Curs Tmasa

NOȚIUNI ȘI CONCEPTE
FUNDAMENTALE ÎN
TOXICOLOGIE
Conf. univ. dr. ing. Paul Cătălin BALAURE
An universitar 2016 - 2017

Obiectul de studiu al toxicologiei
▪ Toxicologia studiază toate aspectele legate de modul în care
substanțele chimice naturale sau cele produse de om provoacă
efecte adverse nedorite, dăunătoare asupra sistemelor vii (știința
otrăvurilor și a toxinelor). Sunt studiate fazele evoluției unui toxic
în organism, mecanismele acțiunii toxice, simptomele și
tratamentele otrăvirii, metodele de determinare a substanțelor toxice
într-un mediu, în aer, apă, sol sau în alimente, sunt evaluate riscurile
și sunt elaborate acte normative cu scopul reducerii efectelor nocive
ale acestor substanțe asupra sănătății oamenilor și a mediului
înconjurător.
▪ Toxicul este orice substanță chimică care pătrunsă în organism
pe diferite căi alterează structural și funcțional materia vie la
diferitele ei nivele de organizare, modificările manifestându-se din
punct de vedere clinic prin apariția unei stări patologice sau chiar a
morții.
▪ Efecte adverse - acele efecte produse de toxic care
periclitează fie supraviețiurea, fie funcționarea normală a unui
individ.
▪ Toxicitate - termenul se referă la măsura în care o
substanță chimică este otrăvitoare sau poate produce vătămări
organismului. Termenul poate fi folosit pentru a descrie
efectul substanței asupra ȋntregului organism sau asupra unei
substructuri a organismului, precum o celulă (citotoxicitate)
sau un organ, de exemplu ficatul (hepatotoxicitate). Termenul
include şi descriea condițiilor necesare pentru apariția
efectelor adverse.
▪ Intoxicația este starea patologică reversibilă sau nu
provocată de pătrunderea unui toxic în organism și reprezintă
răspunsul organismului la substanța toxică.
▪ Toxicologia este o știință interdisciplinară necesitând
cunoștiințe de:
- chimie (chimie anorganică, chimie organică, chimie
fizică, chimie analitică, chimia mediului)
- biochimie
- biologie celulară și moleculară
- fiziologie
- patologie
- ecologie
- statistică
Există mai multe ramuri ale toxicologiei. După
Hodgson și Levi (1997) [1], principalele domenii de
interes ale acestei științe sunt:
▪ 1. Mecanismele de acțiune ale toxicelor:
▪ Toxicologia biochimică: studiază efectele toxicelor la nivel

molecular, enzimele ce metabolizează xenobioticele, generarea
intermediarilor reactivi, interacțiunea cu componenții moleculari ai
materiei vii, aspecte de biologie moleculară.
▪ Carcinogeneza: studiază evenimentele chimice și biochimice care
conduc la apariția cancerului.
▪ Teratogeneza: studiază evenimentele chimice și biochimice care
conduc la apariția anomaliilor fetale prin afectarea proceselelor de
dezvoltare intrauterină .
▪ Mutageneza: studiază afectarea materialului genetic de către
toxice.
▪ Toxicitatea la nivelul organelor: studiul efectelor toxicelor asupra
diferitelor organe.
▪ Toxicologia nutrițională: studiază efectele dietei asupra toxicității.
▪ Toxicologia comportamentală: studiază efectele toxicelor asupra
comportamentului uman și animal.
2. Măsurarea substanțelor toxice și a toxicității:
▪ Toxicologia analitică: se ocupă cu determinarea calitativă și

cantitativă a toxicelor și a metaboliților substanțelor toxice în produse
biologice și în probe de mediu.
▪ Patologia toxicologică: studiază modificările morfologice produse de
toxice asupra diferitelor subsisteme ale unui organism: organe,
țesuturi, celule, structuri subcelulare.
▪ Evaluarea toxicologică: efectuarea testelor toxicologice în vederea
estimării efectelor toxice asupra unor organisme vii (animale de
laborator).
▪ Studii structură-activitate (QSAR din lb. Engleză Quantitative
Structure Activity Relationship): urmăresc stabilirea unor relații
cantitative de corelare a proprietăților fizico-chimice ale substanțelor
toxice cu toxicitatea acestora în special în vederea realizării unor
predicții cu privire la toxicitatea unor substanțe noi, netestate încă.
3. Toxicologia aplicată:
▪ Toxicologia clinică: se ocupă cu diagnosticarea și tratamentul
intoxicțiilor la om.
▪ Toxicologia veterinară: se ocupă cu diagnosticarea și tratamentul
intoxicțiilor la animale.
▪ Toxicologia medico-legală: se ocupă cu diagnosticarea intoxicațiilor
letale prin studiul modificărilor anatomopatologice produse de toxic și
prin detectarea otrăvurilor în probe biologice prelevate de la
intoxicați.
▪ Ecotoxicologia: studiază mecanismele de contaminare a mediului
înconjurător cu poluanți, transformările poluanților în biosferă și
efectele lor nefaste asupra ecosistemelor.
▪ Toxicologia industrială: studiază etiologia și patogenia intoxicațiilor
cu toxice prezente într-un mediu de muncă industrial, evaluarea
riscului toxic, stabilirea unor limite maxime de expunere admise și a
unor reglementări de siguranță a muncii.
4. Toxicologia unor substanțe chimice produse în vederea
comercializării și utilizării lor în diferite scopuri:
▪ Substanțe utilizate în agricultură: insecticide, ierbicide, fungicide,
rodenticide.
▪ Medicamente
▪ Aditivi alimentari
▪ Substanțe chimice industriale și substanțe chimice casnice
▪ Produșii de combustie , în special hidrocarburi aromatice
policiclice (PAH), ce sunt asociați cu arderea incompletă a unor
materiale organice ca lemnul, cărbunii, uleiurile, tutunul.
▪ Unii produși naturali – tot mai des utilizați ca remedii naturiste
sau în suplimentele alimentare
▪ Drogurile
5. Toxicologia reglementară se ocupă cu două

aspecte foarte importante:
▪ Evaluarea riscului toxicologic – identificarea
riscurilor potențiale și estimarea raportului
beneficiu/risc în vederea adoptării unor norme
legislative.
▪ Aspectele legale – se referă la elaborarea de legi
și norme care să maximizeze gradul de siguranță
și să minimizeze efectele substanțelor toxice
asupra sănătății oamenilor și a mediului
înconjurător.
Factori ce influențează toxicitatea
▪ Toxicitatea unei substanțe depinde de o varietate de factori, cum ar fi:
a) Doza
b) Durata expunerii, numărul de expuneri și frecvența acestora
c) Calea de pătrundere a toxicului în organism sau calea de administrare (substanța
este aplicată pe piele, inhalată, ingerată, injectată)
d) Structura chimică a substanței (inclusiv forma geometrică tridimensională,
stereoizomerii și chiar enantiomerii, ca în cazul talidomidei ce a fost administrată
sub formă de racemat ca medicament pentru ameliorarea stărilor de greață la
gravide, dar s-a dovedit ulterior că determină apariția malformațiilor congenitale)
și poprietățile fizico-chimice ale substanței (stare de agregare, solubilitate,
constanta de aciditate, coeficient de partiție etc).
R-(+)-talidomida
S-(-)-talidomida ameliorează
teratogenic stările de greață
la gravide
e) Mărimea particulelor substanței
f) Factori individuali specifici organismului (specia, rasa, sexul, vârsta, factori
genetici, starea generală de sănătate a organismului)
g) Factori de mediu (prezența altor substanțe în mediu, temperatura, radiațiile
ionizante, lumina, umiditatea, altitudinea)
Izomeria compușilor organici
Un examplu: Izomerii
diclorociclohexanului
▪ Izomeri de poziție:
▪ Diastereoizomeri cis-trans: 1,2; 1,3; 1,4
▪ Diastereoizomeri
▪ Enantiomeri: trans-1,2; trans-1.3
▪ Inelul ciclohexanic nu este plan; C hibridizat
sp3 tetraedric
▪ Doi conformeri interconvertibili: scaun și baie
▪ Conformerul scaun este mai stabil decât
conformerul baie.
Trans 1,2-
diclorociclohexanul –
există două substanțe
distincte, izolabile care
prezintă o relație de
enantiomerie.
Cei doi “enantiomeri” ai cis-

1,2-diclorociclohexanului sunt
de fapt doi conformeri diferiți
ai aceleiași molecule; nu există
decât un singur stereoizomer
cis.
▪ Trans-1,3-diclorociclohexanul nu are niciun
plan intern de simetrie și există ca o pereche
de enantiomeri.
▪ Cis-1,3-dichlorociclohexanul are un plan
intern de simetrie care trece prin atomii C-2 și
C-5 și prin atomii de hidrogen atașati acestora.
Deși conține doi atomi

de carbon chirali,
întreaga moleculă este
achirală (formă mezo)
și există un singur
stereoizomer.
▪ Trans -1,4-diclorociclohexanului și cis-1,4-
diclorociclohexanul sunt molecue achirale cu plan
intern de simetrie care trece prin atomii C-1 și C-4
și prin atomii de clor și de hidrogen atașați
acestora.
Structura membranei celulare
The structural components of the plasma
membrane are phospholipids.
Phospholipids: amphiphatic molecules:
✓ one portion of the molecule is water soluble
✓ another portion is water insoluble
Chemical structure of a phospholipid:
palmitic acid
H O
phosphocholine
H C O C (CH2)14 CH3
CH3 O H C O C (CH2)7 CH CH (CH2)7 CH3
H3C N (CH2)2 O P O C H O
CH3 O H oleic acid
glycerol
✓ long water insoluble, hydrophobic, hydrocarbon chains joined to
✓ hydrophilic head groups containing phosphate
When placed in water, phospholipids
spontaneously aggregate into more complex
supramolecular entities such as:
Because the plasma membrane separates two aqueous
compartments (the intra- and the extracellular milieu),
their component phospholipids aggregate into a bilayer
with
✓Phosphate containing head groups on the
outside of the supramolecular structure in contact
with water
✓Hydrophobic tails in the interior of the
supramolecular structure in contact with each
other.
The phospholipid bilayer acts as a stable semipermeable

barrier
✓ Membrane permeability:
✓ Small nonpolar molecules (soluble in the
phospholipid bilayer) and small uncharged polar
molecules can freely diffuse (passive transport down
an existing gradient)
✓ Large polar uncharged molecules and charged
species, regardless their size, cannot cross a lipid
bilayer by free diffusion because they do not
favorable interact with the non-polar hydrophobic
tails.
Aspectul cantitativ al toxicității. Relația
doză-răspuns (efect)
▪ Toxicitatea este, în primul rînd, un concept cantitativ.
Paracelsus (1493-1541) este cel care a pus bazele
științifice pentru dezvoltarea ulterioară a toxicologiei
moderne.
▪ Afirmația sa: “Toate substanţele sunt otrăvuri; nu
există nici una care să nu fie otravă. Doza
potrivită diferenţiază o otravă de un remediu.”,
sintetizează principiul de bază al toxicologiei moderne,
acela al relației doză-efect toxic sau doză- răspuns
toxic. Răspunsul este o măsură a intensității efectului
produs de toxic. Pe conceptul relației doză-efect se
întemeiază și alte noțiuni importante specifice
toxicologiei, dar și farmacologiei moderne, cum ar fi
conceptul de indice terapeutic.
Aspectul cantitativ al toxicității. Relația doză-răspuns
(efect)
Cele mai inofensive, sau chiar indispensabile vieții dintre
substanțe, ca de ex., apa, prezintă efecte toxice când sunt
administrate în doze mari sau foarte mari, iar, pe de altă parte,
chiar și cele mai toxice substanțe cunoscute, apar ca fiind
inofensive sau chiar benefice organismului în doze extrem de
mici. Ferul, cuprul, magneziul, zincul, cobaltul manganul și
nichelul sunt necesare organismului uman, fiind prezente drept
cofactori în anumite metaloproteine cu roluri esențiale în
organism. De aceea este recomandat un anumit aport din fiecare
dintre aceste elemente metalice în dieta zilnică pentru a nu se
ajunge la o deficiență a acestora în organism și, drept
consecință, la apariția anumitor boli. Pe de altă parte,
administrate în cantități prea mari, aceste elemente produc
efecte toxice asupra organismului. Prin urmare, relația doză-
efect sau doză-răspuns este esențială în toxicologie.
Aspectul cantitativ al toxicității.
Relația doză-răspuns (efect)
▪ Doza este cantitatea de substanță care
pătrunsă în organism produce într-un anumit
interval de timp (de ex., 24 de ore) un anumit
efect. De obicei, cantitatea absolută de substanță
toxică nu este relevantă pentru apariția unui
anumit efect toxic, acesta din urmă corelându-se
mai degrabă cu concentrația de toxic în
organism. Ca atare, cel mai adesea doza nu se
exprimă în unități absolute de masă (mg), ci în
unități relative (mg/kg corp).
Totuși, nu se poate presupune că întrega doză administrată este
absorbită de organism, și de aceea o estimare mult mai precisă a expunerii la
substanța toxică o reprezintă concentrația de toxic în plasma sangvină. Această
concentrație poate fi corelată cu concentrația de substanță toxică în țesuturi și
organe și, în consecință, este un biomarker al expunerii. În unele cazuri,
responabil pentru acțiunea toxică este un metabolit al substanței administrate,
caz în care ne interesează concentrația în sânge a acestui metabolit. Similar,
pentru a putea măsura răspunsul organismului la toxic, suntem interesați în
identificarea unor biomarkeri ai răspunsului. Aceștia sunt de regulă modificări
ale unor parametri biochimici, funcționali sau histologici survenite ca urmare a
expunerii la substanța toxică. Menționăm câteva exemple din fiecare categorie.
Apariția în sânge a anumitor enzime ca urmare a vătămarii unui organ,
modificarea compoziției urinei ca urmare a apariției unor disfuncționalități
metabolice sau modificarea activității enzimatice reprezintă exemple de
modificări biochimice. Afectarea capacității respiratorii, a reflexelor sau a
diurezei sunt tot atâtea exemple de modificări ale unor funcții fiziologice.
Evidențierea unor modificări patologice la nivelul țesuturilor și celulelor sunt
exemple de biomarkeri histologici ai răspunsului.
Aspectul cantitativ al toxicității. Relația doză-
răspuns (efect)
▪ Răspunsurile observate pot fi de două tipuri: cuantale și
gradate.
▪ Răspunsurile cuantale sunt de genul “totul sau nimic”. Ex.:
supraviețuirea sau moartea, apariția sau nu a unei tumori. Ele se
măsoară raportând numărul de indivizi care răspund la toxic la
numărul total de indivizi dintr-un grup care au fost expuși
toxicului în mod egal. În cazul răspunsurilor cuantale mărirea
dozei duce la o creștere a numărului de indivizi care răspund și
nu la o intensificare a efectului toxicului.
▪ Răspunsurile gradate sunt acele răspunsuri care pot fi
măsurate pe o scală continuă, de la un răspuns minim la unul
maxim. Ex: modificarea tensiunii arteriale, modificarea ritmului
cardiac, modificarea ritmului respirator, modificarea activității
unei anumite enzime, modificarea nivelului unui hormon etc.
▪ Pentru determinarea toxicicității unei substanțe se
poate proceda în mai multe moduri.
1. Epidemiologic, prin observarea unei populații
de organisme (plante, animale sau oameni) expuse la
un toxic.
2. In vivo, prin administrea toxicului unei
populații de plante sau animale, în condiții bine
controlate, și înregistrarea efectelor.
3. In vitro, prin expunerea celulelor sau a unor
fracții subcelulare ale organismelor la toxicul testat.
În 1927, farmacologul britanic J. W. Trevan a
conceput un test in vivo pentru a compara toxicitatea
diferitelor medicamente, introducând noțiunea de
doză medie letală 50 (DL50) [2]. În descrierea
cantitativă a relației doză-răspuns, Trevan a ales un
răspuns de tip cuantal, moartea animalelor de
laborator testate, deoarece aceasta este cel mai ușor
de măsurat răspuns toxic, evitându-se astfel
posibilele ambiguități și erori de măsurare la
extremele scalei în cazul răspunsurilor gradate. În
plus, letalitatea permite să fie comparate, din punct
de vedere al toxicității, substanțe ale căror
mecanisme de acțiune toxică pot fi foarte diferite.
▪ Conceptul doză-efect se bazează pe
următoarele ipoteze:
1. Răspunsul se datorează substanței chimice
administrate.
2. Există o structură moleculară țintă sau
moleculă receptor cu care substanța toxică
interacționează pentru a produce răspunsul.
3. Răspunsul depinde de concentrația
substanței toxice la locul său de acțiune.
4. Concentrația compusului toxic la locul de
acțiune este corelată cu doza administrată.
(efect)
2. Legarea toxicului de reptorul său molecular.
Efectul toxic apare în urma legării substanței toxice de o
moleculă țintă din organism sau un receptor molecular față de care
aceasta are afinitate. Legarea toxicului de ținta sa moleculară se
poate face fie prin legături covalente, fie prin legături
intermoleculare necovalente (legături de hidrogen, atracții
electrostatice, legături van der Waals, interacțiuni hidrofobe).
Țintele moleculare ale substanțelor toxice sunt în general proteinele
(cu rol structural sau funcțional), coenzimele, lipidele și acizii
nucleici. Deoarece aceste molecule au roluri esențiale pentru buna
funcționare a celulei vii, modificarea acestora în urma interacțiunii
cu substanța toxică are ca rezultat afectarea celulei din punct de
vedere structural și/sau funcțional. Ca urmare a dialogului complex
între celule și a funcționării lor corelate și integrate și, eventual, ca
urmare a absorbției toxicului în arborele circulator și ulterior a
distribuției sale către toate țesuturile și organele, efectele pot fi
resimțite la nivelul întregului organism (efect toxic sistemic).
▪ În cazul unei asocieri necovalente, toxicul și ținta sa moleculară
trebuie să fie complementare atât din punct de vedere geometric (steric, ca
formă și dimensiuni – modelul lacăt-cheie) cât și din punct de vedere
interacțional, în special complementaritatea hărților potențialului
electrostatic molecular al celor două suprafețe care interacționează.
E4
E3
E1 E2 E5
E4
E6
Toxic Moleculă Receptor Răspuns la Răspuns la Răspuns la Răspuns la

țintă molecular nivel nivel nivelul nivelul
(receptor alterat molecular celular unui organ întregului
molecular) organism
3. Cum depinde răspunsul de concentrația
toxicului la locul acțiunii sale.
Legarea toxicului de receptorul său
molecular poate fi reversibilă sau ireversibilă. În
cazul unei legări reversibile se poate scrie
echilibrul:
k 2
R+T RT, caracterizat de constanta de
k 1
disociere a complexului toxic-receptor, KT,
KT 
R T  k1 ; R = receptor; T = toxic; RT = complex toxic-receptor;
 k , k = constantele de viteză pentru disocierea, respectiv
RT  k2 formarea complexului toxic-receptor
1 2
Aspectul cantitativ al toxicității. Relația doză-răspuns (efect)
▪ Dacă se notează cu [Rt] concentrația totală de receptori, atunci se
poate scrie:
Rt   R  RT 
Rt T   RT T   K ;
RT  T
RT KT  T   Rt T ;

RT   T 
Rt  KT  T 
▪ Considerând că efectul toxic, E, este proporțional cu concentrația
complexului toxic-receptor și că efectul maxim, Emax, se obține atunci
când toți receptorii moleculari sunt ocupați, adică atunci când [Rt] = [RT],
se poate scrie:
E  k3 RT 
Emax  k3 Rt ;
E  Emax
RT  sau E  E T 
max (1)
R 
t K  T 
T
▪ Când [T] = 0, E = 0
▪ Când E = Emax/2, KT = [T], deci constanta de
disociere a complexului toxic-receptor reprezintă
concentrația toxicului la care efectul său este egal
cu jumătate din efectul maxim.
răspuns (efect)
▪ În funcție de caracterul reversibil sau ireversibil al interacțiunii
toxic-receptor, răspunsurile obținute pot să difere foarte mult. În
cazul interacțiunilor reversibile, la concentrații mici de toxic,
ocuparea receptorilor poate fi neglijabilă și, ca atare, este posibil ca
aparent să nu existe niciun răspuns, ceea ce duce la apariția unui prag
al dozei sub care nu există niciun efect observabil. De asemenea,
răspunsul poate fi unul de foarte scurtă durată, deoarece concentrația
ce produce efecte este posibil să fie atinsă doar tranzitoriu. Este
posibil ca doze mici de toxic, chiar în cazul unor expuneri repetate
sau continue, să nu producă efecte măsurabile.
▪ În cazul unei interacțiuni ireversibile toxic-receptor, teoretic, o
singură interacțiune este suficientă pentru apariția efectului. Expuneri
continue sau repetate într-un anumit interval de timp pot avea un
efect cumulativ care depinde de viteza cu care organismul poate
resintetiza receptorul R, de exemplu o enzimă, în acel interval de
timp.
▪ Relația (1) exprimă dependența efectului toxic, E, de concentrația
toxicului, [T]. Într-o reprezentare grafică normală (răspuns în funcție
de doză) a ecuației (1), curba obținută are următoarea alură:
(efect)
De obicei, se apelează la reprezentarea răspunsului în

funcție de logaritmul dozei, deoarece aceasta se pretează mult
mai bine la liniarizare, așa cum se va vedea mai departe. În
acest mod de reprezentare curba doză-răspuns ia forma unei
sigmoide.
4. Concentrația toxicului la locul său de acțiune depinde
de doza de toxic administrată. Doza medie letală, DL50.
Doza medie letală 50, DL50, este doza care, fiind
administrată unei populații de animale de laborator, se
estimează că va provoca moartea a 50% dintre indivizii
respectivei populații, într-un anumit interval de timp.
Observăm de la început că DL50 nu este o constantă biologică,
ci o mărime virtuală, determinată statistic. În orice populație
testată, vor exista indivizi care vor muri în urma administrării
unor doze de toxic mai mici decât DL50, precum și indivizi
care vor supraviețui administrării unor doze mai mari decât
DL50, aceasta fiind o consecință a variabilității biologice.
Într-un experiment clasic de determinare a DL50 se
procedează în felul următor: un eșantion de animale de
laborator, cel mai adesea șoareci sau șobolani, pe care se
testează toxicitatea unui compus, este împărțit în mai multe
grupe, fiecare grupă fiind formată dintr-un număr de indivizi
(de preferință același) ce au același același sex și aproximativ
aceeași greutate și vârstă. Tuturor animalelor din fiecare
grupă li se administrează pe aceeași cale (de ex.
intraperitoneal) aceeași doză, progresiv crescătoare de la o
grupă la alta, de compus testat și se înregistrează numărul de
decese înregistrate într-un anumit interval de timp (de ex. 1h
în cazul unei administrări intraperitoneale la șoareci) din
fiecare grupă.
(efect)
Datele experimentale obținute pot fi reprezenate grafic în mai multe moduri [3]. Figura din dreapta sus este
o histogramă reprezentând distribuția frecvenței deceselor, exprimată procentual, pe grupele de animale
supuse testului, mai exact pe intervale (numite clase) ale dozelor de compus testat administrate. Histograma
este alcătuită din n dreptunghiuri cu baze egale care reprezintă clasele. Înalțimile dreptunghiurilor
reprezintă frecvențele mortalității fiind egale cu procentul de decese din fiecare grupă (procentul de decese
la o anumită doză administrată) minus procentul de decese din grupa imediat precedentă (procentul de
decese la doza imediat inferioară). Dacă bazele dreptunghiurilor se îngustează foarte mult (la limită
tinzând către zero), respectiv dacă numărul de dreptunghiuri (de clase) crește foarte mult (la limită tinzând
către infinit), se obține curba desenată peste histogramă. Dacă mărimea eșantionului este suficient de mare,
distribuția frecvenței deceselor pe intervale de doze administrate este o distribuție normală (sau Gauss),
în formă de clopot. Există un număr mic de indivizi sensibili care mor la doze mici de toxic, un număr mic
de indivizi rezistenți care mor doar la doze mari de toxic, iar cei mai mulți indivizi mor la o valoare medie a
dozei. Valoarea abscisei pentru care curba atinge maximul corespunde valorii DL50. Figura din dreapta
mijloc reprezintă aceleași date, dar este o reprezentare a mortalității cumulate în funcție de doza
administrată și are alura unei sigmoide. Diferența dintre reprezentarea prin histogramă și cea prin sigmoidă
este următoarea. Dacă în grupa căreia i s-a administrat doza de 50 mg/kg corp mor 30% dintre animale, iar
în grupa căreia i-au fost administrate 100 mg/kg corp mor 50% dintre animale, înseamnă că în intervalul de
doze 50<D≤100 mg/kg corp mor 20% dintre animale. Acesta este modul de reprezentare a datelor
din histogramă. În schimb, curba sigmoidă reprezintă mortalitatea cumulată, adică unei doze de
50 mg/kg corp îi corespunde o mortalitate de 30%, iar unei doze de 100 mg/kg corp, o mortalitate
de 50%. Doza letală 50, DL50, poate fi determinată folosind curba sigmoidă, dar pentru acuratețea
determinării se preferă liniarizarea curbei sigmoide prin transformarea procentelor de
mortalitate cumulată în unități probit (figura din dreapta jos). În toate cele trei moduri diferite de prezentare
a datelor experimentale, axa absciselor este gradată pe o scală logaritmică.
(efect)
La dimensiuni mari ale eșantionului, distribuția frecvenței mortalității pe
intervale de doze administrate este o distribuție normală.
În teoria probabilităților, o distribuție normală (Gauss) a unei variabile
aleatoare continue (aparținând mulțimii numerelor reale), x, este descrisă de
funcția:
 x 
2
1
f x  

e 2
2
(2)
 2
caracterizată de două mărimi,
μ – valoarea medie sau valoarea așteptată a distribuției și
σ - deviația standard care este o măsură a gradului de împrăștiere a valorilor în
jurul valorii medii.
Relații de calcul pentru mărimile μ și σ.
Valoarea așteptată a distribuției este media aritmetică a valorilor pe care le ia
variabila aleatoare, x. Se notează cu μ când se referă la media aritmetică a
valorilor variabilei aleatoare x calculată pentru întrega
1 N
 
N i 1
xi (3) populație și, respectiv, cu x atunci când se referă la
media aritmetica a valorilor variabilei aleatoare
dintr-un eșantion extras din respectiva populație; N –
dimensiunea populației sau, respectiv, a eșantionului
Deviația standard, σ, pentru întrega populație se
calculează cu relația (4), iar pentru un eșantion, deviația
standard se notează cu s și se calculează cu relația (5).
 x   
N
2
i
 i 1
(4)
N
 x  x 
N 2
i
s i 1
(5)
N 1
Deviația standard este rădăcina pătrată a varianței, deci:
varianța populației = σ2 (6)
varianța eșantionului = s2 (7)
(efect)
Dacă setul de date este prezentat sub forma unei serii de
distribuție cu grupare de date, cum este cazul distribuției frecvenței
mortalității pe grupe de doze, formulele pentru calculul valorii
medii a distribuției și a deviației standard (deci, implicit, și a
varianței) se modifică [4]. Astfel, valoarea medie a distribuției se
calculează cu formula (8) în care:
- xi reprezintă marca clasei i, calculată ca media aritmetică
dintre limita inferioară și cea superioară a clasei (mijlocul
intrevalului i);
- fi este frecvența corespunzătoare clasei i, adică numărul de
valori din distribuția de date care se încaderează în intervalul i;
- însumarea se face pe numărul de clase și, evident, este egală
cu numărul total de valori din distribuția de date respectivă, ceea ce
se exprimă matematic prin relația (9).
 f x 
m
i i
x i 1
m
(8)
fi 1
i
m
N   fi (9)
i 1
(efect)
Deviația standard se calculează cu formula (10).
 x 
m 2
i  x fi
s i 1 (10)
N 1
În continuare vom da un exemplu numeric pentru a
clarifica modul în care se folosesc aceste formule.
Un eșantion compus din 30 de bărbați prezintă
următoarea distribuție a înălțimii indivizilor din eșantion.
Clasa (intervalul) de înălțimi (cm) Marca clasei (xi) Nr. de indivizi (fi) din clasă
158-163 160,5 3
164-169 166,5 5
170-175 172,5 11
176-181 178,5 2
182-187 184,5 6
188-193 190,5 3
Calculând media înălțimilor bărbaților din eșantion cu
relația (8), obținem:
160,5  3  166,5  5  172,5  11  178,5  2  184,5  6  190,5  3 5247
x   174,9 cm
3  5  11  2  6  3 30
Reținem că, întrucât nu sunt cunoscute înălțimile indivizilor
din eșantion, ci doar numărul de indivizi având înălțimile
cuprinse într-un anumit interval de înălțimi, rezultatul obținut
este doar o estimare a valorii reale a mediei de înalțime a
eșantionului respectiv.
Similar, folosind formula (10), se poate estima deviația
standard a distribuției înalțimii indivizilor din eșantion.
s
160,5  174,9
2
 3  166,5  174,9   5  172,5  174,9   11  178,5  174,9   2  184,5  174,9   6  190,5  174,9   3
2 2 2 2 2
 9 cm
30  1
(efect)
În cazul unei distribuții normale, aproape toate
valorile (99,7%) pe care le ia variabila aleatoare se află în
intervalul a trei deviații standard față de valoarea medie. Aria
totală de sub curbă reprezintă 100%.
(efect)
De ex., dacă înălțimea medie a populației adulte
dintr-o țară este 178 cm, iar deviația standard este de 8
cm, rezultă că, presupunând o distribuție normală a
înălțimilor, 68% din populație va avea înălțimi cuprinse
în intervalul (170-186) cm și că înălțimea a peste 95%
dintre oameni va fi cuprinsă în intervalul (162-194) cm
(adică două deviații standard de o parte și de alta a
mediei). Trei deviații standard (154-202) cm vor
cuprinde înălțimile ale aproape întregii populații
(99,73%). Cu cât valoarea deviației standard este mai
mare cu atât valorile variabilei aleatorii prezintă o
împrăștiere mai mare față de medie, sunt distribuite pe
un interval mai larg. Cu cât deviația standard este mai
mică, cu atât distribuția este mai îngustă. Dacă deviația
standard ar fi zero, toți indivizii populației ar avea exact
aceeași înălțime și anume 178 cm .
răspuns (efect)
Normarea distribuției se realizează
reprezenând grafic pe axa absciselor valorile
xx
s
În cazul DL50, aceasta reprezintă chiar valoarea medie a distribuției frecvenței
mortalității pe intervale de doze administrate. Prin urmare, DL50 minus o deviație standard
reprezintă DL15,9 (doza care omoară 16% dintre indivizii populației testate), iar DL50 plus o
deviație standard reprezintă DL84,1 (doza care omoară 84% dintre indivizii populației
testate). Pe curba sigmoidă, în intervalul DL16 – DL84 (o deviație standard de o parte și de
alta a DL50) variația mortalității cumulate cu doza administrată este aproape liniară. Prin
intermediul deviației
standard, mortalitatea
cumulată (exprimată
în procente) poate fi
transformată în unități
probit (de la
probability units în
limba engleză). Pentru
a evita lucrul cu valori
negative, s-a convenit să
se atribuie dozei letale
50 probitul 5. Apoi, se
adaugă, respectiv se
scade cîte o unitate de
probit, pentru fiecare
deviație standard situată la
dreapta, respectiv la stânga
dozei letale medii 50.
Se poate realiza astfel un tabel [5-8] care
corelează, prin intermediul deviației standard,
procentul de indivizi dintr-o populație care
răspund la o anumită doză de toxic administrată,
cu unitățile de probit.
De ex., dacă o doză administrată produce
moartea a 47% dintre indivizii unei populații
(DL47), acelei doze îi corespunde o valoare probit
de 4,92.
(efect)
Dacă în locul mortalității cumulate procentuale se
reprezintă grafic, în funcție de logaritmul dozei
administrate, unitățile probit, se obține o linie dreaptă în
locul curbei sigmoide. Deoarece, frecvența mortalității
prezintă o distribuție normală în raport cu logaritmul
dozelor, iar unitățile probit sunt corelate cu procentul
cumulat al deceselor tocmai prin intermediul aceleiași
distribuții normale, este normal ca unitățile probit să
prezinte o variație liniară în raport cu logaritmul dozei.
De ex.,
x  k log y ; o relație neliniară
z  k ' log y ; o altă relație neliniară
dar,
x k

z k'
k
x z ; o relație liniară
k'
(efect)
Reprezentarea grafică probit în funcție de logaritmul dozei este deci o dreaptă de
ecuație:
y unitati probit   a  b  x ; unde x  lgDoză  din care se poate determina DL50, ca:
5 a
DL50  10 b (11)
În relația de mai sus, a este ordonata la origine, iar b este panta dreptei. Aceste valori
pot fi ușor determinate dacă se reprezintă datele experimentale cu ajutorul unui
program, ca de ex. Excel.
Doza medie letală 50 este deci o mărime determinată statistic. Mărimile statistice
caracterizează eșantioane și sunt estimări ale parametrilor unei populații. De ex., dacă
se determină DL50 pe un eșantion de animale de laborator, și se repetă experimentul pe
un alt eșantion, este foarte probabil să se obțină valori diferite, din cauza variabilității
biologice a indivizilor din cele două eșantioane. Se poate obține astfel o distribuție a
valorilor DL50 a eșantioanelor. Dacă ne imaginăm că putem obține toate eșantioanele
posibile, de o anumită mărime, dintr-o populație dată, distribuția valorilor DL50 ce
caracterizează aceste eșantioane va fi o distribuție normală, iar valoarea medie a
distribuției valorilor DL50 ale tuturor eșantioanelor va fi valoarea DL50 pentru întrega
populație, un rezultat cunoscut în statistică sub numele de teorema limitei centrale. De
obicei, se utilizează un singur eșantion [3], se determină DL50 pentru acel eșantion și se
estimează valoarea DL50 pentru întreaga populație cu un anumit nivel de încredere.
Valoarea DL50 pentru întreaga populație va fi cuprinsă într-un interval de încredere
având o limită inferioară și una superioară, de tipul următor:
DL50 esantion  tˆ x , DL50 esantion  tˆ x  sau DL50 populatie  DL50 esantion  t̂ x (12)
răspuns (efect)
Relația (12) este aplicarea relației statistice
generale de definire a intervalului de estimare a
valorii unui anumit parametru, în cazul nostru DL50,
al unei populații. În această relație, ˆ x reprezintă
deviația standard a distribuției valorii medii a
eșantioanelor, numită și eroarea standard a mediei, și
se calculează fie cu relația (13), fie cu relația (14), în
funcție de faptul dacă se cunoaște deviația standard a
întregii populații, σ, sau, așa cum se întâmplă cel mai
adesea,

numai deviația standard, s, a eșantionului
ˆ x  (13)
N
s
ˆ x  (14)
N
N – dimensiunea eșantionului (de ex, în cazul determinării DL50 numărul total
al indivizilor din eșantionul pe care se efectuează testul).
Ținând cont de relațiile (12) și (14), rezultă că dimensiunea
intervalului de încredere este dată de (15),
2t  s
dimensiunea intervalului de încredere  (15)
N
În cazul DL50, deviația standard, s, a eșantionului poate fi
calculată prin mai multe metode, toate aproximative, folosindu-ne
de ecuația corelației liniare stabilite între unitățile probit și logaritmul
dozelor. Astfel o formulă pentru s [6-13] este:
2
slg DL50   (16)
b
În relația (16), b reprezintă panta dreptei unități probit în funcție de
logaritmul dozei și poate fi calculată cu relația:
probit2  probit1
b
lg Doza 2  lg Doza 1 (17)
Consultând tabelul care corelează mortalitatea
procentuală cumulată cu unitățile probit, se observă că la o
mortalitate de 84% corespunde un probit de 5,99, pe care îl
vom aproxima cu 6, iar la o mortalitate de 16% corespunde
un probit de 4,01, valoare pe care o vom aproxima cu 4.
Ținând cont de acestea, relația (17) se poate rescrie sub forma
relației (18). Cu această aproximație, relația (16), pentru
calculul deviației standard a logaritmului dozei medii letale
50, ia forma relației (19) [11].
b
64
(18) slg DL50   2 
lg DL
84  lg DL16  lg DL84  lg DL16
 (19)
lg D84  lg D16 2 2
O formulă mai precisă [6,7,9,12] pentru
calculul deviației standard a logaritmului dozei
medii letale 50, este următoarea,
lg Doză  
m 2  lg DL50  
2


slg DL50  
2
 1  m  (20)
m lg Doză    lg Doză 
2 2
b
în care m reprezintă numărul de grupe în care

a fost împărțit eșantionul de animale folosit
pentru testarea toxicului.
(efect)
Parametrul DL50 al întregii populații poate fi estimat cu diferite nivele
de încredere. Un nivel de încredere de 90% al intervalului de estimare,
numit în acest caz și interval de încredere de 90%, trebuie înțeles în
modul următor: dacă toxicul este testat pe mai multe eșantioane de
animale de laborator și, calculându-se valorile DL50 pentru fiecare
eșantion în parte, se construiesc folosindu-se relația (12) intervale de
estimare a parametrului DL50, atunci nouă din zece astfel de intervale,
ceea ce corespunde unei probabilități de 90%, sau 0,9 notată cu (1-α), vor
conține valoarea reală a DL50 a întregii populații care rămîne în continuare
necunoscută. Complementar, unul din zece astfel de intervale de estimare,
ceea ce corespunde unei probabilități de 10% sau 0,1 notată cu α și numită
și nivel de neîncredere, nu va conține valoarea reală DL50 a întregii
populații. Cu alte cuvinte, nivelul de neîncredere,
α, este probabilitatea ca statistica cunoscută, a
unui eșantion extras la întâmplare din
populație, să se afle în afara intervalului de
estimare.
Distribuția eșantioanelor, in cazul unei dimensiuni
mici a acestora nu este o distribuție normală, ci o
distribuție de tip t sau distribuție Student. Distribuția
Student este simetrică față de medie ca și distribuția
normală, dar este mai aplatizată decât o distribuție
normală. Distribuția t este sub distribuția normală în
jurul mediei și este peste distribuția normală departe de
medie sau cu alte cuvinte procentual avem mai multe
valori situate la marginile distribuției și mai puține valori
situate în zona centrală comparativ cu o distribuție
normală. Forma distribuției Student se apropie de cea a
distribuției normale, pe măsură ce dimensiunea
eșantionului crește.
Dacă eșantionul folosit pentru estimarea valorii
DL50 pentru întreaga populație este de dimensiuni
mici, deci este caracterizat de o distribuție de tip t,
atunci valoarea coeficientului t, numită și valoare
critică, din relația de calcul a intervalului de
încredere (12), se determină din tabele [14] în funcție
de numărul de grade de libertate, df (degree of
freedom) și de nivelul de încredere (1-α) dorit. În
cazul estimării valorii medii a distribuției, cum este
și DL50, df = N – 1 (N – dimensiunea eșantionului).
(efect)
De ex., dacă eșantionul este format din 30 de
indivizi și se dorește un nivel de încredere de 95%
pentru intervalul de estimare a DL50, din tabel se
găsește valoarea critică t = 2,045. Dacă pentru
același eșantion (având deci aceeași dimensiune, N și
aceeași deviație standard, s) se dorește un nivel de
încredere de 99% pentru intervalul de estimare a
DL50, atunci valoarea critică t crește la 2,756, iar
intervalul de încredere se mărește (vezi și relația (15)
pentru dimensiunea intervalului de încredere).
Cu alte cuvinte, cu cât se impune un nivel
de încredere mai mare pentru estimarea valorii
DL50 pentru întrega populație cu atât,
probabilitatea ca valoarea DL50 a unui
eșantion oarecare extras din populație să se
afle în afara intervalului de estimare scade,
dar în același timp intervalul de încredere se
lărgește, deci devine mai puțin precis.
Pentru reducerea dimensiunii intervalului de
încredere și, deci, creșterea preciziei estimării menținând
în același timp nivelul de încredere dorit, se poate mări
dimensiunea N a eșantionului. Din tabelul caracteristic
distribuției Student prezentat anterior se vede că valoarea
critică t pentru un anumit nivel de încredere (1 – α) scade
pe măsură ce numărul de grade de libertate crește. De
asemenea, termenul N din relația (15) pentru dimensiunea
s
intervalului de încredere scade odată cu creșterea lui N.

răspuns (efect)
O altă metodă de estimare a unui interval de încredere de 95%
pentru DL50 este metoda Litchfield-Wilcoxon [15-17]. După ce se
realizează analiza probit și se determină valorile pentru DL50, DL84
și DL16 din ecuația dreptei unități de probit în funcție de logaritmul
dozei, se parcurg următorii pași:
1. se calculează așa numita funcție pantă (slope), notată cu S, cu
relația (21).
DL84 DL50

DL50 DL16
S (21)
2
2. se determină N’ – numărul total de animale supuse testului la
acele doze sau concentrații la care răspund între 16% și 84%
dintre indivizi.
3. se calculează valoarea exponentului din ecuația (23) a
factorului f LD cu relația (22).
50
2,77
exponent  (22)
N'
4. se găsește valoarea factorului f LD 50 cu relația
(23). 2 , 77
f LD  S
50
N'
(23)
5. se calculează limitele superioară și inferioară

ale intervalului de încredere de 95% cu
relațiile (24) și, respectiv (25).
limita superioară  LD50  f LD 50 (24)
LD50
limita inferioară  (25)
f LD
50
(efect)
Ilustrăm modul de calcul al dozei medii letale 50 și al
unui interval de încredere de 95%, prin următorul exemplu.
Un toxicolog a efectuat o serie de teste pentru a determina
toxicitatea acută a toxicului X asupra peștelui zebră (unul
dintre cei mai comuni peștișori de acvariu). Doze diferite de
toxic X au fost administrate la cinci grupuri de peștișori (câte
o sută în fiecare grup) și toxicologul a notat câți peștișori au
murit în fiecare grupă, obținând rezultatele tabelate mai jos.
Doza de toxic Numărul de peștișori morți
X
în fiecare grupă (dintr-o sută)
(mg/kg corp)
5,4 1
7,1 12
8,2 34
10,1 81
11,9 98
(efect)
Mai întâi verificăm că distribuția frecvenței mortaliății pe intervale de
dozaj este o distribuție normală. Pentru acesta construim o histogramă
care ilustrează frecvența mortalității în funcție de logaritmul dozelor
administrate.
Doza de toxic X Numărul de peștișori morți în fiecare grupă Log Doză Probit
(mg/kg corp) (dintr-o sută)
5,4 1 0,732394 2,67
7,1 12 0,851258 3,82
8,2 34 0,913814 4,59
10,1 81 1,004321 5,88
11,9 98 1,075547 7,05
Frecvența
Interval de dozaj mortaliății(%)
logD≤0,732394 1
0,732394<logD≤0,851258 11
0,851258<logD≤0,913814 22
0,913814<logD≤1,004321 47
1,004321<logD≤1,075547 17
logD>1,075547 2
Cu ajutorul histogramei putem estima valoarea
dozei medii letale DL50, folosind relația (8) pentru
estimarea valorii medii a distribuției.
x  lg DL50 
0,732394  0,851258 11/ 2  (0,851258  0,913814)  22 / 2  (0,913814  1,0043214)  47 / 2 
97
(1,0043214  1,075547)  17 / 2
  0,9369169
97
DL50  10 x  100 , 9369169  8,648 mg/kg corp
Folosind aceste date experimentale se poate trasa

curba sigmoidă și aceasta poate fi liniarizată prin
transformarea mortalității cumulate în unități probit.
Determinarea dozei medii letale DL50
8
7
6
Unități probit
5
4 y = 12.779x - 6.8965
3 R² = 0.9873
2
1
0
0.7 0.8 0.9 1 1.1
Logaritmul dozei
După liniarizarea curbei sigmoide se calculează doza medie letală 50, cu

relația (10). Similar se calculează lgDL84 și lgDL16 și valorile
corespunzătoare DL84 și DL16.
5   6,8965
lg DL50   0,93094; DL50  100 , 93094  8,53 mg/kg corp
12,779
6  6,8965
lg DL84   1,009195; DL84  101, 009195  10,2134 mg/kg corp
12,779
4  6,8965
lg DL16   0,852688; DL16  100 ,852688  7,1234 mg/kg corp
12,779
În continuare, vom estima valoarea DL50 pentru întreaga populație,
calculând un interval de încredere de 95% al acestei valori prin cele două
metode prezentate.
Vom calcula mai întâi deviația standard a
logaritmului dozei medii letale, DL50, cu
formulele (16), (19) și (20) și apoi intervalele de
încredere de 95% corespunzătoare cu relația (12).
Rezultatele obținute sunt tabelate mai jos.
s(lgDL50) cu s(lgDL50) cu s(lgDL50) cu limita limita limita limita limita limita limita limita
formula (16) formula (19) formula (20) inferioară a inferioară a superioară a superioară a inferioară a inferioară a superioară a superioară a
intervalului intervalului intervalului intervalului intervalului intervalului intervalului intervalului
de încredere de încredere de încredere de încredere de încredere de încredere de încredere de încredere
95% pentru 95% pentru 95% pentru 95% pentru 95% pentru 95% pentru 95% pentru 95% pentru
lgDL50 pentru DL50 pentru lgDL50 pentru DL50 pentru lgDL50 pentru DL50 pentru lgDL50 pentru DL50 pentru
s(lgDL50) s(lgDL50) s(lgDL50) s(lgDL50) s(lgDL50) s(lgDL50) s(lgDL50) s(lgDL50)
calculat cu calculat cu calculat cu calculat cu calculat cu calculat cu calculat cu calculat cu
formulele formulele formulele formulele formula (20) formula(20) formula (20) formula (20)
(16) și (19) (16) și (19) (16) și (19) (16) și (19)
0.110666998 0.110666998 0.111594104 0.921240998 8.341439384 0.940641778 8.72251607 0.921159734 8.339878693 0.940723043 8.724148366
Deoarece dimensiunea eșantionului, N = 500, este mare, distribuția t
devine o distribuție normală și în relația de calcul a intervalului de încredere
95% s-a folosit valorea critică t = 1,96, corespunzătoare unei distribuții
normale. În cazul unei distribuții normale, 1,96 deviații standard de o parte și
de alta a valorii medii cuprind 95 de procente din aria totală de sub curba
Gauss. În general, pentru un număr de grade de libertate df > 200 și pentru un
nivel de încredere (1 – α) = 0,95, valoarea critică din relația (12) de definire a
intervalului de încredere este t = 1,96.
Intervalul de încredere poate fi calculat și cu ajutorul funcției
CONFIDENCE din programul Excel. Sintaxa utilizată este următoarea:
=CONFIDENCE(nivelul de neîncredere α, deviația standard s, dimensiunea
eșantionului N). Se apasă tasta Enter și programul returnează valoarea funcției
CONFIDENCE. În cazul nostru concret pentru
=CONFIDENCE(0.05,0.1116,500), programul returnează valoarea 0,009782.
Apoi se calculează limitele superioară și, respectiv, inferioară ale intervalului
de încredere 95%, mai întâi pentru logaritmul dozei medii letale 50 și, apoi,
pentru DL50, după cum urmează.
limita inferioară lgDL50  lg DL50  0,009782  0,93094  0,009782  0,921158; limita inferioară DL50  100 , 921158  8,34 mg/kg corp
limita superioară lgDL50  lg DL50  0,009782  0,93094  0,009782  0,940722; limita superioară DL50  100 , 940722  8,724 mg/kg corp
Am estimat astfel doza medie letală 50 pentru întreaga populație
și un interval de încredere de 95% sub forma:
DL50 populatie  8,53  0,19 mg/kg corp .
După cum se poate observa dimensiunea intervalului de încredere
95% pentru deviația standard a logaritmului dozei letale medii 50 este
egală cu:
2  t  slg DL50  2  1,96  0,111594104
  0,019563  0,940723043  0,921159734
N 500
Mai departe, vom construi un interval de încredere de 95% pentru
doza medie letală 50, aplicând metoda Litchfield-Wilcoxon. Pentru
aceasta, calculăm mai întâi funcția slope, S, cu relația (21), utilizând
valorile valorile DL84 și DL16, calculate anterior.
10,2134 8,53

8,53 7,1234 1,19735  1,19746
S   1,1974
2 2
Deoarece numărul de animale testate în
intervalul DL16 – DL84 este N’ = 200, valoarea
exponentului calculată cu relația (22) este:
2,77
exponent   0,19586
200
Atunci, calculând valoarea factorului f LD
50
cu
relația (23), obținem:
f LD  1,19740 ,19586  1,0359
50
Acum putem calcula limitele superioară și
inferioară ale intervalului de încredere de 95% cu
relațiile (24) și, respectiv (25).
limita superioară DL50  8,53  1,0359  8,836 mg/kg corp
8,53
limita inferioară DL50   8,234 mg/kg corp
1,0359
Intervalul de încredere 95% pentru valoarea dozei

medii letale DL50 pentru întrega populație este deci
(8,23 – 8,83) mg/kg corp.
Observăm că intervalul de încredere 95% obținut
prin metoda Litchfield-Wilcoxon este mai larg decât
cel calculat prin metoda precedentă, deci metoda
Litchfield-Wilcoxon este mai puțin precisă.
Estimarea dozei medii letale 50 este utilă
pentru compararea toxicității diferitelor
substanțe. Toxicitatea unei substanțe este cu atât
mai mare cu cât valoarea DL50 este mai mică (cu
cât este necesară o cantitate mai mică dintr-o
anume substanță pentru a produce un anumit
răspuns, precum moartea a 50% dintre indivizii
unei populații într-un anumit interval de timp, cu
atât substanța respectivă este mai toxică).
Din acest punct de vedere al potențialului lor
toxic reflectat prin valoarea DL50, substanțele pot
fi împărțite în șase clase de la practic netoxice
până la supertoxice [18, 3].
Toxicitate Valoarea DL50 estimată pentru om în
cazul unei administrări orale (mg/kg
corp)
Practic netoxice > 15000
Cu toxicitate redusă 5000 - 15000
Moderat toxice 500 - 5000
Foarte toxice 50 – 500
Extrem de toxice 5 – 50
Supertoxice <5
Tabelul următor prezintă valorile DL50 pentru
diferite substanțe, precizând calea de administrare și
animalul pe care s-a testat toxicitatea substanței [19].
Nr.crt. Substanța Animal Calea de Doza Referința
administrare medie bibliografică
letală
DL50
(mg/kg
corp)
1 Toxină botulinică A nefracționată șoarece intraperitoneal 0,000001 [20]
2 Dioxină șobolan oral 0,02 [21]
3 Sarin (substanță toxică de luptă) șoarece subcutanat 0,172 [22]
4 Cianură de potasiu, KCN șobolan oral 5 [23]

5 Paration (insecticid șobolan, oral 13 [19]
organofosforic) mascul
6 Endrin (insecticid organic clorurat) șobolan, oral 17,8 [19]

mascul
7 Nicotină sulfat (insecticid natural) șobolan, oral 83 [19]

femelă
8 Cafeină șobolan, oral 192 [24]
femelă
9 Paraquat (ierbicid) șoarece oral 196 [25]
10 Acid acetilsalicilic (aspirină, șobolan oral 200 [26]

medicament antitermic,
antiinflamator, analgezic,
antiagregant plachetar)
11 Carbaril (insecticid carbamic) șobolan oral 250 [27]
12 Acid 2,4-dicloro-fenoxiacetic șobolan oral 375 [28]

(ierbicid)
13 Acid 2,4-diclorofenoxipropionic șobolan, oral 700 [29]

(ierbicid) mascul
14 Malation (insecticid șobolan, oral 1375 [19]
organofosforic) mascul
15 Sare de bucătărie, clorura de șobolan oral 3000 [30]

sodiu, NaCl
16 Glifosfat (ierbicid sistemic cu șobolan oral 4900 [31]
spectru larg)
17 Vitamina B3, acidul nicotinic sau șobolan oral 7000 [32]

niacina
18 Alcool etilic (etanol, alcool șobolan oral 7060 [33]
alimentar)
19 Sucroză (zahărul) șobolan oral 29700 [34]
20 Apă, H2O șobolan oral > 80000 [35]
Intrările 1-3 în tabel corespund unor substanțe supertoxice, 4-6 unor

substanțe extrem de toxice, 7-12 unor substanțe foarte toxice, 13-16 unor
substanțe moderat toxice, intrările 17 și 18 unor substanțe cu toxicitate redusă,
iar intrările 19 și 20 unor substanțe lipsite practic de toxicitate. O astfel de
clasificare, deși utilă din punct de vedere al normelor de ambalare, etichetare
și avertizare asupra potențialului toxic al diferitelor substanțe, este mai
degrabă generală, grosieră și, neaducând informații specifice, adeseori
irelevantă. Doza medie letală 50 singură nu este suficientă pentru realizarea
unei comparații corecte între toxicitatea a două sau mai multe substanțe. Un
factor esențial pentru o astfel de comparație este și panta curbei doză-răspuns
despre care valoarea DL50 nu furnizează niciun fel de informație.
Panta curbei doză-răspuns poate furniza informații cu privire
la mecanismul de acțiune a toxicului. O pantă foarte abruptă
reflectă un singur efect deosebit de intens, cum ar fi blocarea
ireversibilă a unei enzime sau interferența cu o funcție
metabolică vitală, ca de ex., în cazul ionului cianură care
interacționează specific cu citocromul a3, o enzimă a lanțului
transportor de electroni. Legându-se foarte puternic de această
enzimă, ionul cian întrerupe lanțul transportor de elctroni care
este parte integrantă a funcției vitale de respirație celulară. Din
contră, un efect toxic mult mai puțin specific, deci depinzând
inerent de mai multe variabile, se reflectă într-o valoare mai
mică a pantei. Dacă două substanțe diferite prezintă aceeași
valoare pentru panta curbei doză-răspuns, atunci aceasta poate fi
un indiciu al faptului că cele două substanțe diferite acționează
prin același mecanism sau prin mecanisme similare.
Când curbele doză-răspuns a două substanțe
diferite au pante paralele, atunci, în mod evident,
substanța cu valoare DL50 mai mare este mai puțin
toxică (în figură substanța A mai toxică decât
substanța B).
Mortalitatea (%)
Doza (scală logaritmică)

Situația se complică atunci când curbele doză-răspuns corespunzătoare celor două
substanțe au pante diferite.
Mortalitatea (%)
Dacă două substanțe diferite,
A și B au aceeași doză medie
letală DL50, toxicitatea lor
relativă depinde de doza
administrată. În exemplul
următor se observă că dacă se
compară valorile DL20 se
concluzionează că substanța B
este mai toxică ca A, dar dacă
comparăm valorile DL70 concluzia este că Doza (scală
substanța A este mai toxică decât B. logaritmică)
Cu cât curba doză-răspuns are o
pantă mai mare, cu atât deviația standard a frecvenței mortalității față de valoarea medie
DL50 este mai mică și invers, cu cât panta este mai mică cu atât deviația standard este mai
mare. Cu alte cuvinte, intervalul DL20 – DL70 din exemplul prezentat este mult mai îngust
pentru substanța A decât același interval corespunzător substanței B.
Exprimarea cantitativă a toxicității prin intermediul relației doză-răspuns permite
comparații nu numai între substanțe diferite, ci și între răspunsuri diferite sau între
specii diferite de animale.
Un parametru foarte util în farmacologie este indicele terapeutic care se bazează
pe compararea răspunsurilor diferite pe care le produce aceeași substanță administrată
în doze diferite. Indicele terapeutic al unei substanțe (IT) se calculează cu relația (26) în
care DE50 este doza medie eficientă din punct de vedere farmacologic [36, 37].
DL50
IT  (26)
DE50
Acest indice dă indicații cu privire la
posibilitatea utilizării medicamentului
respectiv în condiții de siguranță. După
cum se vede din figura alăturată, cu cât
cele două curbe pentru efectul
farmacologic și, respectiv, efectul letal,
sunt mai apropiate, cu atât crește
probabilitatea apariției unui efect advers
letal la unii indivizi sensibili în urma
administrării dozei medii eficiente
terapeutic. Deci cu cât IT este mai mare,
cu atât securitatea utilizării medicamentului crește și riscul terapeutic se diminuează. În
general, indicele terapautic trebuie să aibă o valoare peste zece.
Un alt parametru al siguranței utilizării unui medicament, mai drastic
decât IT, este marja de securitate (MS) sau factorul de securitate cert, definit
de relația (27).
DL1
MS  (27)
DE99
Limita de securitate standard (Lss) se definește ca:
Lss  MS  1  100 (28)
Să considerăm exemplul ipotetic al unei substanțe medicamentoase
pentru care DL1 = 100 mg, iar DE99 =10 mg.
Atunci avem:
Lss 
100  10  100  900
10
, ceea ce înseamnă că acea doză care este
eficientă în proporție de 99%, trebuie
mărită cu 900% pentru a produce o
mortalitate de 1% în cadrul unei populații.
Folosirea unor parametri de estimare a
gradului de securitate a unui medicament, mai
severi decât indicele terapeutic, cum sunt marja
de securitate și limita de securitate standard, este
justificată de faptul că estimările bazate exclusiv
pe valoarea dozei medii letale DL50, fără
cunoașterea formei și a pantei curbei doză-
răspuns, ar putea conduce la concluzii eronate,
fiind astfel riscante.
Anumite efecte toxice pot fi observate doar peste o
anumită doză-prag. Nivelul maxim al dozei pentru care
nu se observă niciun efect se numește NOEL (din lb.
engleză: no observed effect level). Conform conceptului
potrivit căruia efectul toxic apare în urma interacțiunii
dintre toxic și un receptor molecular, intensitatea
efectului toxic (răspunsul) depinde de numărul de
receptori ocupați de către toxic și este posibil ca un efect
observabil să apară numai după ce un număr minim de
receptori au fost ocupați, ceea ce explică existența unui
anumit prag al dozei sub care nu se observă niciun efect.
Un exemplu în acest sens, îl reprezintă intoxicația cu
monoxid de carbon (CO). Ținta moleculară a monoxidului de
carbon este hemoglobina, proteina transportoare a oxigenului în
sânge. Hemoglobina este o metaloproteină conjugată având ca
grupare prostetică hemul. Hemul este o combinație complexă
conținând fer. Combinațiile complexe conțin un ion metalic (de
obicei al unui metal tranzițional) central, înconjurat (coordinat)
de un număr bine definit de molecule sau ioni, denumiți liganzi,
cu care acesta stabilește legături covalente coordinative.
Numărul de coordinare depinde esențial de natura ionului
central, el putând lua valori de la 2 la 12. Liganzii sunt direct
legați de ionul metalic central căruia îi donează perechi de
electroni neparticipanți. Liganzii monodentați ocupă o singură
poziție coordinativă în jurul ionului central. Liganzii polidentați
se leagă la același ion central prin mai mulți atomi donori
ocupând mai multe poziții coordinative.
EDTA- acid etilendiaminotetraacetic

ligand hexadentat
Cation complex
Ion central Co3+, cifra de coordinare 6
NH3 ligand monodentat
Anion complex
Ion central Co2+, cifra de
coordinare 6
Ligand hexadentat, EDTA
În cazul hemului, ionul central este un ion
feros (Fe2+), care are numărul de coordinare 6. În
hem, ionul central Fe2+ este tetracoordinat de
dianionul porfirinei care este un sistem ciclic
conjugat plan de 18 electroni π, cu caracter
aromatic.
Hem b (îngroșat ligandul tetradentat)

În hem, ferul central mai are la dipoziție două poziții pentru
coordinare putând să mai lege doi liganzi monodentați.
În hemoglobină, una dintre aceste poziții se ocupă prin
coordinare cu atomul de azot al unui rest de histidină
din catena polipeptidică a proteinei globină, realizându-se
astfel legătura dintre gruparea prostetică și proteină.
Geometria hemului în hemoglobină este una piramidală.
În complexul pentacoordinat, ferul
ocupă vârful piramidei, situându-se în
afara planului inelului porfirinic.
Hemoglobina este o proteină
heterotetrameră constituită din două
subunități (catene polipeptidice
distincte) α și două β, (αβ)2, asociate Geometrie piramidală (ferul este situat în vârful
prin forțe intermoleculare necovalente. piramidei, în afara planului inelului porfirinic)
Fiecare subunitate are propria sa grupare prostetică, astfel că
în hemoglobină există de fapt, 4 grupări prostetice de hem.
În mod normal, cea de a șasea poziție coordinativă a
ionului Fe2+ este ocupată reversibil de către oxigen. În
plămân, oxigenul difuzează prin membrana alveolelor
pulmonare și apoi prin membrana celulelor roșii din
capilarele pulmonare. Când întâlnește hemoglobina,
oxigenul ocupă și ultima poziție coordinativă a ferului
rămasă liberă în hem. Prin legarea oxigenului de hem se
formează oxihemoglobina, iar geometria hemului se
schimbă. Spre deosebire de geometria piramidală a
ferului pentacoordinat din hemoglobina liberă, în
oxihemoglobină, ferul hexacoordinat adoptă o geometrie
octaedrică, ionul Fe2+ situându-se în planul inelului
porfirinic.
Geometrie octaedrică (ferul în planul

inelului porfirinic)
Modificarea geometrică rezultată ca urmare a legării oxigenului
de către o singură grupare hem, are ca rezultat modificarea
conformației întregii proteine, astfel încât în noua formă
geometrică este mai ușor pentru cele trei grupări prostetice de hem
rămase să lege și ele oxigenul [38]. Acest efect este cunoscut în
biochimie sub numele de cooperativitate. Astfel, hemoglobina
transportă oxigenul în sânge către țesuturi și organe unde acesta
este cedat pentru a fi folosit în reacțiile consumatoare de oxigen și
producătoare de energie (catabolice) ale respirației celulare.
Dacă în aerul inspirat este prezent monoxid de
carbon, atunci acesta concură cu oxigenul la
ocuparea ultimei poziții coordinative rămasă
liberă în hem. Legarea monoxidului de carbon,
cu formarea carboxihemoglobinei, este
reversibilă, la fel ca și legarea oxigenului, dar
monoxidul de carbon se leagă mai puternic de
hem decât o face oxigenul. Aceasta crește riscul
unei intoxicații cu monoxid de carbon,
deoarece unei concentrații relativ mici de
monoxid de carbon în aerul inspirat îi
corespunde o concentrație mult mai mare de
carboxihemoglobină în sânge.
Carboxihemoglobina
Din punct de vedere toxicologic, nu se observă efecte toxice la
concentrații de carboxihemoglobină mai mici de 20% , cu alte cuvinte
efectele apar numai după ce 20% din cantitatea totală de hemoglobină
din sânge a fost ocupată de monoxidul de carbon [36, pp. 18].
O altă situație care poate conduce la existența unui prag pentru
toxicitate este aceea în care un receptor, precum o enzimă, ajunge să
fie complet ocupat sau saturat. De exemplu, dacă o enzimă implicată în
detoxifierea organismului prin metabolizarea toxicului pe o anumită
cale este saturată, atunci ea lasă loc liber transformării toxicului pe o
altă cale metabolică care este responsabilă de toxicitatea acestuia. Cu
alte cuvinte, toxicitatea se manifestă după un anumit prag, când a fost
depășită capacitatea de autoprotejare și autoreparare a organismului.
De asemenea, dacă un sistem de transport activ implicat în excreția
toxicului este saturat, atunci la creșterea dozei peste pragul de saturare
vor apărea efectele toxice.
Valoarea cea mai mare a dozei pentru care nu se observă o
creștere semnificativă a răspunsului toxic se numește NOAEL
(din lb. engleză no observed adverse effect level). Nivelul cel
mai scăzut al dozei la care apar efectele adverse se numește
LOAEL (din lb. engleză lowest observed adverse effect
level).
Când efectul expunerii la o substanță este
apariția cancerului, unele autorități precum
Agenția Guvernamentală pentru Protecția
Mediului din Statele Unite (EPA) consideră că nu
există o doză-prag sigură, iar curba doză-răspuns
nu este o curbă sigmoidă, ca cele discutate până
acum, ci trece perin zero. Cu alte cuvinte doza-
prag este zero, și niciun nivel de expunere la
respectiva substanță nu este sigur.
Conceptul de doză-prag are o importanță deosebită în
toxicologie, fiind folosit în estimarea riscului la om prin
extrapolarea rezultatelor testelor toxicologice pe animale. De
exemplu, cunoscându-se valoarea NOAEL determinată din
studii toxicologice pe animale, se poate calcula doza zilnică
admisibilă (DZA), adică doza de substanță care poate fi ingerată
zilnic de un individ uman, pe parcursul întregii sale vieți, în
condiții de siguranță, conform cunoștințelor actuale. DZA se
calculează împărțind valoarea NOAEL la un factor de securitate
(FS). De obicei, factorul arbitrar FS are valoarea 100, ținându-se
cont de diferența dintre specii (factor 10) și de diferențele dintre
indivizii umani datorate variabilității biologice (factor 10) [36,
pp. 423].
NOAEL NOAEL
DZA   (29)
FS 100
DZA a fost introdusă în 1962 de către experții
Organizației pentru Agricultură și Alimentație a
Națiunilor Unite (FAO) și cei ai Organizației
Mondiale a Sănătății (WHO) pentru aditivii
alimentari.
Pentu mediul înconjurător se calculează cu relația
(30) doza medie zilnică pe durata vieții LADD (din
lb. engleză lifetime average daily dose) care este
aplicabilă nu numai omului ci și altor specii din
mediu [37].
LADD 
concentratia toxicului in mediu   frecventa expunerii  durata expunerii
(30)
greutatea corporala   durata vietii 
Pentru mediul de muncă, dar și pentru mediul comunal, se stabilește
concentrația maximă admisibilă (CMA) care reprezintă concentrația de
substanță la care pot fi expuși muncitorii, timp de 8 ore zilnic, pe perioade
lungi de timp, sau chiar pe întrega viață, fără ca să apară efecte adverse, cu
excepția persoanelor hipersensibile. Pe lângă concentrația maximă admisibilă,
pentru mediul de muncă se mai calculează și anumite valori limită de
concentrații denumite și valori prag [37]. Există trei tipuri de astfel de valori:
- valori prag ca medii ponderate care reprezintă concentrațiile medii
ponderate în timp și se calculează ținând cont de concentrațiile de substanță la
care este supus lucrătorul în diferite momente ale zilei de lucru (de 8 ore) și de
durata expunerilor respective; se notează cu VL8.
- valori prag limită pe termen scurt – reprezintă concentrația de substanță
la care lucrătorul nu trebuie să fie expus mai mult de 15 minute și care nu
trebuie să fie atinsă de mai mult de 4 ori pe zi sau la intervale mai mici de o
oră; se notează cu VLs.
- valori plafon – reprezintă concentrațiile ce nu trebuie să fie depășite în
niciun moment pe parcursul zilei de lucru.
▪ Curbe doză-răspuns în formă de U.
1. Nutrienți esențiali. Există o serie de substanțe , ca de ex.
majoritatea vitaminelor și oligoelemente, precum seleniul și
anumite metale grele (cobalt, cupru), care sunt necesare în cantități
mici pentru sănătatea și buna funcționare a organismului, dar care
nu pot fi sintetizate de către organism și trebuie introduse în
organism prin alimentație. Astfel de substanțe se numesc nutrienți
esențiali. Dacă nivelul acestor substanțe în organism se reduce sub o
anumită limită, situație denumită în general deficiență sau carență,
funcționarea normală a organismului este afectată, deci apare un
efect advers, care în anumite situații poate fi chiar letal. Dacă din
contră, concentrațiile acestor compuși în organism cresc peste
concentrațiile normale fiziologic, excesul din acești compuși
determină de asemenea efecte toxice care, în cazuri extreme, pot
provoca moartea organismului.
Curba doză-răspuns are deci, în acest caz, o formă de U,
existând două praguri, unul minim și altul maxim, pentru
apariția răspunsului toxic, concentrațiile cuprinse între aceste
praguri fiind cele normale fiziologic [3, 39].
Răspuns (%)
Deficiență Exces
Efect advers Efect advers
Concentrații
normale Doză
2. Fenomenul de hormesis reprezintă un alt caz în care
curba doză-răspuns are o formă deosebită de cea obișnuită
de sigmoidă. Există anumite substanțe, unele chiar
supertoxice, care atunci când sunt administrate în doze
foarte mici nu prezintă efecte adverse, ci dimpotrivă efecte
benefice sau protectoare. Există de exemplu indicii, că
animalele expuse la doze scăzute de dioxină, prezintă o
incidență mai mică a anumitor tipuri de cancer, comparativ
cu un grup martor de animale neexpuse la dioxină. O altă
substanță care prezintă fenomenul de hormesis este
alcoolul etilic. Este binecunoscut faptul că în doze mari,
consumul cronic de alcool, crește riscul apariției cancerului
esofagian, cancerului hepatic, cirozei și dăunează
sistemului cardiovascular.
Dar, există de asemenea, suficiente dovezi epidemiologice și clinice că,
atunci când este consumat în cantități mici până la moderate, alcoolul etilic
reduce incidența bolilor cardiovasculare și a atacului de cord [40]. Explicarea
fenomenului de hormesis se bazează pe premiza că un stres blând provocat de
doze mici de toxic stimulează mecanismele protectoare și reparatoare ale
organismului [36, pp. 26].
Aspectul calitativ al toxicității
▪ Toxicitatea nu este un concept exclusiv cantitativ. Toxicitatea
unei substanțe nu depinde numai de doza administrată, ci, evident, și
de structura și proprietățile substanței respective și de caracteristicile
organismului asupra căruia aceasta acționează. Pe aspectul calitativ al
toxicității se bazează conceptul de toxicitate selectivă.
▪ Toxicitatea selectivă se referă la caracteristica unei substanțe de a
fi puternic toxică față de o specie biologică și relativ inofensivă
pentru o altă specie biologică [41]. Toxicitatea selectivă este extrem
de importantă în proiectarea unor substanțe destinate controlului unor
agenți patogeni, (cazul bolilor infecțioase în care se dorește ca
medicamentul utilizat în tratamentul bolii să fie cât mai toxic pentru
agentul patogen țintă, dar cât mai puțin toxic pentru organismul
tratat), al dăunătorilor din agricultură (în cazul unui ierbicid, de ex.,
se dorește eradicarea buruienilor, dar nu și a plantelor de cultură) sau
al unor paraziți (când se urmărește distrugerea parazitului fără ca
organismul gazdă să fie și el afectat).
▪ Acțiunea toxică se poate manifesta selectiv într-una

din următoarele două situații.
1. Toxicul se acumulează preferențial în anumite
celule și țesuturi, acesta fiind motivul principal al
toxicității selective a unei substanțe pentru un anumit tip
de țesut în raport cu alte țesuturi. De exemplu, eficiența
tratamentului hipertiroidiei cu iod radioactiv se bazează
tocmai pe abilitatea selectivă a glandei tiroide de a
acumula iod.
2. Toxicul interacționează specific fie cu o structură
citologică fie cu un sistem biochimic sau o cale
metabolică ce joacă un rol esențial în cazul speciei
afectate, dar nu apare sau joacă un rol minor în cazul
speciilor neafectate.
De ex., antibioticele β-lactamice ca penicilinele și
cefalosporinele au efect bactericid prin inhibarea sintezei peretelui
celular al celulei bacteriene. Celulele umane nu au perete celular și,
deci, nu sunt afectate în acest mod de antibiotic.
Insecticidele organofosforice acționează asupra procesului de

transmitere a influxului nervos prin sinapse, și ca atare afectează
animalele și nu plantele, deoarere acestea din urmă nu posedă un
sistem nervos. Multe ierbicide acționează prin inhibarea selectivă a
procesului de fotosinteză, și, prin urmare, efectele lor adverse
asupra animalelor care nu posedă un astfel de sistem biochimic sunt
reduse.
Acțiunea chimioterapică a sulfamidelor exploatează diferențele
dintre specii în ceea ce privește metabolismul acidului folic (vitamina
B9). Acidul folic este redus în ficat la acidul tetrahidrofolic care este
un cofactor important în sinteza nucleotidelor purinice și pirimidinice
și, deci, a acizilor nucleici. Organismul oamenilor și al majorității
vertebratelor nu pot însă sintetiza acidul folic și, de aceea, au nevoie
de un aport de acid folic din dieta zilnică. Pe de altă parte, anumite
bacterii gram-negative sunt incapabile să asimileze acidul folic din
nutrienți. În schimb, ele au capacitatea de a sintetiza un precursor al
acidului tetrahidrofolic, acidul dihidropteroic, din 6-hidroximetil-7,8-
dihidropteridină și acid p-aminobenzoic. Această reacție este
catalizată enzimatic de dihidropteroat sintetază. Datorită asemănării
structurale cu molecula de acid p-aminobenzoic, sulfonamidele inhibă
această reacție enzimatică. În acest fel, bacteriile respective sunt
private de acid tetrahidrofolic și cum acesta este un cofactor esențial
în sinteza acizilor nucleici, replicarea acestor bacterii este inhibată.
Organismul uman nu este afectat, deoarece nu prezintă această cale
metabolică.
Medicamentul biseptol conține două substanțe medicamentoase: o

sulfamidă (sulfametoxazolul) și trimetoprim.
Trimetoprimul inhibă în bacterii enzima dihidrofolat reductaza care

catalizează ultima etapă în sinteza acidului tehtrahidrofolic. Această enzimă
este prezentă și în organismul uman, fiind implicată în transformarea acidului
folic în acid tetrahidrofolic în ficat.
Acid folic
Totuși, enzima umană este diferită de cea

bacteriană și nu este inhibată de trimetoprim.
Astfel, deși reducerea dihidrofolatului la
tetrahidrofolat este o cale metabolică comună
atât pentru organismul bacterian, cât și pentru
cel uman, enzimele implicate în această cale
diferă și, ca atare, inhibarea acestei căi
metabolice se produce doar în celula
bacteriană.
Dacă, într-o specie biologică procesele biochimice implicate în detoxifiere și
în excreția toxicului sunt rapide, atunci acțiunea toxică asupra acestei specii va fi
mult redusă comparativ cu alte specii pentru care procesele mai sus menționate
sunt mai lente sau chiar absente. Un exemplu în acest sens este insecticidul
malation, care are o toxicitate relativ redusă pentru mamifere. Malationul este
activat metabolic atât în insecte, cât și în mamifere, prin transformare oxidativă de
către citocromul P450 în malaoxon, un metabolit inhibitor al colinesterazei mult
mai toxic decât malationul. Colinesteraza este enzima care catalizează hidroliza
neurotransmițătorului acetilcolină, o reacție care permite unui neuron colinergic să
revină la starea de repaus de dinaintea stimulării sale. Pe de altă parte, și insectele
și mamiferele dispun și de sisteme de detoxifiere, prin hidroliză enzimatică sub
acțiunea esterazelor. Monoacidul format suferă apoi reacții de conjugare din care
rezultă compuși cu masa moleculară mai mare și, în consecință, cu capacitate mai
redusă de a traversa membranele biologice, dar cu polaritate mai mare, deci care
pot fi mai ușor excretați (eliminați). Toxicitatea redusă a malationului față de
mamifere comparativ cu insectele, se explică prin faptul că în mamifere viteza
proceselor metabolice de deazactivare (detoxifiere) este superioară vitezei
proceselor de activare metabolică prin transformare în malaoxon, pe când la
insecte situația este exact inversă, si anume activarea oxidativă decurge mai repede
decât detoxifierea hidrolitică. Cu alte cuvinte, în insecte predomină activarea
metabolică față de dezactivare (detoxifiere), pe când la mamifere procesele de
detoxifiere predomină față de procesul de activare metabolică [38, pp.64, 42].
➢ La mamifere, transformarea
metabolică A este mai rapidă
decât transformarea metabolică B.
➢ La insecte, transformarea
metabolică B este mai rapidă
decât transformarea metabolică A.
▪ Interacțiunile. Chiar dacă în teste de laborator, cum ar

fi de exemplu testul pentru determinarea DL50,
organismele sunt supuse acțiunii toxice a unei singure
substanțe, acest lucru se întâmplă rareori în viața de zi cu
zi. De exemplu, tratamentul unei boli poate necesita
administrarea simultană a mai multor substanțe
medicamentoase. Chiar și pacienții care primesc un
singur medicament sunt expuși simultan și altor
substanțe chimice provenite din mediu sau din
alimentație. Prin urmare o problemă majoră în
prevederea efectului pe care administrarea simultană a
acestor substanțe îl poate avea asupra organismului este
cunoașterea modului în care ele se influențează reciproc
și a tipului de interacțiuni posibile între substanțe.
▪ Efectul aditiv. Cea mai simplă situație este aceea în care între două sau
mai multe substanțe nu există interacțiuni, ceea ce înseamnă că la o
administrare simultană a acestor substanțe efectul produs asupra
organismului va fi unul aditiv. Fiecare dintre substanțe are un anumit efect
toxic asupra organismului atunci când este administrată individual. Efectul
produs de administrarea simultană a substanțelor este pur și simplu suma
efectelor lor individuale. Matematic, efectul aditiv se exprimă prin relații de
genul: 1 + 1 = 2 sau 1 + 5 = 6. Insecticidele organoclorurate prezintă un efect
aditiv.
▪ Efectul de sinergie se referă la situația în care administrarea simultană a
două substanțe ce prezintă același tip de efect toxic, produce un efect mai
intens decât suma efectelor individuale ale substanțelor. În termeni
matematici: 1 + 1 = 4 sau 1 + 5 = 10. De ex., atât etanolul cât și tetraclorura
de carbon sunt hepatotoxice, dar administrate împreună sunt mult mai toxice
decât administrate separat. Un alt caz este cel al azbestului și fumului de
țigară, care amândouă cresc incidența cancerului pulmonar. Azbestul crește
incidența cancerului pulmonar de 5 ori, iar fumul de țigară de 11 ori.
Combinarea celor două are ca rezultat o mărire de 40 de ori a riscului de a
dezvolta cancer pulmonar [21, pp. 8, 36, pp. 14].
▪ Efectul de potențare se referă la situația în care o substanță
care ea însăși nu produce efecte adverse intensifică efectul toxic
al unei alte substanțe. În termeni matematici: 0 + 1 = 5 sau 0 + 5
= 20. Un exemplu este cel al medicamentului disulfiram utilzat
în tratamentul alcoolismului cronic. Deși la dozele administrate
disulfiramul nu prezintă efecte adverse, dacă se combină cu
etanol apar efecte toxice ca urmare a interferenței disulfiramului
cu metabolismul etanolului.
▪ Antagonismul se referă la situația în care o substanță
chimică contrabalansează efectul advers al altei substanțe, sau
cu alte cuvinte expunerea concomitentă la două substanțe
chimice produce un efect mai puțin intens decât suma efectelor
pe care le-ar produce cele două substanțe dacă ar acționa
indepenedent una de alta. În termeni matematici: 1 + 1 = 0 sau
1 + 5 = 2. Pe efectul de antagonist se bazează acțiunea
substanțelor antidot.
Din punct de vedere al mecanismelor care stau la baza
interacțiunilor, acestea pot fi grupate în patru clase:
1. Funcționale (fiziologice) sunt acele interacțiuni în care
ambele substanțe acționează asupra aceluiași sistem al
organismului, eventual prin mecanisme diferite. De ex., scăderea
drastică a tensiunii arteriale ca urmare a unei supradoze de
barbiturice poate fi contracarată prin administrarea unei
substanțe vasoconstrictoare care crește tensiunea arterială.
2. Chimice sunt acele interacțiuni în care o substanță se
combină chimic cu o altă substanță astfel modificându-și
toxicitatea fie în sensul creșterii, fie în sensul descreșterii ei. De
ex., EDTA-ul se folosește ca antidot în intoxicația cu metale
grele, deoarece formează combinații complexe (chelați), mai
puțin toxice, cu aceste metale.
3. Metabolice. Una dintre substanțe interferă cu metabolismul
celeilalte substanțe modificându-i astfel toxicitatea. Un exemplu este
mărirea toxicității insecticidului malation (sinergism) atunci când este
administrat împreună cu un alt insecticid organofosforic (EPN). EPN-ul
blochează detoxifierea malationului, mărindu-i astfel toxicitatea. Un alt
exemplu, este blocarea de către disulfiram a enzimei acetaldehid-
dehidrogenaza. În mod normal, alcoolul etilic este metabolizat în ficat,
mai întâi la acetaldehidă sub acțiunea enzimei alcool-dehidrogenaza.
Acetaldehida este un metabolit toxic, detoxifierea producându-se prin
oxidarea acesteia la acid acetic, reacție catalizată de enzima
acetaldehid-dehidrogenaza. Disulfiramul inhibă acțiunea acestei
enzime. Prin urmare, deși în tratamentul alcoolismului, disulfiramul se
administrează la doze practic netoxice, ingerarea simultană de alcool îl
face să producă efecte adverse (efect de potențare) ca urmare a
interferenței sale cu metabolismul alcoolului și a acumulării în organism
de acetaldehidă, metabolit toxic al etanolului.
EPN Disulfiram
4. Interacțiunile la nivelul receptorilor sunt întâlnite mai ales în cazul
antagonismului. Cele două substanțe interacționează cu același receptor,
ca de exemplu, oxigenul și monoxidul de carbon care ambele se leagă de
hemoblobină. De aceea, intoxicațiile cu monoxid de carbon se tratează cu
oxigen care dislocuiește monoxidul de carbon din carboxihemoglobină.
Studiul interacțiunilor este deosebit de important din mai multe
motive, cum ar fi:
- permite proiectarea unor substanțe antidot eficiente în tratamentul
diverselor intoxicații
- permite utilizarea în condiții de siguranță și eficiență a
medicamentelor, dar și a pesticidelor, prin cunoașterea diferitelor tipuri de
interacțiuni, de sinergism sau dimpotrivă de antagonism, dintre
substanțele medicamentoase, respectiv dintre substanțele active din
diferitele pesticide.
- permite elaborarea unor reglementări mai eficiente în vederea
diminuării riscului toxicologic rezultat din expunerea simultană la diferite
substanțe provenite din mediu și/sau din alimentație.
Clasificarea substanțelor toxice
▪ În general, există trei tipuri de entități toxice:

➢ Chimice care includ substanțe anorganice (ex: plumb, mercur,
arsen, azbest, clor, acid cianhidric și săruri ale acestuia, nitriți,
oxizi de azot, oxizi de sulf etc.) și organice (ex: alcool metilic,
pesticide, majoritatea medicamentelor, otrăvuri produse de unele
organisme vii etc.).
➢ Biologice - includ acele bacterii și virusuri capabile să provoace
boli organismelor vii. Măsurarea toxicității biologice este
complicată de faptul că pragul limită (threshold dose) poate fi
reprezentat de un singur organism.
➢ Fizice - se referă la factori cărora nu le atribuim ȋn mod uzual
atributul toxic, cum ar fi: șocuri fizice, vibrații, sunete, căldură,
frig, radiații neionizante precum lumina vizibilă și infraroșie, dar
și radiații ionizante ca razele X, α, β, γ.
Substanțele toxice pot fi clasificate după mai multe criterii.
1. După origine, substanțele toxice pot fi:
- Naturale (toxine)- Orice otravă de origine microbiană (produsă de
microorganisme patogene ca virusuri, bacterii, protozoare, fungi), vegetală
sau animală care interacționează specific cu anumite componente celulare,
biomacromolecule precum enzime sau receptori celulari provocând
moartea celulei, alterarea dezvoltării, creșterii și funcționării normale sau
moartea organismului. Ex. de toxine de origine animală: veninurile de
șerpi, vipere, scorpioni, păianjeni, pești, albine; ex. de toxine de origine
microbiană: toxina botulinică, o neurotoxină de natură proteică produsă de
bacteria Clostridium botulinum, toxina tetanică produsă de Clostridium
tetani etc.; ex. de toxine vegetale: alcaloizi precum stricnina, morfina,
papaverina, nicotina, glicozide cianogene (care ajunse în aparatul digestiv
eliberează HCN), ricina (o glicoproteină din planta de ricin) etc.
Morfina (principalul agent

activ din opiu)
Atunci când sunt ingerate, glicozidele
cianogene precum amigdalina din sâmburii
de caise formează acid cianhidric sub
acțiunea enzimelor din aparatul digestiv.
▪ Rezultate ca produs principal sau
subprodus al unei activități umane.Uneori
produse supertoxice,ca
2,3,7,8-tetraclorodibenzo-p-dioxina pot fi
rezultatul unor reacții secundare și pot
contamina în mod nedorit produsul principal
al unei sinteze chimice. De ex,
2,4,5-triclorofenoxidul, utilizat ca
intermediar în sinteza ierbicidului selectiv
2,4,5-T (acid 2,4,5-triclorofenoxiacetic),
poate reacționa cu el însuși la temperatură
înaltă formând 2,3,7,8-tetraclorodibenzo-
p-dioxina. Această reacție secundară scăpată
de sub control a dus la accidentul industrial
de la Seveso (Italia) în 1976. Atunci 6 tone
de substanțe chimice, conținând și 1 kg de
dioxină au fost evacuate accidental în
atmosferă și răspândite pe o suprafață de
18 km2, rezultând cea mai mare expunere
cunoscută vreodată a unei populații la acest
compus deosebit de periculos.
Atragem atenția asupra faptului că termenul
de compus natural nu trebuie asociat automat cu
lipsa de toxicitate și siguranța în folosire sau
consum, după cum nici termenul de compus de
sinteză nu înseamnă automat că acel compus este
toxic sau prezintă riscuri atunci când este folosit
sau consumat. Există substanțe naturale
supertoxice, de ex. toxina botulinică, și compuși
de sinteză practic inofensivi, de ex. etilvanilina
(aroma artificială de vanilie).
Etilvanilina
2. După celulele sau organul țintă asupra căruia
acționează; de exemplu, substanțele pot fi hepatotoxice
(afectează ficatul), neurotoxice (afectează sistemul
nervos), nefrotoxice (afectează rinichiul) sau pot prezenta
toxicitate pulmonară.
3. După efectele speciale pe care le produc asupra
organismului, distingem mai multe categorii de substanțe,
și anume:
a) Carcinogenice – acele substanțe care produc cancer,
de ex. hidrocarburile aromatice polinucleare (PAH).
b) Mutagenice – substanțe care modifică materialul genetic (ADN-ul) unui
organism.
c) Teratogenice – substanțe care produc malformații congenitale.
d) Perturbatori endocrini sau agenți activi hormonal (endocrine disruptors în
lb. engleză) - substanțe chimice de natură exogenă care interferă cu acțiunea
hormonilor din sistemul endocrin și afectează funcționarea normală a
organismului uman sau animal provocând efecte adverse. Comunicațiile
intercelulare din organismului uman sunt realizate în principal cu ajutorul a trei
sisteme: sistemul nervos, sistemul endocrin și sistemul imun. Sistemul nervos
transmite mesaje senzoriale către creier și permite un răspuns rapid la modificări
și evenimente bruște din mediul ȋnconjurător. Sistemul endocrin utilizează
hormonii, care sunt mesageri chimici (molecule semnalizatoare) eliberați direct ȋn
sânge de glandele cu secreție internă, cu rolul de a regla, prin procese mai lente,
metabolismul, de a păstra echilibrul hemodinamic și echilibrul electrolitic, și de a
menține diferitele constante ale mediului interior (ansamblul fluidelor
organismului) cum ar fi pH-ul sângelui, concentrația de dioxid de carbon în
sânge, concentrația de glucoză în sânge, temperatura corpului între limitele
valorilor normale. Acest proces de reglare se numește homeostazie. Hormonii
joacă un rol primordial în procesul de creștere și dezvoltarea, în transformările
profunde ale pubertății prin care organismul copilului devine un organism adult
capabil de reproducere și joacă de asemenea un rol ȋn determinarea unei anumite
dispoziții.
▪ Sistemul endocrin este format din:
- Glande
- Hormoni (mesageri chimici)
- Receptori
Secreția hormonală a unei glande este activată de un stimul. Stimulul poate fi
de exemplu apariția unei perturbații precum abaterea de la valoarea normală a unei
constante a mediului interior, ca de exemplu nivelul de glucoză în sânge. Glanda
posedă receptori ce pot sesiza această variație și răspunde la stimul prin eliberarea
în sânge a unui hormon. Hormonii sunt molecule semnalizatoare (signaling
molecules in lb. engleză) implicate în comunicarea și transmiterea de informații
între celule. Ele poartă în structura lor chimică un mesaj. Acești mesageri chimici
circulă prin sânge până când întâlnesc o celulă țintă. Hormonii acționează deci la
distanță față de locul producerii lor. Celula țintă are anumiți receptori specifici
pentru hormonul respectiv [43]. Receptorii sunt molecule proteice ȋncorporate ȋn
membrana celulară sau prezente ȋn citoplasmă (în cazul hormonilor liposolubili
care pot trece prin membrana plasmatică). Hormonii interacționează cu receptorii
lor specifici de care se leagă prin forțe intermoleculare necovalente formând
complexul hormon-receptor. Formarea complexului supramolecular receptor-
hormon se bazează pe complementaritatea formei geometrice și a interacțiunilor
(legăturilor intermoleculare non-covalente) dintre grupele funcționale ale
ligandului (hormonului) și receptorului, asemănător complementarității lacăt-
cheie.
În urma legării hormonului, receptorul suferă o modificare a conformației sale.
Această modificare de conformație reprezintă semnalul chimic care declanșează o
succesiune de evenimente biochimice (o cascadă biochimică) ce reprezintă calea de
transmitere (sau transducere) a semnalului până la un efector situat în interiorul celulei
țintă. Odată ce semnalul ajunge la efector acesta execută un răspuns celular al cărui
rezultat este modificarea fiziologică a stimulului inițial ce a determinat eliberarea
hormonului, în sensul diminuării perturbației și revenirii constantei mediului intern (în
exemplul ales, concentrația de glucoză în sânge) la valoarea normală. Acesta este
mecanismul general de reglare hormonală a metabolismului și de menținere a
homeostaziei, prin feedback negativ (buclă de control închisă) [44]. Există și un control
prin feedback pozitiv (buclă deschisă), un mecanism în care răspunsul sistemului la
apariția unei perturbații este amplificarea perturbației. În anumite situații, organismul are
nevoie de un astfel de control prin feedback pozitiv, un exemplu fiind refelexul Ferguson
ce apare în timpul nașterii și este un reflex neuroendocrin ce constă în esență în faptul că
producerea unei contracții are ca rezultat amplificarea contracțiilor. Totuși, feedback-ul
pozitiv este tolerat de organism doar pe termen scurt, pe termen lung ducând la instabilitate
[45].
Hormonii nu sunt singurele molecule semnalizatoare. Neurotransmițătorii,
medicamentele sau substanțele toxice sunt alte tipuri de mesageri chimici.
Hormonii steroizi conțin un schelet hidrocarbonat, lipofil,
de gonan sau steran, format din trei inele ciclohexanice și un
inel ciclopentanic condensate, notate A – D, în care
stereochimia joncțiunilor dintre inele B și C și C și D este
trans, trans. Stereochimia joncțiunii dintre inelele A și B este
trans în α-steran și cis în β-steran. Datorită caracterului
liposolubil al scheletului de steran, hormonii steroizi pot să
traverseze membrana plasmatică și anvelopa nucleară
ajungând în nucleu, acolo unde se află receptorii lor
specifici de care se leagă.
α-Steran β-Steran
Receptorii hormonilor steroizi sunt proteine cu rol de factori de transcriere
care, în stare inactivă, sunt formate din mai multe subunități polipeptidice.
Legarea hormonului steroid de receptorul său induce o modificare
conformațională a receptorului în urma căreia acesta pierde o parte dintre
subunitățile proteice și totodată dimerizează. În noua sa conformație, factorul de
transcriere este activat și după ce mai atașează încă o proteină, este capabil acum
să se lege de o secvență regulatoare a ADN-ului, un promotor, în amonte de o
genă [46, 47]. În urma legării factorului de transcriere de promotor, transcrierea
genei țintă respective este activată. Se sintetizează astfel o macromoleculă de
ARN mesager care părăsește nucleul și în citoplasmă servește ca șablon pentru
sinteza unei proteine specifice ce se realizează în ribozomi. Acest proces prin
care informația stocată în ADN duce la sinteza unei proteine se numește
expresie genetică. Astfel, rolul hormonilor steroizi este de regulatori ai expresiei
genetice. Deoarece proteinele joacă roluri cheie în realizarea tuturor funcțiilor
celulare, prin sinteza unor proteine specifice se formează caracterele
morfologice și funcționale ale celulei (fenotipul celular). Expresia genetică a
unei celule determină deci fenotipul acesteia, funcția celulei și răspunsul pe care
aceasta îl are la acțiunea factorilor externi (mediului). Este clar, prin urmare, că
orice intervenție străină în mecanismul de reglare a expresiei genetice a unei
celule, va avea drept consecințe alterarea metabolismului celular și a funcționării
normale a celulei.
Hormonii steroizi au roluri multiple în organism, contribuind la
controlul metabolismului, proceselor inflamatorii, funcțiilor imune,
echilibrului hidro-electrolitic, dezvoltării caracterelor sexuale.
Perturbatorii endocrini interferă cu acțiunea hormonilor steroizi,
prin cel puțin trei tipuri de mecanisme [47, 48].
d.1). Imită acțiunea unui hormon natural, cum ar fi hormonii
estrogeni (estradiol, estriol, estronă) sau androgeni (testosterona),
modificând conformația receptorului și inițiind astfel un răspuns.
Efectul toxic apare ca urmare a unui dezechilibru produs de formarea
în exces a unui produs al expresiei genetice sau, dimpotrivă, din cauza
inhibării transcrierii unei gene, într-un moment nepotrivit pentru
organism. De ex., prezența în organismul mascul a unei substanțe ce
imită acțiunea hormonilor estrogeni duce la feminizarea masculilor și
incapacitatea lor de a se reproduce.
d.2). Împiedică acțiunea normală a hormonilor prin blocarea situsului

activ al receptorilor. Toxicul se leagă de receptorul hormonului natural și
împiedică astfel accesul hormonului la situsul activ al receptorului. Spre
deosebire însă de legarea hormonului, legarea toxicului nu schimbă
conformația receptorului și nu inițiază
niciun răspuns.
d.3). Afectează sinteza, transportul, metabolismul

și eliminarea hormonilor.
Perturbatorii endocrini sunt molecule de
dimensiuni mici, lipofile. Pot fi împărțite în două
categorii:
- hormoni de sinteză, ca de ex. contraceptivele
orale sau hormonii de creștere folosiți ca aditivi
alimentari în hrana animalelor.
- substanțe chimice produse industrial ce au
diverse utilizări pe scară largă (de ex. Bisfenolul A,
utilizat la fabricarea sticlelor din material plastic,
precum și a conservelor metalice pentru alimente și
băuturi).
La femei perturbatorii endocrini pot provoca:

cancer ovarian și de sân, fibroză chistică la
nivelul sânului, chisturi ovariene, endometrioză,
fibrom uterin, boli inflamatorii pelviene. La
bărbați efectele provocate de perturbatorii
endocrini pot fi: calitate slabă a materialului
seminal (număr redus de spermatozoizi,
mobilitate scăzută), cancer testicular, boli de
prostată.
Exemple de perturbatori endocrini:
▪ 1,1,1-tricloro-2,2-bis(4-clorofenil)etanul (DDT-ul este un insecticid ce a
fost larg utilizat pentru combaterea păduchilor ce sunt vectori ai tifosului
exantematic. Actualmente este interzisă utilizarea lui. Nu este biodegradabil; urme
de DDT au fost găsite chiar și în grăsimea pinguinilor din regiunile arctice.)
▪ Bifenili policlorurați (PCBs)
▪ Difenileteri polibromurați (PBDE)

▪ Ftalații – sunt compuși utilizați pentru a face

materialele plastice mai flexibile (plastifianți). Se
regăsesc în numeroase obiecte precum jucăriile,
materiale medicale din plastic etc. Ex., bis (2-
etilhexil)ftalatul. Produce tulburări endocrine la
bebelușii de sex masculin.
Dietilstilbestrolul (4,4’-(3E)-hex-3-en-3,4-
diildifenolul). Între anii 1940-1970, a fost
administrat femeilor gravide ca medicament pentru
prevenirea riscului de avort. Ulterior s-a constat că
utilizarea lui poate determina anomalii
uterine la feții de sex feminin, capabile
să antreneze sterilitatea și chiar să
crească riscul apariției tumorilor
vaginale după pubertate. A fost retras
de pe piață în 1977.
▪ Bisfenol A (BPA); 4,4'-(izopropililiden)difenol – se folosește la sinteza
rășinilor epoxidice. Se regăsește în materialele plastice utilizate la fabricarea
sticlelor de băuturi răcoritoare, a foliei de plastic din interiorul cutiilor de
conserve, a dopurilor din plastic, a cutiilor alimentare din plastic, a biberoanelor
și tetinelor din material plastic, a țevilor de cauciuc din plastic, a jucăriilor din
plastic, a cernelii de printer. Este periculos deoarece poate migra ușor din
materialele plastice în apă, băuturi sau alimente, proces care este accelerat de
prezența unui mediu acid (ca în băuturile carbo-gazoase) sau bazic (praful de
copt).
Teoria perturbatorilor endocrini afirmă că expunerea la doze mici de

substanțe chimice care pot să interacționeze cu receptorii hormonali poate să
afecteze creșterea, reproducerea și alte procese mediate hormonal. Teoria susține
că ȋntrucât hormonii endogeni sunt prezenți și acționează ȋn organism ȋn cantități
extrem de mici (de ordinul nanogramelor), este posibil ca perturbatorii endocrini
să dezvolte efecte adverse ce afectează funcționarea normală a sistemului
endocrin la doze mult mai mici decât cele necesare pentru o altă substanță toxică
ce acționează printr-un mecanism diferit.
De asemenea, momentul expunerii este presupus a fi
extrem de important, deoarece căi hormonale diferite sunt
active ȋn momente diferite, ȋn stadii diferite ale dezvoltării
organismului. În mod deosebit în cazul organismelor tinere
care cresc rapid, interferența cu procesele hormonale de
comunicare poate avea efecte profunde asupra organismului.
Depinzând de stadiul dezvoltării, interferența cu sistemul
hormonal poate avea ca rezultat efecte ireversibile
neobservate la indivizi adulți expuși la aceeași doză pentru
aceeași perioadă de timp. Experimente pe animale au
identificat momente critice ȋn anumite perioade ale dezvoltării
intrauterine și la un anumit timp după naștere, când
expunerea la substanțe chimice care fie interferă cu, fie
mimează acțiunea hormonilor, are efecte adverse care persistă
și la vârsta adultă.
4. După mecanismul de acțiune. De ex.:
• Anticolinergic – blochează legarea neurotransmițătorului
acetilcolina de receptorii muscarinici prezenți ȋn membrana
celulară a anumitor neuroni.
• Inhibitor de colinesterază
• Decuplant al fosforilării oxidative de catena respiratorie.
Pentru a menține și perpetua starea vie, organismele au nevoie de
un aport continuu de energie din mediu. Organismele vii au sisteme
specializate prin care extrag energia din mediul înconjurător, o
convertesc în alte forme de energie mai potrivite cerințelor lor, o
stochează și apoi o folosesc pentru sinteza propriilor sisteme
biochimice complexe din precursori simpli precum și în alte procese
ce necesită aport de energie, cum ar fi locomoția și transportul activ
al diferitelor specii chimice în interiorul organismului.
Totalitatea transformărilor compușilor chimici și a energiei din
organismul viu poartă numele de metabolism. Procesele biochimice de
transformare a materiei și energiei sunt organizate funcțional în secvențe
de reacții consecutive, catalizate enzimatic și numite căi metabolice, în
care produsul unei reacții enzimatice devine substrat pentru reacția
următoare. Metabolismul are două laturi opuse care se desfășoară simultan
și se află într-un echilibru dinamic: catabolismul și anabolismul.
Procesele metabolice care se desfășoară la nivel celular constituie
metabolismul intermediar. Catabolismul cuprinde procesele prin care
molecule complexe de dimensiuni mari (proteine, polizaharide, lipide)
sunt degradate la molecule mai simple, de dimensiuni mai reduse, și se
eliberează energia chimică conținută în aceste macromolecule complexe
(molecule combustibil). Macromoleculele sunt mai întâi degradate până la
unitățile lor monomere, aminoacizi în cazul proteinelor, monozaharide în
cazul polizaharidelor, iar trigliceridele (lipide complexe) la acizi grași.
Acești compuși suferă în continuare degradări oxidative cu consum de
oxigen, produșii finali de degradare fiind dioxidul de carbon și apa.
Anabolismul reprezintă latura sintetică a metabolismului, în care
organismul își sintetizează propriile structuri moleculare și
supramoleculare complexe (precum proteinele, acizii nucleici,
polizaharidele), pornind de la constituenții lor de bază și folosind energia
eliberată în procesele catabolice.
Problema care se pune este, deci, cea a modului în

care se realizează transferul energiei de la procesele
catabolice, generatoare de energie, la cele anabolice,
consumatoare de energie. În general, procesele
biochimice care decurg cu eliberare de energie sunt
denumite procese exergonice, iar cele care decurg cu
consum de energie, procese endergonice.
Transferul energiei în sisteme biologice, în care
temperatura este constantă, nu se poate realiza decât prin
reacții cuplate. Două reacții sunt cuplate atunci când
reacția exergonică determină desfășurarea celeilalte
reacții care este endergonică. Există două variante de
cuplare a reacțiilor biochimice.
4.1. Cuplarea printr-un intermediar chimic (metabolit) comun. Se întâlnește în
situația a două reacții succesive între care există un intermediar comun. Dacă una
dintre reacții este endergonică (ΔG > 0), ea poate avea totuși loc, prin cuplare cu o
reacție exergonică (ΔG <0), cu o condiție și anume ca energia eliberată de reacția
exergonică să fie mai mare decât energia ce trebuie furnizată reacției endergonice
pentru ca aceasta să se desfășoare în sensul defavorizat termodinamic. Ex.: fosforilarea
glucozei. Reacția glucozei cu fosfatul (Pi) este o reacție endergonică, defavorizată
energetic și nu va avea loc. Hidroliza adenozin trifosfatului (ATP) la adenozin difosfat
(ADP) și fosfat anorganic (Pi) este o reacție puternic exergonică. Reacția totală este
fosforilarea glucozei de către ATP (suma celor două reacții parțiale de mai sus) și are
loc cu ușurință. Reacția exergonică furnizează energia necesară reacției endergonice
(“trage” după ea reacția endergonică). Intermediarul comun, în acest caz, este anionul
fosfat.
Componenta
endergonică;
Gend  0
Componenta exergonică; Gex  0

Gtotal  Gend  Gex  0; Gex  Gend
Figura prezintă o
analogie mecanică a
conceptului de
cuplare [49].
4.2. Cuplarea printr-un intermediar energetic comun. O

modalitate importantă de transfer al energiei de la procesele
catabolice (exergonice) la cele anabolice (endergonice) este
de a sintetiza în procesele catabolice un compus cu potențial
energetic ridicat și de a utiliza acest compus în procesele
anabolice. Un astfel de compus este adenozin trifosfatul
(ATP).
ATP-ul este sintetizat în procesele catabolice din
adenozin difosfat (ADP) și fosfat anorganic (Pi) și
înmagazinează energia eliberată în procesele de degradare
oxidativă a moleculelor combustibil sub formă de energie
chimică a legăturii macroergice, bogate în energie, de tip
fosfoanhidridă, a grupării fosfat terminale din molecula sa.
El stochează pe termen scurt energia rezultată din procesele catabolice, pe
care apoi o cedează proceselor anabolice atunci când gruparea sa fosfat terminală
este hidrolizată cu formare de ADP și fosfat anorganic. Astfel, ATP-ul
funcționează ca un cont curent energetic al celulei vii. Acționând de o manieră
ciclică ca un cărăuș al energiei de la procesele catabolice la cele anabolice, fiind în
permanență consumat în procesele anabolice și resintetizat în cele catabolice,
ATP-ul reprezintă veriga de legătură dintre cele două laturi opuse ale
metabolismului pe care le cuplează. Timpul mediu de viață al unei molecule de
ATP este de aproximativ un minut.
Ciclul ATP-ului
Cea mai mare parte din ATP este sintetizată

prin procesul de fosforilare oxidativă a ADP-ului
în mitocondrii ( organite celulare ce funcționează
ca niște centrale energetice ale celulei vii).
Fosforilarea oxidativă reprezintă punctul
culminant al metabolismului generator de
energie: toate căile de degradare oxidativă a
moleculelor combustibil converg spre această
etapă finală în care energia eliberată în procesele
catabolice este utilizată pentru sinteza ATP.
Fosforilarea oxidativă are două componente:
- Componenta exergonică este reprezentată de lanțul transportor
de electroni sau catena respiratorie.
Prin degradarea oxidativă a moleculelor combustibil se formează
ca produs final dioxidul de carbon și rezultă așa numiții echivalenți de
reducere, formele reduse NADH și FADH2 ale coenzimelor de oxido-
reducere, nicotinamid-adenin dinucleotida și, respectiv, flavin-adenin
dinucleotida. Partea finală a acestor reacții de degradare oxidativă este
reprezentată de reacțiile din ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul
acidului citric sau ciclul Krebs) care se produc în matricea
mitocondrială. Rolul echivalenților de reducere rezultați din ciclul
Krebs este de a transfera electronii către acceptorul final de electroni
care este molecula de oxigen ce se reduce la apă, conform
următoarelor reacții:
NADH + H+ + ½ O2 → NAD+ + H2O (31)
FADH2 + ½ O2 → FAD + H2O (32)
În chimie, cedarea de electroni se numește

oxidare, iar acceptarea de electroni se numește
reducere. Un reducător cedează electroni și se
oxidează. Electronii cedați de reducător sunt
acceptați de un oxidant care se reduce.
Coenzimele de oxido-reducere pot exista în
două forme: oxidată, respectiv, redusă,
interconvertibile prin procese redox.
Echivalenții de reducere NADH și FADH2 cedează

doi electroni. Electronii nu sunt însă cedați direct
oxigenului, ca în reacțiile (31) și (32). Aceste reacții sunt
puternic exergonice și eliberarea bruscă a unei asemenea
cantități mari de energie, ar distruge practic celula vie.
De aceea, transferul electronilor de la echivalenții de
reducere la oxigen se face secvențial prin intermediul
unor proteine transportoare de electroni care formează
catena respiratorie. Aceste proteine sunt localizate în
membrana internă a mitocondriei.
- Componenta endergonică a fosforilării oxidative
este sinteza ATP prin fosforilarea ADP, proces ce se
realizează cu ajutorul enzimei ATP sintaza pe seama
energiei eliberate de componenta exergonică.
Cuplarea reacțiilor redox din lanțul transportor de electroni cu
fosforilarea ADP-ului este reprezentată schematic mai jos.
În reacțiile redox exergonice ale lanțului transportor de electroni se
eliberează suficientă energie pentru a susține sinteza endergonică a ATP-ului din
ADP și fosfat anorganic. Problema care se pune este, din nou, cea a
mecanismului prin care se realizează transferul de energie (cuplarea) între
reacțiile exergonice ale catenei respiratorii și fosforilarea endergonică a ADP-
ului. Teoria care este acceptată de majoritatea comunității științifice este teoria
chemiosmotică elaborată în 1961 de P. D. Mitchell, laureat al Premiului Nobel
pentru chimie în 1978. Mare parte din energia eliberată în reacțiile redox ale
lanțului transportor de electroni este utilizată pentru a pompa simultan protoni din
matricea mitocondrială în spațiul intermembranar, prin membrana internă, cu
ajutorul unor complexe proteice transportoare de protoni situate în membrana
internă a mitocondriei și asociate cu enzimele lanțului transportor de electroni. Se
crează și se menține astfel un gradient de protoni între cele două fețe ale
membranei interne a mitocondriei. Gradientul de protoni este un gradient
electrochimic având două componente:
- gradientul electric; cum protonii au sarcină pozitivă, fața externă, cea
dinspre spațiul intermembranar, a membranei interne a mitocondriei este
încărcată pozitiv comparativ cu fața internă, cea dinspre matricea mitocondrială.
-gradientul chimic; pH-ul pe fața externă a membranei interne este mai acid
decât pe fața internă.
Acest gradient de potențial electrochimic reprezintă o formă de conservare
temporară a energiei eliberate în procesele redox ale lanțului transportor de
electroni.
În momentul în care protonii vor curge în mod spontan în

sensul gradientului electrochimic de la potențial mare spre potențial
mic, adică dinspre spațiul intermembranar, prin membrana internă,
înapoi spre matricea mitocondrială, gradientul de potențial se
micșorează (se descarcă) și energia stocată temporar în acest
gradient este eliberată și servește la fosforilarea ADP-ului. Acest
proces este realizat cu ajutorul ATP sintazei. ATP sintaza este un
motor molecular, un complex proteic format din mai multe
subunități organizate funcțional în două porțiuni: o porțiune
transmembranară (F0) și o porțiune situată în matricea
mitocondrială (F1).
Rolul porțiunii F0 este acela al unui canal ionic

care facilitează trecerea protonilor în sensul
gradientului de potențial electrochimic (transport
pasiv) prin membrana internă a mitocondriei. Acest
canal ionic devine activ (se deschide) numai atunci
când potențialul protonilor atinge o valoare ce
conține suficientă energie pentru a susține reacția de
fosforilare a ADP cu formare de ATP.
Rolul porțiunii F1 este unul sintetic, de a cataliza
sinteza ATP din ADP și fosfat anorganic.
Orice substanță care disipează gradientul de protoni dintre
cele două fețe ale membranei interne a mitocondriei, privează
sinteza ATP de sursa sa de energie, cu alte cuvinte,
decuplează lanțul transportor de electroni (componenta
exergonică a fosforilării oxidative) de sinteza ATP
(componenta endergonică a fosforilării oxidative) și reduce
astfel capacitatea celulei de a sintetiza ATP. O astfel de
substanță este 2,4-dinitrofenolul care, fiind un transportor de
protoni prin membrană, duce la anularea gradientului de
protoni implicat în cuplarea catenei respiratorii cu fosforilarea
oxidativă.
Un alt transportor de protoni este antibioticul valinomicina.
Valinomicina
Cum cea mai mare parte a ATP-ului celular se sintetizează prin
fosforilarea oxidativă a ADP-ului, acțiunea pe termen lung a decuplanților
este periculoasă deoarece lasă procesele anabolice fără sursă de energie.
Figura următoare ilustrează procesul fosforilării oxidative cuplate cu lanțul
transportor de electroni
[49, pp. 723].
O reprezentare schematică a mitocondriei este prezentată în
figura următoare. Se observă că membrana internă este mai lungă
decât membrana externă, motiv pentru care formează falduri
numite criste mitocondriale care pătrund adânc în spațiul matricei
mitocondriale. Aria membranei interne este cam de cinci ori mai
mare decât cea a membranei externe. Acest fapt este justificat de
localizarea în membrana
internă mitocondrială a
enzimelor din lanțul
transportor de electroni
și a ATP sintazei, deci cu cât
aria membranei interne
este mai mare cu atât crește și
capacitatea mitocondriei de a
sintetiza ATP.
5. După compoziția chimică, de ex.:
• Metale grele (Pb, Cd, Hg)
• Dibenzodioxine policlorurate (PCDDs)
• Policlorodibenzofurani (PCDFs) etc.
6. După scopul în care sunt utilizate, de ex.:

• Pesticide
• Medicamente
• Solvenți
• Aditivi alimentari etc.
7. După starea de agregare în condiții normale: substanțe
gazoase, lichide, solide.
Tipuri de efecte toxice și intoxicații
▪ Tipuri de efecte toxice
▪ Reacții alergice. Alergia este o reacție adversă la o substanță
rezultată în urma unei sensibilizări anterioare prin expunere la
substanța respectivă. Reacția alergică este mediată imunologic.
Majoritatea substanțelor și a metaboliților lor sunt de dimensiuni
prea mici pentru a fi recunoscute ca substanțe străine (non-self)
de către sistemul imunitar. De aceea, pentru a forma un antigen
și, deci, pentru a provoca un răspuns imun, astfel de substanțe,
numite haptene, trebuie mai întâi să se combine cu o proteină
endogenă. După formarea antigenului, acesta declansează
procesul de formare a anticorpilor specifici care durează 1-2
săptămâni. Dacă după formarea anticorpilor, organsimul este
expus din nou substanței chimice respective sau uneia similare
structural, se produce interacțiunea antigen-anticorp care duce la
apariția manifestărilor tipice alergiei. Reacțiile alergice sunt
diverse, interesând diferite organe și mergând de la iritații
minore pe piele până la șoc anafilatic letal.
▪ Idiosincraziile. Termenul desemnează o intensitate anormală a
efectelor produse de o substanță asupra anumitor indivizi, incluzând
atât o sensibilitate extremă la doze mici, cât și cazul invers, adică
insensibilitate neobișnuită la doze mari. Un exemplu clasic îl
constituie reacția idiosincrazică dezvoltată de anumiți pacienți
manifestată prin relaxare musculară prelungită, de durata a câtorva ore
și apnee (oprire temporară a respirației) ca urmare a administrării unei
doze standard, normale de succinilcolină. Succinilcolina este un
relaxant al mușchilor scheletici, ce are o perioadă scurtă de acțiune ca
urmare a metabolizării sale rapide de către o enzimă aflată în mod
normal în sânge și numită butirilcolinesterază plasmatică. Reacția
idiosincrazică este determinată genetic. Butirilcolinesteraza din
sângele pacienților care prezintă reacția idiosincrazică este mai puțin
eficientă în degradarea succinilcolinei, ca urmare a unui polimorfism
al genei ce codifică această enzimă.
Un alt tip de reacție idiosincrazică este sensibilitatea
deosebită a anumitor oameni față de nitriți și alți compuși
capabili să oxideze ionul Fe2+ din hemoglobină la Fe3+,
formând methemglobina. Aceasta din urmă, spre deosebire
de hemoglobină, nu poate lega oxigenul. În mod normal,
methemglobina este redusă înapoi la hemoglobină de
enzima NADH-methemglobin reductaza. Pacienții cu
reacție idiosincrazică la nitriți prezintă o activitate redusă a
acestei enzime ca urmare a unei modificării genetice ce are
ca rezultat înlocuirea unui singur aminoacid din catena
polipeptidică a enzimei normale (un rest de serină este
înlocuit cu unul de prolină). Persoanele care prezintă acest
tip de modificare genetică pot să sufere de hipoxie (aport
insuficient de oxigen) ca urmare a administrării unei doze
de nitriți care este inofensivă pentru oamenii normali.
▪ Efecte toxice imediate și întârziate. Efectele

toxice imediate sunt acele efecte care apar rapid după
o singură administrare a substanței. Efectele toxice
întârziate sunt acelea care care apar după scurgerea
unei anumite perioade de timp din momentul
administrării. De obicei, efectele carcinogene sunt
efecte toxice întârziate. De ex., fiicele mamelor
tratate cu dietilstilbestrol în perioada gravidității pot
dezvolta cancer vaginal în perioda tinereții, la 20-30
de ani de la expunerea lor la această substanță în
perioada vieții intrauterine [50].
▪ Efecte toxice reversibile și ireversibile. Atunci

când o substanță toxică produce leziuni unui
țesut, efectul poate fi reversibil sau ireversibil în
funcție de capacitatea de regenerare a țesutului
respectiv. De ex., leziunile ficatului sunt de
obicei reversibile, datorită capacității mari de
regenerare specifice ficatului, pe când leziunile
sistemului nervos central (SNC) sunt ireversibile
deoarece celule SNC nu se pot divide și nu pot fi
înlocuite.
▪ Efecte toxice locale și sistemice. Această diferențiere se face în funcție de locul de acțiune
al substanței toxice. Efectele locale sunt acelea care apar la primul loc de contact dintre
organism și toxic. De ex, inhalarea de clor produce leziunea și imflamarea țesuturilor căilor
respiratorii superioare cu posibile efecte letale, deși o cantitate foarte mică de clor este
absorbită în fluxul sangvin. Efectele sistemice necesită absorbția toxicului în marea circulație
sau circulația sistemică și distribuția sa în țesuturi și organe aflate la distanță de locul de intrare
a toxicului în organism și de locul absorbției sale în sânge. Locul de acțiune al toxicului este
diferit deci de locul în care are loc primul contact dintre toxic și organism. Majoritatea
substanțelor, cu excepția celor foarte reactive, prezintă efecte toxice sistemice. Unele substanțe
prezintă ambele tipuri de efecte. De ex,. tetraetilplumbul, (C2H5)4Pb, produce efecte locale pe
piele și la locul de absorbție, dar este transportat de către sânge și produce efecte sistemice
asupra sistemului nervos central și altor organe. Cele mai multe substanțe ce prezintă efect
toxic sistemic nu manifestă aceeași toxicitate față de toate organele, ci efectele toxice se resimt
în special asupra anumitor organe (puține ca număr), numite organe țintă. Nu este obligatoriu
ca organul țintă să reprezinte în același timp și locul de concentrație maximă a toxicului în
organism. Sângele distribuie toxicul în toate țesuturile și organele, iar acestea rețin cantități mai
mici sau mai mari de toxic în funcție de afinitatea lor pentru acesta. În general se folosește
următoarea terminologie:
- pentru țesuturile și organele țintă asupra cărora acționează toxicul se folosește termenul
de localizare;
- pentru celelalte țesuturi și organe ce rețin cantități importante de toxic fără ca toxicul să
acționeze asupra lor se folosește termenul de stocare.
De obicei, organul țintă nu este și locul de stocare a toxicului în organism. De ex.,
plumbul este stocat în oase, dar acționează asupra țesuturilor moi; insecticidele organoclorurate
sunt stocate în țesuturile adipoase, dar acționează asupra sistemului nervos central.
▪ Intoxicațiile. Din punct de vedere clinico-evolutiv,
intoxicațiile pot fi clasificate în:
- intoxicații acute
- intoxicații subcronice
- intoxicații cronice
Intoxicațiile acute apar atunci când o doză mare de substanță
toxică pătrunde în organism, ca urmare a unei expuneri unice sau
a unor expuneri repetate, dar într-un interval scurt de timp (maxim
24 de ore). Simptomatologia apare brusc, este bine conturată și
evoluează rapid.
Intoxicațiile subcronice apar în urma unor expuneri repetate la
toxic care se întind pe o perioadă de timp de ordinul săptămânilor
sau lunilor.
Intoxicațiile cronice sunt rezultatul unor expuneri repetate pe
parcursul a mai multor luni sau chiar ani de zile. Acțiunea toxică
se datorează acumulării substanței în organism, sau a creșterii
progresive a leziunilor provocate, cu apariția unei stări patologice
fără manifestări evidente dar care se poate acutiza pe fondul
scăderii condiției fiziologice generale sau în cazul mobilizării
substanței toxice din depozite.
Fazele evoluției unei substanțe
toxice în organism
Până la producerea efectului toxic, o substanță chimică parcurge mai multe
faze, și anume:
- faza de expunere
- faza toxicocinetică
- faza toxicodinamică.
Evident, înainte ca toxicitatea să se poată manifesta, substanța toxică trebuie
să vină ȋn contact cu o suprafață a corpului precum pielea, ochiul sau o mucoasă
a tractului alimentar sau respirator. După cum am văzut, efectul poate fi unul
local, la nivelul căii de pătrundere, sau sistemic ca urmare a absorbției toxicului
în marea circulație și distribuției sale în întregul organism.
Faza toxicocinetică cuprinde efectele și acțiunile organismului asupra
substanței toxice. Substanța este absorbită în marea circulație, distribuită prin
arborele circulator către toate țesuturile și organele, metabolizată și în final
eliminată din organism. Absorbția depinde de calea de pătrundere a toxicului în
organism sau calea de administrare. Prin metabolizare, organismul poate
transforma substanța toxică în metaboliți mai polari și mai hidrofili ce pot fi
eliminați mai ușor, metabolizarea având astfel o contribuție importantă la
detoxifierea organismului. Este posibilă însă și situația inversă, în care
metabolitul rezultat este mai toxic decât substanța inițială, organismul realizând
astfel activarea xenobioticului, ca de ex., în cazul glicozidelor cianogene.
toxice în organism
Etapele fazei toxicocinetice de la adminsistrarea substanței toxice
până la eliminarea sa totală din organism se desfășoară simultan.
Viteza de parcurgere a etapelor toxicocinetice și proporția de molecule
ce sunt implicate în orice moment în fiecare dintre etape, reprezintă
profilul toxicocinetic propriu fiecărei substanțe toxice.
Efectele și acțiunile substanței asupra organismului sunt cuprinse
în faza toxicodinamică. Legarea substanței toxice de receptorii
specifici declansează răspunsul toxic al organismului. Efecte
biochimice ale formării complexului toxic-receptor pot fi: inhibarea
activitații enzimatice, alterarea permeabilității membranei celulare,
modificarea metabolismului proteinelor, carbohidraților și lipidelor,
inhibarea respirației celulare etc. Aceste modificări biochimice se
traduc în plan fiziologic prin modificări ale ritmului cardiac, ritmului
respirator, temperaturii corpului, tensiunii arteriale, modificări la
nivelul sistemului nervos central etc.
Figura următoare este o reprezentare schematică a etapelor
parcurse până la apariția efectului toxic.
toxice în organism
Transportul și transformările substanțelor
toxice în mediul înconjurător
Odată ce o substanță chimică este eliberată în mediul înconjurător, ea este
supusă acțiunii factorilor de mediu, abiotici și biotici, ce se concretizează prin
transportul și transformarea chimică a substanței. Să considerăm de exemplu un
pesticid utilizat în agricultură pentru combaterea dăunătorilor și aplicat prin
pulverizare a solului. El nu va rămâne numai în aria de aplicare, ci se va răspândi,
pătrunzând ca un contaminant atât în atmosferă, cât și în apele de suprafață și în
cele subterane. Particule de pesticid pot fi antrenate de vânt, ajungând astfel în
atmosferă, de unde vor reveni pe Pământ odată cu ploile și, direct sau prin
intermediul scurgerilor de suprafață, o parte din pesticid va pătrunde și în apele de
suprafață. De asemenea, pesticidul va pătrunde și în apele subterane odată cu
infiltrarea apei prin sol. În sol există bacterii descompunătoare care transformă
materia organică în materie anorganică, aceasta din urmă intrând apoi în ciclurile
biogeochimice (ciclul carbonului, ciclul azotului și ciclul oxigenului).
Microorganismele din sol au astfel o acțiune detoxifiantă. Totuși unele pesticide nu
sunt biodegradabile și persistă în sol și apă perioade foarte lungi de timp putând
intra în lanțurile trofice și avansa verigă cu verigă în aceste lanțuri regăsindu-se în
final drept contaminanți ai alimentelor de origine vegetală sau animală. Deosebit de
periculoase, în acest sens sunt pesticidele organoclorurate, deoarece sunt
liposolubile și pot fi ușor preluate de organisme din sol, apă sau aer. Dacă nu sunt
rapid metabolizate ele persistă un timp suficient de lung în organism pentru a putea
fi transferate organismului ce reprezintă următoarea verigă a lanțului trofic
respectiv (vezi figura următoare).
Lanț trofic simplificat

Mai mult decât atât, în fiecare organism verigă a lanțului trofic, toxicul lipofil
ingerat odată cu hrana tinde să fie acumulat în țesuturile adipoase, pe când restul
hranei este metabolizat și excretat, ajungându-se astfel la o creștere semnificatică a
concentrației de toxic în organism. La un anumit nivel al lanțului trofic,
acumularea de toxic devine vătămătoare. Este sigur că subțierea cojii oului
anumitor păsări răpitoare este produsă de acumularea de DDT și DDE
(diclorodifenildicloroetilena obținută prin dehidrohalogenarea DDT-ului) în
organismele lor și este favorizată și de predispoziția organismului acestor păsări la
acest tip de toxicitate.
Bioacumularea este definită ca procesul prin care organismele vii
acumulează substanțe chimice atât din mediu, cât și din hrană.
Deoarce pentru a pătrunde din mediu în organism, substanțele chimice
trebuie să traverseze stratul dublu fosfolipidic al membranelor
biologice, bioacumularea este direct corelată cu lipofilicitatea
(solubilitatea în lipide) a substanței chimice [51].
Mediul acvatic reprezintă principalul loc în care substanțele
chimice lipofile sunt transferate din mediul abiotic în biotă. Aceasta se
datorează în special faptului că prin membranele respiratorii (branhii)
ale peștilor trec cantități imense de apă, ceea ce favorizează extracția
eficientă a substanțelor liposolubile prezente în apă. Bioacumularea
substanțelor lipofile este extrem de eficientă la organismele acvatice,
concentrația toxicului în aceste organisme ajungând să depășească cu
câteva ordine de mărime concentrația sa în mediul înconjurător.
Capacitatea organismelor acvatice de a acumula xenobiotice lipofile
este direct proporțională cu conținutul în grăsimi al respectivelor
organisme, întrucât xenobioticele lipofile sunt stocate în țesuturile
grase.
Odată pătrunse într-un organism acvatic, substanțele chimice
pot fi transferate de-a lungul lanțului trofic, de la pradă la
prădător. Așa cum am arătat deja, în cazul unei substanțe
lipofile, acest transfer poate să aibă ca efect creșterea
progresivă, cu fiecare verigă a lanțului trofic, a concentrației de
substanță lipofilă în organism. Figura următoare ilustrează acest
concept al bioacumulării. Se consideră un exemplu ipotetic al
unei substanțe lipofile ce are un factor de bioacumulare egal cu
2, indiferent dacă sursa contaminării cu această substanță este
mediul acvatic sau o verigă a lanțului trofic. Se observă
amplificarea progresivă a bioacumulării la fiecare verigă a
lanțului trofic, ajungându-se in acest fel la o concentrație de
toxic mult mai mare în corpul vulturului de mare (capătul
lanțului trofic), comparativ cu concentrația de toxic din mediul
înconjurător (apa și, respectiv, aerul în exemplul ales).
Ilustrarea conceptului
de bioacumulare.
Concentrației de toxic lipofil
în mediu acvatic i s-a
atribuit în mod arbitrar
valoarea 1,
iar factorului de
bioacumulare
valoarea 2. Numerele
încercuite reprezintă valorile
concentrațiilor de toxic
în organismele
corespunzătoare
fiecăreia dintre verigile
lanțului trofic [1, Figure
26.3, pp. 469].
Referințe bibliografice
[1]. E. Hodgson, A textbook of modern toxicology, 3rd Edition, Wiley
Interscience, 2004, pp 5-8.
[2]. J. Trevan, Proc. R. Soc. 101 B, 1927, 483-514.
[3]. C. D. Klassen, Principles of Toxicology in Toxicology: The Basic Science of
Poisons, 3rd Edition, Editors C.D. Klassen, M.O. Amdur, and J. Doull,
Macmillian, New York, 1986, pp. 11-32.
[4]. S. Balint, L. Tănasie, Statistică – notițe de curs, Universitatea de Vest din
Timișoara, pp.12, web-ng.info.uvt.ro/~balint/files/statistica.pdf
[5]. S. S. Desphande, Handbook of Food Toxicology, Marcel Dekker, Ink, New
York, Basel, 2002, Table 6.4, pp. 133.
[6]. D. J. Finney, Probit Analysis, Cambridge: The University Press, 1971, pp 33-
34.
[7]. D. J. Finney, Arch. Toxicol., 56, 1985, 215-218.
[8]. C. I. Bliss, The Statistics of Bioassay, Academic Press, New York, 1952.
[9]. M. Roberts, C. B. C. Boyce, Principles of Biological Assay in Methods in
Microbiology, Edited by J. R. Norris and D. W. Ribbons, Volume 7A,
Academic Press, London and New York, 1972, pp. 153-191.
[10]. J. T. Litchfield, J. W. Fertig, Johns Hopkins Hosp. Bull.,
69, 1941, 276-286.
[11]. M. N. Ghosh, Statistical Analysis in Fundamentals of
Experimental Pharmacology, 2nd Edition, Scientific Book
Agency, Calcutta, 1984, pp. 187-189.
[12]. S. P. McKee, S. A. Klein, Perception & Psychophysics, 37
(4), 1985, 286-298.
[13]. M. Weis Bentzon, P. Krag, Bull. Wld. Hlth. Org., 29,
1963, 745-751.
[14]. E. A. Heinrichs, S. Chelliah, S. L. Valencia, M. B. Arceo,
L. T. Fabellar, G. B. Aquino, S. Pickin, Manual for testing
insecticides on rice, International Rice Research Institute,
Manilla, Philippines, 1981, Appendix A, Table 8, pp. 106.
[15]. J. T. Litchfield, F. A. Wilcoxon, J. Pharmacol. Exp. Ther., 96, 1949, 99-113.
[16]. F. W. H. Beamish, G. L. Mackie, K. Cottenie, R. J. Frank, M. T. Rush,
Biology of Polluted Waters Laboratory Manual, University of Guelph,
Guelph, Ontario, Canada, 2009.
[17]. M. C. Newman, Quantitative Ecotoxicology, CRC Press, 2013, pp. 144-
146.
[18]. T. A. Gossel, J. D. Bricker, Principles of Clinical Toxicology, Raven Press,
New York, 1984.
[19]. Haye’s Handbook of Pesticide Toxicology, 3rd Edition, Volume1, Academic
Press, 2010, Table 1.2, pp. 25 și Table 1.5, pp. 49.
[20]. C. Lamanna, E. R. Hart, Toxicol. Appl. Pharmacol., 13, 1968, 307-315.
[21]. J. H. Duffus, Introduction to Toxicology in Fundamental toxicology, Edited
by J. H. Duffus and H. G. J. Worth, RSC Publishing, 2006, Table 1.1, pp. 2.
[22]. T. C. Marrs, Toxicology of Organophosphate Nerve
Agents, in Chemical Warfare Agents Toxicology and
Treatment, 2nd Edition, Editors: T. C. Marrs, R. L. Maynard
and F. R. Sidell, Wiley, 2007, Table 5, pp. 197.
[23]. http://www.sciencelab.com/msds.php?msdsId=9927707
[24]. Safety (MSDS) data for caffeine.
[25].http://pmep.cce.cornell.edu/profiles/extoxnet/metiram-
propoxur/paraquat-ext.html
[26]. https://www.caymanchem.com/msdss/70260m.pdf
[27]. http://extoxnet.orst.edu/pips/carbaryl.htm
[28]. http://pmep.cce.cornell.edu/profiles/extoxnet/24d-
captan/24d-ext.html
[29].http://nepis.epa.gov/Exe/ZyNET.exe/9100YD4J.txt?ZyActionD=
ZyDocument&Client=EPA&Index=1986%20Thru%201990&Doc
s=&Query=&Time=&EndTime=&SearchMethod=1&TocRestrict=
n&Toc=&TocEntry=&QField=&QFieldYear=&QFieldMonth=&Q
FieldDay=&UseQField=&IntQFieldOp=0&ExtQFieldOp=0&Xml
Query=&File=D%3A%5CZYFILES%5CINDEX%20DATA%5C8
6THRU90%5CTXT%5C00000025%5C9100YD4J.txt&User=AN
ONYMOUS&Password=anonymous&SortMethod=h%7C-
&MaximumDocuments=1&FuzzyDegree=0&ImageQuality=r75g
8/r75g8/x150y150g16/i425&Display=p%7Cf&DefSeekPage=x&S
earchBack=ZyActionL&Back=ZyActionS&BackDesc=Results%2
0page&MaximumPages=1&ZyEntry=3
[30]. Safety (MSDS) data for sodium chloride
[31]. http://pmep.cce.cornell.edu/profiles/herb-growthreg/fatty-
alcohol-monuron/glyphosate/glyphos_prf_0285.html
[32]. http://www.sciencelab.com/msds.php?msdsId=9926207
[33]. http://www.nafaa.org/ethanol.pdf
[34].http://www.hmdb.ca/system/metabolites/msds/0
00/000/190/original/HMDB00258.pdf?13588959
07
[35].https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esr
c=s&source=web&cd=1&ved=0CC4QFjAA&url
=http%3A%2F%2Fwww.bugwood.org%2Fpat%2
Fpowerpoint%2F03.%2520Toxicology%2520-
%2520General.ppt&ei=F59hUfO6FOjL4AS2uIC
ABg&usg=AFQjCNF7nQEEzFv8R_uby_zo4cjz
NpE3Mw&sig2=_xdbrpNQ3FSeQyU5BpHsDw
[36]. J. A. Timbrell, Principles of Biochemical Toxicology, 4th Edition, Informa
Healthcare, New York, London, 2009, pp. 22-24.
[37]. F. Loghin, Toxicologie generală, Editura Medicală Universitară “Iuliu
Hațieganu”, Cluj-Napoca, 2002, pp. 92-96.
[38]. http://2012books.lardbucket.org/books/general-chemistry-principles-patterns-
and-applications-v1.0/section_27_06.html
[39]. S. F. Zakrzewski, Environmental Toxicology, 3rd Edition, Oxford University
Press, 2002, pp. 24-25.
[40]. E. Z. Hanna, S. P. Chou, B. F. Grant, Alcohol Clin. Exp. Res. 21, 1997, 111-118.
[41]. A. Albert, Selective Toxicity, 5th Edition, Chapman and Hall, London, 1973.
[42]. T. R. Fukuto, Environmental Health Perspectives, 87, 1990, 245-254.
[43].http://www.emc.maricopa.edu/faculty/farabee/biobk/biobookendocr.html
[44]. http://click4biology.info/c4b/6/hum6.5.htm
[45]. http://moodle.rockyview.ab.ca/mod/book/print.php?id=58094
[46]. G. M. Cooper, R. E. Hausman, The Cell A molecular Approach,
4th Edition, ASM Press, Whasington, D. C., Sinauer
Associates, Inc., Sunderland, Massachusetts, 2007, pp. 602-603.
[47]. W. G. Landis, M-H. Yu, Introduction to Environmental
Toxicology: Impacts of Chemical upon Ecological Systems, 3rd
Edition, Lewis Publishers, 2003, pp. 142-144.
[48]. D. Ciorba, A. Armencea, G. Gîfu, P. David, F. Mihai, Ecoterra,
29, 2011, 13-16.
[49]. D. L. Nelson, M. M. Cox, Lehninger Principles of Biochemistry,
5th Edition, W. H. Freeman and Company, New York, 2008, pp.
23.
[50]. E. E. Hatch, J. R. Palmer, L. Titus-Ernstoff, JAMA, 280, 1998,
630-634.
[51]. F. L. McEwen, G. R. Stephenson, The Use and Significance of
Pesticides in the Environment, Wiley, New York, 1979.

Curs Tmasa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Tmasa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOȚIUNI ȘI CONCEPTE

Conf. univ. dr. ing. Paul Cătălin BALAURE

An universitar 2016 - 2017

▪ Toxicologia biochimică: studiază efectele toxicelor la nivel

▪ Toxicologia analitică: se ocupă cu determinarea calitativă și

5. Toxicologia reglementară se ocupă cu două

Cei doi “enantiomeri” ai cis-

Deși conține doi atomi

The phospholipid bilayer acts as a stable semipermeable

Toxic Moleculă Receptor Răspuns la Răspuns la Răspuns la Răspuns la

RT KT  T   Rt T ;

De obicei, se apelează la reprezentarea răspunsului în

în care m reprezintă numărul de grupe în care

intervalului de încredere scade odată cu creșterea lui N.

5. se calculează limitele superioară și inferioară

Folosind aceste date experimentale se poate trasa

După liniarizarea curbei sigmoide se calculează doza medie letală 50, cu

Intervalul de încredere 95% pentru valoarea dozei

3 Sarin (substanță toxică de luptă) șoarece subcutanat 0,172 [22]

4 Cianură de potasiu, KCN șobolan oral 5 [23]

6 Endrin (insecticid organic clorurat) șobolan, oral 17,8 [19]

7 Nicotină sulfat (insecticid natural) șobolan, oral 83 [19]

9 Paraquat (ierbicid) șoarece oral 196 [25]

10 Acid acetilsalicilic (aspirină, șobolan oral 200 [26]

12 Acid 2,4-dicloro-fenoxiacetic șobolan oral 375 [28]

13 Acid 2,4-diclorofenoxipropionic șobolan, oral 700 [29]

15 Sare de bucătărie, clorura de șobolan oral 3000 [30]

17 Vitamina B3, acidul nicotinic sau șobolan oral 7000 [32]

20 Apă, H2O șobolan oral > 80000 [35]

Intrările 1-3 în tabel corespund unor substanțe supertoxice, 4-6 unor

Doza (scală logaritmică)

EDTA- acid etilendiaminotetraacetic

Hem b (îngroșat ligandul tetradentat)

Geometrie octaedrică (ferul în planul

▪ Acțiunea toxică se poate manifesta selectiv într-una

Insecticidele organofosforice acționează asupra procesului de

Medicamentul biseptol conține două substanțe medicamentoase: o

Trimetoprimul inhibă în bacterii enzima dihidrofolat reductaza care

Totuși, enzima umană este diferită de cea

▪ Interacțiunile. Chiar dacă în teste de laborator, cum ar

▪ În general, există trei tipuri de entități toxice:

Morfina (principalul agent

d.2). Împiedică acțiunea normală a hormonilor prin blocarea situsului

d.3). Afectează sinteza, transportul, metabolismul

La femei perturbatorii endocrini pot provoca:

▪ Bifenili policlorurați (PCBs)

▪ Difenileteri polibromurați (PBDE)

▪ Ftalații – sunt compuși utilizați pentru a face

Teoria perturbatorilor endocrini afirmă că expunerea la doze mici de

Problema care se pune este, deci, cea a modului în

Componenta exergonică; Gex  0

4.2. Cuplarea printr-un intermediar energetic comun. O

Cea mai mare parte din ATP este sintetizată

În chimie, cedarea de electroni se numește

Echivalenții de reducere NADH și FADH2 cedează

În momentul în care protonii vor curge în mod spontan în

Rolul porțiunii F0 este acela al unui canal ionic

6. După scopul în care sunt utilizate, de ex.:

▪ Efecte toxice imediate și întârziate. Efectele

▪ Efecte toxice reversibile și ireversibile. Atunci

Lanț trofic simplificat

S-ar putea să vă placă și