GLUCOCORTICOIZII

Glucocorticoizii sunt hormoni corticosuprarenali naturali şi analogi de sinteză ai

acestora, cu acţiuni importante asupra metabolismului glucidic şi proteic şi cu proprietăţi
antiinflamatorii marcate.
Principalul glucocorticoid natural este hidrocortizonul sau cortizolul. Cortizonul se
produce în cantităţi mici în organism.

1
 Secreţia de glucocorticoizi este controlată de sistemul hipotalamohipofizar prin
intermediul corticotrofinei (ACTH) şi al hormonului de eliberare a corticotrofinei (CRH).

Glucocorticoizii în exces inhibă secreţia celor 2 hormoni, ceea ce are drept rezultat
micşorarea secreţiei de hidrocortizon (cortizol); deficitul de glucocorticoizi stimulează
secreţia de hormon eliberator al corticotrofinei şi de corticotrofină.

Atât hormonii naturali cât şi o serie de analogi de sinteză ai acestora prezintă o

multitudine de efecte asupra organismului manifestate mai ales dacă se administrează doze
mai mari decât cele fiziologice, numite de obicei doze farmacologice.

Glucocorticoizii au efecte antiinflamatorii intense, indiferent de stimulul

provocator al inflamaţiei – agenţi fizici, chimici sau biologici (infecţii, reacţii alergice), fiind
activi în toate fazele inflamaţiei: exsudativă, necrotică, proliferativă.
• Se acumulează în ţesutul inflamat, inhibă migrarea leucocitelor şi procesul de
fagocitoză ;
• stabilizează capilarele şi le împiedică permeabilizarea,
• scad formarea edemului local şi menţin reactivitatea vaselor la catecolamine.
• În fazele târzii ale inflamaţiei, fenomenele de regenerare sunt întârziate – scade
numărul şi proliferarea fibroblaştilor, formarea colagenului este perturbată,
proliferarea capilarelor este limitată.

2
 Glucocorticoizii au efecte antialergice marcate indiferent de stimulul provocator.
• Sunt eficace şi în combaterea unor manifestări alergice, prin efectul
imunosupresor şi acţiunea antiinflamatorie.
• Pot fi inhibate :
o reacţii de tip anafilactic,
o reacţii prin complexe imune circulante,
o reacţii de tip întârziat (reacţia la tuberculină, rejetul grefelor,
teste de hipersensibilitate întârziată in vitro).
• Glucocorticoizii deprimă predominant imunitatea mediată celular;
o inhibă eliberarea de către limfocitele T activate a interleukinei 2
şi acţiunea acesteia de stimulare a limfocitelor T activate şi
posibil a limfocitelor citotoxice;
o inhibă eliberarea interleukinei 1 şi a factorului de necroză
tumorală de către monocitele activate prin antigen;
o micşorează proliferarea limfocitelor T şi inhibă inflamaţia
generată de reacţia antigen-anticorp. O contribuţie majoră la
efectul antialergic o are şi acţiunea antiinflamatorie.

Glucocorticoizii au proprietăţi limfolitice:

• produc tulburări metabolice la nivelul celulelor limfatice, cu diminuarea
sintezei proteice, dezintegrarea nucleului şi revărsarea citoplasmei. Sunt mai
vulnerabile limfocitele din zona corticală a timusului, foliculii germinativi ai
ganglionilor limfatici şi ai splinei şi limfocitele circulante. Limfocitele
sensibilizate sunt puţin influenţate.
• Glucocorticoizii provoacă limfopenie evidentă dar trecătoare datorată, în mare
parte, redistribuirii acestor elemente figurate din sânge către ţesutul limfoid.
• Sub acţiunea glucocorticoizilor scade numărul monocitelor, eozinofilelor şi
bazofilelor din sânge, datorită redistribuirii şi creşte numărul neutrofilelor,
atât prin creşterea trecerii din măduva hematopoietică către sânge, cât şi prin
micşorarea migrării dinspre sânge spre ţesuturi. Leucocitoza poate pune uneori
probleme dificile de diagnostic.
• Creşte şi numărul hematiilor precum şi concentraţia hemoglobinei; durata
vieţii hematiilor este prelungită.

Glucocorticoizii au acţiuni metabolice importante, fiind esenţiali pentru menţinerea

homeostaziei în condiţii de criză. Sunt indispensabili pentru conservarea homeostaziei
glucidice, asigurând menţinerea glicemiei fiziologice şi aprovizionarea normală a creierului
cu glucoză.
• Favorizează gluconeogeneza pe seama aminoacizilor şi scad utilizarea tisulară
a glucozei.
• Stimulează glicogenogeneza hepatică şi musculară şi favorizează lipoliza prin
desfacerea trigliceridelor din ţesutul adipos sub influenţa catecolaminelor,

3
 glucagonului, hormonului de creştere şi hormonilor tiroidieni;
• în schimb creşterea reactivă a secreţiei de insulină (ca răspuns la tendinţa de
hiperglicemie), stimulează lipogeneza favorizând depunerea de grăsimi şi
redistribuirea caracteristică a ţesutului adipos, cu depunere tronculară, la
nivelul gâtului şi al nivelul feţei, cu respectarea membrelor.
• Catabolismul proteic este crescut la nivelul muşchilor, oaselor, pielii, ţesutului
conjunctiv, ţesutului limfoid. Sinteza proteică este mărită în ficat.

În afara acestor acţiuni metabolice, de tip glucocorticoid, hidrocortizonul are şi

efecte de tip mineralcorticoid, determinând retenţie hidrosalină şi excreţie urinară de ioni
de potasiu şi protoni, prin stimularea reabsorbţiei tubulare a Na+ şi a secreţiei (prin
schimb) de K+ şi H+. Concentraţiile fiziologice de hidrocortizon condiţionează funcţia renală
normală, îndeosebi filtrarea glomerulară şi eliminarea excesului de apă.

Mecanismul de acțiune

Glucocorticoizii acţionează la nivelul unor receptori specifici care fac parte din
categoria receptorilor nucleari (a se vedea 1. Farmacodinamia generală).
• Receptorii au o porţiune specifică conferită de 3 domenii funcţionale:
o domeniul de legare a moleculelor de glucocorticoizi,
o domeniul prin care receptorul activat se leagă de ADN şi
o domeniul de reglare a transcripţiei genice.
• Receptorul, situat în citoplasmă, este menţinut în stare inactivă prin asocierea
cu două proteine de şoc termic – HSP 90 şi HSP 70 (heat shock protein) şi o
proteină din familia imunofilinelor (imunofilină 56 kDa).
• HSP 90 favorizează legarea glucocorticoizilor; fixarea hormonului de receptor
determină desfacerea proteinelor de şoc termic şi a imunofilinei.
• Complexul glucocorticoid-receptor intră în nucleu şi se fixează de ADN la
nivelul unui situs specific denumit element care răspunde la glucocorticoid –
GRE (glucocorticoid responsive element).
• Complexul hormonreceptor acţionează asupra unor gene reglând activitatea
ARN–polimerazei, enzimă responsabilă de iniţierea transcripţiei şi formarea de
ARN mesager. Reglarea pozitivă a unor gene de către glucocorticoizi
determină sinteza de proteine enzimatice şi alte proteine importante pentru
metabolismul celular.

4
 Lipocortina, o proteină
sintetizată sub acţiunea
glucocorticoizilor, inhibă funcţia
fosfolipazei A2, enzimă responsabilă de
iniţierea cascadei metabolice a acidului
arahidonic, cu formarea de eicosanoide –
prostaglandine (PG) şi leucotriene (LT) –
şi de sinteza PAF. Atât eicosanoidele, cât
şi PAF sunt metaboliţi proinflamatori,
împiedicarea formării lor, având efect
antiinflamator.

Instalarea lentă a efectelor glucocorticoizilor se explică prin complexitatea mare a

mecanismului de acţiune. În condiţii clinice, efectele sunt vizibile după 2-8 ore de la
administrare.

5
 Farmacocinetica cortizolului

Ajuns în sânge, hidrocortizonul se fixează de proteine în proporţie de peste 90%.

Legarea se face, în primul rând, de o globulină specifică (CBG – corticosteroid binding
globulin), faţă de care are o afinitate mare. Când concentraţia hormonului creşte, depăşind
capacitatea sediilor de legare de pe globulină, fixarea se face, în continuare, de o albumină,
faţă de care afinitatea este mică, dar care are o capacitate de legare mare. Forma liberă este
singura activă. Metabolizarea hidrocortizonului se produce predominant în ficat; rezultă
derivaţi hidroxilaţi care se elimină prin urină, în parte sub formă conjugată.

Utilizările clinice ale glucocorticoizilor

Terapeutic, glucocorticoizii se pot folosi ca medicaţie de substituţie în insuficienţa

corticosuprarenală şi ca agenţi farmacologici în multiple afecţiuni în principal datorită
proprietăţilor antiinflamatorii şi antialergice.
• Insuficienţa corticosuprarenală cronică sau boala Addison, produsă prin
distrugerea treptată a ţesutului glandular (datorată unor procese autoimune,
infecţiei, cancerului) este caracterizată prin deficitul de glucocorticoizi şi
mineralcorticoizi. Pentru tratament se folosesc cortizonul sau hidrocortizonul,
glucocorticoizi naturali, care substituie secreţia insuficientă. În majoritatea
cazurilor este necesară şi asocierea unui mineralcorticoid.

• Insuficienţa corticosuprarenală acută poate apărea pe un fond de

insuficienţă cronică, fiind precipitată de stress; situaţia, care are caracter de
urgenţă, impune folosirea unor doze mari de preparate de hidrocortizon
injectabile intravenos.

• Glucocorticoizii sunt larg folosiţi pentru efectele antiinflamator şi

antialergic. Dozele necesare sunt în general mai mari decât cele
corespunzătoare secreţiei fiziologice. Beneficiul terapeutic are caracter
simptomatic şi paliativ. Cortizonii nu vindecă, ci atenuează reacţiile la
agentul cauzal, evitând sau întârziind leziunile biochimice şi prevenind
complicaţiile fibrotice.

• Efectul antiinflamator poate fi util în unele boli reumatice severe:

• poliartrita reumatoidă
• reumatism poliarticular acut care nu răspund la salicilaţi
şi/sau care interesează inima
• lupusul eritematos diseminat acut, poliserozita lupică,
nefrita lupică, lupusul nervos central,
• alte colagenoze – polimiozită, poliarterită nodoasă,

6
 arterită temporală, granulomatoză Wegener.
• Medicaţia cortizonică este utilă şi pentru combaterea
artritei acute gutoase.

• Glucocorticoizii sunt indicaţi în necroza hepatică subacută, în hepatita

cronică activă severă, în formele grave de hepatită alcoolică, în unele cazuri
de ciroză şi în formele grave de ileită şi colită ulceroasă.

• Mai pot fi utilizaţi în glomerulonefrita rapid progresivă şi în cazuri

selecţionate de sindrom nefrotic.

• Medicaţia cortizonică este utilă în cazuri selecţionate de infecţii :

o infecţiile grave însoţite de şoc,
o unele cazuri de tromboflebită toxică,
o febra tifoidă cu complicaţii viscerale severe,
o formele grave de tuberculoză pulmonară acută,
o anumite cazuri de tuberculoză a seroaselor şi meningită tuberculoasă
- unde acţionează favorabil prin creşterea rezistenţei
organismului şi prin efectul antiinflamator. Antibioticele şi
chimioterapicele antiinfecţioase specifice trebuie administrate
obligatoriu.
o În encefalitele virale acute glucocorticoizii pot atenua inflamaţia
şi reduc edemul cerebral.

• Glucocorticoizii se pot folosi în tratamentul unor reacţii alergice grave.

o În şocul anafilactic, după injecţia de adrenalină, care rezolvă
situaţia de urgenţă, se injectează intravenos un preparat cortizonic,
care preia controlul simptomelor după un interval de 2 ore (necesar
începerii efectului glucocorticoid).
o Starea de rău astmatic şi formele severe de astm bronşic, rebele
la alte tratamente, necesită administrarea de doze mari de cortizoni.
o Dermatozele alergice grave de tip boala serului – sindrom Stevens-
Johnson, necroliză epidermică – beneficiază de tratament cortizonic.
o În rinita alergică severă, cu edem mare al mucoasei nazale, se pot
utiliza glucocorticoizi administraţi oral, ca şi preparate locale.
o Reacţiile alergice grave la medicamente pot fi tratate de
asemenea de cortizoni.
o Pentru profilaxia rejetului de grefă, se folosesc doze mari de
glucocorticiozi imediat înaintea şi după transplantele de organe
(rinichi, inimă), continuând apoi timp îndelungat cu doze de
întreţinere.

7
 • Anemia hemolitică imună şi formele grave de purpură trombocitopenică
idiopatică reprezintă alte indicaţii.

• Glucocorticoizii pot fi utili pentru prevenirea naşterii premature, în scopul

realizării maturării pulmonare şi al producerii fiziologice de surfactant. În
acest fel administrarea la mamă a unui preparat cortizonic, care trece în
proporţie mare prin bariera placentară (dexametazona), realizează profilaxia
sindromul de detresă respiratorie la noul-născut prematur.

• Corticoizii, în aplicaţie locală sau pe cale sistemică, sunt larg folosiţi într-o
serie de boli oftalmologice cu componentă inflamatorie sau/şi alergică.

• Cortizonii sunt de mare utilitate în tratamentul afecţiunilor dermatologice –

exeme de contact, exeme lichenificate, dermatită atopică, psoriazis, lichen
plan, lupus eritematos diseminat. Ei pot fi folosiţi în aplicare locală sau, în
cazurile grave, pe cale sistemică.

• Hidrocortizonul şi alţi glucocorticoizi pot ameliora starea bolnavilor cu şoc-

colaps. În acest caz intervine proprietatea fiziologică de susţinere a
organismului în condiţii de stress, dar şi unele acţiuni farmacologice, proprii
dozelor mari: protejarea endoteliului capilar şi menţinerea reactivităţii vaselor
la catecolamine, stabilizarea membranelor celulare şi lizozomale, împiedicarea
formării unor metaboliţi toxici, protejarea faţă de acţiunea nocivă a
endotoxinelor.

• La bolnavii cu tumoră cerebrală şi hipertensiune intracranină, dozele mari

de glucocorticoizi, injectate intravenos, favorizează ieşirea din comă, acţionând
prin diminuarea edemului cerebral.

• Datorită proprietăţii limfolitice, glucocorticoizii sunt utili în leucemia acută la

copii şi în limfoamele maligne. În leucemie tratamentul se începe cu doze
mari (obişnuit în asociaţie cu vincristina), ceea ce permite inducerea
remisiunii.

Dozarea glucocorticoizilor urmăreşte realizarea eficacităţii terapeutice cu reacţii

adverse minime şi evitarea corticodependenţei.

• În situaţii care nu pun viaţa în pericol, se începe cu doze mici, care se

cresc progresiv până la obţinerea unui beneficiu terapeutic convenabil. În
continuare, doza se reduce treptat până la reapariţia simptomelor, stabilind
doza minimă de întreţinere.

8
 • În cazurile grave tratamentul se începe cu doze mari, în scopul controlului
rapid al situaţiei, apoi dozele se reduc progresiv până la doza de
întreţinere. Dozele mari administrate pe durată scurtă (cel mult o
săptămână) sunt de regulă lipsite de nocivitate, dar riscurile cresc pe
măsura prelungirii administrării.

• Dozele de întreţinere trebuie administrate într-o singură priză zilnică, dimineaţa,

încercând eventual o schemă alternativă (administrare o dată la 2 zile). În condiţiile
obţinerii efectului dorit se încearcă oprirea treptată a medicaţiei. Întreruperea bruscă
a tratamentului îndelungat poate declanşa fenomene de insuficienţă suprarenală.

Reacțiile adverse ale glucocorticoizilor

Glucocorticoizii sunt o grupă de medicamente greu de mânuit din cauza frecvenţei

mari a reacţiilor adverse, ca şi din cauza riscului de dezvoltare a corticodependenţei.

Dintre reacţiile adverse cele mai frecvente pot fi amintite:

• retenţia hidrosalină cu sau fără hipokaliemie,
• hipertensiunea arterială,
• tulburările psihotice (mai ales la doze mari),
• hiperglicemia,
• tulburările gastrointestinale.
• Reacţiile adverse cronice depind de doza şi de durata tratamentului şi se
manifestă prin simptome de tip Cushing iatrogen şi/sau prin fenomene de
insuficienţă suprarenală (relevante clinic în anumite condiţii).

Glucocorticoizii utilizaţi terapeutic în doze mari, timp îndelungat pot produce

fenomene de hipercorticism exogen. Aspectul bolnavului sugerează un sindrom Cushing
iatrogen:
• redistribuirea ţesutului adipos la trunchi şi faţă,
• pilozitate,
• acnee,
• insomnie,
• creşterea apetitului
• obezitate,
• diabet,
• osteoporoză,
• oboseală musculară;
• creşte tensiunea arterială

9
 • se produc edeme.
• La copil este întreruptă creşterea.
Tratamentul trebuie întrerupt încă de la primele semne de hipercorticism, cu excepţia
situaţiilor când medicaţia cortizonică este indispensabilă supravieţuirii.

Corticoterapia sistemică poate realiza niveluri plasmatice mari, cu acţiune inhibitorie

asupra sistemului hipotalamo-hipofizar, determinând micşorarea secreţiei factorului de
eliberare a corticotrofinei şi a secreţiei de corticotrofină. Consecutiv apare insuficienţa
funcţională a corticosuprarenalelor, cu fenomene de hipocorticism endogen. Inhibarea
hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenală apare după primele zile de tratament, dar este
relevantă clinic, de regulă, după mai mult de 3 săptămâni de tratament cu doze mari. Cu
timpul se poate produce hipotrofia sau atrofia corticosuprarenalei cu insuficienţă glandulară
ireversibilă.

Insuficienţa corticosuprarenală iatrogenă, obişnuit mascată prin corticoterapie,

poate deveni manifestă în caz de agresiuni – infecţii, traumatisme, intervenţii chirurgicale,
anestezie generală – care solicită corticosuprarenala; simptomatologia este evidentă atât în
timpul tratamentului cu doze mici de glucocorticoizi, cât şi timp de săptămâni sau luni după
oprirea acestuia. Întreruperea bruscă a corticoterapiei de lungă durată poate declanşa
fenomene de insuficienţă suprarenală; bolnavul devine corticodependent nu din cauza
bolii care necesită terapie cortizonică, ci din cauza insuficienţei corticosuprarenale
induse. Prevenirea insuficienţei corticosuprarenale se realizează prin indicarea corectă a
corticoterapiei şi prin evitarea tratamentului prelungit cu doze mari.

În cursul tratamentului cu glucocorticoizi scade apărarea organismului la infecţii

precum şi capacitatea de localizare a acestora din cauza efectului antiinflamator şi
imunosupresor. Sunt inhibate reacţia inflamatorie, acumularea macrofagelor, fagocitoza,
reacţia febrilă, ca şi procesele de reparare a ţesuturilor lezate, prin proliferare celulară şi
cicatrizare. În condiţii clinice, sub tratament cortizonic creşte frecvenţa şi gravitatea diferitelor
infecţii bacteriene, virale, micotice şi parazitare. Astfel, infecţii bacteriene localizate se pot
generaliza. În general, corticoterapia este contraindicată în toate infecţiile bacteriene şi
micotice, care nu pot fi controlate prin tratament specific, ca şi în unele viroze în evoluţie –
îndeosebi herpesul şi zona zoster cu manifestări oculare. Dacă survine o infecţie în timpul
tratamentului cortizonic, este obligatorie instituirea tratamentului antiinfecţios specific şi
mărirea dozei de hormon (ţinând seama că infecţia generează o stare de stress). Vaccinarea în
timpul corticoterapiei este interzisă.

În cursul tratamentului cu doze mari de glucocorticoizi administraţi timp îndelungat,

se pot dezvolta ulcere gastrice sau duodenale. Ulcerul este mai frecvent la bolnavii
reumatici, care primesc asociat antiinflamatorii nesteroidiene. Dezvoltarea ulcerului

10
cortizonic este consecinţa scăderii rezistenţei mucoasei la agresiunea clorhidropeptică prin
inhibarea proliferării celulelor epiteliale şi diminuarea barierei mucoase (blocarea sintezei de
prostaglandine la nivelul mucoasei gastrice) şi creşterea secreţiei de acid clorhidric. În
general, cortizonii sunt contraindicaţi în boala ulceroasă (atunci când nu sunt indispensabili),
pe care o pot activa sau agrava. La nevoie se asociază un inhibitor al secreţiei gastrice – un
H2-blocant.

Osteoporoza este o complicaţie relativ frecventă şi uneori severă favorizată de

tratamentul prelungit (mai mult de 1 an), vârsta înaintată, starea de postmenopauză, regimul
sărac în proteine şi în calciu, poliartrita reumatoidă şi alte afecţiuni însoţite de osteoporoză,
imobilizarea prelungită la pat. Sunt interesate îndeosebi coastele şi vertebrele, care au o
structură trabeculară accentuată. Uneori se produc tasări şi fracturi. La producerea
osteoporozei contribuie :
• creşterea proceselor de catabolizare a matricei proteice osteoide,
• scăderea absorbţiei intestinale a calciului şi mărirea eliminării sale urinare,
• inhibarea activităţii osteoblaştilor (prin acţiune directă a cortizonilor),
• stimularea osteoclaştilor.
Pentru profilaxia osteoporozei cortizonice se recomandă folosirea de doze cât mai
mici, evitarea preparatelor cu efect de lungă durată, o dietă bogată în proteine şi menţinerea
activităţii fizice; de asemenea se pot administra vitamină D, calcitonină, bifosfonaţi, estrogeni
(la femeia în menopauză). La copii, cortizonii inhibă maturarea osoasă şi pot întârzia sau opri
creşterea. Acest efect poate fi minimalizat prin mărirea intervalului între doze (atunci când
este posibil).

Muşchii pot fi de asemenea afectaţi, ca urmare a creşterii catabolismului proteic -

"miopatia cortizonică", cu atrofia masei musculare mai ales la coapse şi braţe. Bolnavii se
plâng de oboseală musculară şi slăbiciune în extremităţi.

La nivelul pielii pot apărea striuri şi vergeturi, telangiectazii, echimoze, leziuni

purpurice, fenomene atrofice de tip senil. Aceste tulburări sunt mai frecvente în condiţiile
aplicării locale prelungite de preparate cortizonice pentru uz dermatologic.

Diabetul steroidic de novo este de obicei uşor şi reversibil la oprirea medicaţiei;

poate fi evitat printr-o dietă bogată în proteine şi săracă în glucide şi lipide, atunci când se
face un tratament cortizonic prelungit. Diabetul latent poate fi activat; diabetul manifest
reprezintă o contraindicaţie relativă - glucocorticoizii se pot administra la nevoie cu
reevaluarea tratamentului antidiabetic, pentru a menţine glicemia sub control.

Glucocorticoizii naturali, mai puţin cei de sinteză, favorizează retenţia hidrosalină şi

pot creşte presiunea arterială. Aceste acţiuni – de tip mineralcorticoid – sunt dezavantajoase în
prezenţa hipertensiunii arteriale şi a insuficienţei cardiace şi impun dietă hiposodată.

11
Pierderea de potasiu poate determina hipokaliemie, însoţită uneori de alcaloză (datorită
eliminării simultane de ioni de hidrogen).

Stimularea sistemului nervos central se poate manifesta prin stări de excitaţie,

insomnie, tulburări psihotice – accese de tip maniacal, stări confuzionale şi onirice. Rareori se
produc convulsii. La bolnavii cu antecedente psihotice se recomandă evitarea administrării
glucocorticoizilor, ţinând seama de posibilitatea reactivării tulburărilor psihice.

Preparatele cortizonice pot determina creşterea presiunii intraoculare prin

diminuarea drenării umorii apoase. Fenomenul poate apărea după câteva săptămâni, în
condiţiile aplicării locale, sau după luni sau ani de tratament sistemic şi este de obicei
reversibil la oprirea tratamentului. Glucocorticoizii trebuie evitaţi la bolnavii cu glaucom. O
altă complicaţie este cataracta subcapsulară posterioară, care apare uneori după tratament
îndelungat şi este mai frecventă la copii. Cataracta steroidică este de obicei ireversibilă.

Informaţiile privind riscurile fetale ale glucocorticoizilor sunt sărace. În general, se

apreciază că prescrierea acestei medicaţii la femeile însărcinate impune prudenţă, mai ales în
primul trimestru. Nou-născutul trebuie supravegheat cu atenţie dacă mama a primit doze mari
de cortizoni în timpul sarcinii, pentru a decela eventualele semne de insuficienţă suprarenală.
Mamele obligate să ia glucocorticoizi în doze mari nu trebuie să alăpteze, deoarece hormonii
trec în lapte şi pot afecta funcţia corticosuprarenalei sugarului; de asemenea pot inhiba
creşterea.

Utilizarea terapeutică a glucocorticoizilor se face diferenţiat, în funcţie de

particularităţile de ordin farmacodinamic, farmacocinetic şi farmaceutic ale diferitelor
preparate.

În condiţii clinice efectul glucocorticoizilor se instalează relativ lent – apare după cel
puţin 2 ore de la administrare (chiar atunci când se injectează intravenos) şi este maxim
după circa 6 ore.

In functie de durata efectului:

• cu durata scurta de actiune (T1/2=8-12 ore) – cortizonul, hidrocortizonul
• cu durata medie de actiune (T1/2=12-36 ore) – prednisonul, prednisolonul,
metilprednisolonul
• cu durata lunga de actiune (T1/2=36-54 ore) – dexametazona, betametazona

În general steroizii cu durată de acţiune medie sunt mai avantajoşi pentru tratamentul
de durată, în afecţiuni inflamatorii şi alergice. Durata lungă de acţiune determină o
deprimare marcată a sistemului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal, deci risc mare
de insuficienţă suprarenală şi corticodependenţă – glucocorticoizii din această
categorie nu sunt potriviţi pentru tratamente prelungite.

12

In functie de retentia hidro-salina pe care o determina:
• retentie hidro-salina marcata – cortizonul, hidrocortizonul
• retentie hidro-salina slaba – prednisonul, prednisolonul, metilprednisolonul
• fara retentie hidrosalina – dexametazona, betametazona, triamcinolon

In functie de potenta:
• potenta mica – doze 20-25 mg – cortizonul, hidrocortizonul
• potenta medie – doze 4-5 mg – prednisonul, prednisolonul, metilprednisolonul
• potenta mare – doze 0.75 mg – dexametazona, betametazona

Steroizii naturali – cortizonul şi hidrocortizonul – care au întreg spectrul de acţiune al

hormonilor corticosuprarenali, sunt de ales ca medicaţie de substituţie în insuficienţa
suprarenală. De asemenea sunt avantajoşi în condiţii de şoc-colaps, unde acţiunea de
retenţie hidrosalină este favorabilă. Ei trebuie evitaţi în toate situaţiile în care retenţia
hidrosalină este dăunătoare – hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă. Steroizii de
sinteză, care au efect de retenţie hidrosalină slab sau nul, sunt avantajoşi în bolile inflamatorii
şi pot fi utilizaţi (cu grijă) la hipertensivi şi cardiaci.

Glucocorticoizii de tip 11-hidroxi: hidrocortizon, prednisolon, metilprednisolon,

triamcinolonă, dexametazonă, betametazonă sunt activi ca atare. Ei pot fi folosiţi atât în
administrarea sistemică cât şi topic – injecţii intraarticulare, unguente, loţiuni, colire, sprayuri
nazale, aerosoli pentru inhalaţie.
Cortizonul şi prednisonul, care au o grupare ceto în poziţia 11, nu sunt activi ca
atare. Ei devin eficace abia după ce sunt 11-hidroxilaţi enzimatic la nivelul ficatului. De
aceea ei pot fi folosiţi numai pe cale sistemică (fiind practic inactivi local).

CORTIZONUL este un
glucocorticoid fiziologic.
Administrat oral ca
medicament, se absoarbe bine
din tubul digestiv, realizând
concentraţia plasmatică maximă
după o oră de la administrare.
Injectat intramuscular, sub formă de suspensie, se absoarbe mai lent, realizând concentraţia
plasmatică maximă după 2-4 ore. În organism este transformat la nivelul ficatului în
hidrocortizon, forma activă biologic. Posedă toate acţiunile caracteristice hormonilor naturali:
acţiuni asupra metabolismului glucoproteic, acţiune de reţinere a sării şi apei, acţiune
antiinflamatorie. Este avantajos ca medicaţie de substituţie în insuficienţa corticosuprarenală,
în administrare internă. Se foloseşte ca atare şi sub formă de acetat (la oxidrilul din poziţia
21). În situaţiile în care nu este posibilă folosirea căii orale (de exemplu în gastroenterite
severe), se injectează intramuscular, sub formă de suspensie apoasă. Cortizonul este practic

13
inactiv în aplicaţii sau injecţii locale. Contraindicaţiile obişnuite nu sunt valabile sau au un
caracter relativ, în condiţiile tratamentului cortizonic în scop substitutiv.

HIDROCORTIZONUL
este principalul glucocorticoid
fiziologic. Administrat oral, ca
medicament, se absoarbe bine,
realizând concentraţia
plasmatică maximă după 1 oră.
Efectul se menţine 8-12 ore.
Are acţiune asupra metabolismului glucoproteic, acţiune antiinflamatorie şi produce
retenţie hidrosalină. Utilizarea este limitată la tratamentul de substituţie al insuficienţei
corticosuprarenale. Contraindicaţiile obişnuite nu sunt valabile sau sunt relative în cazul
tratamentului de substituţie.

Hidrocortizonul acetat se foloseşte sub formă de suspensie apoasă în injecţii
locale. Se absoarbe lent, realizând un efect local prelungit. Este indicat pentru
efectul antiinflamator, în injecţii intraarticulare, intraligamentare,
periarticulare, epidurale, intrarahidiene, la nivelul ochiului – subconjunctival,
intracamerular sau retrobulbar, transtimpanic, intrasinuzal, submucos, în
seroase. Injecţiile trebuie făcute în condiţii de asepsie riguroasă.
Contraindicaţiile sunt cele obişnuite pentru glucocorticoizi, considerând
absorbţia de la locul injecţiei. Există preparate de hidrocortizon acetat pentru
aplicaţii locale, de uz dermatologic şi oftalmologic.

Hidrocortizonul sodiu succinat sau hidrocortizonul hemisuccinat, ester la
gruparea oxidril din poziţia 21, este un preparat hidrosolubil (la pH alcalin). Se
administrează intravenos în injecţii sau perfuzii, fiind de ales în situaţiile de
urgenţă. Este indicat în stările de şoc, edem laringian, insuficienţă respiratorie
acută, rău astmatic, edem pulmonar toxic, edem Quincke, encefalită acută,
meningită acută, criză addisoniană. În general, tratamentul este de scurtă
durată, trecând, în continuare, dacă este cazul, la administrarea orală a unui alt
preparat cortizonic. Deoarece efectul se dezvoltă în 2-6 ore, în anumite situaţii
este necesară asocierea altor medicamente, cu acţiune rapidă – de exemplu
adrenalina în şocul anafilactic. Hidrocortizonul hemisuccinat este practic
ineficace local (devine activ numai după desfacerea metabolică a
hidrocortizonului).
Administrarea hidrocortizonului timp scurt, chiar în doze foarte mari, nu provoacă
obişnuit reacţii adverse. Este necesară supravegherea glicemiei şi glicozuriei, iar în caz de
infecţii este obligatoriu tratamentul antibacterian potrivit. Contraindicaţiile sunt relative,
considerând riscurile mari legate de gravitatea afecţiunii tratate. Diabetul grav, ulcerul
evolutiv, psihozele, tuberculoza activă, unele infecţii virotice (varicelă, herpes corneean,
zona) impun evaluarea atentă a raportului beneficiu-risc.

14
 PREDNISONUL, ∆1-
cortizonul, se obţine prin semisinteză
din steroizi de origine vegetală. Are o
potenţă mai mare decât cortizonul şi
hidrocortizonul, privind efectul
antiinflamator şi glucoreglator – 5 mg
prednison au aceeaşi intensitate de
acţiune ca 20 mg hidrocortizon şi 25 mg cortizon (administrate oral). Efectul de retenţie
hidrosalină, de tip mineralcorticoid, este slab. Durata de acţiune este ceva mai lungă decât cea
a glucocorticoizilor naturali. Prednisonul este practic ineficace topic. Se absoarbe bine din
intestin. Timpul de înjumătăţire plasmatic este de 3,6 ore. Forma activă în organism este
prednisolonul, în care se transformă în ficat. Prednisonul este larg folosit pentru efectele
generale antiinflamator şi antialergic, limfolitic, de susţinere a organismului în condiţii
de criză. Reacţiile adverse şi contraindicaţiile sunt cele obişnuite medicaţiei cortizonice.
Datorită efectului mineralcorticoid slab, dezavantajele care ar putea decurge din acesta sunt
neglijabile. Prednisonul acetat are aceleaşi proprietăţi ca prednisonul. Se administrează oral
în aceleaşi doze.

PREDNISOLONUL, ∆1-
hidrocortizonul, are proprietăţi
asemănătoare prednisonului, fiind
utilizat îndeosebi pentru efectul
antiinflamator. Durata efectului este
de 12-36 ore. Se administrează oral, în
aceleaşi doze. Este eficace şi în
aplicaţii locale – preparate pentru uz dermatologic sau oftalmologic.

Prednisolonul acetat se administrează oral, se injectează local – sub formă de
suspensie sau se aplică la nivelul pielii sau ochilor – unguente sau colire.

Prednisolonul sodiu succinat şi prednisolonul sodiu fosfat sunt preparate
hidrosolubile, care pot fi administrate intravenos. Sunt de ales în situaţii de
urgenţă.

15
 METILPREDNISOLONUL,
derivat 6 alfa-metil al prednisolonului
are aceleaşi proprietăţi ca acesta.
Potenţa este ceva mai mare, dozele
echiactive fiind de 4 mg
metilprednisolon şi 5 mg prednisolon.
Se administrează oral.

Metilprednisolonul acetat se foloseşte sub formă de suspensie apoasă. Injectat

intramuscular profund se absoarbe lent, constituind un preparat cu eliberare
prelungită. Este avantajos pentru tratamente de durată relativ scurtă
(câteva săptămâni) – de exemplu în scopul depăşirii etapelor de agravare a
bolii, în poliartrita reumatoidă, astmul bronşic etc. Nu trebuie folosit timp
îndelungat deoarece, datorită inhibării permanente a sistemului
hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal, riscul insuficienţei
corticosuprarenalei şi al corticodependenţei este mare. Metilprednisolonul
acetat poate fi injectat şi local, în articulaţii şi periarticular, intralezional, în
sinusuri.

Metilprednisolonul ciclopentilpropionat se utilizează în suspensie apoasă,
injectat intramuscular ca preparat cu eliberare prelungită.

Metilprednisolonul sodiu succinat este hidrosolubil, administrându-se în
injecţii intravenoase sau intramusculare. Este de ales în situaţii de urgenţă.

TRIAMCINOLONA este derivatul 9

alfa-fluoro, 16 alfa-hidroxi al
prednisolonului. Potenţa este ceva mai
mare, dozele echivalente fiind de 4 mg
triamcinolonă şi 5 mg prednisolon. Este
practic lipsită de efecte de tip
mineralcorticoid. Durata de acţiune
este ceva mai mare decât pentru prednisolon. Provoacă efectele nedorite şi are
contraindicaţiile obişnuite medicaţiei cortizonice. Riscurile legate de retenţia hidrosalină sunt
neglijabile. S-a semnalat o frecvenţă mai mare a fenomenelor de miopatie.

Triamcinolona diacetat are proprietăţi similare triamcinolonei. Se administrează oral,
în aceleaşi doze. Sub formă de suspensie apoasă se injectează intramuscular, având
efect prelungit.

Triamcinolona acetonid, în suspensie apoasă, injectată intramuscular, are efect
prelungit. Există şi preparate locale dermatologice – unguente, creme, loţiuni – care
conţin triamcinolonă acetonid.

Triamcinolona hexaacetonid se foloseşte sub formă de suspensie, îndeosebi în

16
 injecţii intraarticulare; efectul durează mai mult de 2 luni. Poate fi injectată şi
intralezional sau sublezional, în diferite afecţiuni cutanate inflamatorii. În injecţie
intramusculară are efect mai îndelungat decât triamcinolona acetonid.

DEXAMETAZONA este un
glucocorticoid de sinteză cu potenţă mare –
efectul antiinflamator al unei doze de 0,75 mg
este echivalent cu cel a 5 mg prednison. Nu
provoacă practic retenţie hidrosalină.
Timpul de înjumătăţire plasmatic este de 3 ore.
Are efect de lungă durată – 36-54 ore –
deprimând continuu funcţia hipotalamo–hipofizo–corticosuprarenală, ceea ce face ca
administrarea îndelungată să nu fie recomandabilă. Dexametazona este utilă ca test
diagnostic pentru hiperfuncţia corticosuprarenală – testul de supresie.

Dexametazona acetat în suspensie apoasă poate fi injectată local.

Dexametazona sodiu fosfat este un derivat hidrosolubil. Se injectează
intravenos sau intramuscular, fiind indicată în cazurile care necesită tratament
cortizonic de urgenţă. După obţinerea efectului dorit se trece la calea orală.
Soluţia poate fi injectată şi local – intraarticular, intralezional sau în infiltraţii
ale ţesuturilor moi. Există şi preparate pentru uz oftalmologic şi dermatologic.

BETAMETAZONA un
izomer al dexametazonei (cu
substituent metil în poziţia 16 beta)
are proprietăţi similare acesteia. Se
foloseşte ca atare sau sub formă de
fosfat (cu o disponibilitate mai bună pentru absorbţie), în administrare orală, în aceleaşi doze
ca dexametazona.

Betametazona sodiu fosfat hidrosolubilă, se injectează intravenos sau
intramuscular, în urgenţe. Poate fi folosită şi în injecţii locale. Preparatele
diprophos suspensie injectabilă şi flosteron asociază betametzonă sodiu fosfat,
care acţionează rapid şi betametazonă dipropionat, respectiv acetat, care au
acţiune de lungă durată (se menţine 3-5 săptămâni). Se injectează
intramuscular sau intraarticular.

17