 C6 ANABOLISMUL GLUCIDELOR

Caile anabolice prezinta o anumita interdependenta cu cele catabolice, desfasurandu-se in compartimente

celulare diferite.

 GLUCONEOGENEZA = biosinteza glucozei din compusi de natura neglucidica

Este procesul biochimic prin care, in organism, se sintetizeaza glucoza din compusi ca aminoacizi
(alanina, valina, izoleucina), lactat, glicerol, piruvat.
Caracteristicile gluconeogenezei:
 are loc, in principal, in ficat si rinichi, glucoza formata fiind eliberata in sange in scopul mentinerii glicemiei
in limite normale, in intervalul mai lung dintre mese sau in inanitie;
 incepe la 4-6 ore de la ultima masa si devine maxima la 14-16 ore, cand rezervele de glicogen hepatic s-au
epuizat;
 cele mai multe dintre reactiile ei sunt cele ale glicolizei, dar parcurse invers, cu participarea acelorasi
enzime ca in glicoliza;
 unele dintre enzimele participante la gluconeogeneza sunt citosolice, altele sunt mitocondriale.

A. Gluconeogeneza pornind de la piruvat

 Sinteza unui mol de glucoza plecand de la 2 moli de piruvat necesita 6 moli de ATP si 2 moli de NADH + H +,
conform reactiei globale:
2 Piruvat + 6 ATP + 4 HOH + 2 NADH + H+ → glucoza + 6 ADP + 6 Pi + 2 NAD+

Etapele gluconeogenezei pornind de la piruvat sunt:

1. Tranformarea piruvatului in fosfoenolpiruvat necesita actiunea a 2 enzime: piruvat carboxilaza, enzima
exclusiv mitocondriala si fosfoenolpiruvat carboxikinaza, prezenta in cantitati egale in mitocondrie si in
citosol; aceasta transformare are loc conform reactiei:

Piruvat + ATP + GTP + HOH → fosfoenolpiruvat + ADP + GDP + P + 2H+

Piruvatul produs din lactat, alanina si alti aminoacizi este transformat in mitocondrie, in oxaloacetat de catre
piruvat carboxilaza, enzima exclusiv mitocondriala care necesita biotina si ATP, conform reactiei:
Piruvatcarboxilaza
Piruvat + CO2 +ATP oxaloacetat + ADP + Pi
biotina

In citosol, oxaloacetatul este decarboxilat de fosfoenolpiruvat carboxikinaza cu formare de fosfoenolpiruvat;

aceasta reactie necesita GTP. Fosfoenolpiruvatul este convertit la fructozo-1,6-bifosfat prin pacurgerea inversa a
etapelor glicolizei.

2. Transformarea fructozo-1,6-bifosfatului in fructozo-6-fosfat, are loc printr-o reactie de hidroliza

catalizata de fructozo-1,6-bifosfataza citosolica, enzima alosterica sensibila la starea energetica celulara.
Enzima este inhibata de AMP si stimulata de ATP.
Fructozo-6-fosfatul este transformat in glucozo-6-fosfat de catre aceeasi enzima (izomeraza) implicata si in
glicoliza.

3. Transformarea glucozo-6-fosfatului in glucoza, etapa hidrolitica in care se elibereaza si fosfat

anorganic, este catalizata de glucozo-6-fosfataza, enzima unidirectionala existenta pe membrana reticulului
endoplasmic. Aceasta enzima este implicata atat in gluconeogeneza, cat si in glicoliza.
1
  Reglarea gluconeogenezei
Se realizeaza prin : concentratia substratelor, concentratia ATP, modificarea concentratiei enzimelor
reglatoare ale gluconeogenezei si, in special, prin modificarea activitatii enzimelor reglatoare ale gluconeogenezei.
Intensitatea procesului de gluconeogeneza trebuie sa fie invers proportionala cu intensitatea glicolizei.
Efectorii pozitivi ai enzimelor cheie din glicoliza sunt efectori negativi ai enzimelor cheie din gluconeogeneza.

B. Gluconeogeneza poate avea loc pornind si de la:

1. Aminoacizii glucoformatori reprezentati de glicocol, alfa-alanina, serina, treonina,
valina, acid aspartic, acid glutamic, arginina, histidina, prolina, hidroziprolina, triptofanul,
cisteina.
In urma transformarilor metabolice la care acesti aminoacizi participa se pot forma acidul piruvic sau
unii intermediari ai ciclului Krebs (acid alfa-cetoglutaric, acid succinic, acid fumaric, acid L-malic, acid
oxalilacetic). Toti acesti metaboliti pot participa la procesul de biosinteza a glucozei, deoarece ei pot conduce
la formarea fosfoenolpiruvatului.
Alti aminoacizi conduc, prin cai metabolice specifice, la acetil-CoA, care nu determina o sinteza neta de
glucoza, dar care, prin condensare, poate forma corpi cetonici. Acesti aminoacizi au fost numiti cetogeni si
sunt reprezentati de leucina.

2. Intermediari neazotati care se formeaza in ciclul Krebs precum si in secventa de reactii

a glicolizei: acid succinic, acid fumaric, aldehida glicerica, dihidroxiacetona.
Toti intermediarii care conduc, in final, la acidul L-malic si, in continuare, la acidul oxalilacetic, pot
determina o sinteza neta de glucoza, pe baza mecanismului de formare a fosfoenolpiruvatului.

3. Glicerolul provenit pe cale endogena, prin lipoliza trigliceridelor tisulare (din tesutul
adipos) sau pe cale exogena-prin alimentatie.
In perioadele de gluconeogeneza activa, trigliceridele tisulare sunt hidrolizate, glicerolul fiind trecut
in sange si transportat la ficat, unde este convertit in glucoza. Si in acest caz, ca si in cazul acidului lactic, are
loc un circuit al glicerolului („ciclul glicerolului”).

 Ingestia de alcool inhiba gluconeogeneza

Prin oxidarea etanolului la acetaldehida, in citosolul celulelor parenchimului hepatic, unde enzima alcool
dehidrogenaza (ADH), a carei coenzima este NAD+, este localizata aproape exclusiv, se produc echivalenti
reducatori (coenzime reduse) care sunt transportati in mitocondrie prin sistemele malat-aspartat sau prin glicerol-
fosfat.
Capacitatea oamenilor de a metaboliza alcoolul depinde de capacitatea ficatului lor de a transporta acesti
echivalenti reducatori din citosol in mitosol prin intermediarii mentionati. Acetaldehida formata traverseaza
membrana mitocondriala si este oxidata in mitosol, de catre acetaldehid dehidrogenaza (AcDH), NAD+ dependenta,
la acetat.
Acetaldehida poate condensa proteine, acizi nucleici sau alti compusi, fapt care explica efectele toxice
asociate consumului de alcool.
Efectele metabolice ale intoxicatiei cu alcool sunt determinate de actiunea celor doua enzime ADH si
AcDH, al caror rezultat este cresterea raportului NADH+H+/ NAD+.
Excesul de NADH+H+ in citosol orienteaza echilibrul reactiilor catalizate de lactat dehidrogenaza si de malat
dehidrogenaza in directia formarii lactatului si malatului.
Excesul de NADH+H+ in mitocondrie , produs de AcDH, reduce activitatea ciclului Krebs, acetil-CoA fiind
directionata catre sinteza de acizi grasi. Reducerea NAD+ citosolic duce la scaderea activitatii glicerol-3-fosfat
dehidrogenazei, rezultand o crestere a concentratiei glicrol-3-fosfatului care furnizeaza glicerolul activat pentru

2
 sinteza trigliceridelor. Aceste doua procese determina depozitarea acizilor grasi in ficat si cresterea sintezei de
trigliceride, ceea ce duce la aparitia steatozei hepatice (ficat gras).

 BIOSINTEZA GLICOGENULUI

Forma de rezerva a glucozei in organismele animale o constituie glicogenul. Cel mai intens proces de
biosinteza a glicogenului are loc in ficat. In ordine, urmeaza tesutul muscular in care glicogenul furnizeaza
glucoza si, respectiv, energia necesara contractiei musculare. Depozitul total de glicogen din organism este de
aproximativ 350g.
Biosinteza glicogenului implica doua procese majore:
A. Glicogenogeneza = biosinteza glicogenului din glucide;
B. Glicogenoneogeneza = biosinteza glicogenului din compusi neglucidici.

A. ETAPELE GLICOGENOGENEZEI

1. Formarea G-1-P care este precursorul biosintezei glicogenului si care se formeaza prin reactiile:
Glucokinaza
Glucoza + ATP G-6-P + ADP
1,6-fosfoglucomutaza
G-6-P G-1-P

2. Transglicozilarea (initierea) biosintezei glicogenului necesita preexistenta unor molecule mici de

glicogen absolut necesare pentru sinteza finala a macromoleculei de glicogen. Aceste molecule prin care se initiaza
reactia se numesc molecule primer. In prezenta unor enzime de tipul glicoziltransferazelor si, respectiv, a enzimei
fosforilaza a se produce un transfer succesiv al glucozei de pe G-1-P pe molecula „primer” de glicogen care,
astfel, se lungeste.
Exista 2 tipuri de fosforilaze : a (activa) si b (inactiva) si ele pot trece una in cealalta.
Trecerea formei b in forma a este stimulata de adrenalina, insulina, glucagon si cortizol prin
intermediul AMPc.
3. Ramificarea moleculei prin formarea legaturilor C1-C6 (α-1,6)
Cand lantul de resturi de glucoza legate α-1,4 aflat in formare, atinge aproximativ 8 radicali glicozil, se
formeaza o legatura C1-C6 (α-1,6). Ramificarea se produce sub actiunea enzimei denumite amilo-1,6-
glicoziltransferaza (enzima de ramifiere).
Sinteza glicogenului prin fixarea glucozei din glucozo-1-fosfat la capatul nereducator al lantului poliglucidic
preexistent, in prezenta fosforilazei a, este limitata, deoarece concentratia in glucozo-1-fosfat este prea mica pentru
a determina o sinteza continua, in functie de necesitatile organismului.
A fost pus in evidenta si un alt sistem enzimatic de biosinteza a glicogenului catalizat de enzima
glicogensintaza. In acest sistem, glucoza este transferata pe molecula „primer” de pe UDP-glucoza. Sub aceasta
forma activa, glucoza este transferata pe molecula de glicogen „primer” care se lungeste.
glicogensintaza
UDP-glucoza + (glucoza)n UDP + (glucoza)n+1
(glicogen „primer”)
Glicogensintaza catalizeaza numai formarea legaturilor α-1,4-glicozidice. Ramificarea moleculei de
glicogen se produce sub actiunea unei enzime specifice si anume amilo(1,4→1,6) transglicozilaza care transfera un
fragment oligoglucidic format din 6 sau 7 radicali de glucoza la grupa hidroxilica din pozitia 6 a unei alte catene

3
poliglucidice, dand astfel nastere unei legaturi α-1,6-glicozidice care constituie un punct de ramifiere in molecula
glicogenului.
Glicogenogeneza se desfasoara intens in ficat si in muschi si mai putin intens in alte tesuturi. Pentru
sinteza a 50g de glicogen se consuma energia furnizata prin oxidarea a 5,3g glucoza, ceea ce corespunde la
aproximativ 10% din cantitatea de glicogen depozitat.
In conditii patologice, pot aparea modificari cantitative si calitative ale glicogenului cu formarea de dextrine si
amilodextrine. Tulburarile sunt cunoscute sub denumirea de glicogenoze.
B. GLICOGENONEOGENEZA = biosinteza glicogenului din compusi neglucidici: de exemplu, biosinteza
glucozei din acid lactic - se realizeaza prin reactia Pasteur-Meyerhoff: prin oxidarea a 1/5 din acidul lactic
rezulta energie utilizata pentru a se resintetiza glucoza, respectiv, glicogen din restul de 4/5 de acid lactic.
Relatia dintre glicogenul hepatic si cel muscular, cu participarea acidului lactic, se realizeaza in asa
numitul ciclul Cori, redat in urmatoarea schema:
Ficat Sange Muschi
Glucoza —―→ Glucoza —―→ Glicogen
↑ ↓
Glicogen Glucoza
↑ ↓
Acid lactic ←—― Acid lactic ←—― Acid lactic
↓
CO2 + H2O + Energie
Acidul lactic este unul dintre substraturile principale ale gluconeogenezei. El se formeaza in organism
prin glicoliza, iar conversia lui in glucoza are loc intotdeauna in alt tesut decat tesutul in care s-a format, astfel
incat pentru organul gluconeogenetic, acidul lactic este un substrat neglucidic.Sediile producerii acidului lactic
gluconeogenetic sunt muschii scheletici in activitate si hematiile.
Astfel, daca se ia in considerare provenienta acidului lactic in muschi (glicogenoliza) si posibilitatea ca, in
ficat, el sa fie convertit in glucoza si, respectiv, in glicogen, iar ulterior glucoza sa fie redata circulatiei sanguine, se
poate defini un ciclu al acidului lactic .
Productia de acid lactic in muschi, dupa epuizarea rezervelor de glicogen, este redusa si, in aceste
conditii, metabolismul energetic al muschilor este dirijat spre catabolizarea acizilor grasi. In schimb, formarea
acidului lactic in hematii are loc intr-un ritm constant si, in situatiile limita, acidul lactic gluconeogenetic are
numai aceasta origine.
METABOLISMUL FRUCTOZEI
Fructoza provine in organism prin dieta cu fructe, miere sau cu produse care contin zaharoza care,
prin hidroliza intestinala formeaza alfa-glucoza si beta-fructoza. Ea exista in cantitati mari in plante. O mare
parte din fructoza astfel obtinuta va fi convertita, in ficat, in glucoza.
Exista 2 modalitati de transformare a fructozei in organism:
1. Transformarea fructozei in fructozo-6-fosfat
Glucokinaza hepatica nu poate cataliza fosforilarea fructozei. Aceasta reactie, prin care fructoza poate fi
transformata in fructozo-6-fosfat poate fi catalizata de hexokinaza:

Hexokinaza

Fructoza + ATP fructozo-6-fosfat + ADP

4
 Cantitatea de fructozo-6-fosfat formata prin aceasta reactie este foarte mica, deoarece glucoza este un
inhibitor competitiv foarte puternic pentru hexokinaza. Cu toate acestea, cantitati mici de fructoza pot fi astfel
metabolizate in tesutul adipos si muschi.

2. Transformarea fructozei in fructozo-1-fosfat

Fructoza este fosforilata sub actiunea fructokinazei, enzima specifica ce exista in ficat, si se formeaza
fructozo-1-fosfatul. Fructokinaza nu actioneaza asupra glucozei si, spre deosebire de glucokinaza, activitatea ei nu
este influentata de starile de foame sau de insulina, fapt care explica de ce fructoza din sangele diabeticilor este
epurata de ficat cu viteza normala.
In ficat, exista o aldolaza specifica, aldolaza B, care transforma fructozo-1-fosfatul in dihidroxiaceton-fosfat
si gliceraldehid-3-fosfat. Aceste doua trioze fosforilate parcurg cai diferite, in functie de conditiile celulare. Astfel,
ele pot fi degradate prin glicoliza sau pot reprezenta substrate pentru gluconeogeneza.
Metabolizarea fructozei este mai rapida decat cea a glucozei, deoarece interventia aldolazei B face ca doua
enzime glicolitice reglatoare, glucokinaza si fosfofructokinaza 1 sa nu fie implicate.
Lipsa reglarii transformarii fructozei in cele doua trioze fosforilate poate introduce in calea glicolizei
anaerobe mari cantitati de intermediari glicolitici, conducand eventual la hiperlactacidemie sau la
amplificarea glicogenezei.
In diabetul zaharat, cand concentratia intracelulara a glucozei este mare si formarea de NADPH+H+ este
corespunzatoare, activitatea aldozreductazei este foarte crescuta, conducand la acumularea de sorbitol, dar si la
depletia de NADPH+H+, cofactor al glutation reductazei, enzima implicata in apararea antioxidanta.
In celulele in care sorbitoldehidrogenaza exista in concentratie mica sau este absenta (retina, cristalin,
rinichi, celulele nervoase), sorbitolul este retinut in celule (nu se metabolizeaza si nici nu poate traversa membranele
celulare), determinand modificari osmotice ca urmare a retentiei de apa. Starile patologice asociate cu acest fenomen
pot fi: cataracta, neuropatia periferica, afectiuni vasculare ce pot duce la nefropatie si retinopatie.
Patologia metabolizarii fructozei
a. „Fructozuria esentiala” este o afectiune benigna, asimptomatica clinic, determinata de lipsa fructokinazei
sau de defecte ale acesteia. Este caracterizata de aparitia unor cantitati mari de fructoza in sange si urina,
dupa mese bogate in fructoza.
b. Intoleranta ereditara la fructoza este determinata de scaderea sau de absenta activitatii aldolazei B; este
caracterizata de blocarea fosfatului intracelular ca urmare a acumularii de fructozo-1-fosfat si de inhibarea
fosforilarii oxidative.
c. Hipoglicemia severa dupa ingestia de fructoza, ca urmare a inhibarii fosforilazei a, enzima reglatoare din
glicogenoliza, prin fructozo-1-fosfat.

METABOLISMUL GALACTOZEI
Galactoza, o aldohexoza epimera cu glucoza la C4, provine in organism fie prin hidroliza lactozei
alimentare, in intestin, fie prin conversia glucozei la galactoza, aportul alimentar de galactoza nefiind
obligatoriu.
In organism, galactoza intra in constitutia lactozei din laptele matern, lipidelor complexe,
glicoproteinelor, glicozaminoglicanilor
UDP-glucoza serveste ca intermediar in procesul de transformare a galactozei in glucoza. Transformarea
galactozei in glucoza parcurge urmatoarele etape
1. Fosforilarea galactozei sub actiunea galactokinazei cu formarea galactozo-1-fosfatului.
2. Transferul restului galactozil pe UDP-glucoza sub actiunea UDP-glucozo-galactozo-1-fosfat uridil-
transferaza.
3. Interconversia celor 2 oze, prin epimerizarea la C4, catalizata de UDP-glucozo-4-epimeraza, care se
produce la nivelul nucleozid-difosfatilor.

5
 Echilibrul reactiei UDP-galactoza ↔ UDP-glucoza este deplasat in functie de necesitatile organismului.
Echilibrul este favorabil formarii galactozei in perioadele de lactatie, cand glanda mamara sintetizeaza cantitati
mari de lactoza si in perioadele de formare a structurilor glicolipidice.

Patologia metabolismului galactozei

a. Deficienta galactokinazei duce la galactozemie si galactozurie si predispune la cataracta; se acumuleaza
galactoza in sange si, sub actiunea aldozoreductazei, galactoza se transforma intracelular in galactitol
(poliol) care produce modificari osmotice; aceasta hipergalactozemie contribuie la producerea
cataractei la nivelul cristalinului, prin modificarea agregarii si solubilitatii proteinelor proprii.
b. Deficienta uridil-transferazei se manifesta clinic prin afectare hepatica, tulburari neuropsihice,
cataracta. Nou-nascutii cu defect de uridil-transferaza, diagnosticati rapid, se pot dezvolta normal,
dar cu excluderea lactozei (a laptelui) din dieta.

REGLAREA METABOLISMULUI GLUCIDIC

Capacitatea organismului de a depozita glucidele este limitata, aceasta functie fiind indeplinita doar
de ficat (ce poate depozita pana la 10% din greutatea sa) si muschi (ce pot depozita pana la 0,5% din greutatea
lor).
Cantitatea totala de glucide din depozite este suficienta insa pentru a asigura necesitatile energetice
ale organismului numai pentru jumatate de zi si in repaus.
Toate tesuturile pot utiliza glucoza, principalul si aproape exclusivul glucid circulant din sange. In
conditii de post prelungit, numai putine tesuturi depind exclusiv de glucoza ca sursa de energie: creierul,
eritrocitele, trombocitele, leucocitele, medulosuprarenalele. Alte tesuturi pot utiliza in scopuri energetice
oxidarea acizilor grasi si corpii cetonici.
Glucoza plasmatica provine din:
- hidroliza amidonului si altor poliglucide alimentare;
- din conversia altor hexoze alimentare in glucoza la nivel hepatic;
- sinteza glucozei din aminoacizi si acid piruvic.

► Atunci cand nivelul glucozei sanguine este ridicat (dupa ingestia de alimente), glucoza este depozitata sub
forma de glicogen hepatic (glicogenogeneza). Glicogenul hepatic reprezinta rezerva primordiala de
glucoza care este eliberata si transportata pe cale sanguina la celelalte tesuturi.
► Cand nivelul glucozei sanguine incepe sa scada, glicogenul este convertit in glucoza (glicogenoliza).
Glucoza astfel rezultata din glicogenul hepatic este vehiculata pe cale sanguina spre celulele diferitelor
tesuturi unde este degradata prin glicoliza cu eliberare de energie sub forma de ATP.
Ficatul este principalul organ de depozitare a glucidelor in exces. Cantitati mici pot fi depozitate la nivelul
miocardului si muschilor scheletici.
Excesul de glucoza este convertit in lipide in celulele tesutului adipos, unde acestea sunt depozitate.
Concentratia glucozei in sange - glicemia - reflecta existenta unui echilibru dinamic intre procesele
anabolice si catabolice glucidice, atunci cand ea se incadreaza între valorile considerate fiziologic normale: 65-
110mg glucoza/dl ser.
Valoarea normala a glicemiei constituie o rezultanta a coordonarii si a corelatiilor functionale dintre
urmatoarele cai metabolice:

 glicogenogeneza hepatica (biosinteza si depozitarea glicogenului in ficat);

 glicogenoliza hepatica (degradarea glicogenului hepatic la glucoza);
 glicogenoliza in alte tesuturi (degradarea glicogenului in special in tesutul muscular);
 gliconeogeneza.
6
 Variatiile Glicemiei depind de numerosi factori (varsta, sex, starea organismului - repaus, activitate,
oboseala, stil de alimentatie, stari fiziologice deosebite (sarcina, lactatie, menopauza), stari emotionale intense)
si este controlata (reglata) prin doua sisteme care actioneaza concomitent:
1. Autoreglarea fizico-chimica, avand ca substrat functia metabolica complexa a ficatului, care trimite in
circulatie cantitatea de glucoza necesara asigurarii unui nivel constant al glicemiei.
2. Reglarea neurohormonala. Astfel, reglarea glicemiei este dependenta de diferiti hormoni:
 hipoglicemiant : insulina stimuleaza glicogenogeneza si lipogeneza, stimuleaza preluarea glucozei
la nivel celular si inhiba glicogenoliza,
 hiperglicemianti:
- glucagonul care stimuleaza glicogenoliza hepatica si lipoliza
- hormonul de crestere care stimuleaza gluconeogeneza si mobilizeaza triacilglicerolii
- tiroxina care stimuleaza glicogenoliza si creste absorbtia intestinala a glucozei
- ACTH si cortizolul care stimuleaza gluconeogeneza, are actiune permisiva asupra actiunii
glucagonului
- adrenalina si noradrenalina care stimuleaza glicogenoliza
Nivelul glicemiei este factorul care declanseaza sistemele glicoreglatoare.
REGLAREA HORMONALA A GLICEMIEI

Hormonul semnal pentru efect asupra principalul mecanism de actiune

secretie glicemiei

insulina CRESTEREA hipoglicemiant inhibitia gluconeogenezei

glicemiei
stimularea glicogenogenezei
stimularea preluarii glucozei in celule

glucagonul SCADEREA hiperglicemiant stimularea glicogenolizei

glicemiei
stimularea gluconeogenezei
stimularea mobilizarii acizilor grasi (tesut
adipos)

adrenalina stimulare ner hiperglicemiant stimularea glicogenolizei (hepatice, musculare)

voasa
stimularea gluconeogenezei hepatice
raspuns la stress
stimularea glicolizei musculare
stimularea secretiei de glucagonului

cortizolul ACTH hiperglicemiant stimularea gluconeogenezei

efect permisiv pentru actiunea glucagonului

hormonul STH-RF hiperglicemiant stimularea gluconeogenezei

somatotrop
mobilizarea triacilgliceridelor

 Tulburări ale metabolismului glucidic

DIABETUL ZAHARAT este o boală metabolică, autoimună, cronică ce are drept cauză principală
deficitul absolut sau relativ de insulină şi se caracterizează prin perturbarea predominantă a metabolismului glucidic
(hiperglicemie cronică, scăderea toleranţei la glucide, glicozurie), alături de afectarea metabolismului lipidic şi
protidic.
Este cea mai frecventă şi severă boală metabolică din lume cu o incidenţă crescută la toate popoarele
şi la toate rasele.

7
 Triada simptomatică clasica este reprezentată de: polifagie, poliurie, polidipsie.
Alte semne şi simptome indicatoare de diabet zaharat:
 Obezitate (80% din pacienţi au fost sau sunt obezi);
 Scăderea inexplicabilă în greutate în ciuda polifagiei (intensificarea metabolismelor lipidic şi protidic nu
reuşesc să acopere deficitul energetic);
 Astenie fizică şi psihică, irascibilitate ca urmare a scăderii potasiului seric;
 Nevralgii, mai frecvent de tip sciatic;
 Eczeme, furunculoze, plăgi cu cicatrizare dificilă;
 Afecţiuni stomatologice: căderea dinţilor, carii dentare multiple;
 Afecţiuni oftalmologice: cataractă precoce, retinopatie;
 Afecţiuni cardiace: cardiopatie ischemică, insuficienţă cardiacă.

Cauze
Diabetul zaharat este o suferinţă plurietiologică (poate avea cauze multiple):
A. factori genetici : se susţine ideea că transmiterea predispoziţiei ereditare este poligenică, iar şansele ca un
descendent să facă diabet zaharat sunt de 2-3 ori mai mari dacă ambii părinţi sunt diabetici; transmiterea sa
ereditară mai este susţinută şi de asocierea sa cu alte 20 de boli genetice.
B. Infecţii virale pancreatotrope;
C. Dereglări endocrine;
D. Factori iatrogeni (medicamentoşi).

Clasificare:
1. diabet zaharat insulino-dependent (DZID) = DZ de tipul 1
2. diabet zaharat noninsulinodependent (DZNID) = DZ de tipul 2
3. diabet zaharat secundar pancreatic, endocrin şi iatrogen
4. starea de intoleranţă la glucoză
5. stări cu risc statistic crescut pentru apariţia diabetului zaharat

Date de laborator care susţin diagnosticul de diabet zaharat

a) în sânge, cresc concentraţiile următorilor parametri biochimici: glicemie, colesterol total, lipide totale,
triacilgliceroli, acizi graşi liberi, corpi cetonici, hemoglobina glicozilată, ureea sanguină şi scad rezerva
alcalină şi pH-ul sanguin cu instalarea stării de acidoză metabolică (cetoacidoză diabetică).
!! Dacă nu se intervine, modificările cantitative ale acestor parametrii se accentuează şi se ajunge la instalarea
comei diabetice cu alterarea stării de conştienţă, datorită scăderii metabolismului cerebral al glucozei şi
tulburărilor hidrolelectrolitice.
b) În urină apar glicozuria, cetonuria (mai ales în cazul diabetului zaharat decompensat), cresc concentraţiile
ureei urinare, acidului uric urinar, fosfatului anorganic urinar.
c) Diagnosticul de diabet zaharat este confirmat de testele speciale de toleranţă ce pot fi făcute în laboratoarele
clinice:
c.1. testul de toleranţă la glucoză administrată oral (TTGO) în care glicemia a jeun e 120mg%, iar după două
ore de la administrarea a 75 de grame de glucoză este de cel puţin 180mg%;
c.2. Testul de încărcare cu tolbutamid apreciază capacitatea pancreasului de a secreta insulina, precum şi
viteza cu care se produce secreţia acestui hormon.
Complicaţiile diabetului zaharat
Suferinţele celulare multiple apărute în diabetul zaharat se datorează:
→ lipsei de utilizare a glucozei;
→ acumulării de produşi de degradare ai metabolismului glucidic sau lipidic (acid lactic, acizi graşi liberi,
corpi cetonici);

8
 → acidozei şi tulburărilor hidroelectrolitice.
Complicaţiile diabetului zaharat sunt frecvente şi sunt determinate de lipsa unui tratament corespunzător,
de durata bolii şi de lipsa complianţei la tratament a unor pacienţi; ele pot coexista şi - in timp - pot duce la
tulburări şi/sau invalidităţi grave ca uremie, cecitate, amputaţii, orbire şi chiar la deces.
Complicaţiile pot fi:
A. acute – cetoza şi cetoacidoza;
- coma diabetică fără cetoză;
- infecţiile cutanate, urinare, ale mucoaselor, TBC.
B. cronice :
a) angiopatia diabetică interesează vasele de sânge; există micro- şi macroangiopatie şi se instalează cu mult
înainte de a fi identificată;
b) retinopatie;
c) nefropatia apare ca urmare a îngroşării membranelor bazale ale capilarelor de la nivelul glomerulului şi –
netratată – duce la insuficienţă renală cronică;
d) neuropatie: la nivelul nervilor apar arsuri, întepături, furnicături, amorţeli la nivelul membrelor superioare
sau inferioare; în timp, se poate produce şi pierderea progresivă a simţurilor la nivelul picioarelor şi pot apare
răni fără ca pacientul să simtă durerea; rănile se pot infecta, suprainfecta (gangrene) şi pot duce la amputări;
HIPOGLICEMIILE sunt caracterizate de valori scăzute ale glicemiei (sub 50mg/dl ser).
Pot avea cauze: hormonale, hepatice sau genetice.
Activitatea SNC depinde în mare măsură de valorile glicemiei, intrucât celulele nervoase sunt lipsite de
depozite de glicogen şi nu utilizează alte principii nutritive ca substrat energetic decât în condiţii excepţionale; de
aceea, hipoglicemiile şi – în special cele instalate brusc vor produce semne de perturbare ale activităţii nervoase
asemănătoare cu cele din hipoxie.
Hipoglicemiile pot fi:
A acute:
a. uşoare caracterizate de foame dureroasă, transpiraţii reci, tremurături, vertij, tahicardie; se administrează rapid
zahăr;
b. medii: se manifestă într-o formă mai accentuată şi au şi manifestări neuropsihice: crampe, parestezii, cefalee,
migrene;
c. grave = coma hipoglicemică – poate fi precedată de o perioadă scurtă în care pacienţii prezintă simptome
dintre cele menţionate mai sus.
B. cronice se pot manifesta timp îndelungat datorită unor afecţiuni sau unor terapii necorespunzătoare; pot avea
manifestări psihice ca cele din nevroză, isterie, tumori cerebrale sau demenţă.
Hipoglicemiile cronice sau cele acute grave se soldează cu alterări grave, irecuperabile ale sistemului nervos
central (se ajunge la encefalopatii posthipoglicemice).

 LIPIDE
Consideratii generale
 sunt biomolecule organice naturale ce rezultă prin condensarea acizilor graşi saturaţi, nesaturaţi sau
hidroxilaţi cu diferite tipuri de alcooli pe baza unor legături de tip ester sau amidă;
 datorită numărului mare de legături covalente nepolare din structura lanţurilor hidrocarbonate din
structura lor (-CH2-CH2-CH2-), ele au caracter hidrofob ceea ce explică faptul că sunt insolubile sau uşor
solubile în apă şisunt solubile în solvenţi organici nepolari (amestec de etanol şi eter etilic ȋn raport de
1:1 ȋn volume, cloroform, acetonă, benzen).
9
  ȋn organismele vii, lipidele apar ca substanţe de rezervă pe care organismul le foloseşte ȋn perioadele de
solicitare sau ȋn lipsa aportului energetic exogen.

 Originea lipidelor poate fi:

a. Exogenă: lipidele exogene pot fi:
a.1. vegetale care scad colesterolul sanguin şi au un rol antiaterosclerotic
a.2. animale care conţin acizi graşi saturaţi şi cresc riscul formării plăcilor de aterom ȋn interiorul vaselor de sânge şi
de apariţie a aterosclerozei.
Lipidele vegetale sunt lichide, iar cele animale sunt solide.
b. Endogenă: lipidele pot proveni prin diferite procese de biosinteză prin transformarea metabolică a
glucidelor şi proteinelor ingerate (prin anabolism lipidic).

 Localizare:
A. Lipide de constituţie:
 se mai numesc şi lipide structurale (2-3 Kgdin masa corporală);
 au un rol plastic:
a) intră în structura diferitelor componente celulare şi infracelulare;
b) în asociere cu proteinele, formează unitatea structurală de bază a membranelor celulare şi a particulelor
subcelulare, intervenind în reglarea permeabilităţii, respectiv, a transportului prin membrane;
 participă la menţinerea integrităţii structurale a celulei;
 reprezintă stratul protector în plante, insecte, tegumentele vertebratelor.

B. Lipide de rezervă
 lipidele reprezintă 10-20% din masa corporală (10-12Kg) din care98% sunt de rezervă, localizate în ţesutul
adipos;
 ele reprezintă o importantă sursă de energie pentru organism şi sunt, în special, de origine exogenă;
 prezintă variaţii cantitative în funcţie de factorii alimentari şi fiziologici.
 În stările de subnutriţie, în dietele hipocalorice, lipidele de constituţie nu variază, iar cele de rezervă sunt
mobilizate din depozite şi consumate de organism.

C. Lipide circulante = lipoproteine

Cu excepţia unei mici cantitǎţi de acizi graşi liberi, neesterificaţi, legaţi de serum albuminǎ, lipidele
plasmatice se asociazǎ de proteine formând complexe lipoproteice solubile din care cele douǎ componente sunt uşor
de disociat. Aceste lipoproteine reprezintǎ forma sub care lipidele insolubile pot fi transportate prin fluidele biologice.
Lipoproteinele au fost clasificate prin 2 metode:
1. Electroforeza pe baza mobilitatii lor electroforetice: rezultatul electroforezei poarta numele de lipidogram
aserica si distributia fractiunilor separate se exprima in procente.

Fractiunile lipoproteice separate prin electroforeza sunt:

1. Chilomicronii sunt constituiti in proportie de 90% din trigliceride; cresc mult postprandial, fiind generati ca
urmare a ingestiei si absobtiei intestinale a lipidelor alimentare;
2. Preβ-Lipoproteinele sau VLDL (Very Low Density Lipoproteins): sunt mai mobile decat lipoproteinele β,
migreaza la nivelul α2-globulinelor,transporta trigliceride, fosfolipide, colesterol (15%); sunt sintetizate in ficat
fiinddenumite si chilomicroni endogeni;reprezinta aproximativ 7-24% din lipoproteine;
3. β-Lipoproteine sau LDL (Low Density Lipoproteins): migreaza in zona β-globulinelor; reprezinta aproximativ
33-70% din totalul lipoproteinelor;
4. α-Lipoproteine sau HDL (High Density Lipoproteins): transporta proteine, fosfolipide, colesterol (18%, in special
esterificat); reprezinta aproximativ 10-30% din totalul lipoproteinelor.

2. Comportarea lor la ultracentrifugare bazata pe diferenta de densitate dintre difuritele tipuri de

lipoproteine au rezultat:
1. chilocromicroni;
2. lipoproteine cu densitate foarte joasǎ – VLDL;
3. lipoproteine cu densitate joasa – LDL: de ele se leaga colesterolul si se formeaza LDL-colesterolul, acesta fiind
transportat spre tesuturile periferice si in particular spre peretele arterial; cresterea acestora este asociata cu riscul
cardiac – colesterol “rau” sau “nociv”. In ultimele decenii, s-a constatat ca modificarea LDL, în special prin oxidarea
lor, mediază patogenia aterosclerozei. LDL modificate au un rol important în evoluţia disfuncţionalităţii endoteliale
care este considerată un marker precoce ale aterosclerozei.

10
4 . lipoproteine cu densitate mare – HDL: de ele se leaga colesterolul si se formeaza HDL-colesterolul care asigura
intoarcerea lui din tesuturi si din peretele vascular la ficat (pentru a fi metabolizat). Este asa-numitul colesterol “bun”
sau “protector” si un indicator pentru estimarea riscului cardiovascular.

 Funcţiile principale ale lipidelor

1. Energetică (1g → 9.3 kcal) – AGL, TG,

2. Structurală (membrane celulare) - C, CE, fosfogliceride, sfingomieline
3. Emulsionare, datorită caracterului amfipatic – fosfogliceride, acizi. biliari
4. Dizolvarea compuşilor liposolubili (vitamine) în intestin – ac.biliari, steroli
5. Transport (cationii prin membrane) - fosfogliceride, sfingomieline
6. Izolator electric (teaca de mielină) - sfingomieline
7. Mecanică (protecţie a organelor interne) - TG
8. Izolator termic (ţesut subcutanat) - TG
9. Hormonal - hormoni steroizi, PG
10. Rol de vitamine au acizii graşi nesaturaţi - linoleic, linolenic, arahidonic – cunoscuţi sub denumirea de
“vitamine F”.

Componente structurale ale lipidelor

A. Acizii graşi (AG)
Acizii graşi din structura lipidelor au următoarele caracteristici:
a. sunt monocarboxilici;
b. au un numar par de atomi de carbon (ȋntre 4 şi 30);
c. pot fi saturaţi sau nesaturaţi (cu 1,2,3, 4 duble legături ȋn structură);
d. au catene liniare.
 Clasificare:
A.1.Saturaţi – lanţuri în zig-zag cu număr par de C (4-30).
Formula lor structurală generală este: CH3 – (CH2)n – COOH
In lipidele de origine vegetală, predomină acidul palmitic.
In lipidele din organismele animalelor cu sânge cald şi ȋn organismul uman predomină acidul palmitic şi stearic şi,
ȋn cantităţi mai mici, există acidul miristic.
Grăsimile animalelor acvatice cunoscute sub denumirea de untură de peşte sunt lichide la temperatura obişnuită,
colorate ȋn galben deschis până la brun şi conţin acid palmitic şi palmitoleic.
Acizii graşi cu 24 de atomi de carbon – saturaţi, nesaturaţi, hidroxilaţi – intră ȋn structura unor lipide complexe numite
sfingolipide.

Acid butanoic 4 CH3-(CH2)2-COOH

Acid caproic 6 hexanoic CH3-(CH2)4-COOH
Acid lauric 12 dodecanoic CH3-(CH2)10-COOH
Acid miristic 14 tetradecanoic CH3-(CH2)12-COOH
Acid 16 hexadecanoic CH3-(CH2)14-COOH
palmitic

Acid stearic 18 octadecanoic CH3-(CH2)16-COOH

Acid 24 tetracosanoic CH3-(CH2)22-COOH

lignoceric

A.2. Nesaturaţi (monoenic, dienic, trienic, tetraenic,…polienic) – cei naturali au configuraţia cis

palmitoleic 16 Δ9 CH3-(CH2)5-CH=CH-(CH2)7-COOH
oleic 18 Δ9 CH3-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-COOH
linoleic 18 Δ9,12 CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH

11
linolenic 18 Δ9,12,15 CH3-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH
arachidonic 20 Δ5,8,11,14
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)3-
COOH
Acid nervonic 24 CH3-(CH2)7- CH=CH-(CH2)13-COOH
Acid nervonic
In organismul uman, predomină acizii graşi nesaturaţi cu 18 atomi de carbon ȋn structură.
Organismul uman (şi cel al unor animale) are nevoie de unii acizi graşi nesaturaţi pe care nu ȋi poate sintetiza
sau ȋi sintetizează ȋn cantităţi insuficiente, ceea ce impune aportul lor prin alimentaţie şi, de aceea, au fost denumiţi
AG esenţiali (AGE); din această categorie fac parte: acizii linoleic, linolenic, arahidonic.
Deoarece, lipsa lor din alimentaţie duce la unele stări carenţiale similare avitaminozelor, ei au fost denumiţi generic
vitamine F.

A.3. Acizi graşi hidroxilaţi

Acid α-hidroximiristic 14 CH3-(CH2)11-CH(OH)-COOH
Acid ricinoleic 18 CH3-(CH2)5-(CH-OH)-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH

Acid 24 -hidroxilignoceric CH3-(CH2)21-CH(OH)-COOH

cerebronic

Acid α-hidroxi-nervonic 24 CH3-(CH2)7- CH=CH-(CH2)12-(CH-OH)-COOH

Acidul α-hidroximiristic există ȋn lanolină, acidul ricinoleic ȋn uleiul de ricin, iar acizii cerebronic şi α-hidroxi-
nervonic intră ȋn structura sfingolipidelor din ţesutul nervos.

A.4. Acizi graşi cu structură eicosanoidică

Acizii eicosapolietilenici sunt precursori ai unei clase de compuşi cunoscuţi sub denumirea generică de eicosanoizi
care au o catenă formată din 20 atomi de carbon. Toate țesuturile mamiferelor sintetizează prostaglandine ca răspuns
la diverși stimuli (umorali, electrici, mecanici etc.), dar ele au, ȋn general, o durată de viaţă foarte scurtă.
In clasa eicosanoizilor are două subclase distincte:
I. Prostaglandinele (PG)
II. Leucotrienele (LT).
B. ALCOOLI
B.1. Alcooli alifatici neazotaţi
c. aciclici
a1. Glicerol CH2-OH intră ȋn structura lipidelor simple numite acilgliceroli sau
l gliceride şi ȋn cea a lipidelor complexe numite glicerofosfo-
CH-OH lipide care se formează prin legături de tip ester.
l
CH2-OH

a2. Alcooli alifatici superiori: alcoolulcetilic şi alcoolul stearilic care intră ȋn structura lipidelor simple numite
ceridecare se formează prin legături de tip ester.
CH3-(CH2)14-CH2- OH alcool cetilic
CH3-(CH2)16-CH2- OH alcool stearilic

CH3-(CH2)14-COOH + CH3-(CH2)14-CH2- OH↔ CH3-(CH2)14-CO-O-CH2-(CH2)14-CH3+ HOH

acid palmitic alcool cetilic palmitat de cetil

d. ciclici:
b1. Inozitolul este un alcool ciclic, saturat, polihidroxilic care intră în structura lipidelor complexe numite
inozitolfosfatide care fac parte din clasa glicerofosfolipidelor fără azot. Structura lui este:
OH OH
H OH
H H
OH H
OH H
H OH

12
 b2. Steroli
 Steroizii sunt compuşi care conţin o structură de tip STERAN cu 17 atomi de carbon; cei care coţin o grupare
hidroxil şi pot forma esteri se numesc steroli.

12 17
11 13 16

C D
1 9
10
2 14 15
8
A B
3 7
5
4 6

 Origine:
 animală – zoosteroli; ex: colesterolul
 vegetală – fitosteroli; ex: β-sitosterolul
 ciuperci – micosteroli: ergosterolul

 COLESTEROLUL
 este un alcool policiclic, monohidroxilic, nesaturat, a cărei structură are un caracter puternic hidrofob;
 este principalul sterol de origine animal distribuită – sub formă liberă sau esterificată – în toate celulele
organismului; predomină în ţesutul nervos (doar liber), glande suprarenale (>80% esterificat), ficat, ser (70-
80% esterificată);

HO
 poate avea origine:
- exogenă – cantitatea ingerată depinde de regimul alimentar;
- endogenă – este biosintetizat în special în ficat, sinteza lui pornind de la acetil-CoA; în ficat, 1/3 din colesterol este
esterificat cu acizi graşi în prezenţa enzimei numite lecitin-colesterol-acil-transferaza (LCAT) şi 2/3 există sub formă
liberă;
 reglarea biosintezei colesterolului se face:
- prin aport alimentar: o alimentaţie bogată în colesterol inhibă sinteza sa la nivel hepatic;
- hormonal: cortizolul şi noradrenalina cresc nivelul colesterolului, iar estrogenul, insulina şi tiroxina au un
efect de reducere a acestuia;
 colesterolul neabsorbit prin mucoasa intestinală suferă o reducere sub acţiunea florei microbiene din intestin
rezultând coprosterolul, formă sub care colesterolul se elimină prin fecale;
 valorile recomandate sunt sub 200mg colesterol total/dl ser.
-valorile între 200-240mg/dl ser sunt valori de graniţǎ şi cu risc pentru afecţiuni coronariene.
-valorile de peste 240mg/dl ser indicǎ un risc crescut pentru boli cardiovasculare şi necesitǎ investigarea completǎ
a tabloului lipidic şi prescrierea unui tratament;
Menţinerea raţiei zilnice de grasimi ingerate sub valoarea de 20%, maximum 30% din totalul caloriilor este vitală
pentru pastrarea nivelului de colesterol ȋn limite normale.
 eliminarea lui din organism se face prin:
a) transformarea lui în acizi biliari şi excreţia de steroli neutri prin fecale;
b) transformarea lui în hormoni steroizi ai căror produşi de degradare se elimină prin urină;
 atunci când este în exces se depune pe pereţii vaselor sanguine sub formă de plăci de aterom sau sub formă
de calculi în vezica biliară, ducând la apariţia litiazei biliare. Formarea plăcilor de aterom măreşte riscul
aterogen şi al apariţiei bolilor cardiovasculare la persoanele cu hipercolesterolemie faţă de cele care au
valori normale ale colesterolului.
 Agenţii ce transportă colesterolul ȋn sânge sunt lipoproteinele şi ele pot fi:

13
  lipoproteine cu densitate joasă (LDL)care transportă 65% din totalul colesterolului sanguin; acest complex
determină depunerile de colesterol ȋn interiorul vaselor. Acest tip de colesterol este aşa-numitul colesterol
rău.
 lipoproteine cu densitate foarte joasă (VLDL), precursorul LDL, transportă aproximativ 15% din totalul
colesterolului sanguin, dar sunt necesare ficatului pentru a produce LDL.
 lipoproteine cu densitate ridicată (HDL) transportă in jur de 20% din totalul colesterolului sanguin. Fiind
compuse in principal din lecitină, lipoproteinele cu densitate ridicată sunt cele care distrug depozitele de
colesterol de pe vasele sanguine si asigura circulatia colesterolului fara a bloca arterele. HDL-colesterolul
este aşa-numitul colesterol bun.

 Rolurile biochimice ale colesterolului

 rol structural:
a. este un component esenţial al membranelor celulare şi al unor organite celulare;
b. intră în componenţa colesteridelor care sunt esteri ai colesterolului cu acizi graşi saturaţi sau nesaturaţi
care fac parte din clasa lipidelor simple numite steride.
 are rol antitoxic şi antihemolitic, neutralizând efectul unor toxine sau inhibând activitatea hemolitică a unor
substanţe ca saponinele (digitonina) şi lizolecitinele.
 sub formă de ester reprezintă un protector al epidermei;
 este precursorul structural al:
 acizilor biliari,
 hormonilor steroizi - sinteza lor are loc în glandele. suprarenale (glucocorticoizi, mineralocorticoizi) şi
testicole (testosteron), ovare (estradiol, progesteron), placentă (progesteron);
 vitaminei D (vitamina antirahitică);
 acţionează asupra permeabilităţii eritrocitelor, influenţând procesele de difuzie;
 intră în compoziţia chilomicronilor; este component major al LDL care transportǎ colesterolul esterificat de
la ficat la ţesuturi pentru a fi stocat; intrǎ şi în componenţa HDL care transportǎ colesterolul de la ţesuturi la
ficat pentru a fi catabolizat.
 participă la emulsionarea grăsimilor alimentare.

B. 2. Alcooli alifatici azotaţi (aminoalcooli)

b. Etanolamina = colamina HO- CH2-CH2-NH2
c. Colina HO- CH2-CH2-N+(CH3)3
d. Serina HO- CH2-CH(COOH)-NH2
e. Sfingozina Dihidrosfingozina
CH3 - (CH2)12 - CH = CH - CH - OH CH3 - (CH2)12 -CH2 -CH2 - CH - OH

CH - NH2 CH - NH2

CH 2 - OH CH 2 - OH
Sfingozina intră ȋn structura lipidelor complexe numite sfingolipide care se formează prin legături de tip amidă (-
NH-CO-).

 Acizi biliari. Săruri biliare

 reprezintă un ansamblu de compuşi steroizi secretaţi de bilă în intestin, unde apar sub formă de săruri biliare;
 au ca precursor colesterolul şi sunt sintetizaţi în ficat, prin oxidarea lui la catena laterală şi, ulterior, sunt
deversaţi în bilă;
 acizii biliari şi sărurile lor sunt substanţe tensioactive (au proprietatea de a reduce tensiunea superficială a
apei) facilitând absorbţia intestinală a lipidelor;
 ei activează unele enzime ca lipazele şi colesterolesterazele pancreatice, stimulează secreţia biliară şi menţin
colesterolul şi acizii graşi ȋn stare solubilă, ȋn vezica biliară;
 structura chimică de bază din care derivă acizii biliari este cea a acidului colanic,ei fiind derivaţi hidroxilaţi
ai acestui acid.

CO OH

Acid colanic

14
 Există:
a. Acizi biliari primari care se sintetizează ȋn ficat din colesterol şi ei sunt acidulcolic care are 3 grupe –
OH ȋn poziţiile 3,7 şi 12 şi acidul chenodeoxicolic cu 2 grupe –OH ȋn poziţiile 3 şi 7 din structura
acidului colanic.

OH
CO OH

HO OH

Acid colic
b. Acizii biliari secundari reprezentaţi de acidul deoxicolic cu grupele –OH ȋn poziţiile 3 şi 12 şi acidul
litocolic care are o singură grupă –OH ȋn poziţia 3 din structura acidului colanic.

OH
COOH COOH

HO HO

Acid deoxicolic Acid litocolic

 In ficat, acizii colic şi chenodeoxicolic se conjugă cu glicina sau taurina formând produşii de conjugare
corespunzători (ex:acizii glicocolic şi taurocolic) şi sunt eliminaţi odată cu bila sub formă de săruri biliare
(glicocolat sau taurocolat de sodiu sau potasiu). Acizii biliari nu sunt solubili ȋn apă, dar cei conjugaţi sunt
solubili.
 Acizii biliari realizează un circuit enterohepatic, deoarece ei sunt sintetizaţi şi conjugaţi ȋn ficat, apoi trec
ȋn vezica biliară de unde sunt deversaţi ȋn intestin, iar din intestin sunt absorbiţi şi readuşi ȋn ficat ȋn proporţie
de 90%. Ȋn unele cazuri patologice, acizii biliari sunt prezenţi ȋn urină, aşa cum se ȋntâmplă ȋn cazul icterelor
de retenţie; prezenţa acizilor biliari ȋn urină poartă numele de colalurie.

 Rolul biochimic al sărurilor biliare:

 La pH fiziologic, toţi acizii biliari se găsesc sub formă de săruri de sodiu sau de potasiu, solubile ȋn apă.
Sărurile biliare sunt molecule amfipatice care favorizează emulsionarea lipidelor în intestine şi absorbţia
vitaminelor liposolubile. Solubilitatea redusă poate favoriza formarea litiazei biliare (pietre în vezica biliară).
• acţionează în intestin ca agenţi de emulsionare a lipidelor alimentare, facilitând hidroliza enzimatică a
acestora şi adsorbţia;
• activează secreţia pancreasului, determinând creşterea cantităţii de lipază şi enzime proteolitice deversate în
duoden;
• stimulează activitatea lipazei pancreatice;
• favorizează eliberarea enterokinazei la nivelul mucoasei duodenale (tripsinogen tripsina);
• stimulează motilitatea intestinală;
• influenţează prin autoreglare conversia colesterolului în săruri biliare;
• intervin în controlul sintezei colesterolului în mucoasa intestinală, deci – indirect – influenţează propria lor
sinteză.
• au acţiune coleretică şi colagogă.
Colagog = substanţă care favorizează evacuarea bilei ȋn duoden.
Coleretic = substanţă care favorizează secreţia biliară a ficatului.

CLASIFICAREA LIPIDELOR
I. LIPIDE SIMPLE (HOLOLIPIDE) – toate sunt substante ternare – contin C, H si O
- se formeaza prin condensarea AG cu diferite tipuri de alcooli
- se formeaza prin legaturi de tip ester
1. GLICERIDE sau ACILGLICEROLI = esteri ai glicerolului cu AG saturati sau nesaturati
15
2. STERIDE = esteri ai sterolilor cu AG saturati sau nesaturati
 Colesteride = esteri ai colesterolului cu AG saturati sau nesaturati
3. CERIDE = esteri ai alcoolilor alifatici superiori cu AG saturati sau nesaturati

II. LIPIDE COMPLEXE (HETEROLIPIDE)

1.GLICEROFOSFOLIPIDE – toate contin ca alcool glicerolul
- toate contin fosfor
- se formeaza prin legaturi de tip ester
Pot fi :
A. Cu azot
- Lecitine
- Cefaline
- Serincefaline
- Plasmalogeni
B. Fără azot - Acizi fosfatidici
- Inozitolfosfatide
- Cardiolipine

2. SFINGOLIPIDE
- toate conţin azot A. Cu fosfor
- alcool: sfingozina Sfingomieline
- legături de tip amidă B. Fără fosfor
- Ceramide; Cerebrozide; Sulfatide; Gangliozide

16
LIPIDE SIMPLE
ACILGLICEROLI (GLICERIDE)
• sunt esteri ai glicerolului cu acizii graşi saturaţi sau nesaturaţi
• după localizare, ele pot fi:
 gliceride de constituţie ca şi componente structurale ale celulei, ele fiind legate de anumite formaţiuni
sau structuri celulare;
 gliceride de rezervă : ele există sub formă liberă ȋn celulă şi sunt o sursă energetică importantă pentru
organism; trigliceridele reprezintă 95% din lipidele ţesutului adipos, şi ele conţin, ȋn special,acid oleic,
acid palmitic, acid linoleic, acid palmitoleic, acid stearic;
• sunt lipide neutre (nu conţin nicio grupă funcţională ionizabilă); având un caracter hidrofob pronunţat, ele
nu se dizolvă ȋn apă;
• ȋn stare naturală, ȋn trigliceride, catenele acizilor graşi se ȋnfăşoară şi se ȋntrepătrund unele ȋn altele,
precum şi cu catenele moleculelor vecine, conducând la structuri compacte. Acest tip de structură explică
de ce grăsimile saturate sunt solide la temperatura ambiantă;
• se clasifică în mono-, di-, tri-gliceride conţinând 1,2 sau 3 radicali acil (R-CO-); di- şi trigliceridele pot fi:
- omogene : conţin radicali ai aceluiaşi AG (R1=R2=R3); ex: tristearina, tripalmitina, trioleina.
– mixte:conţin radicali ai unor AG diferiţi (R1=R2=R3); ex: butiropalmitostearina;palmitostearooleina.

CH2 – OH HO-CO-R1 CH2 – O – CO - R1

l l
CH – OH + HO-CO-R2 CH – O – CO - R2
l -3H2O l
CH2 – OH HO-CO-R3 CH2 - O – CO - R3
glicerol acizi graşi trigliceridă

Lipidele neutre naturale sunt aproape exclusiv trigliceride (TG); mono- şi di-acilglicerolii se formează în intestin
în timpul digestiei şi absorbţiei; ele sunt amestecuri de TG simple si complexe.
CH - O - CO - R CH 2 - O - CO - R1 CH 2 - O - CO - R1
2 1

CH - OH CH - O - CO - R2 CH - O - CO - R2

CH 2 - OH CH 2 - OH CH 2 - O - CO - R3
monoacilglicerol diacilglicerol triacilglicerol
monogliceridă digliceridă trigliceridă

Enzima lipoproteinlipaza existentă ȋn sânge, exercită o acţiune lipolitică asupra trigliceridelor,

hidolizându-le cu eliberare de glicerol şi acizi graşi, aceştia din urmă fiind distribuiţi către diferite ţesuturi.
• Proprietăţi fizico-chimice:
 prezintă grade de consistenţă diferite, ȋn funcţie de natura şi proporţia acizilor graşi constiruenţi; astfel, cele
bogate ȋn acizi graşi saturaţi inferiori şi cele nesaturate sunt lichide, iar cele care conţin acizi graşi saturaţi
sunt solide;
 grăsimile naturale sunt amestecuri de diferite trigliceride care nu au un punct de fierbere sau de topire exact;
ele se topesc şi se congelează pe diferite intervale de temperatură, iar punctul lor de topire creşte cu proporţia
de AG saturaţi;
 sunt mai puţin dense decât apa;
 ȋn stare naturală, ȋn TG, catenele acizilor graşi se ȋnfăşoară şi se ȋntrepătrund unele ȋn altele, precum şi cu
catenele moleculelor vecine, conducând la structuri compacte. Această structură explică de ce grăsimile
saturate sunt solide la temperatura ambiantă ;
 cea mai importantă proprietate chimică a lor este hidroliza bazică numităsaponificare, reacţie din care rezultă
glicerol + săruri ale AG numite săpunuri.

CH 2 - O - CO - R1 CH 2 - OH R1-COO K
+ 3KOH
CH - O - CO - R2 CH - OH + R2-COOK

CH 2 - O - CO - R3 CH 2 - OH R3-COOK

17
  hidroliza lor enzimatică are loc în intestin – în etape – sub acţiunea lipazei pancreatice; ȋn urma ei, rezultă
glicerol şi acizii graşi din structura gleceridelor hidrolizate, conform ecuaţiei chimice de mai jos:
CH 2 - O - CO - R1 CH 2 - OH R1-COO H
+ 3 H2O
CH - O - CO - R2 CH - OH + R2-COOH
 Roluri biochimice:
CH 2 - O - CO - R3 CH 2 - OH R3-COOH
 Proprietăţile chimice ale trigliceridelor nesaturate sunt similare cu cele ale acizilor graşi nesaturaţi şi
includ:
a. Hidrogenarea: trigliceridele nesaturate, lichide, prin hidrogenare, se transformă ȋn trigliceride
saturate, solide. Acest proces stă la baza obţinerii margarinei din grăsimi animale sau vegetale.
b. Halogenareaeste reprezentată de adiţia I2 la dublele legături, cantitatea adiţionată crescând cu gradul
de nesaturare.In practică, această reacţie stă la baza calculării indicelui de iod al acestor lipide, indice
ce reprezintă cantitate de iod ȋn g ce se adiţionează la 100g grăsime.
c. Autooxidarea = oxidarea spontană = peroxidarea este un proces ce se poate produce ȋn timpul
expunerii lor la lumină, la aer sau ȋn prezenţa unor bacterii care generează radicali liberia şi care le
alterează gustul şi mirosul; procesul este cunoscut ca râncezirea grăsimilor.
Acest proces poate fi apreciat prin indicele de peroxid care reprezintă numărul de miliechivalenţi oxigen activ
din 1000g grăsime.
Iniţierea peroxidării se face ȋn prezenţa unui radical liber care se formează ȋn sistem, iar poziţia cea mai vulnerabilă
la un atac radicalic este poziţia ȋnvecinată dublei legături (poziţie alilică).
Cinetica fixării oxigenului corespunde unui proces autocatalitic de “reacţie ȋn lanţ”; la ȋnceput, fixarea este mai
lentă (este faza de inducţie), apoi se intensifică, sub acţȋunea temperaturii şi a luminii.
In organism, peroxidarea găsimilor este ȋntârziată prin acţiunea unor factori antioxidanţi, captatori de radicali
liberi.

Roluri biochimice ale trigliceridelor:

 constituie rezerva principală de energiea organismului, deoarece prin degradarea lor rezultă cea mai mare
cantitate de energie/ g lipid (1g lipid = 9,1 calorii).
 în combinaţie cu proteinele, formează complexe de tipulchilomicronilor şi lipoproteinelor circulante
care servesc ca mijloc de transport al acizilor graşi prin sistemul limfatic şi sânge, pentru a fi distribuiţi în
organism;
 sunt izolatori mecanici şi termici, cu rol de protecţie a diferitelor organe.

II. LIPIDE COMPLEXE (HETEROLIPIDE)

• sunt substanţe cel puţin cuaternare: pe langă C, H, O conţin şi/sau P, N, S;
• se formează prin legături de tip ester sau amidă;
• sunt lipide polare;
• sunt mai reactive chimic decât lipidele simple, existând în proporţie mai mare ȋn celulele cu metabolism
intens;
• sunt componentele principale ale lipidelor de constituţie (intră în structura membranelor celulare şi
subcelulare, participând la permeabilitatea acestora); au o largă răspândire în toate celulele organismului, în
special în ţesutul nervos şi în mitocondrii;
• compoziţia lor este foarte puţin dependentă de alimentaţie;
• cu protidele, formează liporoteide cu importante funcţii biochimice;
• iau parte la următoarele procese metabolice:
 absorbţia grasimilor la nivel intestinal,
 transportul şi oxidarea acizilor graşi
 infiltrarea grasă a ficatului,
 coagularea sângelui
 sinteza prostaglandinelor.
• se clasifică în:
A. Glicerofosfolipide
B. Sfingolipide

 Rolurile biochimic al glicerofosolipidelor

18
  Ele reprezintă unităţi structurale de bază ale biomembranelor în care intră în asociere cu proteinele; ele a
tendinţa de a se agrega ȋn straturi dublu lipidice, grupele lor polare fiind orientate spre exterior, iar catenele
hidrocarbonate spre interior. Aceste bistraturi lipidice sunt stabilizate prin forţe vander Waals ȋntre catenele
hidrocarbonate ale radicalilor acil şi prin interacţiuni electrostatice ȋntre grupele polare. Asocierea spontană
a lipidelor amfipatice sub formă de bistraturi stă la baza formării modelului actual al membranelor biologice
cel cu un dublu strat lipidic şi un strat proteic.
 prezenţa lor ȋn toate biomembranele, ca şi reȋnnoirea lor metabolică continuă (turnover) ȋn timpul existenţei
acestor membrane reflectă rolul esenţial pe care ȋl ȋndeplinesc ȋn procesele de permeabilitate selectivă a
biomebranelor;
 sunt agenţi de emulsionare, capabili de a forma micelii în mediul apos – rezultă că pot asigura solubilizarea
lipidelor complet hidrofobe într-un astfel de mediu şi că pot contribui la transportul acestora prin sânge şi
limfă;
 intervin în unele reacţii metabolice furnizând – prin degradarea lor – radicali ai acidului fosforic necesari
activităţii celulare.

B. SFINGOLIPIDE
Caracteristici generale:
 toate conţin azot;
 ca alcool, conţin sfingozina sau dihidrosfingozina;
 se formează prin legături de tip amidă (-NH-CO-): radicalul acidului gras (R-CO-) se leagă printr-o
legătură de tip amidă de gruparea amino (-NH2) din molecula sfingozinei sau dihidrosfingozinei;
 acizii graşi din structura sfingolipidelor conţin cu precădere 24 de atomi de carbon şi pot fi saturaţi
(acid lignoceric), nesaturaţi (acid nervonic) sau hidroxilaţi (acizii cerebronic şi hidroxinervonic).
• Structura:
– alcool = sfingozina
– R = AG cu 24 C (lignoceric, cerebronic, nervonic, hidroxinervonic)
– se formează prin legatură de tip amidăîntre NH2 al sfingozinei şi gruparea
carboxil (-COOH) a AG

 Rolurile biochimice ale sfingolipidelor

 sunt lipide structurale, fiind absente dintre lipidele de rezervă din ţesutul adipos;
 sunt surse energetice pentru organism, datorită acizilor graşi pe care îi pun în libertate în vederea
catabolizării;
 sunt componente ale membranelor celulare, în special ale membranelor celulelor nervoase. Se găsesc
preponderent în ţesutul cerebral, ganglioni nervoşi, splină şi eritrocite;
 participă la coagularea sângelui;
 contribuie la menţinerea fluidităţii membranei;
 au rol în modelarea proliferării celulare;
 gangliozidele au rol de receptori şi de cofatori ai receptorilor;
 li se atribuie un rol important în fiziologia sistemului nervos central
 glicosfingolipidele – cerebrozidele, sulfatidele, gangliozidele - sunt antigeni tumorali, antigeni de grup
sanguin, antigeni autoimunimarkeri limfocitari şi markeri ai diferenţierii celulare.

• Clasificare:
1. Sfingolipide cu fosofor – Sfingomieline – există în tecile de mielină din substanţa albă a ţesutului nervos,
plămăni, ficat, rinichi, splină, sânge (membrana eritrocitului).
Structura:

CH3 - (CH2)12 - CH = CH - CH - OH CH3 - (CH2)12 - CH = CH - CH - OH

CH - NH - CO - R CH - NH - CO- R

CH 2 - O - P - O-CH 2-CH 2-NH 2 CH 2 - O - P - O-CH 2-CH 2-NH 3

HO O O
O
 sunt cele mai abundente şi importante sfingolipide; sunt fosfolipide răspândite ȋn toate structurile
membranare, ȋn lipoproteinele plasmatice;
 se găsesc în cantităţi mici în toate celulele organismului uman, fiind mai abundente în substanţa albă a SNC
şi în nervii periferici; ele participă la formarea tecilor de mielină, de unde le vine şi denumirea de
sfingomieline, îndeplinind rolul de izolator al acestora;
19
  se deosebesc ȋntre ele prin natura acidului gras amidificat; mai frecvent ȋntâlniţi sunt acizii graşi cu 24 de
atomi de carbon – lignoceric şi nervonic. Sfingomielinele din substanţa cenuşie conţin ȋntr-o proporţie destul
de mare şi acid stearic;
 proprietăţile lor sunt asemănătoare cu cele ale fosfatidelor; la pH 7, ele se prezintă sub formă de amfioni şi
au un caracter amfipatic.
 unele lipide au rol structural, plastic, intrand in structura membranelor.

CATABOLISMUL LIPIDELOR

CATABOLISMUL TRIGLICERIDELOR (TRIACILGLICEROLILOR)

LIPOLIZA = hidroliza enzimatica a trigliceridelor (triacilglicerolilor)

TAG = esteri ai glicerolului cu acizi grasi saturati sau nesaturari; sunt molecule nepolare, anhidre, prin oxidarea
carora se formeaza cantitati mari de NADH FADH2) si fac parte din categoria lipidelor simple; sunt, predominant,
lipide de rezerva localizate in tesutul adipos.
TAG = forma de depozitare a excesului caloric al organismului existenta in cantitati apreciabile in tesutul adipos; un
gram de grasime de depozit inmagazineaza de 6 ori mai multa energie decat un gram de glicogen, motiv pentru care,
de-a lungul evolutiei, TAG au fost selectati ca rezervor major de energie.

 TAG din organism pot fi:

A exogeni si circula de la intestin la tersuturi;
B endogeni sunt sintetizati in ficat si circula spre tesuturile extrahepatice.

Un aspect important al metabolismului TAG – compuşi insolubili în apă şi care în plasmă sunt încorporaţi în
lipoproteine – este acela privind transportul lor între diferitele compartimente ale organismului:
a) circulaţia TAG de origine exogenă/alimentară se face de la intestin în restul organsimului şi sunt transportaţi
de catre chilomicroni; acesta este si motivul pentru care, in investigarea tabloului lipidic se recomanda ca recoltarea
probelor de sange sa se faca la 12-14 ore dupa ultima masa, deoarece, dupa acest interval, sangele este epurat de
chilomicroni, iar trigliceridele din ser sunt exclusiv de natura exogena.
b) circulaţia TAG de origine endogenă se face de la ficat către ţesuturile extrahepatice, sub formă de VLDL/ pre-
β-lipoproteine.

 Ȋn ţesutul adipos, lipoliza este un proces metabolic fundamental cu efecte în întreg organismul, proces ce
mobilizează rezervele calorice ale organismului; enzima cheie a acestui proces este TAG lipaza adipocitară
= “lipaza hormon sensibilă”.
Sub actiunea lipazelor intracelulare, TAG endogeni sau exogeni sufera un proces de hidroliza. Procesul biochimic
→ se numeste lipoliza;
→ are loc in citoplasma;
→ enzimele specifice se numesc lipaze tisulare;
→ are loc in etape cu formare de diacilgliceroli si monoacilgliceroli ca intermediari, produsii finali fiind glicerolul
si acizii grasi.
Pentru eliberarea acizilor grasi din triacilgliceroli sunt necesare 3 enzime (lipaze) diferite: TAG-lipaza
hormon sensibila, DAG-lipaza si MAG-lipaza.
Ȋn ţesutul adipos, lipoliza este un proces metabolic fundamental cu efecte în întreg organismul, proces ce mobilizează
rezervele calorice ale organismului; enzima cheie a acestui proces este TAG lipaza adipocitară = “lipaza hormon
sensibilă”; practic, ea catalizeaza etapa limitanta de viteza a lipolizei din adipocite. Aceasta enzima este o
enzimă convertibilă prin fosforilare-defosforilare, forma fosforilată fiind cea activă – are o activitate catalitică
ridicată.
Diacil- si monoacil-glicerol lipazele sunt prezente in exces, astfel incat dupa activarea TAG-lipazei, hidroliza
triacilglicerolilor este completa.

CH 2 - O - CO - R1 CH 2 - OH R1-COO H
+ 3 H2O
CH - O - CO - R2 CH - OH + R2-COOH

CH 2 - O - CO - R3 CH 2 - OH R3-COOH

+HOH +HOH +HOH

20
Triglicerida Diglicerida Monoglicerida Glicerol
-R3-COOH - R2-COOH - R1-COOH

Lipoliza este controlata si activata de glucagon, adrenalina, noradrenalina, ACTH, TSH, GH, vasopresina,
fiecare adresandu-se receptorilor proprii. Glucagonul – prin activarea adenilat-ciclazei şi creşterea concentraţiei
AMPc care favorizează conversia enzimei la forma sa activă - devine şi el un factor lipolitic important.
Lipaza hormon-sensibila este activata prin modificare covalenta care presupune fosforilarea enzimei de catre
o protein kinaza AMPc-dependenta. Lipoliza este controlata de cantitatea de AMPc prezenta in tesut. Procesele care
degradeaza AMPc au efect asupra lipolizei. AMPc este transformat in 5’-AMP de catre 3’,5’-fosfodiesteraza, enzima
a carei activitate este inhibata de metil-xantine (cofeina si teofilina).
Insulina antagonizeaza efectul hormonilor lipolitici.
Efectul antilipolitic al insulinei, prostaglandinei E1, acidului nicotinic, metilxantinelor (cofeina si teofilina)
poate fi realizat prin inhibarea sintezei de AMPc la nivelul adenilat ciclazei sau stimularea fosfodiesterazei.
Glucocorticoizii stimuleaza lipoliza prin sinteza unei protein lipaze, pe o cale AMP c – independenta, care poate fi
inhibata de insulina.
In tesutul adipos, insulina inhiba activitatea lipazei hormon-sensibile, reducand astfel eliberarea
acizilor grasi si a glicerolului. Tesutul adipos este mult mai sensibil la actiunea insulinei decat multe alte
tesuturi.
Glicerolul astfel rezultat difuzeaza din tesutul adipos in plasma de unde este preluat de ficat.
Acizii grasi rezultati in urma lipolizei:
 intra in beta-oxidare, calea principala de catabolizare a lor prin care rezulta acetil-CoA si energie sub forma
de ATP, aceasta energie fiind necesara functionarii adipocitului.
 intra in lipogeneza = resinteza TAG din glicerol si acizi grasi;
 atunci cand viteza lipolizei o depaseste pe cea a reesterificarii, acizii grasi liberi acumulati difuzeaza in
plasma, unde se leaga de albumine, ei constituind o importanta sursa de energie pentru multe tesuturi; de
mentionat ca ficatul detine 1/3 din AG plasmatici.
Adipocitele contin cele mai mari depozite de TAG, insa si alte tesuturi, inclusiv muschii si ficatul, depoziteaza
cantitati mari de TAG pentru procesele proprii.
Eliberarea acizilor grasi din aceste depozite se face prin control hormonal, asemanator cu cel din adipocite.

Catabolismul glicerolului
Glicerolul rezultat prin lipoliza nu poate fi utilizat in tesutul adipos, deoarece glicerol kinaza in acest
tesut are o activitate enzimatica foarte redusa. El difuzeaza in plasma de unde ajunge la ficat si rinichi care
contin o glicerol kinaza activa. Cantitatea de glicerol care trece in plasma este o masura a vitezei reactiei de hidroliza
a trigliceridelor din tesutul adipos.
In ficat, energia existenta in glicerol poate fi eliberata prin transformarea lui in dihidroxiacetonfosfat,
un intermediar glicolitic, prin care glicerolul poate intra in ciclul anaerob al glicolizei cu formare de acid
lactic. Aceasta transformare are loc in 2 etape:
1. fosforilarea, ATP-dependenta, a glicerolului in prezenta glicerol kinazei, cu formarea de alfa-
glicerofosfat;
2. oxidarea glicerofosfatului la dihidroxiacetonfosfat, reactie catalizata de glicerofosfat dehidrogenaza.
Dihidroxiacetonfosfatul poate fi transformat in gliceraldehid-3-fosfat, cei 2 compusi fiind intermediari atat in
glicoliza, cat si in gluconeogeneza.

Glicerolul rezultat prin lipoliza se poate cataboliza pe urmatoarele cai:

1. poate intra in ciclul anaerob al glicolizei cu formare de acid lactic;
2. poate intra in ciclul Krebs unde se poate cataboliza pana la CO2;
3. poate lua calea inversa glicolizei → glucoza si glicogen (gluconeogeneza)
4. poate fi utilizat pentru resinteza de TAG (lipogeneza).

Glicerolul se poate mobiliza după ce parcurge o serie de transformări redate prin ecuatiile de mai jos:
1. glicerol + ATP → α-glicerofosfat
E: glicerofosfokinza
2. α-glicerofosfat oxidare dihidroxiacetonfosfat
3. dihidroxiacetonfosfat ↔ gliceraldehid–3–fosfat →intră in primele 3 cicluri de reacţii de mai sus
Enzima ce catalizeaza aceasta transformare este triozofosfatizomeraza

21
CATABOLISMUL ACIZILOR GRASI

Acizii grasi rezultati prin lipoliza pot intra in 3 cai metabolice:

1. O parte din ei sufera un proces de oxidare degradativa (beta-oxidare), prin care rezulta importante
cantitati de energie sub forma de ATP necesare functionarii adipocitului.
2. O alta parte participa la resinteza de trigliceride, proces numit lipogeneza, ele depozitandu-se in
adipocite.
Acest proces este dependent de prezenta glucozei in adipocite si de insulinemie, din glucoza rezultand glicerol-
fosfatul necesar sintezei de trigliceride. In conditii de echilibru energetic, viteza lipolizei este egala cu cea a
lipogenezei si continutul in trigliceride nu se modifica.
3. O mica parte din ei difuzeaza in plasma, constituind fractiunea de „acizi grasi liberi”.
Din plasma, acizii grasi liberi sunt distribuiti catre tesuturile periferice, muschi scheletici, miocard,
diafragm, rinichi, ficat, unde servesc drept surse de energie. De exemplu, ficatul retine o treime din acizii grasi
plasmatici; el indeplineste un rol foarte important, atat in procesele de depozitare, cat si in degradarea si sinteza
trigliceridelor, avand capacitatea de a retine, in mod selectiv, acizii grasi nesaturati.

Beta-oxidarea acizilor grasi

Acizii grasi reprezinta o importanta sursa de energie pentru organism. Prin oxidarea lor rezulta coenzime
reduse (NADH + H+ si FADH2) care vor fi oxidate in lantul respirator si acetil-CoA care este substrat pentru
ciclul Krebs.
Degradarea oxidativa completa a unui acid gras pana la CO2 si H2O se face parcurgand urmatoarele
procese:
 β-oxidarea lor propriu-zisa;
 ciclul Krebs
 lantul respirator
Acizii grasi se catabolizeaza cu generare de energie, in principal prin procesul de -oxidare care reprezinta o
succesiune de reactii enzimatice prin care un acid gras este degradat succesiv prin ruperea a cate 2 atomi de
carbon sub forma de acetil-CoA.
 oxidarea acizilor grasi este calea principala de catabolizare a lor ce are loc in matrixul mitocondrial.
Atacul oxidativ al acizilor grasi incepe dupa activarea acestora sub forma de tiol-esteri ai coenzimei A. Reactia
de activare este cuplata energetic cu scindarea ATP la AMP si pirofosfat.

Etape:
a. Activarea si patrunderea acidului gras in mitocondrii.
Ca si metabolizarea glucozei, metabolizarea acizilor grasi necesita transformarea lor prealabila in intermediari
activi. Activarea lor este singura etapa consumatoare de ATP din degradarea lor pe calea beta-oxidarii.
Reactia de activare are loc in citoplasma si este catalizata de acilCoA sintetaza. Pirofosfataza hidrolizeaza
pirofofatul anorganic favorizand termodinamic reactia de activare a acizilor grasi.
Acil-CoA sintetaza
R-COOH + ATP + CoA~SH R-CO ~ SCoA + AMP + PPa → 2Pa

In celule, exista doua sisteme activatoare:

 Acil-CoA din reticulul endoplasmic care activeaxa acizii grasi cu lant lung (peste 12 atomi de carbon).
 Acil-CoA sintetaza din mitocondrie care activeaza acizii grasi cu lant mediu (4-10 atomi de carbon) ca si pe
cei cu lant scurt. Acesti acizi grasi intra in mitocondrie independent de carnitina.
b. Reactiile -oxidarii sunt:
1. Dehidrogenare sub actiunea unei dehidrogenaze FAD dependente
2. Hidratare sub actiunea enoil hidratazei
3. Dehidrogenare sub actiunea unei dehidrogenaze NAD+ dependente
4. Scindare tiolitica

22
 CITOPLASMA CH3-(CH2)14-COOH + HS-CoA acid gras ACTIVARE
ATP acil-CoA sintaza

AMP+PPi
CH3-(CH2)14-CO~S-CoA acil-CoA

MITOCONDRIE CH3-(CH2)12- CH2 -CH2 -CO~S-CoA acil-CoA

1.DEHIDROGENARE
FAD acil-CoA dehidrogenaza
FADH2

CH3-(CH2)12- CH = CH -CO~S-CoA β-enoil-CoA

2.HIDRATARE
H2O β-enoil-CoA
hidrataza

CH3-(CH2)12- CH(OH) - CH2 -CO~S-CoA β-hidroxiacil-CoA

3.DEHIDROGENARE NAD+ β-hidroxiacil-CoA dehidrogenaza
NADH+H+

CH3-(CH2)12- CO - CH2-CO~S-CoA β-cetoacil-CoA

4.SCIZIUNE HS-CoA β-cetotiolaza

CH3-(CH2)12- CO ~S-CoA + CH3 -CO~S-CoA

Practic, beta-oxidarea unui acilgras-CoA activat cuprinde o secventa de 4 reactii constand in doua
dehidrogenari separate de o reactie de hidratare; grupa –OH de la Cβ al acidului gras este oxidata la carbonil (grupa
ceto). In ultima reactie, are loc tioliza legaturii Cα- Cβ, in prezenta coenzimei A, rezultand o molecula de acetil-CoA
si un derivat acil-CoA cu doi atomi de carbon mai putin. Enzimele beta-oxidarii actioneaza succesiv.produsul unei
reactii fiind consumat in reactia urmatoare, astfel incat intermediarii beta-oxidarii nu se acumuleaza.

Ecuatia globala a unui ciclu beta-oxidativ este:

CH3 – (CH2)n – CH2 – CH2 – CO ~ SCoA + FAD + HOH + NAD+ + CoASH →
CH3 – (CH2)n- CO~ SCoA + FADH2 + NADH + H+

Molecula de acil gras-CoA rezultata, mai scurtă cu 2 atomi C, reintra intr-o noua secventa de -oxidare, procesul
continuandu-se pana la totala transformare a acidului gras cu numar par de atomi de carbon in acetil- CoA.

Spira Lynen reprezinta schematizat ciclul reactiilor -oxidarii. In cursul acestui proces se elibereaza cantitati mari
de energie sub forma de ATP.
Ciclul reactiilor beta-oxidarii (dehidrogenare, hidratare, dehidrogenare, scindare tiolitica) care duce la formarea unui
acid gras activat cu 2 atomi de carbo mai putin decat cel de la care s-a plecat a fost schematizat de Lynen printr-o
spirala. Cele 4 reactii ale beta-oxidarii formeaza impreuna o tura a spirei Lynen.
Acidul gras activat cu 2 atomi de C mai putin reia suita celor 4 reactii din beta-oxidare scurtandu-se succesiv,
astfel incat acidul gras initial este degradat in final, pana la 2 moli de acetil-CoA.

23
Reprezentarea spirei Lynen

Cn Turns= nC/2 – 1
FADH2, NADH+H+ CH3 -CO~S-CoA Acetil CoA= nC/2
Cn-2
FADH2, NADH+H+ CH3 -CO~S-CoA
Cn-4
FADH2, NADH+H+ CH3 -CO~S-CoA
Cn-6
FADH2, NADH+H+ CH3 -CO~S-CoA Ciclul Krebs
Cn-8
FADH2, NADH+H+ CH3 -CO~S-CoA

3 NADH + H+
C4 1 FADH2,

CH3 -CO~SCoA
CH3 -CO~S-CoA 1
GTP=1ATP
Lantul respirator + Fosforilarea oxidativa

ATP

!! In fiecare tura a spirei Lynen, catena acidului se scindeaza progresiv cu cate 2 atomi de carbon si rezulta cate un
mol de acetil-CoA. Aceasta intra in ciclul Krebs, unde se degradeaza cu formarea a 3 moli de NADH+H + si a unui
mol de FADH2, coenzime reduse care intra apoi in lantul respirator cuplat cu fosforilarea oxidativa si genereaza apa
si energie sub forma de ATP. Schemele lantului respirator si fosforilarii oxidative le aveti la catabolismul
glucidic.

 FORMAREA CORPILOR CETONICI (CETOGENEZA)

Corpii cetonici sunt produsi ai catabolismului acizilor grasi si lipidelor. In organism, corpii cetonici sunt
reprezentati de trei compusi organici: acetona, acidul beta-hidroxibutiric si acidul acetilacetic. Sediul biosintezei
lor numite cetogenezǎ este ficatul şi ea are ca punct de plecare acetilCoA.
Ei se sintetizeaza in mitocondriile hepatocitelor atunci cand concentratia acizilor grasi in sange este mare,
asa cum se intampla in starile de foame, in inanitie, in dietele bogate in grasimi, in diabetul insulino-dependent. Prin
β-oxidarea acizilor grasi in mitocondriile hepatocitelor se formeaza NADH+H+, FADH2, ATP si acetil-CoA. Numai
o parte din acetil-CoA astfel rezultata se poate oxida prin ciclul Krebs, deoarece oxaloacetatul necesar initierii ciclului
este implicat in gluconeogeneza.
Corpii cetonici sunt substraturi energetice preferate de inima, muschi scheletici, rinichi. In contrast,
glucoza este substratul energetic preferat pentru creier si eritrocite. In conditii normale, creierul utilizeaza numai
glucoza ca sursa de energie (acizii grasi nu pot trece bariera hematoencefalica, deoarece in sange ei circula legati de
albumine), dar in inanitie corpii cetonici devin sursa majora de energie.
In diabetul zaharat, productia de corpi cetonici poate fi extrem de mare si mirosul de acetona in aerul expirat poate
deveni pregnant.

24
 In conditii normale, ficatul produce 200-300 mg corpi cetonici/zi, şi ei sunt degradaţi rapid pânǎ la CO2 şi H2O
fiind utilizaţi ca sursǎ de energie de cǎtre ţesuturile extrahepatice (miocard, muşchi scheletici, rinichi) şi numai o
micǎ parte sunt eliminaţi pulmonar (acetona) şi urinar (cetonurie). Corpii cetonici produşi în cantitǎţi peste limitele
normale sunt substanţe toxice.
Cresterea concentratiei corpilor cetonici in sange (normal 1mg/dl) determina starea de cetoza.
Prezenta lor in urina (cetonurie=200mg/1500 ml/zi).
Corpii cetonici reprezintǎ o alternativǎ vitalǎ pentru glucozǎ – ei sunt folosiţi drept combustibil pentru activitatea
cerebralǎ, dacǎ înfometarea a durat intre 24-48 de ore.
Cetoza se manifestǎ prin
 hipercetonemie;
 cetonurie;
 miros de acetonǎ al aerului expirat;
 acidozǎ (scǎderea pH-ului sanguin, întrucât corpii cetonici au character acid);
 scǎderea rezervei alcaline a sângelui, întrucât eliminarea corpilor cetonici se face sub formǎ de sǎruri
alcaline, iar eliminarea lor în cantitǎţi mari şi timp Indelungatduce la pierderea ionilor de sodiu şi de potasiu.
Cauze:
- insuficienta aportului alimentar de glucide
- diabet zaharat
- stari febrile
- varsaturile din sarcina
- perioada de alaptare.

Schema cetogenezei

2 CH3-CO~ S-CoA acetil-coenzima A

CoA -SH
CH3-CO-CH2-CO~ S-CoA acetoacetil-CoA
H2O
CoA -SH
CH3-CO-CH2-COOH acid acetil-acetic
NADH+H+
NAD+ CO2

CH3-CH-CH2-COOH CH3-CO-CH3
OH
acid β-hidroxibutiric acetona

Reglarea cetogenezei
In conditiile unui aport alimentar normal, productia hepatica de acetoacetat si de β-hidroxibutirat este minima,
iar concentratia lor in sange este scazuta. Acizii acetoacetic si beta-hidroxibutiric sun tamponati de componenta
bazica a sistemelor tampon.
In inanitie, sinteza acestor compusi e accelerata, concentratia lor crescand de la 3-5mM de la 0,2mM, in
conditii normale. Acesta este un raspuns adaptativ al organismului la scaderea concentratiei de glucide cuplate cu
mobilizarea acizilor grasi.
Acizii grasi nu pot fi convertiti in glucoza, deoarece acetil-CoA nu poate fi transformata in piruvat. Glicerolul
din TAG poate fi convertit in glucoza, dar este disponibil in cantitate foarte mica.
Alta sursa potentiala de glucoza este reprezentata de aminoacizii glucoformatori proveniti prin catabolismul
proteinelor. Muschiul este o sursa potentiala de aminoacizi in inanitie, dar masa musculara trebuie protejata pentru a
putea asigura miscarea. Practic, proteinele trebuie pastrate in inanitie si acest lucru este posibil prin utilizarea de catre
ficat si muschi a acizilor grasi si a corpilor cetonici ca sursa de energie.
In postul prelungit, cresterea concentratiei sanguine a acetoacetatului si beta-hidroxibutiratului asigura
preluarea eficienta a acestora de catre creier, pastrandu-se astfel glucoza si proteinele. Sinteza corpilor cetonici din
acetil-CoA creste, deoarece nu toate moleculele de acetil-CoA se pot degrada prin ciclul Krebs. Dupa 3 zile de foame,
25
circa o treime din energia necesara creierului este furnizata de corpii cetonici. De asemenea, si miocardul utilizeaza
corpii cetonici ca sursa de energie. Aceste modificari in utilizarea sursei de energie sunt insotite de o crestere a
concentratiei corpilor cetonici in plasma.
In cetoacidoza diabetica, se produce o acumulare excesiva de corpi cetonici in sange (pana la 20mM).

Catabolismul colesterolului
Colesterolul:
 este un alcool policiclic, monohidroxilic, nesaturat, a cărei structură are un caracter puternic hidrofob;
 este principalul sterol de origine animal distribuită – sub formă liberă sau esterificată – în toate celulele
organismului;predomină în ţesutul nervos (doar liber), glande suprarenale (>80% esterificat), ficat, ser (70-
80% esterificată);

HO

Organismul uman contine aproximativ 140g de colesterol din care cca 8g exista in plasma, in special, sub forma de
LDL-colesterol.
Creierul si, in special, substanta alba sunt foarte bogate in colesterol. Spre deosebire de alte tesuturi care
contin esteri ai colesterolului, in substanta nervoasa se afla numai colesterol liber. Continutul in colesterol al
creierului si al nervilor creste in perioada de mielinizare, dupa care ramane constant tot restul vietii.
In plus, colesterolul din substanta nervoasa are o mare stabilitate metabolica; el nu se reinnoieste prin degradare
sau biosinteza si nu se schimba cu colesterolul din celelalte compartimente ale organismului.
Dupa tesutul cerebral, ficatul este al doilea tesut in ceea ce priveste continutul total in colesterol, dar in ficat el se
afla, in cea mai mare parte, sub forma esterificata. Colesterolul hepatic are o activitate metabolica intensa.
Cortexul adrenalelor si gonadele contin mult colesterol raportat la gram de tesut.
In stare libera sau sub forma de esteri, colesterolul participa la edificarea structurilor lipoproteice celulare si
a lipoproteinelor solubile din plasma.

Lipoproteinele plasmatice contin colesterol liber si esterificat, in proportii variabile. Ele reprezinta forma de
transport a colesterolului intre diverse compartimente: ficat, intestin si alte tesuturi extrahepatice.

Catabolismul colesterolului constituie punctul de plecare pentru obtinerea unor serii de compusi deosebit de
utili pentru organism:
1. colecalciferolul sau vit D3
2. acizi biliari (rol in digestie)
3. hormoni corticosuprarenali
4. hormoni sexuali
Calea principala de excretie a colesterolului este bila care contine atat colesterol liber, cat si acizi biliari,
cataboliti ai acestuia.
O cale auxiliara de pierdere a colesterolului este descuamarea pielii si a epiteliului intestinal. Tinand
cont de importanta excretiei biliare, rezulta ca tranzitul colesterolului prin ficat este obligatoriu in vederea
eliminarii sale.

 Catabolismul sfingolipidelor
Sfingolipidele sunt lipide complexe cu urmatoarele caracteristici generale:
 toate conţin azot;
 ca alcool, conţin sfingozina sau dihidrosfingozina;
 se formează prin legături de tip amidă (-NH-CO-): radicalul acidului gras (R-CO-) se leagă printr-
o legătură de tip amidă de gruparea amino (-NH2) din molecula sfingozinei sau dihidrosfingozinei;
 acizii graşi din structura sfingolipidelor conţin cu precădere 24 de atomi de carbon şi pot fi saturaţi (acid
lignoceric), nesaturaţi (acid nervonic) sau hidroxilaţi (acizii cerebronic şi hidroxinervonic).

Degradarea sfingolipidelor are loc sub actiunea progresiva a numeroase hidrolaze cu specificitate pentru
fiecare tip de legatura din moleculele lor.

26
 Degradarea sfingomielinelor incepe sub actiunea unei fosfoesteraze = sfingomielinaza, enzima lizozomala
care detaseaza fosforilcolina de ceramida; apoi, asupra ceramidei actioneaza o ceramidaza (carboxiesteraza).
Compusii rezultati in aceste reactii de hidroliza pot fi utilizati de catre organism in procesul de innoire a
sfingolipidelor sau pot fi catabolizati mai departe. Astfel, o ceramida este hidrolizata sub actiunea unei
ceramidaze cu formare de sfingozina si acid gras.

Sfingozina poate fi catabolizata pana la fosforilcolamina si palmital.

Aceasta cale metabolica poate servi la aprovizionarea celulei cu fosforilcolina necesara biosintezei
glicerofosfolipidelor.
Catabolizarea glicosfingolipidelor decurge sub actiunea unor enzime specifice radicalului de glucoza sau de
galactoza.

27