Sunteți pe pagina 1din 222

Felicia Loghin

TOXICOLOGIE GENERALĂ

Editura Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca 2002

CUPRINS

INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE

1

Definiţie şi scop

1

Istoricul toxicologiei

4

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII

8

Substanţe toxice: definiţie, clasificare

8

Intoxicaţii: definiţie, clasificare

9

1. Clasificarea conform criteriului clinico-evolutiv

9

2. Clasificarea conform criteriului social-juridic

11

NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ

19

Mecanisme de transport prin membranele biologice

19

Absorbţia substanţelor toxice

28

1. Absorbţia digestivă

28

2. Absorbţia pe cale respiratorie

33

3. Absorbţia cutanată

36

4. Absorbţia parenterală

38

Distribuţia substanţelor toxice

38

Stocarea substanţelor toxice

41

Eliminarea substanţelor toxice

43

1. Excreţia renală

43

2. Excreţia prin fecale

45

3. Eliminarea pulmonară

46

4. Alte căi de eliminare

47

Metabolizarea substanţelor toxice

47

Reacţii din faza I

51

1. Reacţii de oxidare

51

A.

Sistemul enzimatic al monooxigenazelor

dependente de citocromul P450

51

B. Flavinmonooxigenaza

61

C. Oxidările nemicrozomale

62

2. Reacţii de reducere

64

A.

Reduceri microzomale

65

3.

Reacţii de hidroliză

67

Reacţii din faza II

68

1. Glucuronoconjugarea

68

2. Sulfoconjugarea

69

3. Conjugarea cu aminoacizi

70

4. Acetilarea

71

5. Conjugarea cu glutation

72

6. Metilarea

72

Rezultatul biotransformării xenobioticelor

74

1. Inducţia enzimatică

74

2. Inhibiţia enzimatică

75

3. Bioactivarea

76

RELAŢII DOZĂ-EFECT ÎN TOXICOLOGIE

88

Riscul şi evaluarea riscului

92

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA

97

Factori chimici care influenţează toxicitatea

97

Factori biologici care influenţează toxicitatea

103

Factori de mediu care influenţează toxicitatea

117

MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ

124

Afectarea structurii celulare

128

Moartea celulară

128

A) Acţiunea caustică

130

B) Formarea de reactivi intermediari

130

Tulburări ale funcţiei celulare induse de substanţele toxice

139

Disfuncţii ale exprimării genice

140

Disfuncţii ale activităţii celulare în desfăşurare

141

Afectarea homeostaziei celulare

141

Genotoxicitatea

143

Teste de mutageneză

147

Carcinogeneza chimică

150

Patogeneza cancerului

151

Carcinogene chimice

156

Teratogeneza

161

Imunotoxicitatea

165

Imunosupresia

167

Stimularea răspunsului imun

168

Autoimunitatea

173

PROCESE PATOLOGICE DE ORIGINE TOXICĂ

177

Patologia toxică a sistemului nervos

177

Neuronopatii

183

Axonopatii

186

Mielinopatii

189

Tulburări ale transmiterii impulsului nervos

190

Miopatii

191

Vasculopatii toxice

191

Patologia toxică a funcţiei pulmonare

191

Efecte sistemice

192

Efecte pulmonare

194

Efecte asupra căilor respiratorii superioare

197

Efecte pulmonare după expunere pe o altă cale

197

Patologia toxică a ficatului

198

Leziuni citotoxice acute

200

Leziuni colestatice

201

Hepatopatii cronice

202

Patologia toxică a rinichiului

203

Insuficienţa renală acută

205

Insuficienţa renală cronică

205

Sindromul nefrotic

206

Patologia toxică a sângelui şi a măduvei hematoformatoare

207

Afectarea hematopoezei

207

Afectarea sângelui periferic

209

Patologia toxică a pielii

210

BIBLIOGRAFIE

213

INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE

DEFINIŢIE ŞI SCOP

Toxicologia poate fi definită ca ştiinţa care studiază efectele dăunătoare ale substanţelor chimice asupra organismelor, precum şi interacţiunile acestora cu organismele vii. Într-un sens mai larg, ea a fost definită ca ştiinţa care se ocupă cu identificarea, izolarea şi determinarea cantitativă a substanţelor toxice, cu acţiunea lor asupra organismului, precum şi cu mijloacele folosite pentru combaterea efectelor toxice (Gonzales, 1954). Etimologia cuvântului toxic provine din greaca antică, în care toxon însemna arc, săgeată sau otrava cu care era tratat vârful săgeţilor. După Pliniu, termenul toxicus derivă de la taxus, o specie de conifere ale cărei fructe se foloseau la otrăvirea săgeţilor. Cuvântul otravă provine de la verbul slav otraviti, care înseamnă a mâhni, a tulbura seninătatea sufletească. Sfera noţiunii de otravă este mai restrânsă decât a aceleia de toxic şi se referă la substanţele folosite în scop criminal. Toxicologia este o ştiinţă pluridisciplinară, care necesită cunoştinţe de farmacologie, biochimie, chimie, fiziologie, patologie şi deşi a fost adesea considerată drept o componentă a acestora, ea este o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare. Toxicologia este o ştiinţă experimentală, cu un caracter aplicativ pronunţat. Rolul său în serviciul societăţii constă în primul rând în protejarea oamenilor şi a altor organisme împotriva efectelor dăunătoare ale substanţelor toxice, dar şi în dezvoltarea unor compuşi din clasa medicamentelor anticanceroase sau a pesticidelor care să prezinte o toxicitate mai selectivă şi deci o mai mare securitate în utilizare. Scopurile toxicologiei moderne sunt multiple, iar clasificările diferiţilor autori sunt mai mult sau mai puţin detaliate. Astfel, Loomis şi Hayes (1996) definesc trei domenii principale de interes: toxicologia mediului, toxicologia economică şi toxicologia medicală (Fig.1.1). Prima se ocupă cu reziduurile, poluarea şi igiena industrială, a doua cu dezvoltarea de noi substanţe chimice utilizabile ca medicamente, pesticide şi aditivi alimentari, iar ultima cu diagnosticul şi tratamentul intoxicaţiilor şi cu aspectele medico-legale ale acestora. Hodgson şi Levi (1997) propun o clasificare mai detaliată, care evidenţiază foarte clar domeniile de interes ale toxicologiei şi importanţa acesteia în societatea modernă. Cele cinci grupe principale studiază:

2 TOXICOLOGIE GENERALA

FARMACOLOGIE CHIMIE BIOLOGIE FIZIOLOGIE
FARMACOLOGIE
CHIMIE
BIOLOGIE
FIZIOLOGIE
PATOLOGIE INGINERIE SANATATE PUBLICA IMUNOLOGIE
PATOLOGIE
INGINERIE
SANATATE PUBLICA
IMUNOLOGIE

TOXICOLOGIA

INGINERIE SANATATE PUBLICA IMUNOLOGIE TOXICOLOGIA MEDIULUI ECONOMICA MEDICALA POLUARE ATMOSFERICA A SOLULUI
INGINERIE SANATATE PUBLICA IMUNOLOGIE TOXICOLOGIA MEDIULUI ECONOMICA MEDICALA POLUARE ATMOSFERICA A SOLULUI

MEDIULUI

ECONOMICA

MEDICALA

POLUARE

ATMOSFERICA

A SOLULUI

MARINA

SUBSTANTE INDUSTRIALE ALIMENTE SI ADITIVI ALIMENTARI MEDICAMENTE SI COSMETICE CERCETARE FUNDAMENTALA

DIAGNOSTIC TERAPIE MEDICO-LEGALA BOLI PROFESIONALE

Fig. 1.1. Domeniile de interes ale toxicologiei şi disciplinele conexe (Loomis şi Hayes, 1996)

A. Mecanismele de acţiune toxică

1.

Toxicologia biochimică – se ocupă cu evenimentele ce au loc la nivel biochimic şi molecular, incluzând enzimele de metabolizare a xenobioticelor, generarea intermediarilor reactivi, interacţiunea cu macromoleculele, aspecte de biologie moleculară

2.

Toxicologia comportamentală – studiază efectele substanţelor toxice asupra comportamentului uman şi animal

3.

Toxicologia nutriţională – studiază efectele dietei asupra toxicităţii

4.

Carcinogeneza – se ocupă cu evenimentele chimice şi biochimice care conduc la apariţia cancerului

5.

Teratogeneza – studiază evenimentele chimice şi biochimice care conduc la efecte dăunătoare asupra procesului de dezvoltare

6.

Mutageneza – se ocupă cu efectele toxice asupra materialului genetic

7.

Toxicitatea la nivelul organelor – studiază efectele substanţelor toxice

asupra funcţionalităţii organelor

INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE

3

B. Măsurarea substanţelor toxice şi a toxicităţii

1. Toxicologia analitică – este o ramură a chimiei analitice care se ocupă cu identificarea şi determinarea cantitativă a substanţelor toxice şi a metaboliţilor acestora în produse biologice şi în probe de mediu

2. Evaluarea toxicologică – implică utilizarea organismelor vii pentru estimarea efectelor toxice

3. Patologia toxicologică – este o ramură a patologiei care se ocupă cu efectele substanţelor toxice manifestate prin modificări ale morfologiei subcelulare, celulare, tisulare sau la nivel de organ

4. Studii structură-activitate – studiază relaţiile între proprietăţile fizico- chimice ale substanţelor toxice şi toxicitatea acestora şi în special utilizarea acestor relaţii pentru prevederea toxicităţii.

C. Toxicologie aplicată

1. Toxicologia clinică – se ocupă cu diagnosticul şi tratamentul intoxicaţiilor la om

2. Toxicologia veterinară – studiază diagnosticul şi tratamentul intoxicaţiilor la animale, în special la cele de companie şi la cele care reprezintă surse de produse alimentare

3. Toxicologia medico-legală – urmăreşte diagnosticarea intoxicaţiilor letale, inclusiv prin detectarea otrăvurilor în probele biologice provenite de la intoxicaţi

4. Ecotoxicologia – studiază contaminarea mediului înconjurător cu poluanţi, comportarea poluanţilor în biosferă şi efectele nocive ale acestora asupra ecosistemelor.

5. Toxicologia industrială – reprezintă un domeniu specific al toxicologiei mediului, care se ocupă de mediul de muncă.

D. Toxicologia unor clase de substanţe chimice cu anumite utilizări: include

aspectele toxicologice ale dezvoltării de noi substanţe cu utilizări comerciale specifice:

1. Substanţe chimice utilizate în agricultură – insecticide, ierbicide, fungicide, rodenticide. Se urmăreşte dezvoltarea de substanţe cu toxicitate selectivă, adică maximă faţă de organismele ţintă şi minimă faţă de celelalte organisme din mediu sau faţă de om.

2. Medicamente – evaluarea toxicităţii şi a efectelor adverse

3. Droguri

4. Aditivi alimentari

5. Substanţe chimice industriale

6. Substanţe naturale: fitotoxine, micotoxine, minerale

4 TOXICOLOGIE GENERALA

E. Toxicologie reglementară – se preocupă de formularea unor acte legislative care

au drept scop reducerea efectelor toxice ale substanţelor asupra sănătăţii omului sau asupra mediului

1. Aspectele legale – se referă la formularea de legi şi regulamente şi la aplicarea acestora

2. Evaluarea riscului – constă în definirea riscurilor, a riscurilor potenţiale şi în stabilirea raportului beneficiu / risc, servind la adoptarea măsurilor legislative.

ISTORICUL TOXICOLOGIEI

Toxicologia este o ştiinţă experimentală, ale cărei începuturi se pierd în negura timpurilor, dezvoltarea sa fiind strâns legată de drama otrăvirilor, care a marcat evoluţia societăţii umane de la începuturile ei până în epoca modernă. Omul primitiv, aflându-se în contact direct cu natura, a început să cunoască elementele din regnul mineral, vegetal şi animal, diferenţiind produsele toxice de cele folositoare pentru alimentaţie. El cunoştea efectele toxice ale veninului de şarpe, plantelor otrăvitoare cum ar fi cucuta sau aconitul, precum şi ale unor substanţe minerale ca arsenul, plumbul, mercurul, stibiul, cuprul. Unele din acestea erau folosite în scopuri criminale sau de suicid. Papirusul egiptean Ebers (aproximativ 1500 Î.C.) poate fi considerat drept cea mai veche farmacopee care a supravieţuit şi conţine informaţii despre numeroase otrăvuri, printre care cucuta, aconitul, opiul, plumbul, cuprul, stibiul, glicozidele cianogenetice. Aceste otrăvuri erau considerate a avea proprietăţi mistice şi utilizarea lor era înconjurată de superstiţii. Se considera de exemplu că ingestia acestor substanţe era letală pentru cei vinovaţi şi fără efecte pentru cei inocenţi. Astfel, în Egiptul antic soţiile infidele erau supuse „pedepsei piersicilor”, care presupunea administrarea sâmburilor zdrobiţi de piersici ce conţin amigdalină, substanţă care eliberează în organism cianură. Sumerienii, în jurul anilor 4500 Î.C., se închinau la zeiţa Gula, care era considerată drept stăpâna farmecelor, vrăjilor şi a otrăvurilor. Folosirea săgeţilor otrăvite este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Vânătorii preistorici Masai din Kenia, care au trăit acum 18.000 de ani, foloseau săgeţi otrăvite, probabil cu extracte din specii de Strophanthus. Referire la săgeţile otrăvite se face şi în textul indian Rig Veda (sec.XII Î.C.), în Odiseea lui Homer (850 Î.C.) şi în Cartea lui Iov. Primele încercări de identificare şi clasificare a otrăvurilor, precum şi de introducere a unor antidoturi, au fost semnalate în Grecia şi Roma antică. Theophrastus (370-286 Î.C.), un student al lui Aristotel, a inclus numeroase referinţe la plantele otrăvitoare în lucrarea sa De Historia Plantarum. Dioscorides

INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE

5

(40-80 D.C.), un medic grec care a trăit la curtea împăratului Nero, a făcut prima încercare de a clasifica otrăvurile în funcţie de originea lor: animale, vegetale şi minerale, clasificare care s-a păstrat timp de 15 secole. Nicander din Colophon (204-135 Î.C.), un medic şi poet grec, este considerat a fi unul din primii toxicologi şi a experimentat toxinele animale pe criminalii condamnaţi. În poemul său „Theriaca” a descris simptomele şi tratamentul otrăvirilor cu toxine animale, iar în poemul „Alexipharmaca” vorbeşte despre antidoturi. Otrăvirile intenţionate au fost foarte frecvente în antichitate, atât în execuţii cât şi pentru eliminarea oponenţilor politici. Poate cel mai cunoscut caz de utilizare a otrăvii ca modalitate de execuţie este cel al filozofului grec Socrates (470-399 Î.C.), care a fost executat prin administrarea unui extract de cucută (Conium maculatum). Una din cele mai infame otrăvitoare din toate timpurile a fost Locusta, care a fost angajată de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i asigura acestuia accesul la tron. Recunoaşterea, clasificarea şi utilizarea otrăvurilor în Grecia antică şi în Roma antică au fost însoţite de o căutare neobosită a unui antidot universal. În acest sens, un loc aparte în istoria toxicologiei îl ocupă legenda regelui Mithridates al VI- lea al Pontului, ale cărui numeroase experienţe de toxicitate acută pe criminali l-au făcut să pretindă că a descoperit un antidot pentru fiecare reptilă veninoasă sau substanţă otrăvitoare. Teama sa de a nu fi otrăvit era atât de mare, încât ingera regulat un amestec de 36 de ingrediente pentru a se proteja împotriva unui asasinat. Datorită efectului acestui amestec de antidoturi, încercarea de a se sinucide cu otravă cu ocazia capturării sale iminente de către inamici a eşuat şi a fost nevoit să apeleze la sabia unui servitor. Un alt antidot folosit în Roma antică a fost Theriacum, preparat de medicul lui Nero, Andromachus. Acesta a adăugat la antidotul regelui Mithridate, Mithridatum, ingrediente cum ar fi carnea de vipere, ceapa de mare şi cantităţi mari de opiu, iar alte ingrediente au fost îndepărtate. Numărul total de componente era de 75 şi se presupunea că acest antidot ar fi fost eficient în contracararea tuturor otrăvurilor şi a muşcăturilor de animale veninoase. Între căderea Romei şi secolul al XII-lea D.C., subiectul otrăvurilor este rar întâlnit în documente. Prima evaluare critică a antidoturilor se regăseşte în lucrarea medicului şi filozofului evreu Maimonides (Moses ben Maimon, 1135-1204) intitulată Tratat despre otrăvuri şi antidoturile lor” (1198), care marchează intrarea într-un nou stadiu al dezvoltării toxicologiei. Maimonides, ca şi Hippocrates înaintea sa, a scris despre biodisponibilitate, menţionând că laptele, untul şi smântâna pot să scadă absorbţia intestinală. El a respins unele din tratamentele populare ale timpului, dar a continuat să susţină utilizarea theriacului şi a mithridatului în tratamentul muşcăturilor de şarpe. Începând din secolul al XV-lea, otrăvirea criminală a fost practicată din ce în ce mai des în Italia, care devine leagănul crimei prin otrăvire. O figură infamă a acestui timp este otrăvitoarea Toffana, care prepara cosmetice pe bază de arsen

6 TOXICOLOGIE GENERALA

(Agua Toffana). Ea a fost succedată de o imitatoare cu geniu organizatoric, Hieronyma Spara, care şi-a dirijat activităţile spre obiective maritale şi financiare specifice. Printre familiile care au fost implicate în cazuri de otrăvire, cea mai faimoasă este familia Borgia, care folosea o otravă numită „la cantarella”, un amestec de arsen şi fosfor. Activitatea lui Alexandru VI, a fiului său Cesare şi a Lucreţiei Borgia a contribuit la creşterea considerabilă a proprietăţilor statului papal.

Catherina de Medici a exportat cunoştinţele sale în domeniul otrăvirilor din Italia în Franţa. Sub faţada îngrijirii celor săraci şi bolnavi, ea a testat diferite amestecuri toxice sub aspectul simptomatologiei, momentului de instalare a acesteia şi locului de acţiune. O urmaşă notorie a acesteia a fost marchiza de Brinvilliers, iar momentul culminant al acestei practici în Franţa este reprezentat de Catherine Deshayes, supranumită „La Voisine”, care îşi oferea serviciile contra unor sume de bani şi care a fost condamnată pentru foarte multe cazuri de otrăviri, printre victimele sale numărându-se peste 2000 de copii. Bazele ştiinţifice ale toxicologiei au fost puse în epoca iluministă de către medicul şi alchimistul elveţian Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim-Paracelsus (1493-1541). Afirmaţia sa: „Toate substanţele sunt otrăvuri; nu există nici una care să nu fie otravă. Doza potrivită diferenţiază o otravă de un remediu” rămâne şi astăzi principiul de bază al toxicologiei, contribuind la dezvoltarea conceptelor de „relaţie doză-efect” şi de „indice terapeutic”. De asemenea, în cartea sa Bergsucht (1533-1534), Paracelsus descrie manifestările clinice ale intoxicaţiilor cronice cu arsen şi mercur, precum şi „boala minerilor”. Preocupările în domeniul toxicologiei ocupaţionale au fost continuate de Bernardino Ramazzini care a publicat în 1700 lucrarea „Discurs cu privire la bolile muncitorilor”. Revoluţia industrială a condus la apariţia mai multor boli profesionale. Astfel Sir Percival Pott a recunoscut în 1775 rolul funinginei în apariţia cancerului scrotului la coşari. Părintele toxicologiei poate fi considerat medicul şi chimistul spaniol Mateo José Buenaventura Orfila (1787-1853), care a fost profesor de medicină legală la Universitatea din Paris. El a descris Toxicologia drept o disciplină ştiinţifică diferită de medicina clinică şi de farmacologie şi a militat pentru utilizarea analizei chimice şi a materialului de autopsie ca dovezi în intoxicaţiile criminale. În 1814 publică Tratatul de toxicologie” în care pune bazele toxicologiei experimentale şi medico-legale. Alte nume importante în dezvoltarea toxicologiei experimentale sunt François Magendie (1783-1855) care a studiat mecanismul de acţiune toxică al emetinei, stricninei şi cianurii. Elevul său, Claude Bernard (1813-1878), a avut contribuţii importante la descifrarea acţiunii toxice a monoxidului de carbon şi a curarei. Tratatul lui Bernard, „O introducere în studiul medicinei experimentale”, face parte din literatura clasică în dezvoltarea toxicologiei.

INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE

7

În domeniul toxicologiei analitice, s-a urmărit elaborarea unor metode pentru distrugerea materiei organice şi pentru izolarea şi identificarea substanţelor toxice din produsele biologice. Astfel, numele chimistului englez James Marsh este legat de elaborarea unei tehnici pentru decelarea arsenului (1836), iar cel al chimistului german Stas de izolarea nicotinei din probe biologice (1851). Fresenius în 1845 şi von Babo în 1847, dezvoltă o metodă de screening pentru toxicii necunoscuţi, Selmi şi Armand Gauthier descoperă ptomainele, iar Ogier glicozizii cadaverici. O contribuţie importantă a fost adusă de Chelle în problema otrăvurilor cianhidrice, prin descoperirea acidului cianhidric disimulat. Dezvoltarea toxicologiei în secolul XX este tot mai rapidă şi interesează tot mai multe domenii. Progresele din chimia analitică înregistrate după 1945 au făcut posibilă evoluţia fără precedent a toxicologiei analitice. Episodul talidomidei a determinat înăsprirea legislaţiei în domeniul evaluării toxicologice a medicamentelor, iar publicarea cărţii lui Rachel Carson, „Silent Spring” (1962), a evidenţiat efectele utilizării pesticidelor asupra mediului, contribuind la apariţia ecotoxicologiei. A crescut preocuparea pentru descifrarea mecanismelor prin care se produc efectele toxice şi pentru stabilirea relaţiilor care există între proprietăţile fizico-chimice şi toxicitate. S-a dezvoltat toxicologia clinică şi au apărut noi antidoturi care acţionează prin mecanisme specifice. A crescut preocuparea pentru prevenirea intoxicaţiilor, atât a celor profesionale cât şi a celor medicamentoase, prin apariţia „Centrelor pentru prevenirea intoxicaţiilor”. În ţara noastră, încă înainte de înfiinţarea învăţământului farmaceutic, au existat farmacişti care au desfăşurat activităţi în domeniul toxicologiei. Primul toxicolog poate fi considerat farmacistul şi medicul Constantin Hepites, care a avut din 1833 un laborator de analize chimico-legale la Brăila şi care a devenit ulterior profesor la Şcoala Naţională de Farmacie din Bucureşti. După 1890, toxicologia românească a fost reprezentată de medicul şi farmacistul Mina Minovici, care a publicat lucrări în domeniul ptomainelor, iar fratele său, Ştefan Minovici, a publicat în 1912 un manual de toxicologie. Alţi farmacişti care au contribuit la dezvoltarea toxicologiei româneşti au fost: Bacovescu, Vintilescu, Deleanu, Al. Ionescu-Matiu, N. Ioanid, V. Galea, M. Cotrău.

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII

SUBSTANŢE TOXICE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Substanţa toxică reprezintă obiectul de studiul al toxicologiei şi poate fi definită drept orice compus chimic capabil să producă alterări structurale şi funcţionale la diferite niveluri de organizare a materiei vii, alterări care se exprimă pe plan clinic printr-o stare patologică, care poate să fie reversibilă sau nu. Această definiţie se referă la compuşii chimici exogeni, care pătrund în organism din mediul exterior şi care poartă denumirea de xenobiotice. În principiu, conceptele de substanţă toxică şi de otravă sunt sinonime, dar în realitate primul are un caracter general, în timp ce al doilea este utilizat atunci când folosirea compusului este intenţionată, în special în scop criminal. Cea mai veche clasificare a substanţelor toxice datează din vremea lui Dioscorides, care le clasifica după originea lor în substanţe vegetale, animale sau minerale. În zilele noastre, se disting trei grupe de substanţe toxice în funcţie de origine:

Ø Compuşi organici de sinteză:

o

Poluanţi din aer, apă, alimente: CO, oxizi de azot, oxizi de sulf,

hidrocarburi, particule, deşeuri industriale, pesticide, fertilizanţi

o

Aditivi alimentari: conservanţi, antioxidanţi, coloranţi

o

Substanţe chimice din mediul de muncă: metale grele, fluoruri, monoxid de carbon, hidrocarburi, alcooli, esteri, compuşi organometalici, nitro- şi aminoderivaţi

o

Droguri: deprimante ale SNC, stimulante, halucinogene, etc

o

Medicamente

o

Pesticide

o

Solvenţi: hidrocarburi alifatice, hidrocarburi halogenate, alcooli alifatici, glicoli, hidrocarburi aromatice

o

Hidrocarburi aromatice policiclice

o

Cosmetice

Ø Toxine naturale:

o

Micotoxine: aflatoxine, tricocetene, etc

o

Toxine microbiene: toxina botulinică, toxina tetanică, etc

o

Toxine din plante (fitotoxine): alcaloizi, glicozide, etc

o

Toxine animale: veninuri de şerpi, veninuri din insecte

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII

9

Ø Substanţe anorganice: metale

Alte criterii de clasificare ţin cont de organul ţintă asupra căruia acţionează substanţa, de mecanismul de acţiune, sau de toxicitatea compuşilor. Astfel, în Uniunea Europeană, substanţele toxice sunt clasificate în 4 clase de toxicitate, pe baza valorii dozei medii letale (DL 50 ) determinate la şobolani (Tabel II.1.):

Tabel II.1.: Clasele de toxicitate în Uniunea Europeană

Intervalul DL 50 (mg / kg)

Clasa de toxicitate

DL 50 £ 25

Foarte toxice

25 < DL 50 £ 200

Toxice

200 < DL 50 £ 2000

Dăunătoare

2000 < DL 50

Neclasificate

INTOXICAŢII: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Intoxicaţia este răspunsul organismului la pătrunderea unei substanţe toxice.

Ea reprezintă o stare patologică, reversibilă sau nu, care se traduce printr-o modificare a structurilor celulare sau a metabolismului celular. Intoxicaţiile se pot clasifica după două criterii principale:

Ø criteriul clinico-evolutiv

- intoxicaţii acute

- intoxicaţii cronice

Ø criteriul social-juridic

- intoxicaţii voluntare = intenţionate

- intoxicaţii involuntare = accidentale

1. Clasificarea conform criteriului clinico-evolutiv

1.1. Intoxicaţiile acute apar în urma pătrunderii în organism a substanţei toxice în doză relativ mare, o singură dată sau de mai multe ori într-un interval de 24 de ore. Simptomatologia apare în general brusc, este bine conturată şi evoluează rapid. Există însă şi substanţe toxice cum ar fi fosforul, taliul sau paraquatul, în cazul cărora simptomatologia nu se instalează decât după câteva zile sau săptămâni de la absorbţie. Evoluţia poate conduce la decesul intoxicatului sau la recuperarea

10

TOXICOLOGIE GENERALĂ

totală sau parţială a acestuia. În ultimul caz pot să rămână sechele sau leziuni persistente. Dependent de doza absorbită şi de modul de evoluţie, intoxicaţiile acute pot fi subclasificate la rândul lor în:

Ø intoxicaţii supraacute

Ø intoxicaţii acute propriu-zise

Ø intoxicaţii subacute

Intoxicaţiile supraacute survin în urma absorbţiei unor doze mai mari decât dozele letale, simptomatologia fiind aproape instantanee şi apărând la câteva minute sau ore de la expunere. De cele mai multe ori aceste intoxicaţii sunt letale. Intoxicaţiile subacute survin în urma absorbţiei unor doze mici de substanţă toxică, simptomatologia este moderată, apare după o perioadă de latenţă, iar uneori este subclinică, fără manifestări evidente, chiar dacă se produc perturbări la nivele biologice distincte. Intoxicaţiile acute sunt în ţările dezvoltate una din principalele cauze de spitalizare a persoanelor sub 30 de ani. Se constată că frecvenţa acestor intoxicaţii este de peste 50% la sexul feminin, că grupa de vârstă cea mai afectată este cea sub 13-14 ani, că peste 80% din intoxicaţii se produc la domiciliu şi peste 70% sunt accidentale. Clasele de substanţe implicate în producerea intoxicaţiilor pot să difere de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de industrializare sau caracteristicile culturale. Astfel, în ţările dezvoltate sunt mai frecvente intoxicaţiile cu medicamente (analgezice, antidepresive, sedative-hipnotice, stimulante şi droguri, medicamente cardiovasculare), în timp ce în ţările în curs de dezvoltare se întâlnesc mai ales intoxicaţii cu produse agricole (pesticide, ciuperci otrăvitoare) sau produse industriale (alcool metilic, produse petroliere) şi menajere (sodă caustică, detergenţi, decapanţi, solvenţi, etc.).

1.2. Intoxicaţiile cronice se produc în urma absorbţiei repetate de doze mici de substanţă toxică. Acţiunea toxică se datorează fie acumulării substanţei în organism, la nivelul diferitelor organe sau ţesuturi, fie sumării efectelor lezionale în decursul timpului, cu apariţia unor stări patologice. Modificările care apar sunt adesea latente (subclinice), dar pot să devină manifeste în cazul scăderii condiţiei fiziologice generale sau a mobilizării substanţei toxice din depozite, când se produce o intoxicaţie acută prin creşterea nivelelor sanguine ale toxicului. Cauzele cele mai frecvente ale intoxicaţiilor cronice sunt utilizarea necorespunzătoare a medicamentelor, produselor industriale şi pesticidelor, contaminarea mediului şi toxicomaniile.

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII

11

2. Clasificarea conform criteriului social-juridic

2.1. Intoxicaţii voluntare Din această categorie fac parte: crimele, sinuciderile, toxicomaniile, dopingul şi utilizarea afrodisiacelor.

2.1.1. Crimele prin otrăvire, care în trecut au făcut numeroase victime, au scăzut ca

incidenţă o dată cu dezvoltarea unei metodologii eficiente pentru punerea în

evidenţă

contribuit decisiv la progresul toxicologiei analitice (dozarea arsenului, extracţia

substanţelor toxice organice, etc). În general, substanţele folosite în scop criminal sunt substanţe cu un potenţial toxic ridicat şi cu proprietăţi fizice care să le confere persistenţă şi care să nu permită decelarea lor de către victimă (fără miros sau gust caracteristic). Printre acestea se numără:

Unele cazuri celebre de otrăvire au

a

substanţei

toxice

implicate.

- derivaţii de arsen

- sărurile de mercur

- acizii corozivi

- stricnina

- stupefiantele

- acidul cianhidric şi cianurile

- barbituricii şi alte psihotrope

- insecticidele organofosforice (în special paration)

- fosforul, produsele raticide pe bază de fosfor, fosfura de zinc

- aconitina

- elementele radioactive, etc.

Un loc aparte între intoxicaţiile criminale îl ocupă intoxicaţiile colective ca

fac parte din categoria

substanţelor iritante, caustice şi vezicante pe piele şi mucoase (Iperita folosită în

primul război mondial), a substanţelor neurotoxice (Somanul, Sarinul), sau a biotoxinelor.

urmare

a folosirii substanţelor

toxice

de

luptă, care

2.1.2. Sinuciderile reprezintă autointoxicaţii acute, de cele mai multe ori cu sfârşit

letal. Sinuciderile au fost frecvente în toate timpurile, dar în ultimul secol statisticile indică o creştere a procentului de otrăviri faţă de alte metode de sinucidere. Ele sunt mai frecvente la femei, deşi cazurile letale sunt mai întâlnite la bărbaţi. Grupul de vârstă cel mai afectat este cel între 17 şi 20 de ani. Sinucigaşii caută de obicei substanţe toxice care produc o moarte uşoară (barbiturici, tranchilizante, morfină), iar în lipsa acestora se folosesc substanţe mai uşor accesibile (sodă caustică, acizi, pesticide). Principalele substanţe utilizate în scop

suicidar sunt:

12

TOXICOLOGIE GENERALĂ

- medicamente psihotrope (hipnotice, anxiolitice, neuroleptice, antidepresive), asociate sau nu cu alcool

- gaz de eşapament (monoxid de carbon)

- aspirină

- digitalice

- pesticide (insecticide, raticide)

- cianuri

- stricnină

- hipoclorit

- solvenţi, etc.

2.1.3. Toxicomaniile sunt intoxicaţii voluntare de tip cronic, determinate de consumarea repetată a unui drog. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii:

Toxicomania reprezintă o stare psihică, uneori şi fizică, care rezultă din

interacţiunea unui organism şi a unui medicament şi care se caracterizează prin modificări de comportament şi alte reacţii, care conţin întotdeauna nevoia de a lua substanţa în mod continuu sau periodic, pentru a resimţi efectele sale psihice şi uneori pentru a evita suferinţele privaţiunii”. Etimologia cuvântului toxicomanie provine din limba greacă, de la toxicon (otravă) şi manie (nebunie). Denumirea toxicomaniei se formează de la numele drogului plus sufixul „manie” (ex. cocainomanie, heroinomanie), sau de la numele drogului plus sufixul „ism” (ex. alcoolism, tabagism). Clasificarea toxicomaniilor se poate face:

a) după gravitatea lor:

toxicomanii majore (cu heroină, cocaină, LSD)

toxicomanii minore (cafeism, teism)

toxicomanii de graniţă (tabagism)

b) după numărul drogurilor administrate

monotoxicomanii, când se consumă un singur drog

politoxicomanii, când se consumă mai multe droguri

În ultima perioadă se constată o creştere marcată a numărului politoxicomaniilor, drogaţii asociind 2, 3 şi chiar 7 droguri. De asemenea, este foarte frecventă asocierea dintre droguri şi alcool. Utilizatorii de droguri sunt în marea lor majoritate tineri, aproximativ 90% între 16 şi 30 de ani, segmentul de vârstă cel mai afectat fiind cel între 21 şi 25 de ani. În funcţie de vârstă, se foloseşte cu predilecţie un anumit drog. Astfel, solvenţii sunt în general utilizaţi de subiecţi foarte tineri, între 8 şi 18 ani, la 14 ani se încearcă tutunul, la 16 ani consumul de alcool, iar la 18 ani consumul de canabis, cocaină, heroină şi halucinogene. Aproximativ 75% din utilizatori sunt băieţi. Toxicomaniile au, în general, patru caracteristici:

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII

13

1) Dependenţa psihică, care constă în modificări de comportament şi o stare mentală particulară însoţită de necesitatea psihică imperioasă de a-şi administra substanţa periodic sau continuu, pentru a obţine o stare de bine

sau pentru a înlătura disconfortul psihic. Este caracteristica principală, care

se întâlneşte în toate cazurile de toxicomanie.

2) Dependenţa fizică este o stare patologică ce constă în necesitatea organică de

a folosi drogul, în vederea evitării tulburărilor ce apar la întreruperea

administrării. 3) Toleranţa reprezintă administrarea unor doze crescute de drog pentru a obţine efectul dorit. Toxicomanii ajung astfel să tolereze doze care produc la persoanele normale efecte foarte grave, sau chiar moarte. Toleranţa nu este o caracteristică obligatorie a unei toxicomanii, ea fiind mai pronunţată la unele droguri (ex. morfină, cocaină), şi absentă la altele (ex. halucinogene). 4) Sindromul de abstinenţă apare la întreruperea administrării substanţei, sau

uneori la reducerea importantă a dozelor. El se caracterizează prin tulburări psihice şi organice care se manifestă prin simptome opuse celor produse de drogul în cauză.

2.1.4. Dopingul constă în administrarea de substanţe în scopul creşterii randamentului fizic, intelectual sau sportiv; aceste substanţe pot sau nu să producă dependenţă. Printre principalele clase de compuşi utilizaţi se numără hormonii şi euforizantele, care pot induce în timp tulburări endocrine şi neuropsihice importante.

2.1.5. Utilizarea de afrodisiace a fost întâlnită pe parcursul întregii istorii a

umanităţii, dar nu s-au obţinut produse într-adevăr eficiente şi care să nu posede efecte adverse. Afrodisiacele fac în general parte din clasa euforizantelor şi a

vasodilatatoarelor.

2.2 Intoxicaţii accidentale În acest grup se încadrează intoxicaţiile prin contaminarea mediului, intoxicaţiile profesionale, intoxicaţiile medicamentoase, intoxicaţiile alimentare, intoxicaţiile casnice şi intoxicaţiile cu toxine animale sau vegetale.

2.2.1. Intoxicaţiile prin contaminarea mediului (aer, apă, alimente) pot avea

caracteristicile unor epidemii atunci când în mediu sunt deversate cantităţi masive

de substanţe toxice. Exemple de substanţe care pot produce intoxicaţii prin contaminarea mediului sunt:

Ø Oxizii de sulf şi de azot – ajung în atmosferă în urma proceselor de combustie şi sunt foarte iritanţi pentru piele şi mucoase

14

TOXICOLOGIE GENERALĂ

Ø Tetraetilul de plumb – folosit ca antidetonant în benzina pentru

motoarele cu combustie internă

Ø Particule de fluoruri – provenite din prelucrarea criolitei în vederea

obţinerii aluminiului; pot fi responsabile de producerea maladiei numită fluoroză

Ø Hidrocarburile aromatice policiclice – rezultate în urma combustiei

materiei organice; au un potenţial cancerigen deosebit

Ø Pesticidele – utilizate în agricultură şi gospodării pot să determine

intoxicaţii prin contaminarea mediului Substanţele cel mai frecvent implicate în cazurile de contaminare a mediului sunt, în ordine alfabetică, următoarele: cadmiul, dioxidul de carbon, mercurul, oxizii de azot şi oxidanţii fotochimici, oxizii de sulf, plumbul.

2.2.2. Intoxicaţiile profesionale sunt intoxicaţii care survin la locul de muncă, în special în industrie şi în agricultură. Uneori ele se pot produce ca urmare a unor accidente de muncă şi au caracter acut, dar de cele mai multe ori sunt intoxicaţii cronice, insidioase, care rezultă în urma absorbţiei repetate a substanţelor în timpul exercitării profesiei. Substanţele cu care se produce intoxicaţia poartă denumirea de noxe industriale şi pot fi materii prime, intermediari sau produse finite. Principalele grupe sunt: oxidul de carbon, plumbul, arsenul, mercurul, manganul, siliciul, solvenţii, aminele aromatice, pesticidele. Pătrunderea lor în organism se face în special prin inhalare, pe cale cutanată sau eventual prin ingestie. Îmbolnăvirile produse poartă denumirea de boli profesionale, iar nomenclatura lor derivă de la substanţa incriminată (ex. saturnism, hidrargirism). Simptomatologia apare insidios, fără forme caracteristice, iar în momentul în care se instalează boala leziunile sunt bine constituite, astfel încât tratamentul este dificil şi nu poate evita apariţia sechelelor. Prevenirea acestor boli profesionale se bazează pe aplicarea unor măsuri de igienă şi de siguranţă specifice, pe supravegherea medicală a muncitorilor, pe folosirea de echipamente şi materiale de protecţie adecvate şi pe respectarea „concentraţiilor maxime admisibile” în mediul de muncă.

2.2.3. Intoxicaţiile medicamentoase sunt intoxicaţiile care necesită cel mai frecvent îngrijire medicală de specialitate. Ele pot fi:

Ø Intoxicaţii voluntare în scop suicidar, care se întâlnesc aproape exclusiv la adult sau la adolescent

Ø Intoxicaţii accidentale

o

o Prin erori produse la diferite nivele: medic,

La copii sau la bolnavi psihici

farmacist, pacient

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII

15

Erori ale medicului:

- prescrierea unor doze de medicament care depăşesc dozele maxime terapeutice

- prescrierea concomitentă a unor formulări care conţin un principiu activ comun sau substanţe cu acţiune sinergică

- prescrierea unor medicamente fără a ţine cont de posibilele interacţiuni medicamentoase sau de starea patologică a pacientului care poate modifica farmacocinetica compusului Erori ale farmacistului:

- nedescifrarea corectă a prescripţiei

- nesemnalarea dozelor maxime depăşite

- confuzia de substanţe

- eliberarea de preparate neomogene

- absenţa consilierii pacientului cu privire la modul de administrare Erori ale pacientului:

- supradozarea voluntară

- automedicaţia

- polipragmazia

- confuzia medicamentului

- confuzia căii de administrare

Aceste intoxicaţii pot fi acute sau cronice. În cazul expunerii cronice, absorbţia repetată poate conduce la fenomene de toleranţă sau ineficacitate, sau la acumularea medicamentului. De aceea, cunoaşterea farmacocineticii compusului are o importanţă deosebită în evitarea acestor intoxicaţii. De asemenea, medicamentele pot induce efecte adverse, uneori grave, iar pentru acelaşi compus sensibilitatea poate varia considerabil de la un individ la altul. Astfel, unii pacienţi pot dezvolta reacţii alergice de gravitate variabilă. Mai trebuie luate în considerare riscurile care apar la subiecţii cu deficienţe de eliminare datorate unor afecţiuni renale sau riscurile posibile la asocierea dintre unele medicamente şi alimente. Importanţa efectelor adverse a determinat dezvoltarea activităţii de farmacovigilenţă, care conform OMS reprezintă: „orice activitate care are drept scop obţinerea de indicaţii sistematice cu privire la legăturile probabile de cauzalitate între medicamente şi reacţiile adverse observate într-o populaţie”.

2.2.4. Intoxicaţiile alimentare pot avea diferite cauze: intoleranţă la anumite alimente, consumarea de alimente care conţin în mod natural substanţe toxice, consumarea de alimente contaminate cu substanţe toxice, consumarea de alimente contaminate microbian.

16

TOXICOLOGIE GENERALĂ

1) Intoleranţa la alimente se datorează unei sensibilităţi particulare, de natură alergică, care se observă la anumiţi indivizi atunci când consumă unele alimente cum ar fi crustaceele, unii peşti, căpşuni, etc., care sunt inofensive pentru majoritatea populaţiei. Alergenii sunt reprezentaţi de proteinele alimentare. După primul contact cu organismul, alergenii alimentari determină producerea unor mici cantităţi de imunoglobuline (IgE), care la majoritatea indivizilor este suprimată prin expunerea repetată a mucoasei digestive. Există însă persoane la care producerea de IgE continuă, consecinţa fiind apariţia alergiilor alimentare. Acestea afectează în principal persoanele cu risc genetic crescut, care pot dezvolta şi alte boli genetice. Cantitatea de IgE produsă, deci intensitatea reacţiei alergice, depinde de vârsta la care a avut loc primul contact cu antigenul, de doză, de integritatea mucoasei digestive şi de alţi factori care încă nu au fost identificaţi.

2) Consumarea de alimente care conţin în mod natural substanţe toxice cum ar fi:

- ciuperci toxice (Amanita phaloides, Amanita muscaria, etc.)

- plante ingerate prin confuzie care conţin alcaloizi toxici (Atropa belladona) sau glicozizi cianogenetici (sâmburi de migdale, piersici, zarzăre)

- peşti care în perioade de criză secretă substanţe pentru combaterea prădătorilor

- moluşte care acumulează toxine prin ingerarea de plancton toxic

3) Consumarea de alimente contaminate cu substanţe toxice Substanţele pot ajunge în alimente prin:

a) cedarea din ambalaje

- din conservele vechi necorespunzător cositorite, care pot ceda plumb

- din vasele de ceramică artizanală care sunt glazurate cu coloranţi pe bază de plumb, pe care îl pot ceda în alimentele acide

- cedarea de plastifianţi sau stabilizanţi din materiale plastice: ex. compuşii organostanici folosiţi ca stabilizanţi pentru materialele din PVC şi care pot fi cedaţi în uleiuri, având proprietăţi hepatotoxice şi neurotoxice; triortocresil fosfatul care a fost folosit ca plastifiant pentru hârtia de ambalaj pentru unt şi care are proprietăţi neurotoxice.

b) folosirea de aditivi alimentari, fie neautorizaţi, fie în cantităţi care depăşesc dozele zilnice admisibile

- azotaţii, care sunt folosiţi în mezeluri pentru a le păstra culoarea, se pot reduce în anumite condiţii la azotiţi, care în prezenţa aminelor secundare pot forma nitrozamine cancerigene

- unii aditivi alimentari sunt alergeni: metabisulfitul de sodiu folosit ca antioxidant poate declanşa crize de astm la unele persoane;

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII

17

- glutamatul de sodiu, care este folosit ca potenţator de gust, este bănuit a fi responsabil de „sindromul restaurantului chinezesc”, caracterizat prin arsuri şi furnicături pe faţă, gât şi partea superioară a corpului.

c) remanenţa unor compuşi pe produsele alimentare

- pesticide: insecticidele organoclorurate, care sunt stabile, puţin biodegradabile şi cumulative de-a lungul lanţurilor alimentare, au fost în mare parte interzise în marea majoritate a ţărilor; insecticidele organofosforice sunt puţin stabile, suferă o hidroliză rapidă în sol şi pe vegetale, riscul de contaminare a produselor vegetale fiind redus; fungicidele organometalice sunt liposolubile, stabile şi se pot fixa la nivelul SNC, având o toxicitate considerabilă.

- substanţe cu care sunt tratate animalele din crescătorii: antibioticele sau estrogenii. Antibioticele sunt folosite pentru a preveni infecţiile sau pentru a creşte calitatea proteinelor animale. Persistenţa lor în alimente poate fi asociată cu unele riscuri:

- perturbarea florei intestinale umane; datorită cantităţilor reduse în care se găsesc în alimente, acest risc este redus

- declanşarea unor reacţii alergice

- inducerea rezistenţei la antibiotice; riscul este redus, datorită concentraţiilor mici în care se găsesc în carne Estrogenii sunt administraţi, în special la bovine, pentru a creşte cantitatea de

proteină animală formată. Se pare că metabolismul lor nu este identic cu cel al hormonilor endogeni, putând exista riscuri de natură diferită, motiv pentru care în Europa a fost interzisă utilizarea lor. d) contaminarea cu poluanţi industriali şi radioactivi care se pot acumula în alimentele destinate hranei omului sau animalelor.

f) contaminarea alimentelor cu mucegaiuri care produc substanţe toxice numite

micotoxine: aflatoxina B 1 , un hepatocarcinogen foarte puternic, ochratoxinele care sunt nefrotoxice, patulina care este neurotoxică şi care se poate regăsi în unele sucuri de mere.

4) Intoxicaţiile de origine microbiană se datorează consumării de alimente care devin patogene în urma contaminării cu bacterii sau cu toxine bacteriene:

a) Intoxicaţiile microbiene survin în urma consumării de alimente contaminate cu

toxine bacteriene produse anterior ingerării (ex. toxina botulinică)

b) Toxinfecţiile bacteriene se produc în urma consumării de alimente contaminate

cu bacterii care se dezvoltă în organismul consumatorului excretând toxine (ex. Escherichia coli, Staphiloccocus, Salmonella).

18

TOXICOLOGIE GENERALĂ

2.2.5. Intoxicaţiile casnice sunt în general intoxicaţii acute sau supraacute, care

adesea evoluează spre un sfârşit letal sau care în cazul în care sunt tratate pot lăsa sechele grave. În aceste intoxicaţii sunt implicaţi cel mai frecvent copiii şi persoanele în vârstă. Se produc în general din neatenţie, neştiinţă sau imprudenţă. Substanţele incriminate sunt:

- substanţele caustice: sodă caustică, acizi tari, unii putând intra în compoziţia unor produse decapante sau detartrante

- produse folosite pentru dezinfecţie

- coloranţi pentru pielărie sau ţesături

- spume izolante sau adezivi pe bază de uree-formol, care pot elibera formaldehidă

- pesticide, în special insecticide organofosforice (paration) sau raticide (fosfura de zinc)

- medicamente, în special la copii, care confundă drajeurile cu bomboanele

- alcool metilic confundat cu alcool etilic

2.2.6. Intoxicaţii cu toxine animale sau vegetale

Numeroase plante, insecte, peşti şi reptile conţin toxine (acizi organici, enzime, peptide) care inoculate la mamifere produc durere locală şi o multitudine

de efecte sistemice de tip anafilactic, hemolitic, paralizant, cardiotoxic, etc.

NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ

Pentru ca un compus chimic să îşi poată exercita efectul toxic, el trebuie să vină în contact cu sistemul biologic asupra căruia acţionează. Efectul poate să fie local, la nivelul căii de pătrundere, sau sistemic, după absorbţia în organism. După pătrunderea în organism, xenobioticele urmează mai multe faze până la producerea efectului toxic. Acestea sunt: faza de expunere, faza toxicocinetică şi faza toxicodinamică (Fig. 3.1.). Natura şi intensitatea efectelor substanţei toxice vor depinde deci de concentraţia acesteia la nivelul organelor-ţintă, care la rândul său este determinată de:

- doza administrată

- absorbţie, distribuţie, capacitatea de fixare, excreţia din organism Cu studiul comportării medicamentelor în organism, adică al absorbţiei, distribuţiei, metabolizării şi excreţiei, se ocupă farmacocinetica, care utilizează modele şi ecuaţii matematice pentru a descrie şi apoi a prevedea acest comportament. Toxicocinetica studiază absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi excreţia xenobioticelor în condiţii în care se poate produce toxicitate sau în caz de expunere excesivă.

MECANISME DE TRANSPORT PRIN MEMBRANELE BIOLOGICE

Organismul este alcătuit din o sumă de organe, ţesuturi, celule şi organite subcelulare, fiecare din acestea fiind protejate de învelişuri specializate sau membrane protectoare. Pentru ca o moleculă de substanţă toxică să fie absorbită, distribuită şi în final excretată din organism după ce şi-a exercitat efectul, ea trebuie să traverseze aceste membrane protectoare (Fig.3.2.). Procesul toxicocinetic implică deci o serie de etape de translocare, care cresc posibilitatea expunerii substanţei exogene la o serie de molecule endogene voluminoase, cum ar fi proteinele, ce pot lega eficient aceste substanţe, modificându-le funcţia şi îndepărtându-le din organism. Xenobioticul poate veni în contact cu diferite părţi ale organismului, putând fi excretat prin rinichi, tractul respirator sau glandele salivare. De asemenea, molecula exogenă poate fi biotransformată de sistemele enzimatice prezente în diferitele organe. Ea poate fi depozitată în organe de depozitare (Fig.3.3.)

20

TOXICOLOGIE GENERALĂ

Eliberarea substantei toxice din forma de administrare Formarea substantei toxice in tubul digestiv

Eliberarea substantei toxice din forma de administrare Formarea substantei toxice in tubul digestiv

Substanta toxica

absorbtie

disponibila pentru

Substanta toxica absorbtie disponibila pentru Absorbtie   Distributie disponibile

Absorbtie

 

Distributie

disponibile

Metabolizare

 

Excretie

Entitati toxice

Metabolizare   Excretie Entitati toxice Interactiunea intre entitatile toxice si receptori Efect

Interactiunea intre entitatile toxice si receptori

Efect

toxic

intre entitatile toxice si receptori Efect toxic 1 - F a z a d e e

1 - Faza de expunere

2 - Faza toxicocinetica

3 -Faza toxicodinamica

Fig. 3.1. Parcursul unei substanţe toxice în organism

MEDIUL EXTERN

LICHID EXTRACELULAR MEMBRANA
LICHID EXTRACELULAR
MEMBRANA

LICHID INTERSTITIAL

Mucoasa

Respiratorie

Pielea

MEMBRANA LICHID INTERSTITIAL Mucoasa Respiratorie Pielea PLASMA MEMBRANA- CAPILARA MEMBRANA- CAPILARA LICHID

PLASMA

LICHID INTERSTITIAL Mucoasa Respiratorie Pielea PLASMA MEMBRANA- CAPILARA MEMBRANA- CAPILARA LICHID INTERSTITIAL

MEMBRANA- CAPILARA

MEMBRANA- CAPILARA

LICHID INTERSTITIAL

MEMBRANA- CAPILARA MEMBRANA- CAPILARA LICHID INTERSTITIAL MEMBRANA CELULARA LICHID INTRACELULAR MEMBRANA SUBCELULARA

MEMBRANA CELULARA

LICHID INTRACELULAR

LICHID INTERSTITIAL MEMBRANA CELULARA LICHID INTRACELULAR MEMBRANA SUBCELULARA LICHID DIN INTERIORUL ORGANITELOR

MEMBRANA SUBCELULARA

LICHID DIN INTERIORUL ORGANITELOR CELULARE

Fig.3.2. Transportul xenobioticelor prin barierele membranare

NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ 21

Diferitele tipuri de membrane au o structură similară. Conform teoriei clasice, membranele sunt alcătuite dintr-un strat bimolecular de fosfolipide, cu grupări polare de fosfatidilcolină sau fosfatidiletanolamină, care predomină pe suprafaţa internă şi pe cea externă a membranei, şi cu lanţuri de acizi graşi, mai mult sau mai puţin perpendiculari, care umplu spaţiul intern. În acest strat dublu sunt inserate proteine, care pot forma pori hidrofili (Fig. 3.4). Acizii graşi din membrană nu au o structură cristalină rigidă, fiind cvasi-fluizi la temperaturi fiziologice. Caracterul fluid al membranelor este determinat în mare parte de structura şi de proporţia acizilor graşi nesaturaţi. Cu cât membranele au un conţinut mai mare de acizi graşi nesaturaţi, cu atât ele sunt mai fluide şi sunt mai uşor străbătute de compuşii chimici. Una din cele mai importante caracteristici ale membranei celulare este permeabilitatea selectivă. Astfel, ea poate fi traversată de anumite substanţe în funcţie de anumite proprietăţi fizico-chimice cum ar fi: mărimea şi forma moleculei, liposolubilitatea, polaritatea, similitudinea structurală cu molecule endogene.

EXPUNEREA LA XENOBIOTIC

structural ă cu molecule endogene. EXPUNEREA LA XENOBIOTIC ABSORBTIE FORMA LIBERA FORMA LEGATA DISTRIBUTIE LOCURI DE

ABSORBTIE

FORMA LIBERA FORMA LEGATA DISTRIBUTIE LOCURI DE DEPOZITARE LOCURI DE BIOTRANSFORMARE EXCRETIE
FORMA LIBERA
FORMA LEGATA
DISTRIBUTIE
LOCURI DE DEPOZITARE
LOCURI DE
BIOTRANSFORMARE
EXCRETIE

XENOBIOTICUL SI

METABOLITII SAI

Fig.3.3. Căile pe care le poate urma un xenobiotic în organism

22

TOXICOLOGIE GENERALĂ

22 TOXICOLOGIE GENERAL Ă Fig.3.4. Structura tridimensional ă a membranei celulare. Proteinele (a) sunt inserate în

Fig.3.4. Structura tridimensională a membranei celulare. Proteinele (a) sunt inserate în stratul bimolecular de fosfolipide (b) (Timbrell J.A., 1991)

Principalele mecanisme prin care xenobioticele pot traversa membranele biologice sunt: difuzia pasivă, filtrarea prin porii membranei, transportul specializat şi endocitoza.

1. Difuzia pasivă reprezintă probabil cel mai important mecanism de transport al xenobioticelor. Constă în trecerea moleculei, fără consum de energie, dintr-un compartiment cu concentraţie mare spre un compartiment cu concentraţie mică,

deci în sensul gradientului de concentraţie. Nu prezintă specificitate de substrat şi se bazează pe difuzia substanţei prin stratul lipidic bimolecular. Pentru ca molecula să fie transportată prin difuzie pasivă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:

- existenţa unui gradient de concentraţie

- liposolubilitatea xenobioticului

- compusul nu trebuie să fie ionizat

Compuşii ionizaţi nu vor difuza uşor prin membrană deoarece pe de o parte ei au o solubilitate redusă în lipide, aceasta fiind esenţială pentru transport, iar pe de altă parte pot determina interacţiuni ionice între xenobiotice, lipidele şi proteinele din membrană.

NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ 23

Aceste condiţii au fost încorporate în teoria pH-partiţiei, conform căreia doar compuşii lipofili neionizaţi vor fi absorbiţi prin difuzie pasivă în situaţia existenţei unui gradient de concentraţie. Multe substanţe chimice de interes toxicologic sunt acizi sau baze slabe, care în soluţie sunt ionizate. Forma ionizată are o liposolubilitate redusă, deci nu va trece uşor prin stratul lipidic al membranei. Forma neionizată are un anumit grad de liposolubilitate, fiind astfel difuzibilă. Viteza de difuzie prin membrană este definită de Legea lui Fick:

Viteza de transport = [KS(C 2 – C 1 )] / g

Unde: K este coeficientul de difuzie, S este suprafaţa membranei, C 2 este concentraţia compusului la suprafaţa externă a membranei, C 1 este concentraţia la suprafaţa internă a membranei, iar g reprezintă grosimea membranei. Coeficientul de difuzie prin membrană K depinde de proprietăţile fizico- chimice ale compusului, cum ar fi liposolubilitatea, mărimea şi forma moleculei. Parametrul care apreciază liposolubilitatea compuşilor este coeficientul de partiţie lipide / apă, care este cu atât mai mare cu cât compusul este mai lipofil. Pe de altă parte, raportul molar între moleculele ionizate şi cele neionizate ale unui acid sau ale unei baze organice în soluţie depinde de constanta de ionizare, care furnizează o măsură a tăriei acestora. pH-ul la care un acid sau o bază organică slabă este ionizat 50% poartă numele de pKa sau respectiv pKb. Gradul de ionizare al unui compus depinde de pKa-ul său şi de pH-ul soluţiei. Relaţia între pKa şi pH este descrisă de ecuaţiile Henderson-Hasselbach:

Pentru acizi:

pKa – pH = log ([forma neionizată] / [forma ionizată])

Pentru baze:

pKa – pH = log ([forma ionizată] / [forma neionizată])

În concluzie, difuzia acizilor slabi prin membrană va fi favorizată de existenţa unui mediu acid, iar cea a bazelor slabe de un mediu bazic (Fig.3.5.).

24

TOXICOLOGIE GENERALĂ

pH scazut

pH ridicat

BAZE

24 TOXICOLOGIE GENERAL Ă pH scazut pH ridicat BAZE ACIZI Fig. 3.5. Transportul acizilor ş i

ACIZI

24 TOXICOLOGIE GENERAL Ă pH scazut pH ridicat BAZE ACIZI Fig. 3.5. Transportul acizilor ş i

Fig. 3.5. Transportul acizilor şi bazelor slabe în funcţie de pH

2. Filtrarea se bazează pe difuzia substanţei dizolvate în apă prin porii membranei,

în sensul gradientului de concentraţie. Fluxul apei prin aceşti pori este determinat de forţele hidrostatice şi / sau osmotice. Procesul este limitat de mărimea porilor membranei. Astfel, porii majorităţii celulelor sunt în jur de 4 nm, permiţând trecerea doar a compuşilor hidrofili, cu masă moleculară de 100-200 daltoni, în timp ce porii membranei glomerulare sunt relativ mari, în jur de 70 nm, permiţând trecerea moleculelor cu masă mai mică decât a albuminei (60 000 daltoni). Deoarece multe substanţe toxice au molecule relativ mari, acest mecanism este mai important în eliminarea xenobioticelor, mai ales pe cale renală.

3. Transportul specializat

Există numeroşi compuşi al căror transport prin membrane nu poate fi explicat doar prin difuzie pasivă sau filtrare, deoarece ei sunt fie prea mari pentru a trece prin pori fie sunt prea puţin liposolubili pentru a difuza prin stratul lipidic bimolecular. Totuşi, ei sunt adesea transportaţi rapid prin membrane, chiar

împotriva gradientului de concentraţie. Acest fenomen se explică prin existenţa unor sisteme specializate de transportori. Aceste sisteme sunt responsabile de transportul prin membrana celulară a unor substanţe nutritive cum ar fi glucidele, aminoacizii, acizii nucleici, dar şi a unor compuşi exogeni. Transportorul este de obicei o proteină, care leagă substanţa toxică, o trece de o parte pe cealaltă a membranei şi apoi o eliberează, reluându-şi poziţia iniţială şi devenind disponibil pentru un nou ciclu de transport (Fig. 3.6.). Aceste mecanisme sunt importante atunci când xenobioticul prezintă similitudini structurale sau chimice cu compuşi endogeni care utilizează mecanismele de transport specializat în cursul proceselor fiziologice normale. Se cunosc mai multe tipuri de transport specializat:

NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ 25

3.1. Transportul activ, care prezintă următoarele caracteristici:

- a) compusul se deplasează împotriva gradientului electrochimic sau de concentraţie

- b) se realizează cu consum de energie metabolică

- c) poate fi inhibat de substanţele toxice care interferează în metabolismul celular

- d) sistemul de transport este saturat la concentraţii mari de substrat

- e) sistemul de transport este selectiv pentru anumite caracteristici structurale ale moleculei transportate, deci poate să apară competiţia între diferiţi compuşi pentru legarea de transportor Sistemele de transport sunt cuplate cu enzime ce produc energie (ex. ATP- aze) şi deoarece pot fi saturate, procesul se desfăşoară conform unei cinetici de tip Michaelis-Menton. Prin acest mecanism poate fi transportat medicamentul anticanceros 5- fluorouracil de către sistemul de transport al pirimidinelor, plumbul poate fi absorbit în intestin prin sistemul de transport al calciului, iar ierbicidul paraquat este preluat în plămâni prin sistemul de transport al poliaminelor. Transportul activ este foarte important mai ales pentru eliminarea xenobioticelor din organism. Sistemul nervos central are două sisteme de transport la nivelul plexurilor coroide, care elimină compuşii din lichidul cefalorahidian, un sistem pentru acizi şi unul pentru bazele organice, rinichiul are două sisteme de transport, iar ficatul cel puţin patru.

3.2. Difuzia facilitată are similitudini cu transportul activ:

- a) necesită o moleculă proteică transportoare (enzime numite permeaze)

- b) procesul poate fi saturat sau inhibat competitiv

dar în acelaşi timp este diferită, deoarece:

- c) transportul se realizează în sensul gradientului electrochimic sau de concentraţie

- d) procesul nu necesită energie metabolică şi nu este inhibat de substanţele care interferează în metabolismul celular

3.3. Transportul prin intermediul transportorilor ABC

Transportorii ABC fac parte din superfamilia proteinelor ABC (ATP Binding Casette) care reprezintă un grup ubicuitar şi evolutiv de proteine cu diferite funcţii,

majoritatea legate de transportul prin membranele biologice, în special din celulă spre exteriorul acesteia. Ele sunt alcătuite dintr-un domeniu transmembranar format de obicei din şase helixuri transmembranare şi dintr-un domeniu de legare a nucleotidelor. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei clase sunt P-glicoproteina şi proteina MRP (multidrug resistance-associated protein) (Fig 3.7).

26

TOXICOLOGIE GENERALĂ

26 TOXICOLOGIE GENERAL Ă Substanta toxica Membrana Transportor Energie Fig.3.6. Reprezentarea schematic ă a

Substanta

toxica

Membrana

Transportor Energie
Transportor
Energie
GENERAL Ă Substanta toxica Membrana Transportor Energie Fig.3.6. Reprezentarea schematic ă a transportului activ
GENERAL Ă Substanta toxica Membrana Transportor Energie Fig.3.6. Reprezentarea schematic ă a transportului activ
GENERAL Ă Substanta toxica Membrana Transportor Energie Fig.3.6. Reprezentarea schematic ă a transportului activ
GENERAL Ă Substanta toxica Membrana Transportor Energie Fig.3.6. Reprezentarea schematic ă a transportului activ
GENERAL Ă Substanta toxica Membrana Transportor Energie Fig.3.6. Reprezentarea schematic ă a transportului activ