Sunteți pe pagina 1din 7

ROLUL HORMONILOR

ÎN METABOLISMUL GLUCIDIC
Referat

Student:
Alin SOFICARU
AMG, an IV, gr 4

Iunie 2019
Reglarea homeostatului glicemic prin diferite mecanisme, incluzând atât
cãile de sintezã cât și de metabolizare, implicã intervenția mai multor
hormoni, cu efect hiperglicemiant sau hipoglicemiant.
Principalul hormon hipoglicemiant este insulina, care scade nivelul
glucozei plasmatice ca urmare a acțiunilor sale la nivelul ficatului, mușchiului
și țesutului adipos.
→ Acționând la nivel hepatic, insulina crește glicogenogeneza prin
activarea glicogensintetazei și crește glicoliza prin activarea
enzimelor glucokinazã, fosfofructokinazã și piruvatkinazã, precum
și a enzimelor ciclului Krebs – piruvathidrogenaza și citratsintetaza;
totodatã, hormonul activeazã șuntul pentozofosfat prin stimularea
enzimelor acestuia (glucozo-6-fosfat-dehidrogenazã și 6-
fosfogluconat dehidrogenazã), cu producerea de NADPH 2 . În plus,
insulina scade producția hepaticã de glucozã, inhibând atât
glicogenoliza (prin inhibarea enzimei glicogenfosforilazã) cât și
gluconeogeneza (scãzând activitatea enzimelor acesteia –
piruvatcarboxiligaza, fosfoenolpiruvat-carboxikinaza, fructozo-1-6-
difosfataza și glucozo-6-fosfataza).
– La nivelul țesutului muscular insulina scade glicogenoliza și crește
transportul glucozei prin membrana celularã, în acest compartiment glucoza
fiind transformatã în energie mecanicã și/sau depusã ca glicogen (depozit
energetic de rezervã).
– Sub acțiunea insulinei, glucoza din țesutul adipos este transformatã
în acizi grași și depusã ca trigliceride de rezervã, devenind factor hotãrâtor în
acumularea ponderalã.
În condițiile carenței absolute sau relative de insulinã, cum se întâmplã
în diabetul zaharat, apare hiperglicemia. Anularea mecanismelor de reglare
glicemicã induce:
a) la nivel hepatic, creșterea producției de glucozã datoritã
augmentãrii glicogenolizei și gluconeogenezei concomitent cu scãderea
glicolizei și glicogenogenezei, precum și a șuntului pentozofosfat;
b) la nivel muscular scade intrarea glucozei în celule și, concomitent,
depunerea ei ca glicogen și crește glicogenoliza; ca urmare, utilizarea
perifericã a glucozei se reduce, aceasta fiind accentuatã și de acumularea de
intermediari de acizi grași, care diminueazã la rândul lor fosforilarea
glucozei;

1
c) la nivelul țesutului adipos glucoza nu mai este transformatã în acizi
grași și depusã ca trigliceride.
Consecința logicã a tuturor acestor modificãri este creșterea nivelului
glucozei sanguine și crearea statusului morbid.
Acțiuni metabolice similare insulinei au factorii insulin-like (IGF), dar
efectele lor sunt mult mai slabe; astfel, IGF-urile stimuleazã intrarea glucozei
în celule și oxidarea ei, precum și transformarea glucozei în lipide.
Efecte hipoglicemiante prezente, dar lipsite de semnificație, au
androgenii care cresc glicogenogeneza și scad cetogeneza (efect
antidiabetic), precum și hormonii hipofizari: TSH – crește oxidarea glucozei
pe seama șuntului pentozofosfat – și ACTH – activeazã captarea de glucozã
în mușchi.
Majoritatea hormonilor cu efecte pe metabolismul glucidic sunt, însã,
hiperglicemianți, contracarând acțiunile insulinei, motiv pentru care au fost
denumiți hormoni de „contrareglare“. Principalii hormoni de „contrareglare“
care se descarcã în condiții de hipoglicemie sunt catecolaminele, glucagonul,
glucocorticoizii și STH-ul.
A. Catecolaminele (în special adrenalina) au efect hiperglicemiant
prin activarea glicogenolizei și gluconeogenezei hepatice, a glicogenolizei
musculare și adipoase. Inhibiția prin efect 2 a secreției de insulinã reduce
consumul de glucozã sanguinã de cãtre țesuturile periferice, aceasta
rãmânând disponibilã pentru sistemul nervos. Descãrcãrile de catecolamine
din feocromocitom pot induce modificãri ale homeostatului glicemic de tipul
toleranțã inadecvatã la glucozã și creșterea glicemiei à jeun.
B. Glucagonul, dupã legarea de receptorii specifici de pe suprafața
membranei hepatocitare, crește producția hepaticã de glucozã prin
glicogenolizã și gluconeogenezã. Glucagonul produce efecte litice numai
asupra glicogenului hepatic, nu și asupra celui muscular. Hormonul
activeazã, prin intermediul sistemului adenilatciclazã-AMPc, fosforilazkinaza,
enzima care elibereazã glucoza din glicogen.
Tot prin creșterea concentrației intracelulare a AMPc, glucagonul
activeazã piruvatcarboxilaza și fructozo-1-6-difosfataza, enzime ale
gluconeogenezei. Gluconeogeneza
indusã de glucagon este principalul proces prin care se realizeazã creșterea
producției hepatice de glucozã în timpul postului prelungit, al efortului
muscular sau în diabetul zaharat
dezechilibrat.

2
Rolul fiziologic major al glucagonului este de a realiza, prin interacțiune
cu insulina, o concentrație sanguinã a glucozei suficientã ca sã asigure
aportul necesar de glucozã diverselor țesuturi și în special celui cerebral, în
condițiile unui turnover foarte variabil al glucozei impus de multitudinea
situațiilor la care poate fi expus organismul. Efectul hiperglicemiant al
hormonului este însã de scurtã duratã (30 de minute) datoritã stimulãrii
indirecte de cãtre glucagon a secreției de insulinã care-i inhibã efectul
glicogenolitic și gluconeogenetic.
Glucagonomul, tumoarea pancreaticã insularã hipersecretantã de
glucagon, se manifestã clinic printr-un complex de semne și simptome
incluzând și hiperglicemia.
C. Glucocorticoizii sunt hormoni cu importante acțiuni metabolice; în
condiții fiziologice ei stimuleazã gluconeogeneza pe seama proteinelor și
scad utilizarea perifericã a glucozei, fiind hormonii hiperglicemianți ce
asigurã necesarul de glucozã pentru creier în condiții de inaniție. Secreția în
exces sau aportul crescut al glucocorticoizilor induce hiperglicemie prin mai
multe mecanisme:
– activarea absorbției intestinale a glucozei;
– inhibarea hexokinazei, enzima ce catalizeazã fosforilarea glucozei la
glucozo-6-fosfat, formã sub care este utilizatã intracelular ca material
energetic și pentru sinteza glicogenului; ca urmare, glucoza nu intrã în
celule, ci rãmâne în circulație, utilizarea ei perifericã fiind scãzutã;
– activarea glucozo-6-fosfatazei, enzima care desface esterul glucozo-
6-fosfat, format în procesul de degradare a glicogenului, cu eliberarea
glucozei în circulație; în plus, numai o micã parte din esterul glucozo-6-fosfat
sintetizat din acidul piruvic prin gluconeogenezã este transformat în
glicogen, cea mai mare parte descãrcându-se în circulație ca glucozã;
– creșterea producției hepatice de glu cozã atât prin creșterea
substratului – aminoacizii rezultați din degradarea proteinelor tisulare – cât și
prin activarea enzimelor gluconeogenetice – fosfoenolpiruvat-carboxikinaza
și glucozo-6-fosfataza. În plus, glucocorticoizii exercitã acțiune permisivã pe
efectul gluconeogenetic al glucagonului și catecolaminelor.
Consecința acestor efecte este apariția apariția toleranței inadecvate
la glucozã sau a
diabetului sterolic.
D. Hormonul de creștere (STH) are la rândul sãu acțiune
hiperglicemiantã prin mecanisme multiple:

3
– scade utilizarea perifericã a glucozei prin scãderea transportului
transmembranar al acesteia și diminuarea glicolizei, concomitent cu
creșterea disponibilului celular de acetilCoA provenitã din catabolismul
acizilor grași;
– crește gluconeogeneza în ficat și mușchi pe seama acizilor grași și
alaninei;
– determinã rezistențã perifericã la acțiunea insulinei prin
antagonizarea ei perifericã – formarea de complexe insulin-receptor
nedisociabile – deși stimuleazã secreția insulinei atât direct, prin stimularea
celulei -pancreatice, cât și indirect, prin hiperglicemie. În acromegalie
homeostatul glicemic este perturbat, apãrând toleranțã inadecvatã la
glucozã sau chiar diabet zaharat în 10% dintre cazuri.
Prolactina are efecte metabolice similare hormonului de creștere, dar
mult diminuate.
E. Și alți hormoni intervin în reglarea homeostatului glicemic. Astfel,
hormonii tiroidieni acționeazã asupra metabolismului glucidic fie direct, fie
modulat de alți hormoni, îndeosebi catecolamine și insulinã. Ei potențeazã
acțiunea glicogenoliticã și hiperglicemiantã a epinefrinei, prin creșterea
activitãții sistemului adenilatciclazã-AMPc. În doze mici, stimuleazã sinteza
hepaticã de glicogen în prezența insulinei (potențeazã efectul insulinei);
dimpotrivã, dozele mari cresc glicogenoliza hepaticã, cu reducerea
conținutului hepatic de glicogen.
Hormonii tiroidieni cresc absorbția intestinalã a glucozei și a galactozei
și captarea glucozei la nivelul țesutului adipos și muscular, potențând astfel
efectul insulinei. În doze mari cresc însã degradarea insulinei, crescând astfel
necesarul de insulinã exogenã la un pacient diabetic ce asociazã
hipertiroidie.
Dozele crescute de hormoni tiroidieni stimuleazã gluconeogeneza, prin
creșterea furnizãrii de precursori, respectiv lactat și glicerol, precum și prin
creșterea activitãții unor enzime hepatice de tip piruvat- carboxilaza,
fosfoenolpiruvat-carboxikinaza și glucozo-6-fosfataza.
Ca urmare a acestor efecte, pacienții hipertiroidieni vor prezenta
hiperglicemie cu scãderea sensibilitãții la insulina exogenã, iar hipotiroidienii,
dimpotrivã, hipoglicemie și rezistențã scãzutã la post alimentar.
Efecte hiperglicemiante poate avea și o serie de hormoni
gastrointestinali, cum sunt secretina, neurotensina, VIP și bombesina, iar
dintre hormonii sexuali, progesteronul are efect de scãdere a toleranței la
glucozã.

4
Afecțiunile endocrine însoțite de hiperglicemie sunt cele în care existã
fie un deficit al hormonilor hipoglicemianți (diabetul zaharat), fie un exces al
celor hiperglicemianți: acromegalia, glucagonomul, feocromocitomul,
sindromul Cushing, tireotoxicoza, sindromul Verner-Morison etc. Evoluția
îndelungatã a afecțiunilor datorate excesului hormonilor hiperglicemianți
poate duce, dupã o fazã de stimulare funcționalã a pancreasului endocrin, la
epuizarea prin suprasolicitare a rezervelor pancreatice de insulinã, cu
transformarea diabetului sterolic, acromegalic etc. în diabet zaharat
pancreatic.
Se descrie de asemenea o serie de sindroame endocrino-genetice în
care incidența diabetului zaharat este crescutã, precum sindromul Turner și
Klinefelter, pseudoparatiroidismul și sindromul Achard-Thiery (diabetul
femeilor cu barbã). Eventuala asociere a insuficiențelor endocrine – tiroidianã
și/sau corticosuprarenalã – cu diabetul zaharat este cel mai ades motivatã de
factorul etiologic – patologia autoimunã.
Hiperinsulinismul sau deficitul hormonilor hiperglicemianți (în boli
precum boala Addison, insuficiența hipofizarã, hipotiroidie) duce la apariția
sindroamelor hipoglicemice.

5
Bibliografie:

1. FELIG PHILIP, BAXTER D.L. BROADUS E. A., FROHMAN A.L. -


Endrocrinology and Metabolism, McGraw-Hill Book Co., New York-St.
Louis-San Francisco, 2 nd Editlon, 1995.
2. HARRISON’S-Textbook of intenal Medicine, 19 th Edit, McGraw-Hill
Book Co. New York-St. Louis-San Francisco, 2015.
https://accessmedicine.mhmedical.com/book.aspx?
bookID=1820#127553538
3. IONESCU B., DUMITRACHE C. -Tratamentul bolilor endocrine, Edit.
Medicalã, București, 1990.
4. MILCU Ș. - Tratat de endocrinologie clinicã, Editura Academiei
Române, București, 1992.
5. *** REVISTA ROMÂNÃ DE ENDOCRINOLOGIE, EDITURA ACADEMIEI
ROMÂNE, colecția 1990-2018.