1

FIZIOPATOLOGIA METABOLISMULUI PROTIDIC

Proteinele sunt componente esenţiale ale materiei vii. Ele stau la baza tuturor proceselor
biologice şi sunt implicate în majoritatea patologiei umane.

Rolurile proteinelor
În organism proteinele au funcţii multiple :
 Plastic : ele intră în structura celulelor şi a matricei extracelulare.
 De transport plasmatic. Albuminele sunt transportori nespecifici. Ele se leagă de diverse
medicamente, ioni, substanţe liposolubile, cum este bilirubina neconjugată. În plasmă există
şi transportori specifici : transferina pentru ionii de Fe, ceruloplasmina pentru Cu, proteine
transportoare pentru unii hormoni, de exemplu globulina care leagă tiroxina (TBG-tiroxin
binding globulin).
 Rol enzimatic. Enzimele catalizează toate reacţiile biochimice intra şi extracelulare.
 Intervin în reglarea tensiunii arteriale prin sistemul renină-angiotensină.
 Menţin presiunea coloid-osmotică a plasmei, în special prin albumine.
 Menţin echilibrul acido-bazic. Proteinele intră în componenţa sistemelor tampon
intracelulare, de exemplu sistemul proteinat de K/proteină acidă.
 Participă la reacţiile de apărare ale organismului. Proteinele au rol în apărarea specifică,
deoarece anticorpii au structură proteică şi în apărarea nespecifică, prin proteinele de fază
acută.
 Echilibrul fluido-coagulant : factorii coagulării şi ai fibrinolizei sunt de natură proteică.
 Reglarea endocrină : o parte dintre hormoni au structură proteică, de exemplu
vasopresina, oxitocina, insulina.
 Rolul nutritiv nu este uzual. Doar la mare nevoie organismul face proteoliză şi foloseşte
aminoacizii pentru oxidări.

Metabolismul proteinelor

Proteinele se distrug permanent şi sunt înlocuite prin sinteze celulare. Sintezele proteice se
produc în toate celulele nucleate, dar cel mai intens la nivelul hepatocitelor.
Sintezele proteice sunt foarte fin reglate prin informaţia genetică şi prin control hormonal.

Controlul genetic
Controlul genetic se realizează prin acizii nucleici. Fiecare genă conţine informaţia pentru o
proteină.

Controlul endocrin
Controlul endocrin se realizează prin intermediul hormonilor anabolizanţi şi catabolizanţi.
Hormonii anabolizanţi sunt : hormonul somatotrop hipofizar (STH), insulina, hormonii tiroidieni şi
androgenii.
STH
 Stimulează intrarea aminoacizilor în celule şi creşterea sintezelor proteice în special în
muşchi, os şi ficat.
 Scade nivelul aminoacizilor plasmatici.
 Creşte sinteza de ARN mesager şi de transfer.
 Creşte numărul de ribozomi din celule
Insulina
 Stimulează intrarea aminoacizilor în celule şi sintezele proteice mai ales în muşchi.
 Stimulează sinteza acizilor nucleici.
Androgenii (testosteronul)
 Stimulează intrarea aminoacizilor în celule şi sintezele proteice, mai ales în ţesutul
muscular.
Tiroxina
 2

 În concentraţii fiziologice stimulează creşterea şi dezvoltarea tisulară, sinteza acizilor

nucleici.

Cei mai importanţi hormoni catabolizanţi sunt tiroxina în exces şi glucocorticoizii.

Tiroxina în exces
 La bolnavii cu hipertiroidism tiroxina în exces stimulează oxidarea aminoacizilor pentru
producţia de energie.
Glucocorticoizii
 Stimulează proteoliza la nivelul ţesutului muscular, osos, cutanat.
 Stimulează gluconeogeneza hepatică.

Fiziopatologia proteinelor plasmatice

În organism proteinele se află într-un compartiment tisular şi unul plasmatic.
Proteinele plasmatice se pot modifica sub raport cantitativ sau calitativ. Variaţiile cantitative se
manifestă ca hipo sau hiperproteinemii. Modificările calitative se numesc disproteinemii. Ele se
caracterizează prin schimbarea raportului normal între clasele de proteine plasmatice sau prin
apariţia unor proteine anormale numite paraproteine.
Pot apare următoarele variante :
 Hiperproteinemie cu sau fără disproteinemie
 Hipoproteinemie cu sau fără disproteinemie
 Disproteinemie cu normoproteinemie

A. Hiperproteinemiile
Sunt modificări mai rar întâlnite. Sunt creşteri peste valorile normale ale proteinemiei (6-8 g/dl).
Hiperproteinemiile pot fi reale sau false (relative).
 Creşterea reală a proteinemiei se realizează prin sinteza unor paraproteine, cum se
întâmplă în gamapatiile monoclonale. În aceste situatii apare hiperproteinemie cu
disproteinemie.
 Hiperproteinemiile false sunt mult mai frecvente. Ele apar în deshidratări, prin
hemoconcentraţie. În aceste cazuri nu apare disproteinemie.

B. Hipoproteinemiile
Hipoproteinemiile sunt mai frecvente în patologie decât hiperproteinemiile.
Şi scăderea proteinemiei poate fi reală sau falsă.
Scăderea reală a proteinelor plasmatice poate apare prin :
 Deficitul de aport alimentar proteic
 Deficitul de digestie sau absorbţie
 Deficitul de sinteză hepatică
 Afecţiunile cu hipercatabolism proteic
 Pierderile excesive de proteine
Hipoproteinemiile false sau relative apar prin hemodiluţie, în hiperhidratările extracelulare.

C. Disproteinemiile
Disproteinemiile sunt cele mai frecvente tulburări ale metabolismului proteinelor plasmatice. De
fapt aproape toate hiper sau hipoproteinemiile reale se însoţesc de disproteinemii.
Disproteinemiile reprezintă modificarea raportului real dintre diferitele clase şi fracţiuni proteice
plasmatice, prin modificarea uneia sau mai multor clase.
Ele pot evolua cu hiper, hipo sau normoproteinemie.

Cele mai importante tipuri de disproteinemii sunt cele din :

 Inflamaţiile acute
 Inflamaţiile cronice
 Bolile ficatului
 Sindromul nefrotic
 Gamapatiile monoclonale
 3

 Amiloidoză
Uneori singura fracţiune afectată este fibrinogenul. În aceste cazuri pot apare hipo sau
hiperfibrinogenemii.

Disproteinemia din inflamaţiile acute

Reacţiile inflamatorii de natură infecţioasă sau neinfecţioasă se însoţesc de o disproteinemie
caracteristică.

Inflamaţiile acute pot să apară în: artrite acute, viroze, infecţii bacteriene, traumatisme, arsuri,
hematoame, intervenţii chirurgicale.

Disproteinemia se caracterizează prin creşterea alfa 1 şi alfa2 globulinelor. Proteinemia totală

este la limita superioară a normalului.
Explicaţia creşterii este că în clasele alfa1 şi alfa2 globulinelor sunt multe proteine reactive de
fază acută cu rol în apărarea nespecifică. În condiţii normale sinteza lor hepatică este scazută şi
au niveluri plasmatice mici. Dacă există un focar inflamator, resturile celulare, bacteriene şi
proteinele degradate din focar ajung la ficat pe cale hematogenă şi stimulează sinteza
proteinelor de fază acută.
Proteinele de fază acută au mai multe funcţii:
 Antienzime care inhibă enzimele proteolitice deversate în focar din lizozomii celulelor
distruse. Exemple: alfa1-antitripsina, alfa2-macroglo-bulina, alfa2-antiplasmina.
 Rol bacteriostatic : proteina C reactivă (care migrează în zona gama) se cuplează cu
structuri din peretele bacterian, inhibând diviziunea bacteriilor.

Disproteinemia din inflamaţiile cronice

În inflamaţiile cronice apare o hipergamaglobulinemie policlonală.
Mecanismul este stimularea cronică a sistemului imun, care produce o hipergamaglobulinemie
reactivă.
Valoarea absolută a gama-globulinelor şi proteinemia sunt la limita superioară a normalului.
Întâlnim acest fenomen în TBC, poliartrita cronică reumatoidă.

Disproteinemia din bolile de ficat

Deoarece ficatul este principala sursă de proteine plasmatice şi un loc important de catabolizare
a lor, este firesc ca bolile ficatului sa le perturbe metabolismul.
Hepatita acută
Hepatita acută nu prezintă disproteinemia caracteristică pentru inflamaţia acută pentru că ficatul
lezat nu produce proteinele de faza acută în exces. Sinteza albuminelor scade, dar
hipoalbuminemia este ușoară, deoarece :
 Albuminele au timpul de înjumătăţire plasmatic lung.
 Din limfă se deversează albumine în circulaţie.
Hepatita cronică
În hepatita cronică cresc policlonal gama-globulinele. Nu sunt afectate sintezele proteice
hepatice, nu apare hipoproteinemie globală. Albuminele sunt normale sau la limita inferioară.
Ciroza hepatică
Ciroza hepatică este cea mai gravă afectare hepatică. În final parenchimul ficatului este înlocuit
cu ţesut fibros, cu arhitectura dezorganizată. Funcţiile ficatului sunt grav afectate. Apare o
disproteinemie caracteristică cu :
 Hipoproteinemie
 Hipoalbuminemie
 Creştere policlonală a gamaglobulinelor
Hipergamaglobulinemia se explică prin stimularea cronică intensă a sistemului imun asociată cu
deficitul funcţiei hepatice de catabolizare a Ig în exces.

Disproteinemia din sindromul nefrotic

 4

Sindromul nefrotic regrupează o serie de nefropatii caracterizate prin creşterea permeabilităţii

membranei de filtrare glomerulară. Prin această membrană trec proteine cu greutate moleculara
mică, albumine şi mai puţin alfa1 globuline.
Caracteristică pentru sindromul nefrotic este proteinuria cu albuminurie care depăşeşte 3,5 g în
24 h.
În plasmă apar :
 Hipoproteinemie
 Hipoalbuminemie
 Creşterea alfa2 şi beta globulinelor
Explicaţia disproteinemiei este că se pierd albumine într-un ritm care depăşeşte posibilităţile de
sinteză hepatică. Ficatul este stimulat şi creşte compensator toate sintezele proteice, dar
albuminele şi alfa1 globulinele se pierd rapid prin urină pentru că au moleculă mică.

Hipofibrinogenemia
Rar poate fi congenitală şi se asociază cu afectări grave ale hemostazei.
Mai frecvent scăderea fibrinogenului este dobândită, de exemplu în ciroza hepatică.

Hiperfibrinogenemia
Fibrinogenul este o proteină de fază acută. El participă la formarea barierei imuno-fibrino-
leucocitare care izolează focarul inflamator.
Fibrinogenul plasmatic creşte în procesele inflamatorii, în paralel cu VSH.
Valorile normale ale fibrinogenemiei sunt 200-400 mg/dl.

Sindromul de insuficienţă proteică globală

Acesta este un sindrom caracterizat prin alterarea severă a metabolismului protidic, cu
hipoproteinemie. Apar perturbări multiple ale funcţiilor aparatelor şi sistemelor. În formele severe
apar şi modificări structurale ale ţesuturilor.

Cauzele sindromului de insuficienţă proteică globală

Aportul proteic insuficient
Deficitul poate fi cantitativ sau/şi calitativ, cum se întâmplă în inaniţie, subnutriţie, stări
policarenţiale.
Iniţial organismul consumă glucidele şi lipidele, apoi proteinele. Fenomenul se numeşte
autodigestie sau autocanibalism. Se catabolizează proteinele din muşchii striaţi, ficat, splină.
Nici în cazurile de subnutriţie extremă nu se consumă proteinele din SNC, cord, rinichi.
Sindroamele de malabsorbţie şi maldigestie proteică
În aceste cazuri aportul este normal, dar proteinele nu sunt folosite din cauze digestive. Nu
există deficit pur de proteine, cel mai frecvent există deficit asociat de lipide, minerale şi
vitamine.
Pierderile crescute de proteine
În anumite situaţii patologice din organism se pierd mari cantităţi de proteine :
 Pierderile pe cale renală, de exemplu în sindromul nefrotic. Proteinuria este selectivă,
interesând în primul rând albuminele. Se pot pierde până la 100 g proteine/zi.
 Hemoragiile cronice duc la pierderea proteinelor plasmatice. Exemple : ulcerul
gastroduodenal hemoragic, cancerul de colon.
 Hemoragiile acute : 1 l de sânge conţine 75 g proteine plasmatice.
 Arsurile severe duc la plasmexodie. Într-o arsură întinsă se pot pierde mai mulţi litri de
plasmă pe zi.
 Supuraţiile cronice : abcesul pulmonar, bronşiectaziile.
Hipercatabolismul proteic
Un mare număr de situaţii patologice se însoţesc de hipercatabolism proteic :
 Orice stress sau agresiune suficient de importantă produce hipercatabolism proteic prin
stimularea axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian, cu eliberare de corticoizi care
induc proteoliză, lipoliză şi gluconeogeneză. Aşa se întâmplă de exemplu în arsuri întinse,
infecţii grave, politraumatisme, intervenţii chirurgicale laborioase.
 5

 Febra mare stimulează catabolismul.

 Hipertiroidia duce la caşexia tiroidiană.
 În diabetul zaharat insulinodependent carenţa severă de insulină inhibă sintezele
proteice, favorizând proteoliza.
Deficitul global de sinteze proteice
Anumite boli se însoţesc de un deficit global al sintezelor proteice :
 În insuficienţa hepatică cronică (ciroza hepatică) scad sintezele de fibrinogen, albumine,
factori ai coagulării, proteine de faza acută.
 În diabetul zaharat insulinodependent lipsa insulinei inhibă sintezele proteice.

Manifestările clinice ale sindromului de insuficienţă proteică globală

 Hipoalbuminemia produce scăderea presiunii coloidosmotice plasmatice.
Apar edeme carenţiale, nefrotice, hepatice
 Scăderea hematopoiezei produce pancitopenie
 Scade apărarea antiinfecţioasă prin alterarea funcţiei fagocitelor şi
scăderea sintezelor de anticorpi
 Apar alterări trofice ale mucoaselor digestive care produc ulcere, gastrite, sindrom de
malabsorbţie. Malabsorbţia fosfo-calcică duce la tetanie, rahitism, osteomalacie, fragilitate
osoasă
 Apar tulburări trofice : ulceraţii tegumentare, căderea părului şi unghiilor, cicatrizări
dificile
 Sunt alterate funcţiile hepatice : funcţia de sinteză, rolul antitoxic
 Apar tulburări ale hemostazei