Metabolism glucidic

În cadrul metabolismului intermediar, procesele biochimice din metabolismul glucidic ocupă

un loc central.
Glucoza reprezintă cel mai important „combustibil” al organismului, chiar dacă prin
oxidarea biologică a acesteia nu se eliberează cea mai mare cantitate de energie. Pentru diferite
organisme obţinerea glucozei necesare desfăşurării activităţii se realizează în mod diferit:
organismele autotrofe îşi constituie glucoza prin fotosinteză, în timp ce pentru organismele
heterotrofe glucoza are origine exogenă (luată din alimente mai ales sub formă de dizaharide şi
polizaharide) sau se sintetizează din compuşi neglucidici (aminoacizi sau glicerol) prin procesul
de gluconeogeneză.
Glucoza sintetizată endogen asigură doar parţial necesarul zilnic, de aceea trebuie introdusă
prin alimentaţie. Se apreciază că organismul uman adult necesită zilnic 200-250 g glucoză pentru
desfăşurarea unui regim de activitate normal.
Digestia şi absorbţia glucidelor
Glucidele introduse prin alimentaţie (amidon, lactoză, zaharoză) nu se pot utiliza ca atare şi,
de aceea, ele trebuie să fie metabolizate până la glucoză, în principal, care este transportată apoi
de vena portă la ficat unde poate fi depozitată sub formă de glicogen, catabolizată pentru
obţinerea energiei necesare, redistribuită altor ţesuturi sau convertită în compuşi endogeni
în funcţie de necesităţile organismului.
Surse exogene de glucoză sunt: amidonul (preluat din cartofi, orez, pâine, etc ce constituie
aproximativ 50% din glucidele ingerate), zaharoza (aproximativ 25%, preluată mai ales din
zahăr), lactoza (cca.10%, preluată din lapte), glucoza şi fructoza în cantitate redusă (5%, preluate
din fructe dulci, miere), celuloza (2%, luată din legume şi fructe).
De-a lungul tractului gastrointestinal o parte din glucide (amidon, zaharoză, lactoză) suferă o
serie de transformări înainte de a fi absorbite, altele (glucoză, fructoză) se absorb direct, în timp
ce celuloza se elimină nehidrolizată, rolul acesteia în procesul de digestie fiind de a contribui la
formarea bolului alimentar şi de a stimula peristaltismul intestinal.
Hidroliza amidonului începe la nivelul cavităţii orale sub acţiunea amilazei salivare
(ptialina) şi continuă în intestin sub acţiunea amilazei pancreatice. Amilazele salivară şi
pancreatică sunt α-amilaze care scindează legăturile α-1,4-glicozidice interne acţionând ca
endoamilaze. Acestea hidrolizează componentele amidonului, amiloza şi amilopectina, dar şi
glicogenul, eliberând maltoza. Deoarece amilazele nu pot hidroliza legăturile 1,6-glicozidice,
produşii de hidroliză sunt dextrine (oligozaharide).
Hidroliza dizaharidelor în intestin este cataliazată de dizaharidaze specifice sintetizate
de marginea în perie a mucoasei intestinale.
 Figura Reprezentarea etapelor din digestia glucidelor în tractul gastrointestinal

Absorbţia ozelor rezultate după hidroliza enzimatică a di- şi polizaharidelor din lumenul
intestinal în enterocite se face prin două mecanisme:
a) transport activ (realizat cu consum de energie) – pentru hexoze;
b) difuzie facilitată, fără consum de energie, pentru pentozele rezultate din pentozani, produşi de
policondensare a ozelor conţinuţi în coaja unor fructe (cireşe, vişine, prune).
Transportul glucozei din lumenul intestinal în enterocite se face prin cotransport simport cu
ionii Na+ (pompa de sodium şi glucoză), dependent de gradientul de Na+ stabilit de Na+, K+- ATP
– aza din membrana plasmatică (pompa de Na+ şi K+).
Transportorul simport de Na+ şi glucoză de la polul apical al celulei intestinale preia din
intestin glucoza odată cu pătrunderea a doi ioni Na + în celulă, glucoza putându-se acumula până
la o concentraţie de 30000 ori mai mare decât în lumenul intestinal. Pe măsură ce glucoza este
pompată în enterocite, ea este eliminată simultan la polul bazal prin difuzie facilitată de
transportorii GluT2 aflaţi în membrana enterocitelor.
Ionii de Na+ captaţi în enterocite sunt eliberaţi la polul bazal de Na+, K+- ATP – aza din
membrană ce scoate din enterocit 3 ioni Na+ şi introduce în celulă 2 ioni K+.
Din enterocite, ozele sunt transportate de vena portă la ficat care le metabolizează specific.
În ţesuturi, glucoza poate fi folosită în funcţie de necesităţile celulelor: a) catabolizată pentru
obţinerea energiei atunci când organismul este în activitate; b) depozitată sub formă de glicogen
în ficat şi muşchi sau c) convertită în compuşi endogeni, în condiţiile unui exces de glucoză.

Figura. Transportul simport al glucozei în epiteliul intestinal

(după Nelson şi Cox , 2000)

 Corelaţii clinice. Digestia diglucidelor poate fi afectată în cazul unor enzimopatii

determinate de deficitul în dizaharidaze, ceea ce determină intoleranţa la dizaharide (lactoză,
zaharoză). În aceste condiţii, dizaharidele se acumulează în intestin, determină creşterea presiunii
osmotice în lumenul intestinal, ceea ce are ca rezultat pierderile digestive de apă, diaree, dureri
abdominale (deoarece flora bacteriană sintetizează acid lactic). Simptomele se pot ameliora prin
evitarea consumului de astfel de glucide (de ex., consumul de lapte prelucrat pentru îndepărtarea
lactozei).

Catabolismul oxidativ al glucozei

Glucoza din mediul extracelular este neutră şi poate pătrunde în celule prin difuzie. În
acest proces un rol important revine transportorilor GluT, permeaze specifice cu afinitate
variabilă pentru glucoză şi distribuite diferit în ţesuturi, ce realizează un transport uniport al
glucozei. Există mai mulţi transportori GluT care se diferenţiază prin afinitatea pentru substrat,
glucoza (GluT1 în eritrocit cu afinitate mare, GluT2 în ficat şi intestin cu afinitate mai mică,
GluT4 în muşchi, ţesut adipos, care este stimulat de insulină, hormonul hipoglicemiant).
Pentru a fi menţinută în celule, glucoza este fosforilată şi transformată în glucozo-6-fosfat,
compus încărcat negativ care nu mai poate străbate membrana în sens invers. Reacţia este
ireversibilă, reprezentând o etapă importantă în reglarea metabolismului glucozei.
 Hexokinaza (HK) este activă în toate celulele şi are afinitate mare pentru glucoză
(Km=0,01mM). Prezintă mai multe izoenzime şi poate fosforila şi alte oze: fructoză, manoză.
Nivelul crescut al glucozo-6-fosfatului (G-6-P) inhibă activitatea hexokinazei.
În ficat, reacţia este catalizată şi de glucokinază (GK), izoenzimă a HK ce are afinitate
mică pentru glucoză (Km=10mM) şi care fosforilează numai glucoza. Enzima este activă numai
când organismul are consum crescut de glucide (postprandial) şi formează G-6-P pe care ficatul
îl depozitează sub formă de glicogen. Nu este inhibată de G-6-P şi este indusă de insulină.
Glucozo-6-fosfatul este un intermediar comun al mai multor căi metabolice şi ocupă un rol
central în metabolismul glucozei (Figura ).

Figura. Poziţia glucozo-6-fosfatului în direcţionarea proceselor din metabolismul glucidic

Glicoliza
Glicoliza este procesul prin care glucoza este degradată până la piruvat, în condiţii aerobe,
sau până la lactat, în condiţii anaerobe.
Este prima cale metabolică a cărei secvenţă a fost elucidată în prima parte a secolului 20 de
către Warburg, Meyerhoff şi Embden, de unde şi numele de calea Embden - Meyerhoff.
Din punct de vedere intracelular, enzimele ce intervin în acest proces sunt localizate în
citoplasma tuturor celulelor.
Degradarea glucozei până la piruvat, respectiv lactat se face prin 10, respectiv 11 etape
împărţite, în funcţie de intermediarii pe care-i conţin, astfel:
 faza1 – faza esterilor hexozofosforici, etapele 1-5;
 faza 2 – faza esterilor triozofosforici – etapele 6-11.
Secveţa glicolitică este următoarea:
1. Fosforilarea glucozei, prezentată anterior, furnizează glucozei energia pentru a fi
metabolizată ulterior, prin transferul grupei fosfat din ATP (ΔG’0 = -16,7 kJ/mol).
2. Izomerizarea glucozo-6-fosfatului la fructozo –6- fosfat (F-6-P) este o reacţie reversibilă
catalizată de glucozo-6-fosfat izomerază. Echilibrul reacţiei este deplasat spre stânga, astfel că
viteza de formare a fructozo-6-fosfatului este frânată (ΔG’0 =1,7 kJ/mol).

70% 30%
3. Fosforilarea fructozo-6-fosfatului este o reacţie importantă în reglarea glicolizei, catalizată
de o kinază ce transferă grupa fosfat din ATP, fosfofructokinaza – 1 (FFK-1). Reacţia este
ireversibilă (ΔG’0 = -14 kJ/mol).

FFK-1 este o enzimă allosterică, tetramer, ce se găseşte sub două forme interconvertibile:
forma relaxată (R) activă şi forma tensionată (T) inactivă. Enzima prezintă două izoenzime: FFK
tip M ce se găseşte predominant în muşchi, creier, ficat şi FFK tip L care predomină în ficat,
rinichi, ţesut adipos. Această enzimă este punctul major de reglare a glicolizei. Efectorul
allosteric pozitiv al acestei enzime este fructozo-2,6-difosfatul (format sub acţiunea FFK-2 în
ficat sub controlul glucagonului) ce măreşte fluxul de glucoză spre glicoliză, iar efectori
allosterici negativi sunt ATP-ul şi acidul citric.
4. Scindarea fructozo-1,6-difosfatului se face sub acţiunea fructozo –1,6– bisfosfat aldolazei
şi reprezintă reacţia inversă unei condensări aldolice.
 88% 12%
Deoarece această reacţie are ΔG>0 (ΔG = 23,8 kJ/mol) înseamnă că reacţia se produce
spontan de la dreapta la stânga. Aldolaza are mai multe izoenzime: aldolaza A (prezentă în toate
celulele), aldolaza B (în ficat, rinichi) şi aldolaza C (în creier, inimă).
5. Conversia triozofosfaţilor. Cei doi triozofosfaţi sunt într-un echilibru catalizat de o
triozofosfat izomerază. Dihidroxiacetonfosfatul (DHAP) este un rezervor metabolic din care se
formează treptat gliceraldehid-3-fosfat (G-3-P) (ΔG > 0, ΔG = 7,5 kJ/mol).

În reacţiile ce se desfăşoară în prima fază a glicolizei se consumă 2 moli ATP.

Faza a doua include reacţiile prin care energia legăturilor C-C din glucoză este convertită
în energia din ATP.
6. Oxidarea fosforilantă a gliceraldehid-3-fosfatului. Această reacţie presupune oxidarea
grupei aldehidice de la C1 la grupă carboxil şi fixarea unui rest fosfat sub formă de anhidridă.
Anhidrida formată are o energie liberă foarte mare la hidroliză (ΔG = - 49,3 kJ/mol).

Enzima este un tetramer ce are în centrul activ o grupă –SH dintr-un rest de cisteină. G-3-P se
leagă covalent la grupa –SH a enzimei oxidându-se apoi pe seama NAD + aflat, de asemenea, în
centrul activ al enzimei. Este o etapă foarte importantă deoarece odată cu oxidarea G-3-P are loc
formarea unei grupe fosfat macroergice.
7. Hidroliza 1,3-difosfogliceratului cu transferul grupei fosfat pe ADP, în prezenţa
fosfoglicerat kinazei, rezultând 3-fosfoglicerat (3-PG) (ΔG = -18,5 kJ/mol).
 Pentru că energia din ATP provine din oxidarea unui substrat, gliceraldehid-3-fosfatul,
reacţiile 6 şi 7 constituie un proces de cuplare energetică cu 1,3-DPG drept intermediar comun,
care transformă o reacţie imposibilă termodinamic într-un proces posibil. Formarea ATP prin
transferul grupei fosfat de la un substrat se numeşte fosforilare la nivel de substrat, fiind un
mecanism diferit de cel al fosforilării oxidative cuplate cu respiraţia celulară.
În eritrocit calea glicolitică este deviată la acest nivel de reacţia:

Deşi în alte celule 2,3-DPG este în urme, în eritrocit concentraţia sa este 5 mM, fiind un
important modulator allosteric al oxigenării hemoglobinei, legarea sa la aceasta scăzând
afinitatea hemoglobinei pentru oxigen.
8. Izomerizarea 3-fosfogliceratului la 2-fosfoglicerat (2-PG) în prezenţa fosfoglicerat
mutazei, enzimă dependentă de prezenţa ionilor Mg2+ (ΔG = 4,4 kJ/mol).

9. Deshidatarea 2-fosfogliceratului. Enolaza catalizează o reacţie reversibilă prin care rezultă

al doilea intermediar macroergic al glicolizei, fosfoenolpiruvatul (PEP) (ΔG’0 = 7,5 kJ/mol).

Fosfoenolpiruvatul (PEP) este unul dintre compuşii cu cel mai înalt nivel de energie.
10. Hidroliza fosfoenolpiruvatului cu transferul grupei fosfat pe ADP se desfăşoară sub
acţiunea piruvat kinazei, enzimă ce necesită prezenţa ionilor K+ şi Mg2+. Şi aceasta este o
reacţie de fosforilare la nivel de substrat realizată pe seama energiei înmagazinate (ΔG’0 = -31,4
kJ/mol). Această reacţie este un punct important de reglare a glicolizei, enzima fiind inhibată de
ATP şi activată de fructozo-1,6-difosfat.

Piruvat kinaza are două izoenzime: tip M care se găseşte în muşchi şi tip L ce acţionează
predominant în ficat.
Piruvatul rezultat din această etapă este folosit în mod diferit în funcţie de disponibilitatea
în oxigen a ţesutului. În condiţii de aerobioză, aceasta este ultima etapă glicolitică, piruvatul
rezultat pătrunde în mitocondrii şi este convertit în acetilCoA ce va fi degradată complet până la
CO2 şi H2O prin respiraţie celulară, procese prezentate ulterior.
Metabolizarea piruvatului în condiţii anaerobe se desfăşoară diferit la diverse organisme.
La drojdii metabolizarea se continuă prin fermentaţie, iar la alte microorganisme şi la
organismele superioare prin transformare în lactat.
În celulele fără mitocondrii (hematia) sau în condiţii de deficit de oxigen (cornee, muşchi
în contracţie), piruvatul este metabolizat în continuare într-o altă etapă din glicoliză.
11. Reducerea piruvatului sub acţiunea lactat dehidrogenazei este reacţia prin care se
reoxidează NADH format sub acţiunea gliceraldehid-3-fosfat dehidrogenazei. Celulele care nu
au mitocondrii nu îl pot reoxida prin lanţul respirator, iar în condiţiile unei activităţi musculare
intense se produce mai mult NADH decât poate fi reoxidat. Astfel se regenerează NAD + necesar
pentru desfăşurarea continuă a glicolizei.

Lactatul acumulat în muşchi este responsabil de crampele şi febra musculară, fiind preluat
de ficat şi utilizat pentru gluconeogeneză.
Metabolizarea anaerobă a piruvatului prin fermentaţie
În aceste procese, piruvatul se oxidează cu formare de ATP prin reacţii în care moleculele
organice funcţionează şi ca donori şi ca acceptori de electroni.
Fermentaţia alcoolică este procesul biochimic ce stă la baza obţinerii berii şi vinului:
 Fermentaţia acetică este procesul care stă la baza oţetirii vinului:

Lactatul produs prin fermentaţia lactică de unele microorganisme este responsabil de

gustul amar al laptelui acru şi de gustul şi mirosul sucului de varză murată:

Bilanţul energetic al glicolizei

Reacţia ATP ATP
consumat sintetizat
1. glucoză glucozo-6-fosfat 1 -
3. Fructozo-6-fosfat fructozo-1,6-difosfat 1 -
7. 1,3-difosfoglicerat 3-fosfoglicerat - 2
10. Fosfoenolpiruvat  Piruvat - 2
Bilanţ 2 4
În cazul în care degradarea începe de la glicogen se vor forma 3 moli de ATP pentru că
glucozo-6-fosfatul rezultă direct din glicogen prin fosforoliză, deci fără consum de ATP.
Reglarea glicolizei
Din cele 11 etape ale glicolizei, 3 sunt ireversibile şi sunt catalizate de enzime ce au rol în
controlul sensului pe care îl ia transformarea intermediarilor glicolitici în funcţie de necesităţile
organismului:
 Glucozo-6-fosfatul, ATP, acetilCoA, citratul sunt inhibitori ai unor enzime din glicoliză, iar
AMP, fructozo-2,6-bisfosfatul şi fructozo-1,6-bisfosfatul sunt activatori.
Corelaţii clinice
a. Procese tumorale. Captarea glucozei şi glicoliza se desfăşoară mult mai rapid în ţesutul
tumoral decât în cele necanceroase, deoarece iniţial acestora le lipseşte o reţea intensă de
capilare, fiind obligate să funcţioneze în condiţii de hipoxie. În plus acestea au şi un număr redus
de mitondrii pentru a realiza o degradare completă a glucozei. Acestea produc în cantitate
crescută anumite enzime glicolitice, între care o izoenzimă a hexokinazei care nu este inhibată
de glucozo-6-fosfat. Sinteza excesivă a enzimelor glicolitice este controlată de proteinele
codificate de oncogene sau genele supresoare tumorale, de exemplu p53.
b. Glucokinaza este o enzimă a cărei acţiune este stimulată de insulină. În diabet zaharat,
acţiunea enzimei este deficitară datorită reglării ineficiente.
Alimentarea glicolizei cu alte oze
Şi alte oze pot să participe la glicoliză prin transformarea în intermediari glicolitici.
Fructoza obţinută din hidroliza zaharozei poate alimenta glicoliza în mod diferit în ţesuturi.

Manoza, componentă importantă a heteropoliglucidelor, poate alimenta glicoliza în

acelaşi mod ca şi fructoza.

Galactoza are o modalitate particulară de a se transforma în glucoză şi a intra în glicoliză.

  Corelaţii clinice
a) Deficitul de fructokinază este caracterizat de metabolizarea ineficientă a fructozei cu
eliminarea acesteia în urină, boală numită fructozurie esenţială.
b) Calea poliol este o cale metabolică de transformare a ozelor în care intervin două
enzime: aldozo reductaza, enzimă care transformă glucoza în sorbitol şi sorbitol dehidrogenaza,
enzimă ce intervine în transformarea sorbitolului în fructoză.
În condiţii normale, transformarea glucozei pe această cale este redusă (sub 5%),
metabolizarea intensificându-se în condiţii de hiperglicemie, de exemplu în diabet zaharat. În
cazul intensificării procesului, produşii căii poliol se acumulează la nivelul unor structuri
precum retină, nervi, rinichi şi determină alterări structurale şi funcţionale.
Limitarea transformării pe această cale se poate realiza prin folosirea unor medicamente ce
funcţionează ca inhibitori ai aldozo reductazei.
c) Galactozemia esenţială este o enzimopatie determinată de deficitul de galactozo-1-
fosfat-uridil transferază sau de galactokinază când se acumulează galactoza, acumulare însoţită
de cataractă şi afecţiuni neurologice.
Bilanţul general al oxidării glucozei
Degradarea glucozei prin glicoliză, ciclul Krebs şi lanţul respirator este un proces care
furnizează o cantitate mare de energie, variabilă în funcţie de sistemele transportoare ale
echivalenţilor de reducere (suveici malat-aspartat şi glicerol-3-fosfat) ce funcţionează în ţesut.
Bilanţul total al oxidării glucozei
Suveica glicerol-3 Suveica malat
fosfat
Glicoliză
Fosforilarea glucozei -1 -1
Fosforilarea fructozo-6-P -1 -1
Defosforilarea 1,3-DPG 2 2
Defosforilarea PEP 2 2
Total ATP glicoliză 2 2
Oxidarea GA-3P duce la 2NADH,H+
Decarboxilarea acidului piruvic duce la 2NADH,H+
Ciclul Krebs
2 GTP  2 ATP 2 2
Oxidările a 2moli izocitrat, α cetoglutarat,
malat 6NADH,H+
Oxidarea a 2 moli succinat  2 FADH2
Lanţul respirator şi fosforilarea oxidativă
2NADH,H+ din oxidarea G-3-P 2 x 1,5 = 3 2 x 2,5 = 5
2NADH,H+ din decarboxilarea acidului 2 x 2,5 = 5 2 x 2,5 = 5
piruvic
6NADH,H+ din ciclul Krebs 6 x 2,5 = 15 6 x 2,5 = 15
2FADH2 2 x 1,5 = 3 2 x 1,5 = 3
Total 30 32

Reacţia finală:
Glucoză + 6 O2 + 32ADP + 32Pi  6CO2 + 32 ATP +38 H2O
Componenta exergonică Glucoză + 6 O2  6CO2 + 6 H2O ΔG0’ = - 2937 kJ/mol
Componenta endergonică 32ADP + 32Pi  32 ATP +32 H2O ΔG0’ = 1600 kJ/mol
η = 100 x 1600/2937 = 54%
 În condiţii aerobe eficienţa procesului este mult mai mare. Astfel se explică efectul
Pasteur, prin aerobioză rezultă 32 moli ATP iar prin anaerobioză 2 moli, deci în condiţii de
anaerobioză cantitatea de glucoză consumată este de 16 ori mai mare.
Procese metabolice în faza de absorbţie (postprandial)
Postprandial, organismul are un exces de substraturi energogene şi trebuie să desfăşoare
reacţii prin care înmagazinează energia pe care acestea o înglobează.
Glicogenogeneza

Glicogenogeneza este procesul biochimic prin care se realizează sinteza glicogenului,

poliglucid de rezervă de origine animală. Procesul de glicogenogeneză este un proces anabolic
ce se realizează atunci când există surplus de glucoză şi contribuie alături de glicogenoliză la
menţinerea glicemiei.
În 1957, Leloir şi colaboratorii au demonstrat că biosinteza glicogenului se desfăşoară în
ficat şi mai puţin în muşchi, dar pe o cale complet diferită de cea a degradării glicogenului,
proces ce se realizează, de asemenea, în organele menţionate.
Sinteza glicogenului are loc în fibrele musculare albe numai în perioadele de repaus când
glucoza este în exces. În timpul contracţiei musculare, glicogenul este degradat pentru a se
obţine glucoză şi, apoi, ATP.
Pentru sinteza glicogenului glucoza trebuie să fie activată, sub formă de UDP-glucoză.

Reacţia de activare devine ireversibilă deoarece, in vivo, se formează fosfat prin

degradarea pirofosfatului sub acţiunea pirofosfatazei:
 Sinteza glicogenului se realizează prin ataşarea resturilor glucozil de pe UDP-glucoză pe o
moleculă de glicogen “amorsă” (glicogen (n-1)). Formarea glicogenului primer o realizează
glicogenina (o proteină cu M 37,2 kDa) care funcţionează autocatalitic.

În final, UTP-ul necesar activării se reface prin reacţia:

Sistemele enzimatice specifice glicogenogenezei sunt:

a) Glicogen sintaza este enzima ce catalizează transferul unor grupe glucozil activate pe o
moleculă de glicogen “amorsă” (primer) formând legături 1,4-glicozidice putând adăuga maxim
10 resturi glucozil. Este o enzimă care se prezintă sub două forme interconvertibile prin
fosforilare–defosforilare, glicogen sintaza D, fosforilată (inactivă) şi glicogen sintaza I,
nefosforilată (activă);
b) Enzima de ramificare, (amilo α1,4 –α1,6-transglucozidaza) enzimă ce scindează un bloc de 6-
7 resturi glucozil de pe un lanţ în creştere şi le transferă pe un alt lanţ realizând o legătură 1,6-
glicozidică. Noua ramificaţie trebuie să se găsească la o distanţă de cel puţin 4 resturi glucozil
faţă de ramificaţia adiacentă.
Ecuaţia glicogenogenezei este:
Glicogen(n-1) + Glucoză + 2ATP  Glicogen(n) + 2ADP + 2Pi
Calea pentozofosfaţilor
Este o cale particulară de metabolizare a glucozo-6-fosfatului care ocoleşte o serie de etape
glicolitice. Se mai numeşte şuntul pentozofosfaţilor sau calea fosfogluconatului.
Caracterizarea căii pentozofosfaţilor
Funcţii biologice:
 Este o cale metabolică prin care din glucozo-6-fosfat rezultă derivaţi ai ozelor cu trei,
patru, cinci, şase, şapte atomi de carbon. Este singura cale prin care rezultă riboza şi deoxiriboza
necesare în sinteza acizilor nucleici.
 Procesul metabolic presupune iniţial desfăşurarea a două etape de oxidare catalizate de
enzime NADP+- dependente. Una dintre enzime este glucozo –6- fosfat dehidrogenaza care
catalizează prima reacţie a căii metabolice, aceea de oxidare a glucozo-6-fosfatului odată cu
reducerea coenzimei:
 De aceea, este principala cale prin care se formează NADPH,H+ necesar biosintezelor
reductive (de acizi graşi, colesterol şi alţi derivaţi sterolici), hidroxilării compuşilor străini
organismului prin sistemul oxidazelor cu funcţie mixtă, refacerii glutationului redus (GSH);
 Determină formarea de triozofosfaţi importanţi pentru metabolismul lipidic.
 Ocoleşte etapele consumatoare de energie din glicoliză.
Localizare intracelulară şi tisulară. Reacţiile căii pentozofosfaţilor se desfăşoară în
citoplasmă deoarece aici se desfăşoară procesele la care participă NADPH,H+.
Procesul se desfăşoară cu intensitate maximă în ţesuturile în care lipogeneza şi sinteza
hormonilor steroizi sunt accelerate: ficat, ţesut adipos, glande mamare, corticosuprarenală,
precum şi în eritrocit. Enzimele acestei căi lipsesc în miocard, muşchi scheletici, creier, rinichi.
Calea pentozofosfaţilor se desfăşoară în două etape majore:
a. conversia hexozelor la pentoze;
b. conversia pentozelor la hexoze.
Secvenţa căii pentozofosfaţilor
I. Conversia hexozelor la pentoze
Oxidarea glucozo-6-fosfatului în prezenţa glucozo-6-fosfatdehidrogenazei:

Glucozo-6-fosfat dehidrogenaza este inhibată de NADPH,H+ şi de esterii acizilor graşi şi

coenzima A.
 Decarboxilarea oxidativă a 6-fosfogluconatului în prezenţa 6-fosfogluconat
dehidrogenazei:

Enzima este inhibată de fructozo-1,6-bisfosfat care împiedică transformarea ulterioară a

pentozelor în hexoze.
Izomerizarea ribulozo-5-fosfatului

Ecuaţia generală a primei etape:

Glucozo-6-fosfat + 2NADP+ + H2O  ribulozo-5-fosfat + 2NADPH,H+ + CO2
II. Conversia pentozelor la hexoze include reacţii de izomerizare, transcetolizare,
transaldolizare:

Transcetolaza transferă o grupare cu doi atomi de carbon ce conţine şi o grupare cetonică

de pe o cetoză pe o aldoză.
Conversia sedoheptulozo-7-fosfatului
Conversia eritrozo-4-fosfatului

Etapele 4,5,6,7,8 sunt reversibile pentru ca atunci când celula are nevoie de mai mult
NADPH,H+ şi nu de ribozo-5-fosfat să se poată desfăşura procesul în sens invers până la
intermediarii glicolitici.
Utilizarea glucozo-6-fosfatului fie prin glicoliză fie pe calea pentozofosfaţilor depinde de
necesităţile celulei pentru ATP, NADPH şi ribozo-5-fosfat.
a. Dacă celula are nevoie şi de NADPH,H+ şi de ribozo-5-fosfat se desfăşoară predominant
primele 4 reacţii.
b. Dacă celula necesită mai mult ribozo-5-fosfat decât NADPH, H + sunt extrase din
glicoliză fructozo-6-fosfatul şi gliceraldehid-3-fosfatul pentru a ocoli etapele din calea
pentozofosfaţilor unde se sintetizează NADPH,H+. Se produc doar reacţiile 5, 6, 7, 8.
c. Dacă este necesar mai mult NADPH,H+, ribozo-5-fosfatul este folosit pentru a produce
intermediari glicolitici pentru ca glucozo-6-fosfatul să fie folosit în producerea de
NADPH,H+.
Reacţia generală pentru aceste situaţii ar putea fi:

Corelaţii clinice. NADPH,H+ sintetizat în calea pentozofosfaţilor este folosit şi la

reducerea glutationului oxidat:
 Aceste reacţii prezintă importanţă pentru eritrocit, deoarece asigură glutationul redus
necesar descompunerii H2O2 care în cantitate mare ar determina oxidarea hemoglobinei la
methemoglobină şi stres oxidativ. H2O2 provine din acţiunea radiaţiilor ionizante asupra unor
compuşi endogeni, din degradarea xenobioticelor (substanţe străine organismului), din unele
procese biochimice (ex., degradarea bazelor purinice etc.)
Deficitul de glucozo-fosfat dehidrogenază determină anemia hemolitică. S-a observat că unii
subiecţi sunt susceptibili la a manifesta anemie hemolitică acută la administrarea unor
medicamente ca antimalarice, sulfamide, antipiretice, simptomele apărând în 48-96 ore, datorită
deficitului de activitate a acestei enzime.
Incidenţa acestei deficienţe este crescută în zonele geografice unde poate să apară malaria.

Calea acizilor uronici

Calea acizilor uronici reprezintă o cale de metabolizare a glucozo-6–fosfatului cu formare
de acid glucuronic şi xiluloză. Importanţa biologică a acestei căi constă în:
a) Generează glucuronatul necesar pentru: i) procese de detoxifiere hepatică ce presupun
conjugarea fenolilor, hormonilor, bilirubinei, a unor medicamente pentru mărirea solubilităţii în
apă şi reducerea toxicităţii; ii) sinteza proteoglicanilor.
b) La plantele superioare şi la mamifere, cu excepţia omului, primatelor, cobaiului, este
calea de sinteză a acidului ascorbic (vitamina C).
Secvenţa căi acizilor uronici:

1.
2. Oxidarea glucozei

UDP-glucuronatul poate transfera radicalul glucuronil pe diverşi acceptori în sinteza

proteoglicanilor sau formarea glucuronoconjugaţilor cu rol în mărirea solubilităţii în apă a unor
compuşi endogeni sau exogeni.

Glucuronatul liber se poate transforma pe două căi:

a. transformarea glucuronatului în xiluloză;
  Corelaţii clinice. Lipsa xilitoldehidrogenazei (NADP+) dependentă determină
eliminarea prin urină a L-xilulozei, caracteristică pentozuriei esenţiale.
b. transformarea glucuronatului în acid ascorbic
Reprezintă o cale de metabolizare întâlnită la plante şi mamifere cu excepţia primatelor,
cobaiului şi omului. Este localizată în microzomii hepatici.
Enzima L-gulonolactonoxidaza lipseşte la mamiferele menţionate care sunt dependente de
aportul de vitamină C.

Procese metabolice în faza de repaus alimentar (interprandial)

Interprandial, organismul trebuie să consume rezervele energetice dobândite din aportul în
exces de glucoză din faza de absorbţie sau să aibă capacitatea să sintetizeze “de novo” glucoza
necesară din compuşi neglucidici.
Glicogenoliza

Alimentarea glicolizei interprandial se face folosind ca materie primă glicogenul ce se

degradează prin procul de glicogenoliză.
Localizare tisulară. Procesul se desfăşoară în ficat şi în muşchiul în contracţie.
Degradarea glicogenului presupune scindarea legăturilor 1,4- şi 1,6-glicozidice prin acţiunea
conjugată a două sisteme enzimatice distincte:
a) Sistemul fosforilazic care cuprinde enzimele ce intervin în activarea fosforilazei, enzima
ce scindează legăturile 1,4-glicozidice din glicogen prin fosforoliză, reacţie ce implică transferul
unui rest fosfat pe un rest glucozil, cu formare de glucozo-1-fosfat;
b) Enzima de deramificare - are capacitatea de a transfera o unitate triglucidică de pe un
lanţ pe altul formând legături 1,6–glicozidice şi de a scinda restul de la zona de ramificaţie.
 Fosforilaza a acţionează asupra capătului terminal nereducător al lanţului poliglucidic şi
scindează legătura 1,4-glicozidică cu formare de glucozo-1 fosfat.

Fosforilaza nu poate să desfacă legăturile 1,6-glicozidice acţiunea sa oprindu-se la 4 resturi

glucozil faţă de o ramificaţie 1,6. La acest nivel acţionează cel de-al doilea sistem enzimatic
enzima de deramificare care are proprietatea de a transfera o unitate triglucidică de pe un lanţ pe
altul.
În zona de ramificaţie rămâne un singur rest glucozil care va fi scindat de aceeaşi enzima ce
are şi acţiune 1,6-glucozidazică.
Se continuă apoi activitatea fosforilazei până în apropierea unei noi ramificaţii.
Glucozo-1-fosfatul rezultat este izomerizat la glucozo-6-fosfat ce poate fi utilizat specific în
funcţie de ţesut (degradat prin glicoliză).
Între acţiunea fosforilazei la nivel muscular şi hepatic există diferenţe notabile care sunt
dependente de concentraţia glucozei sanguine şi de acţiunea unor hormoni:
 adrenalina – ce determină activarea fosforilazei musculare;
 glucagonul – care stimulează activarea fosforilazei hepatice.
În ficat, glucozo-6-fosfatul rezultat prin izomerizarea glucozo-1-fosfatului este defosforilat
sub acţiunea glucozo-6-fosfatazei rezultând glucoză care intră în circulaţia sanguină şi
restabileşte nivelul glicemiei, fiind apoi distribuită ţesuturilor.
În muşchi, glucozo-6-fosfatul intră direct în glicoliză pentru obţinerea energiei proprii
muşchiului. Din punct de vedere energetic, glicogenoliza este un proces mai eficient decât
glicoliza, bilanţul net fiind de 3 moli de ATP.
Ecuaţia glicogenolizei este:
Glicogen(n) + 3ADP + Pi  Glicogen(n-1) + 3 ATP
Catabolismul glicogenului nu este avantajos din punct de vedere energetic. Totuşi
organismul realizează acest proces, deoarece glicogenul muscular este mai rapid metabolizat,
grăsimile neconstituind sursă de energie în lipsa oxigenului şi neputând contribui la menţinerea
glicemiei necesare unor ţesuturi glucodependente (hematie, creier).
Reglarea glicogenolizei şi glicogenogenezei.
Cele două procese se află sub controlul adrenalinei, glucagonului şi insulinei, astfel încât
ele să nu se producă simultan.
Fosforilaza a reprezintă punctul principal de control al glicogenolizei, iar glicogen sintaza
al glicogenogenezei.
Insulina stimulează glicogenogeneza, adrenalina şi glucagonul determină o succesiune de
reacţii ce stimulează glicogenoliza şi inhibă glicogenogeneza.
Excitarea nervoasă a activităţii musculare este mediată de modificarea concentraţiei ionilor
Ca2+. Impulsul nervos determină depolarizarea membranei, eliberarea ionilor Ca 2+din reticulul
sarcoplasmic şi contracţia musculară. În plus, ionii Ca 2+ pot să semnalizeze activarea glicogen
fosforilazei şi inactivarea glicogen sintazei, astfel că se va degrada mai mult glicogen pentru a
furniza ATP-ul necesar contracţiei musculare.
Corelaţii clinice. Deficienţa ereditară a unor sisteme enzimatice implicate în metabolismul
glicogenului determină apariţia unor boli ereditare denumite glicogenoze, caracterizate prin
tezaurizarea în diverse ţesuturi unor cantităţi mari de glicogen cu structură normală sau anormală
în unele ţesuturi (ficat, rinichi, intestin, muşchi, creier, etc), fiind însoţite de hipoglicemie,
acidoză lactică. Sunt nouă tipuri de glicogenoze (I-IX). Sunt nouă tipuri de glicogenoze notate I-
IX, de exemplu:
Maladia Von Gierke (tip I) – deficit de glucozo-6-fosfatază;
Maladia Pompe (tip II) – deficit de glicozidază lizozomală.
Maladia Forbes (tip III) – deficit de enzimă de deramificare.
Maladia Andersen (tip IV) – deficit de enzimă de ramificare.
 Gluconeogeneza

Reprezintă procesul de biosinteză a glucozei din compuşi neglucidici (sinteza de novo a

glucozei). Este o modalitate de obţinere a glucozei când aportul exogen este întrerupt, iar
rezervele de glicogen epuizate.
Procesul este intensificat în inaniţie, regim alimentar bogat în lipide şi proteine şi sărac în
glucide, efort prelungit, diabet zaharat şi parţial, în perioade interprandiale peste 7-8 ore.
Localizare tisulară şi intracelulară. Procesul se desfăşoară în ficat, rinichi, intestin
subţire pentru că numai aceste ţesuturi conţin enzima glucozo-6-fosfataza, necesară pentru
formarea glucozei. Enzimele sunt localizate şi în mitocondrie şi în citoplasmă.
Principalii compuşi glucoformatori sunt: piruvatul, lactatul, aminoacizii glucoformatori,
glicerolul.
Se poate spune că gluconeogeneza decurge oarecum prin parcurgerea în sens invers a
etapelor glicolizei, dar cu sinteză de glucoză şi consum de ATP. Se ocolesc etapele ireversibile
din glicoliză (cele catalizate de piruvatkinază, fosfofructokinază şi hexokinază).

Gluconeogeneza din piruvat presupune desfăşurarea următoarelor etape:

1. Etapa intramitocondrială în care se realizează carboxilarea piruvatului cu formare de

oxalilacetat. Este o reacţie catalizată de piruvat carboxilaza biotin dependentă. Oxalilacetatul
nu poate străbate membrana mitocondrialăi, de aceea se transformă în L-malat, sub acţiunea
malat dehidrogenazei mitocondriale. Malatul iese din mitocondrie cu ajutorul unui transportor
membranar şi este reconvertit la oxalilacetat de către malat dehidrogenaza citoplasmatică.

2. Etapa citoplasmatică începe cu o reacţie specifică, conversia oxalilacetatului la

fosfoenolpiruvat, în prezenţa fosfoenolpiruvat carboxikinazei:
 Fosfoenolpiruvatul iniţiază reacţiile de transformare inverse celor din glicoliză până la
fructozo-1,6-difosfat (vezi figura) ce va fo transformat prin etapa catalizată de fructozo-1,6-
bisfosfatază:

Fructozo-6-fosfatul se transforma in glucozo-6-fosfat invers glicolizei si apoi acesta se

transforma in etapa catalizată de glucozo-6-fosfatază. Aceasta are loc în reticulul endoplasmic.
Se formează vezicule membranare ce difuzează spre membrana plasmatică, fuzionează cu
aceasta şi eliberează glucoză în sânge.

Ecuaţia globală:
2Piruvat + 4ATP + 2GTP + 2NADH,H+ + 6H2O  Glucoză + 2NAD+ + 4ADP + 6Pi +
2GDP
Pentru sinteza unui mol de glucoză din piruvat se consumă 6 legături macroergice.

Gluconeogeneza din lactat (ciclul Cori) nu are reacţii specifice. Lactatul format în
muşchi, este transportat la ficat şi transformat în piruvat sub acţiunea lactat dehidrogenazei, iar
piruvatul în glucoză prin reacţiile menţionate anterior.

Gluconeogeneza din aminoacizi presupune transformarea acestora în intermediari

glucidici diferiţi.
 Alanina, serina, cisteina, treonina şi glicina se transformă în piruvat;
 Acidul glutamic, acidul aspartic, glutamina, asparagina, triptofanul, prolina,
arginina, fenilalanina şi tirozina se transformă în oxalilacetat;
 Izoleucina, metionina şi valina se transformă în succinat.

Gluconeogeneza din glicerol. Glicerolul rezultat din lipoliza din ţesutul adipos şi ficat
este fosforilat şi transformat apoi în dihidroxiacetonfosfat, intermediar glicolitic.
Gluconeogeneza din glicerol reprezintă 10% din capacitatea ficatului.
 Propionatul rezultat din acizii graşi cu număr impar de atomi de carbon se transformă în
oxalilacetat şi apoi în glucoză.

Secvenţa gluconeogenezei inversa glicolizei

Reglarea gluconeogenezei se realizează prin:

a) modularea activităţii enzimelor cheie de diferiţi efectori;
b) reglare hormonală.
Intensitatea gluconeogenezei este invers proporţională cu a glicolizei.
Efectorii pozitivi ai glicolizei sunt efectori negativi ai gluconeogenezei.
 Glicoliză Gluconeogeneză
Efectori pozitiv Efectori negativi Efectori pozitiv Efectori negativi
Fructozo-1,6-bisfosfat AcetilCoA AcetilCoA Fructozo-1,6-bisfosfat
AMP AMP
 Insulina acţionează direct la nivelul ficatului inhibând sinteza unor enzime cheie ce
acţionează în gluconeogeneză, stimulând deci glicoliza;
 Glucagonul stimulează lipoliza în ţesutul adipos, dar poate să şi inducă enzimele
gluconeogenetice determinând activarea unor factori de transcripţie;
 Hormonii glucocorticosteroizi secretaţi de corticosuprarenală stimulează proteoliza
extrahepatică şi induc sinteza enzimelor gluconeogenetice specifice.
Gluconeogeneza este dependentă de existenţa substraturilor pentru piruvat carboxilază şi
PEP carboxikinază.
Compuşii care limitează concentraţia substraturilor respective, au efect inhibitor asupra
gluconeogenezei.
De exemplu, consumul cronic de etanol la persoanele subnutrite se asociază cu
hipoglicemie deoarece metabolizarea etanolului reduce cantitatea de piruvat, respectiv
oxalilacetat necesare gluconeogenezei.
Metabolizarea etanolului se face pe mai multe căi, una dintre acestea fiind oxidarea la
acetaldehidă sub acţiunea alcool dehidrogenazei.
CH3CH2OH + NAD+ = CH3CHO + NADH, H+
Piruvat + NADH, H+ = Lactat + NAD+ sau Oxaloacetat + NADH, H+ = Malat + NAD+
Reacţiile globale sunt:
Etanol + Piruvat = Acetaldehidă + Lactat, respectiv Oxaloacetat + Etanol = Malat + Etanal
Prin aceasta se argumentează efectul inhibitor al etanolului asupra gluconeogenezei.