarea bilirubinei;
III.eliminarea bilirubinei
conjugate din hepatocit.
 Diferențele majore dintre bilirubina
neconjugată și cea conjugată

Proprietăți Bil neconjugată Bil conjugată

Nivelul seric normal Mai înalt Mai jos (<0,25 mM/l

Solubilitatea în apă Absentă Prezentă

Afinitatea la lipide (solub.în alcool) Prezentă Absentă

Legarea la albumina serică Înaltă Joasă

Reacția van den Bergh Indirectă Directă
Excreția renală Absentă Prezentă
Afinitatea la țesutul nervos (creier) Prezentă Absentă
(kernicterus)
 Etapa intestinală de metabolizare a bilirubinei:

 În intestine (în jejun şi ileon ), bilirubina conjugată este supusă acţiunii

microflorei bacteriene.
 Sub acţiunea b-glucuronidazei bacteriene are loc hidroliza bilirubin-di-
glucuronidului.
 Bilirubina eliberată este supusă unor reacţii de reducere succesive
catalizate de reductaze produse tot de bacterii.
 Primul compus obţinut este mezobilirubina (bilirubina + 4H*), apoi
mezobilirubinogenul sau urobilinogenul (mezobilirubina + 4H*), care trece
apoi în stercobilinogen (urobilinogen + 4H*).
 Etapa intestinală de metabolizare a bilirubinei:

 Mezobilinogenul (urobilinogenul) format în intestin se

reabsoarbe parţial şi pătrunde în circulaţia portală. Ajuns în ficat
este parţial distrus pînă la mono-, di-, şi tri-piroli.
 O mică parte de mezobilinogen (≈ 10%) este eliminată din
hepatocite în canaliculele biliare şi apoi în intestin, formînd un
circuit entero-hepatic.
 Cea mai mare parte a bilirubinei se elimină însă prin fecale sub
formă de stercobilinogen care oxidîndu-se în stercobilină impimă
scaunelor culoarea brună.
 Cantitatea de stercobilină în decurs de 24 de ore oscilează la
subiecţii normali între 50-280 mg.
 Funcţiile pigmenţilor biliari
Pigmenţii biliari (PB) nu îndeplinesc careva funcţii fiziologice. Totuși, bilirubina
posedă proprietăți antioxidante prin capacitatea sa de a neutraliza speciile
reactive ale oxigenului și azotului (SRO și SPN), reducând astfel intensitatea
stresului oxidativ in organism și efectele nocive ale acestuia.
Organismul se debarasează de PB, ca de orice produs de deşeu, fiind eliminati
prin bilă. Excepţie făcând doar fierul, care este recuperat de organism pentru
a fi utilizat la sinteza Hb, proces ce se desfăşoară incontinuu pe parcursul
întregii vieţi.

Structura chimica a bilirubinei.

ru.wikipedia.org
 Tulburările metabolismului pigmentilor
biliari. Icterele
• Acumularea pigmenţilor biliari în sânge se
soldează cu apariţia icterului (coloraţia
galbenă a pielii, mucoaselor şi a sclerelor
datorată pigmenţilor biliari).
• Icterul devine vizibil cînd bilirubinemia
este mai mare de 34 – 43 mkmol/l. De
menţionat că creşterea bilirubinei
conjugate (hidrosolubile) produce un
icter mai intens de cît aceeaşi
concentraţie de bilirubină neconjugată,
hidrofobă. Icterus/jaundiceIcterus/jaundice
webeye.ophth.uiowa.edu
 Icterele. Clasificare
•1. Prehepatice (hemolitice);
• 2. Hepatice (intrahepatice, parenchimatoase);
• 3. Posthepatice (mecanice, obstructive,
colestatice);
• 4. Bilirubinopatiile ereditare
(congenitale, familiale)
 1. Icterele pre-hepatice
(hemolitice)
• Cauza - degradarea excesivă a eritrocitelor. Ficatul nu reușește
să elimine excesul de bilirubină formată.
• Apar anemiile hemolitice.
• Se manifestă nu numai prin ictericitate, dar şi prin sindromul anemic:
- micşorarea numărului de eritrocite, a concentraţiei de Hb, asociate
de reticulocitoză.
• În analiza biochimică se depistează o hiperbilirubinemie pe seama
bilirubinei neconjugate, urobilinogenurie.
• Cauza depăşirii nivelului normal al bilirubinei serice - creşterea
vitezei de formare a bilirubinei (deci a degradării hemoproteinelor).
• Testele enzimatice ale ficatului de regulă sunt normale.
1. Icterele pre-hepatice (hemolitice)

• Hiperbilirubinemie predominant neconjugată (indirectă) cu

icter gălbui, flavin
• Icter acoluric (fără bilirubinurie)
• Hipercromia materiilor fecale (prin producție crescută de
stercobilină)
• Urobilinogenurie (cu producție crescută de urobilină)
• Enzimele de hepatocitoliză şi de colestază au valori
normale, dar există posibilitatea creșterii izolate a ASAT având
ca sursă hematiile lizate.
 2. Icterele Hepatice (intrahepatice, parenchimatoase)

• Cauza – afectarea hepatocitelor (hepatite, ciroză, cancer) care

duc la micșorarea captării bilirubinei de către hepatocite.
• Se caracterizează prin:
- creșterea bilirubinei totale pe seama fracţiei conjugate;
- majorarea testelor enzimatice hepatice (ALT, AST şi GLDH).
- Atunci când apar fenomene colestatice pronunţate, scaunele
devin palide şi urobilinogenul dispare din urină.
- Reapariţia urobilinogenului în urină coincide cu reluarea fluxului
biliar şi reflectă începutul vindecării.
 2. Icterele Hepatice (intrahepatice, parenchimatoase)

• Hiperbilirubinemie mixtă, predominant conjugată (directă) cu icter

rubin
• Icter coluric (prezența bilirubinuriei, urina capătă o culoare galben-
brun)
• Materiile fecale normal colorate (colestază redusă) sau decolorate
(colestază intensă)
• Urobilinogenurie
• Enzimele de hepatocitoliză şi cele de colestază cresc, dar
hepatocitoliza este mai importantă decât colestaza
 2. Icterele Hepatice (intrahepatice, parenchimatoase)

• Probe biologice: Ser sangvin:

- BT = (170 mkmol/l), 10 mg/dL
- BD = 20-50% din BT
- Raport GGT/ASAT <1 în hepatitele acute
- Raport GGT/ASAT = 1-3 în hepatitele cronice active,
ciroză hepatică (colestază intrahepatică)
• Urină:
- Urobilinogenurie (++)
- Bilirubinurie (++)
 2. Icterele Hepatice (intrahepatice, parenchimatoase)

• Un rol important în diagnosticul precoce al hepatitelor

virale aparţine examinării urobilinogenilor în urină.
Creşterea conţinutului de urobilinogeni în urină poate fi
stabilită pînă la apariţia icterului.
• Examinarea stercobilinei în materiile fecale prezintă un
test valoros de diagnostic. În caz de obstrucţie biliară bila
nu pătrunde în intestin - scaun acolitic.
• Lipsa stercobilinei indică începutul fazei de acolie, pe cînd
reacţia pozitivă este un indice al dispariţiei acoliei.
 3.Icterele post-hepatice (mecanice, obstructive, colestatice)

• Principala cauză - blocarea parţială sau totală a canalelor biliare

prin formarea de calculi (litiaza biliară), sau datorită tumorilor sau
congestiilor în această zonă.
• Se caracterizează prin:
• Creșterea bilirubinei pe seama fracţiei conjugate.
• Creşterea activității enzimelor colestatice - fosfatazei alcaline,
gama-Glutamiltranspeptidazei (gGTP), 5-nucleotidazei (5-NT).
• În obstrucţia totală a canalului biliar, în intestin nu pătrunde bila,
lipsește urobilinogenul (stercobilinogenul), scaunul este decolorat.
Urobilinogenuria lipseşte.
• Creşterea colesterolului liber şi a fosfolipidelor care, se acumulează
în plasmă şi formează un complex denumit Lipoproteina X.
3. Icterele post-hepatice (mecanice, obstructive,
colestatice)

• Caracteristici:
• Hiperbilirubinemie predominant conjugată (directă)
cu icter verdin, pruriginos
• Icter coluric (prezența bilirubinuriei, urina capătă o
culoare brun-închis)
• Hipocromia materiilor fecale
• Absenţa urobilinogenuriei
• Enzimele de hepatocitoliză şi de colestază cresc, dar
colestaza este mai importantă decât hepatocitoliza .
 3.Icterele post-hepatice (mecanice, obstructive,
colestatice)
• Ser sangvin:
a) BT > 170 mkmol/l (10 mg/dL)
b)BD > 50% din BT
c)Raportul GGT/ASAT > 3 (colestază intrahepatică şi
extrahepatică)
• Urină:
a)Ubg: absent
b)Bilirubinurie (++)
 Diferența dintre icterele pre-hepatice,
hepatice și post-hepatice

Compușii Pre-hepatic Hepatic Post-hepatic

Urina
Urobilinogen Crescut Micșorat Absent

Bilirubina (pigmenți Absentă Prezentă Prezentă

biliari)
Săruri biliare Absente Prezente Prezente
 4. Bilirubinopatiile congenitale, ereditare
Hiperbilirubinemie cauzată de defectele ereditare ale metabolizării
bilirubinei
Sindromul Crigler-Najjar. Activitatea extrem de scăzută a glucuronil-transferazei.
(enzimei de conjugare) - boală ereditară rară.
Hiperbilirubinemie (bilirubină neconjugată, indirectă) severă la noi-născuți. Complicată
cu icter nuclear și moarte prematură.
Sindromul Gilbert. Scăderea producției (expresiei) glucuronil-transferazei -
patologie rară cu transmitere autosomal dominantă.
Predomiă bărbații (la 2-3% bărbați). Hiperbilirubinemia este de regulă
asimptomatică. Testele funcționale hepatice sunt normale
Sindromul Dubin-Johnson. Hiperbilirubinemia conjugată.
Defect în excreția bilirubinei conjugate în căile biliare.
 4. Bilirubinopatiile congenitale, ereditare

Patologia Defectul Bilirubina Manifestări

plasmatică clinice
Grigler-Njjar Defect sever (grav) al Bil.neconjugată Icter pronunțat
UDP-GT ↑↑↑

Sindrom Gilbert Activitatea redusă a Bil.neconjugată ↑ Icter puțin

UDP-GT pronunțat

Sindrom Dubin- Transport anormal al Bil.conjugată ↑↑ Icter moderat

Johnon Bil.conjugate prin sistemul
biliar