BIOENERGETICĂ ŞI METABOLISM OXIDATIV

Metabolismul reprezintă totalitatea proceselor chimice din organism în cadrul cărora un

număr variat de substanţe se convertesc în energie şi produşi specifici.

5.1. Bioenergetică şi metabolism

Procesele metabolice se desfăşoară în sensul realizării următoarelor obiective:

 obţinerea energiei chimice din molecule “combustibil” sau din energia solară;
 conversia substanţelor nutritive exogene în precursori ai componentelor celulare;
 asamblarea compuşilor simpli (monomeri) în proteine, acizi nucleici, poliglucide;
 formarea şi degradarea biomoleculelor necesare diferitelor funcţii specifice.
Sursele de energie şi de materie primă sunt diferite şi, în funcţie de acestea,
organismele se împart în mai multe grupe:
a) În funcţie de forma chimică a carbonului folosit:
- organisme autotrofe care folosesc drept sursă dioxidul de carbon (se hrănesc singure),
de exemplu plantele, unele bacterii;
- organisme heterotrofe care folosesc carbonul din mediu într-o formă redusă (ex.
glucoza), cum sunt animalele, microorganismele.
Celulele heterotrofe pot fi aerobe, folosind ca acceptor final oxigenul, şi anaerobe,
folosind alţi acceptori. Multe celule heterotrofe sunt facultative, adaptându-se la condiţii
aerobe sau anaerobe.
b) În funcţie de sursa de energie folosită, organismele pot fi:
- fototrofe, organismele ce folosesc lumina;
- chemotrofe cele care folosesc reacţii de oxidoreducere.
Reacţiile metabolice din organism se desfăşoară în etape la care participă diferite
substanţe denumite intermediari metabolici.
Metabolismul are două aspecte fundamentale contrastante: catabolism şi anabolism.
Catabolismul cuprinde toate procesele degradative pe care le suferă moleculele
nutritive (glucide, lipide, proteine) provenite din alimente sau din rezervele celulare.
Degradarea principiilor alimentare se caracterizează prin convergenţă şi se realizează în
mai multe stadii (Figura 5.1):
Stadiul I – nutrienţii sunt descompuşi în unităţile constituente caracteristice;
Stadiul al-II-lea – unităţile de bază (aminoacizi, glucoză, acizi graşi) sunt degradate la
un compus unitar, mai simplu, acetilCoA;
Stadiile al-III-lea şi al IV-lea – reprezintă respiraţia celulară şi cuprinde procesele prin
care acetilCoA este transformată în dioxid de carbon şi apă. Prin transformările realizate se
formează cea mai mare parte din energia celulară sub formă de ATP.
Pe lângă amoniac, dioxid de carbon, apă, ca produşi finali ai catabolismului mai rezultă
acid lactic, uree, acid uric, creatinină, etc.

Figura 5.1. Stadiile catabolismului - convergenţă

Anabolismul se referă la totalitatea reacţiilor prin care se constituie din precursori

biomoleculele complexe (proteine, acizi nucleici, polizaharide, lipide). Formarea noilor
legături necesită o mare cantitate de energie furnizată de ATP-ul generat din procesele
catabolice. Căile anabolice se caracterizează prin divergenţă, de la un intermediar metabolic
simplu putându-se obţine pe căi diferite compuşi cu funcţii biologice specifice.
Anumite căi metabolice centrale ale metabolismului intermediar (de exemplu ciclul
Krebs) au atât rol catabolic cât şi anabolic, fiind denumite căi amfibolice, căi prin care dintr-
un compus simplu se formează o mare varietate de constituenţi celulari.

Turnover celular. Componentele celulare nu rămân intacte pe întreaga durată de viaţă

a celulei. Ele se află într-un echilibru dinamic în care viteza relativ mare de sinteză este
contrabalansată de o viteză la fel de mare de degradare. Relaţia dintre acestea este denumită
turnover metabolic. Turnoverul este rapid în ţesuturile obligate să se adapteze modificărilor
substanţelor nutritive exogene (de ex., ficat, mucoasa intestinală).
Pentru proteine hepatice, t1/2 este de 5-6 zile, în timp ce pentru cele musculare 30 zile.
Metode de studiu pentru procesele din metabolismul intermediar
1. Studii metabolice pe organisme intacte:
a. metode de marcare cu izotopi;
b. metode de determinare a consumului de oxigen;
c. metode de studiu pe organisme mutante.
2. Studii pe omogenate celulare/tisulare din care se separă fracţiunile subcelulare:
membrane, mitocondrii, nuclei.
3. Studii pe organe izolate şi perfuzate.
4. Culturi de celule crescute pe medii cu o compoziţie definită.
5. Studii pe microorganisme.
6. Studii pe sisteme acelulare prin intermediul enzimelor implicate.
Termodinamica sistemelor biologice
Procesele metabolice se desfăşoară fie în sensul obţinerii de energie, fie pentru a folosi
energia în reacţii specifice.
Energia necesară activităţii organismului este preluată din mediu ca energie chimică sau
solară şi trebuie transformată în energie chimică din ATP.
Pentru a descrie schimburile de căldură, energie şi materie şi a stabili dacă un proces este
spontan sau nu trebuie aplicate legile termodinamicii.
Sistemul este porţiunea din univers la care se face referire aflat în relaţie cu mediul
înconjurător. Sistemul poate fi:
- izolat, nu schimbă energie sau materie;
- închis – schimbă energie;
- deschis – schimbă energie şi materie.
Organismele vii sunt sisteme deschise.
Principiul I al termodinamicii: Într-un sistem energia totală se conservă
Pentru că orice formă de energie poate fi convertită în alta.
Principiul introduce o funcţie E, numită energie internă. E este o funcţie de stare şi nu
depinde de drumul urmat de sistem pentru a trece dintr-o stare în alta ci numai de starea
respectivă.
ΔE = E2 – E1, se modifică doar dacă în şi din sistem iese sau intră căldură sau lucru
mecanic.
 ΔE = q + W
unde q – căldura absorbită din mediu
W – lucrul efectuat de mediu
W = - p ΔV;
ΔE = q - p ΔV; ΔV = ct  ΔE = q căldura transferată.
În procesele desfăşurate la p = ct, ΔE este diferit de q, de aceea s-a introdus o nouă
mărime H – entalpia.
H = E + pV.
ΔH = ΔE + pΔV = q – pΔV + pΔV = q
ΔH este egală cu căldura transferată într-un proces desfăşurat la p=ct.
Pentru a putea compara parametri termodinamici trebuie definită o stare standard ( în
soluţie pentru concentraţii 1M). Schimbările de entalpie se pot determina calorimetric.
Principiul II al termodinamicii poate fi enunţat în mai multe moduri:
1. Sistemele tind să meargă spre grad maxim de dezordine.
2. Entropia (S) sistemului şi a mediului nu se modifică în procesele reversibile, dar
creşte în cele ireversibile.
3. În procesele spontane, entropia sistemului creşte până atinge echilibrul.
Entropia este S = k lnW, unde W – numărul de moduri de aranjare a componentelor
sistemului fără a schimba H sau E.
Legătura dintre entropie şi energia transferată este dată de relaţia: dS reversibil = dq/T
Pentru a stabili dacă o reacţie se desfăşoară în sensul indicat trebuie comparate entalpia şi
entropia pentru reacţia respectivă.
S-a introdus o mărime nouă – energia liberă Gibbs G =H – TS .
Pentru orice proces A ↔ B reversibil, schimbul de energie ΔG =ΔH – TΔS, la p şi T
constante.
ΔG se defineşte ca aceea parte din energia sistemului ce poate efectua un lucru mecanic
când sistemul se îndreaptă spre echilibru la p, T, V constante.
a. Dacă ΔG = 0 – proces în echilibru
b. Dacă ΔG ≠ 0 – sistemul va evolua spontan spre o stare finală cu energia liberă ΔG < 0 şi
grad de dezordine ΔS > 0
Reacţii exergonice, endergonice şi cuplate. Procesele metabolice se desfăşoară fie în
sensul obţinerii de energie, fie pentru a folosi energia în reacţii specifice.
Energia necesară activităţii organismului este preluată din mediu ca energie chimică sau
solară şi trebuie transformată în energia chimică din ATP.
Pentru a descrie schimburile de căldură, energie şi materie şi a stabili dacă un proces
este spontan sau nu trebuie aplicate legile termodinamicii. Organismele vii sunt sisteme
deschise, schimbă energie şi materie cu mediul înconjurător.
În funcţie de valoarea variaţiei de energie liberă (ΔG), reacţiile biochimice pot fi:
a) reacţii exergonice, ΔG<0, procesul se desfăşoară spontan în sensul indicat, cu
eliberare de energie;
b) reacţii endergonice, ΔG>0, procesul are nevoie de energie pentru a se desfăşura în
sensul dorit, desfăşurându-se spontan în sens invers;
c) reacţii cuplate, reacţii prin care un proces nefavorabil termodinamic (ΔG) este
transformat în unul favorabil cu ajutorul unui intermediar comun.
De exemplu:
A  B + C, ΔG = 13 kcal/mol
BD, ΔG = - 20 kcal/mol
Reacţia finală: A  C + D are ΔG = - 7 kcal/mol
De exemplu: Succinil CoA + H2O  succinat + CoA, ΔG = - 37,4 kJ/mol
GDP + Pi  GTP, ΔG = 34 kJ/mol
Reacţia finală: succinil CoA + H2O + GDP + Pi  GTP + succinat + CoA, ΔG = -
3,4 kJ/mol
Un număr mare de compuşi mediază transferarea energiei de la reacţiile exergonice la
cele endergonice: coenzimele reduse (NADH,H+, FADH2) şi compuşii macroergici.
Compuşi macroergici. Sunt compuşi cu structură chimică variată ce conţin legături
bogate în energie (Figura 5.2).
a) Anhidride al acidului fosforic şi acizilor carboxilici;
b) Enolfosfaţi: fosfoenolpiruvat (PEP);
c) Fosfoguanidine cu rol de depozit de energie;
d) Nucleotid polifosfaţi cu rol de depozit de energie: ATP, CTP, GTP, UTP;
e) Esteri tiolici
f) Nucleotide ciclice: AMPc, GMPc
g) Glucide şi aminoacizi activaţi: S-adenozilmetionina, UDP-glucoza etc.
1. Anhidride al acidului fosforic şi acizilor carboxilici: carbamoil fosfat, acid 1,3
difosfogliceric(1,3 DPG).
2. Enolfosfaţi: PEP

3. Fosfoguanidine cu rol de depozit de energie:

4. Nucleotid polifosfaţi cu rol de depozit

5. Esteri tiolici:

6. Nucleotide ciclice
 În procesele biochimice, principalul intermediar comun ce înmagazinează energia este
acidul adenozintrifosforic (ATP).
ATP are în moleculă două legături fosfat macroergice ce se pot scinda în mod diferit:
ATP + H2O  ADP + Pi, ΔG0 = - 7,3 kcal/mol
ATP + H2O  AMP + PPi, ΔG0 > - 10 kcal/mol
ATP ocupă o poziţie centrală în energetica celulară funcţionând ca intermediar între
donorii de energie şi acceptorii de energie metabolici.

ATP este principalul compus macroergic care furnizează energia pentru reacţiile
metabolice, contracţia musculară, excitaţia nervoasă, transportul activ prin membrane.

5.2. Respiraţia celulară

Prin oxidarea unor compuşi biologici rezultă piruvat odată cu eliberarea unei părţi din
energia înmagazinată.
În condiţii de aerobioză, catabolismul piruvatului continuă până la CO 2 şi apă prin
respiraţie celulară, cu eliberarea completă a energiei înmagazinate.
Respiraţia celulară reprezintă procesul general spre care converg reacţiile de catabolism
al tuturor principiilor alimentare (glucoză, acizi graşi, aminoacizi) şi include:
a) ciclul Krebs (ciclul acizilor tricarboxilici, ciclul acidului citric);
b) lanţul transportorilor de hidrogen şi electroni (lanţul respirator);
c) fosforilarea oxidativă (procesul de sinteză a ATP).
 Localizare intracelulară. Enzimele implicate în acest proces sunt localizate fie în
matricea mitocondrială, fie în diferite zone ale membranei mitocondriale.
Membrana mitocondrială nu este selectivă pentru piruvat, astfel că acesta poate
pătrunde în mitocondrie pentru a se transforma în acetilCoA prin decarboxilare oxidativă.
Decarboxilarea oxidativă a piruvatului reprezintă veriga între procesele ce generează
piruvat (în special, glicoliza) şi ciclul Krebs.
Transformarea piruvatului în acetilCoA se realizează treptat, sub acţiunea unui sistem
multienzimatic denumit piruvat dehidrogenază care reprezintă asocierea necovalentă a trei
enzime: piruvat dehidrogenaza decarboxilantă coenzimă tiaminpirofosfat (TPP),
lipoilreductaz transacetilaza, acid lipoic ca şi coenzimă, şi dihidrolipoil dehidrogenaza,
coenzimă FAD. La procesul de decarboxilare mai participă coenzima A (CoASH) şi NAD +,
ce acţionează independent în procesul ireversibil al decarboxilării piruvatului.
Procesul de decarboxilare decurge în mai multe etape:
Etapa I:

Etapa II:

Etapa III:

Etapa IV:

Etapa V:
 Procesul se reia odată cu refacerea formei iniţiale a enzimelor.
 Corelaţii clinice. Avitaminoza B1 determină o decarboxilare defectuoasă a
piruvatului, acesta se acumulează în organism, în special în creier, determinând o serie de
tulburări neurologice (sindromul Wernicke-Korsakoff). Simptome asemănătoare pot să apară
în cazul consumului cronic de alcool.

Ciclul Krebs (ciclul acizilor tricarboxilici, ciclul acidului citric)

Ciclul Krebs este calea metabolică prin care acetilCoA se oxidează cu formare de dioxid
de carbon odată cu cedarea hidrogenului unor echivalenţi de reducere (formele reduse ale
coenzimelor NAD+ şi FAD). Procesul se desfăşoară în mai multe etape, enzimele ce le
catalizează fiind localizate, majoritatea în matricea mitocondrială.
Secvenţa ciclului Krebs
1. Etapa de iniţiere. Are loc condensarea acetilCoA cu oxalilacetatul, reacţie catalizată
de citrat sintază. Este o condensare aldolică în care componenta metilenică este acetilCoA,
iar cea carbonilică este oxalilacetatul:

ΔG’0 = -32,2 kJ/mol

Citrat sintaza este un dimer activat prin legarea oxalilacetatului la primul situs activ.
Apare o modificare conformaţională ce facilitează legarea acetilCoA şi iniţierea reacţiei.
Inhibitorii allosterici ai acestei enzime sunt NADH,H+ şi succinilCoA.
2. Izomerizarea citratului sub acţiunea aconitazei:

ΔG’0= 13,3 kJ/mol

Aconitaza poate fi inhibată in vivo şi in vitro de acidul fluoracetic care sub acţiunea
citrat sintazei formează fluoracetilCoA.
 3. Oxidarea izocitratului sub acţiunea izocitrat dehidrogenazei (ΔG’0=-20,9 kJ/mol).

Izocitrat dehidrogenaza prezintă şi o izoenzimă citoplasmatică ce este NADP +-

dependentă şi intervine în procesul de sinteză a NADPH, H + necesar biosintezelor reductive.
Inhibitori allosterici sunt ATP-ul şi NADH,H+.
4. Decarboxilarea oxidativă a α-cetoglutaratului se realizează sub acţiunea α-
cetoglutarat dehidrogenazei, un complex enzimatic asemănător structural piruvat
dehidrogenazei, realizând decarboxilarea α-cetoglutaratului (ΔG’0=-33,5 kJ/mol).

5. Descompunerea succinilCoA în prezenţa tiokinazei. Această etapă presupune mai

întâi eliberarea CoASH cu transformarea succinilCoA în succinilfosfat, iar apoi în prezenţa
GDP se formează succinat:

(ΔG’0=-2,9 kJ/mol).
Această etapă reprezintă o fosforilare la nivel de substrat, deoarece descompunerea
succinilCoA furnizează energia necesară fosforilării GDP şi, indirect, a ADP:

6. Oxidarea succinatului, reacţie catalizată de succinat dehidrogenază, singura enzimă

FAD dependentă a ciclului Krebs:

(ΔG’0= 0 kJ/mol)
Succinat dehidrogenaza este singura enzimă a ciclului Krebs ce nu se găseşte în
matrixul mitocondrial ci este legată de membrana internă mitocondrială. Aceasta conţine
grupe Fe-S ce reţin electronii de la FAD şi îi cedează lanţului transportorilor de H + şi e- din
membrană. Enzima este puternic inhibată competitiv de malonat.
7. Hidratarea fumaratului cu formare de L – malat în prezenţa fumarazei:

(ΔG’0= -3,8 kJ/mol)

Enzima este stereospecifică în ambele sensuri.
8. Oxidarea malatului sub acţiunea L-malat dehidrogenazei :

(ΔG’0= 29,7 kJ/mol)

În urma acestei reacţii se formează continuu oxalilacetat care reia ciclul Krebs. L-malat
dehidrogenaza prezintă şi ea o izoenzimă citoplasmatică care este implicată în procesul de
gluconeogeneză.

Figura 5.3. Secvenţa reacţiilor din ciclul Krebs

Pe parcursul ciclului Krebs sunt 4 etape ireversibile din care rezultă echivalenţi de
reducere ce vor alimenta lanţul transportorilor de H+ şi electroni: etapele 3, 4, 6 şi 8:
 Echivalenţii de reducere conservă energia rezultată la oxidarea acetil-CoA.
Reacţia globală a ciclului Krebs este:
2CH3CO~SCoA + 6 NAD+ + 2FAD + 2GDP + 2Pi + 4H2O  4CO2 + 6NADH,H+ + 2
FADH2 + 2GTP + 2CoASH

Ciclul Krebs - cale amfibolică. Ciclul Krebs reprezintă calea catabolică finală în
transformarea glucozei, aminoacizilor şi acizilor graşi rezultaţi prin hidroliza principiilor
alimentare după metabolizarea specifică la acetil CoA.

Totodată unii intermediari ai ciclului Krebs sunt precursori importanţi în biosinteza unor
compuşi cu activitate biologică, ciclul Krebs având şi un rol anabolic.
a) Citratul poate să iasă din mitocondrie în citoplasmă unde generează acetilCoA
necesară biosintezei acizilor graşi şi steroizilor.
b) α-cetoglutaratul şi oxaloacetatul participă la reacţii de transaminare, făcând
legătura cu metabolismul proteic;
c) SuccinilCoA este precursorul protoporfirinei IX din structura hemului;
d) Unii intermediari ai ciclului Krebs sunt verigi importante în metabolismul
aminoacizilor (Figura 5.4).

Figura 5.4. Ciclul Krebs – cale amfibolică

 Lanţul transportorilor de H+ şi electroni
Lanţul transportorilor de H+ şi electroni este etapă a respiraţiei celulare ce continuă
oxidarea echivalenţilor de reducere formaţi, mai ales, în ciclul Krebs.
Acest proces este posibil cu participarea unor componente ale membranei
mitocondriale, majoritatea proteinenzime, ce realizează reoxidarea echivalenţilor de reducere
(NADH, FADH2), energia obţinută fiind canalizată ulterior spre sinteza de ATP prin procesul
de fosforilare oxidativă. Procesul constă în reacţii de oxidoreducere prin care electronii şi
protonii (H+), se deplasează de la formele reduse NADH, H + până la oxigen, acceptorul final
al lanţului, cu formare de apă.
Reacţia globală este:
NADH,H+ + ½ O2  NAD+ + H2O
Reacţia poate fi împărţită în două reacţii parţiale:
NAD+ + 2H+ + 2e-  NADH,H+ + H2O, E’0 = - 0,32 V
½ O2 + 2H+ + 2e-  H2O, E’0 = 0,82 V
Variaţia de potenţial este mare, ΔE’0 = E’0acceptor (o2) – E’0 donor (NAD+) = 1,14V.
Lanţul transportorilor de H+şi electroni permite trecerea treptată a celor 2e- de la cuplul
cu potenţialul cel mai electronegativ (NADH/NAD +) la cel cu potenţialul cel mai
electropozitiv (O2) prin implicarea mai multor cupluri redox ale căror potenţiale sunt
intermediare între cele două valori.
Energia eliberată este stocată de-a lungul membranei interne a mitocondriei sub forma
unui gradient de protoni (H+) ce furnizează energia necesară sintezei de ATP.
Componentele lanţului respirator se deosebesc din punct de vedere al naturii lor:
a) flavinenzime (flavoproteine);
b) coenzima Q (ubiquinona), componentă liposolubilă;
c) citocromii;
d) proteine Fe-S;
e) proteine cu cupru.
Flavoproteinele conţin o grupă FMN sau FAD legată covalent şi mai rar necovalent de
partea proteică. Ele fac legătura între coenzimele piridinice şi lanţul respirator. Pot să
transfere 1-2 e-. Sunt patru astfel de flavoproteine: NADH oxidoreductaza, succinat
oxidoreductaza, acid grasCoA oxidoreductaza şi glycerol-3-fosfat dehidrogenaza.
Coenzima Q (ubiquinona) este o chinonă liposolubilă. Funcţionează ca transportor
mobil de electroni, deoarece fiind liposolubilă se poate deplasa prin membrana mitocondrială.
 Dacă n=10, forma este a coenzimei Q10
Citocromii b şi c1 sunt hemoproteine localizate în lanţ între CoQ şi citocromul c.
Citocromii a şi a3 funcţionează împreună formând complexul citocrom oxidazei.
Citocromii funcţionează prin transferul de electroni cu modificarea valenţei atomului de
metal conţinut (fier sau cupru).
Citocromii se deosebesc prin spectrele de absorbţie, potenţialele redox, modul de legare
a hemului la apoproteină.
Citocromii b şi c1 sunt localizaţi între CoQ şi citocromul c. Citocromii a şi a 3
funcţionează împreună formând complexul citocrom oxidazei. Acesta mai conţine proteine cu
cupru care realizează transferul unui electron prin intermediul ionului de cupru.
cit bc1 cit c Cu2+  cit a a3  O2
Proteinele Fe-S sunt proteine membranare ce conţin în cantitate echimoleculară fier
neheminic şi sulf acidosolubil. Fierul se leagă de proteine prin intermediul unor resturi de
cisteină (mai rar de histidină în proteinele Rieske). Proteinele Fe-S au structură variată în
funcţie de numărul de atomi de fier şi sulf pe care-i conţin. Transferă un electron cu
participarea fierului.

Prin solubilizarea membranei mitocondriale s-au izolat 4 complexe membranare pe care

le formează aceste componente:
Complexul I: NADH CoQ oxidoreductaza;
Complexul II: succinat CoQ oxidoreductaza;
Complexul III: CoQ citc oxidoreductaza;
Complexul IV: citocrom c oxidaza.
Ele se găsesc distribuite în membrana mitocondrială în poziţii fixe.
Complexul I acceptă electroni de la NADH,H+ şi face legătura între ciclul Krebs,
oxidarea acizilor graşi, glicoliză şi lanţul transportor de H + şi electroni. La nivelul acestui
complex sunt expulzaţi 4 protoni în membrana mitocondrială.
Complexul II include succinat dehidrogenaza, enzimă ce intervine în ciclul Krebs,
reprezentând o legătură directă între acest proces metabolic şi lanţul respirator.
Neavând suficientă energie, complexul al II-lea nu poate să expulzeze protoni pe faţa
dinspre citoplasmă a membranei, aşa cum se realizează în cazul complexului I.
Complexele I şi II cedează electroni coenzimei Q ce reprezintă substratul pentru
complexul III. La nivelul CoQ se realizează expulzarea a 4 protoni pe faţa dinspre citosol.
Complexul IV reoxidează citocromul c, reducând oxigenul cu formarea apei. Şi la acest
nivel sunt expulzaţi 2 protoni în spaţiul intermembranar.
Secvenţa lanţului respirator:

Înainte de a fi cedaţi citocromului a, electronii trec la un atom de cupru, iar după

citocromul a3, electronii trec la un alt atom de cupru şi de la acesta la oxigen.
Odată cu transportul electronilor, 10 H+ sunt eliberaţi în spaţiul intermembranar, se
acumulează pe faţa dinspre citosol generând un gradient de H + ce reprezintă o sursă enormă
de energie potenţială care va fi folosită pentru sinteza ATP-ului (forţa motrice a protonilor),
odată cu revenirea acestora în matricea mitocondrială.

Complexele lanţului transportor de protoni şi electroni

Fosforilarea oxidativă
În lanţul respirator există trei etape ce decurg cu o scădere a energiei mai mare de 7,3
kcal cât sunt necesare pentru sintetiza unei legături macroergice în ATP.
1. NADH,H+ CoQ, ΔG’0 = - 12,2 Kcal/mol
2. citb citc, ΔG’0 = - 9,9 Kcal/mol
3. citc  O2, ΔG’0 = - 23 Kcal/mol
Complexul mitocondrial ce realizează sinteza ATP-ului se numeşte ATP-sintaza (F1
ATP-ază). Enzima are două componente: F1, o proteină periferică de membrană, care
catalizează sinteza ATP-ului, şi F0, o proteină integrală, care reprezintă porul membranar ce
formează canalul prin care sunt transportaţi H+ în matricea mitocondrială.
Enzima este localizată majoritar pe faţa dinspre matrice a membranei, iar studiile făcute
cu enzima izolată de membrană au arătat că ea catalizează doar hidroliza ATP-ului nu şi
sinteza (F1ATP-ază).
Eliberarea ATP-ului sintetizat în citoplasmă se face cu o ATP-ADP-translocază, ce
permite introducerea a 4H+/ mol ATP sintetizat.
S-a introdus o noţiune numită cât de fosforilare (P/O) ce reprezintă numărul de moli de
ATP formaţi prin fosforilarea ADP raportat la atomii de oxigen redus.
Unii metaboliţi (piruvat, izocitrat etc.) pot determina sinteza a circa 3 moli de ATP
pentru fiecare atom de oxigen redus, în timp ce oxidarea altor substraturi (succinat etc.)
determină sinteza a aproximativ 2 moli, deoarece intră în lanţ după primul situs de fosforilare.
Ipotezele privind mecanismul fosforilării oxidative
Deşi mecanismul cuplării transportului mitocondrial de electroni cu sinteza de ATP a
rămas incomplet elucidat, totuşi se acceptă una din următoarele ipoteze ce explică acest lucru:
a. Ipoteza cuplării chimice (Slater) – postulează existenţa unui intermediar chimic bogat
în energie generat prin transferul electronilor în lanţul respirator. Dezavantaje: nu s-au
identificat intermediarii postulaţi şi nu explică de ce este necesară integritatea membranei.
b. Ipoteza cuplării conformaţionale (Boyer) – postulează faptul că în urma transportului
de electroni prin membrana se induce o modificare conformaţională a unei proteine
membranare. Starea înalt energizată formată cedează energia fosforilării ADP, proteina
revenind la o stare relaxată. Dezavantajul acestei ipoteze este acela că energia produsă de
modificări conformaţionale este mai mică de 7,3 Kcal/mol.
c. Ipoteza chemiosmotică (Mitchell) – postulează fomarea unui gradient de protoni în timpul
transportului de electroni, generând energia necesară sintezei de ATP.
Membrana este impermeabilă pentru protoni, ei se acumulează pe faţa dinspre citosol ce
devine pozitivă. Odată cu trecerea protonilor în interior şi a ADP-ului din citosol în
mitocondrie, protonii sunt pompaţi spre exterior, fiind eliberaţi ioni HO-.
Conform acestei ipoteze pentru substraturile ce generează NADH, câtul P/O = 2,5, iar
pentru cele care generează FADH2 P/O = 1,5.

Inhibitorii lanţului transportorilor de H+ şi electroni şi ai fosforilării oxidative

Procesul de respiraţie celulară poate fi afectat de anumiţi compuşi ce împiedică
transferul H+ şi electronilor prin lanţul respirator sau cuplarea cu fosforilarea oxidativă.
a) Inhibitori ai complexului I: rotenona(insecticid), amital (barbituric), unele antibiotice,
mercuricele, demerolul (analgezic);
b) Inhibitori ai complexelor II şi III (blochează transportul electronilor): antimicina
(antibiotic din Streptomyces griseus);
c) Inhibitori ai complexului IV (blochează transportul electronilor de la citocromul a 3 la
oxigen: cianura, azida, monoxid de carbon;
d) Inhibitori ai ATP-azei: oligomicina.
Agenţii de decuplare sunt compuşi care acţionează prin disiparea gradientului de H+ din
membrana internă mitocondrială, de ex. 2,4-dinitrofenolul, dicumarolul.
Au posibilitatea de a funcţiona ca transportori de H+ de pe faţa citosolică spre cea
dinspre matrice a membranei, în locul ATP-sintazei. Energia eliberată de transferul de
electroni este disipată sub formă de căldură.
Animalele nou-născute, cele adaptate la frig şi cele care hibernează au capacitatea de a
genera cantităţi mari de căldură prin decuplarea fosforilării oxidative.
 Ţesutul adipos al acestora conţine multe mitocondrii (care-i dau culoarea brună - ţesut
adipos brun). Membrana internă a mitocondriilor din celulele ţesutului adipos brun conţin o
proteină endogenă denumită termogenină sau UCP-1 (uncoupling protein – 1, proteina
decuplantă mitocondrială) care formează canalul pentru trecerea H+ dinspre citosol spre
matrice, decuplând ATP-sintaza.

Sisteme “suveică” de transport al NADH,H+ din citoplasmă în mitocondrie

Deoarece membrana mitocondrială este impermeabilă pentru NADH,H+ trebuie să existe
nişte sisteme transportoare care să realizeze intrarea acestuia în mitocondrie.
Sistemele suveică (navetă) sunt cele ce realizează transportul NADH,H + prin membrana
mitocondrială spre NADH dehidrogenază.
 Sistemul malat-aspartat funcţionează în ficat, rinichi, miocard.
Acţionează bidirecţional deoarece transportă echivalenţii de reducere din citosol în
mitocondrie sau invers. Este nevoie de participarea izoenzimelor citosolice şi mitocondriale
ale malat dehidrogenazei (MDH) şi aspartat aminotransferazei (AST) precum şi de
transportori specializaţi în transferul prin membrana internă mitocondrială a malatului,
glutamatului, aspartatului şi α-cetoglutaratului.
Acest sistem asigură reoxidarea NADH,H+ citosolic cu formare a aproximativ 2,5 moli de
ATP, dar şi reglarea raporturilor NADH,H+/NAD+ extra şi intramitocondriale.
 Sistemul glicerol-3-fosfatului funcţionează în creier şi muşchi.
Dihidroxiacetonfosfatul, intermediar al glicolizei este redus de glicerol-3-fosfat-
dehidrogenaza citosolică, enzimă NAD+ dependentă, la glicerol-3-fosfat.
DHAP + NADH,H+  glicerol-3-fosfat + NAD+
Glicerol-3-fosfatul poate pătrunde în spaţiul intermembranar unde este reoxidat de către
glicerol-3-fosfat-dehidrogenaza mitocondrială, la DHAP. Această enzimă nu este NAD
dependentă ci FAD dependentă.
Glicerol-3-fosfat + FAD  FADH2 + DHAP
Echivalenţii reducători sunt cedaţi CoQ şi intră în lanţul respirator după primul situs de
fosforilare, cu eliberarea a aproximativ 1,5 moli ATP. DHAP revine în citosol unde reia ciclul
de reacţii.
Acest sistem este unidirecţional şi are drept scop menţinerea constantă a NADH,H + şi
sinteza de ATP pe seama reacţiilor de dehidrogenare din citosol.
 Formarea de specii reactive ale oxigenului
Majoritatea oxiărilor intracelulare au ca finalitate transferul a doi electroni unor acceptori
precum NAD+ sau FAD ce sunt apoi reoxidaţi în lanţul transportorilor de protoni şi electroni
unde acceptorul final este oxigenul.
Structura electronica a oxigenului favorizează reducerea sa şi prin acceptarea unui
electron. Prin transferul unui singur electron prin lanţ către oxigen de la nivelul complexelor I
şi II către complexul III, proces în care este implicată forma semiquinonică a CoQ, se poate
forma superoxidul O2-, una din speciile reactive ale oxigenului (ROS).
Superoxidul poate forma prin reacţia catalizată de superoxiddismutază peroxid de
hidrogen (H2O2). Aceasta nu este un radical, dar prin reacţiile Fenton şi Haber-Weiss este
convertit la radicalul hidroxil (HO.), în prezenţa ionilor Fe2+ sau Cu2+ din celule (vezi figura).
ROS produşi în mitocondrie prin lanţul respirator sunt: superoxid, peroxid de hidrogen şi
radical hidroxil.
Se mai formează ROS şi în organite: în peroxizomi ca rezultat al oxidării acizilor graşi cu
formare de peroxid de hidrogen ce este convertit rapid în radical hidroxil; în reticulul
endoplasmatic prin sistemul citocromilor P450.

Speciile reactive ale oxigenului au şi efecte benefice fiind implicate în numeroase

reacţii fiziologice.
In situaţii fiziologice şi fiziopatologice se remarcă interacţii între speciile reactive ale
oxigenului şi speciile reactive ale azotului, importante între acestea fiind oxidul nitric NO şi
peroxinitriţii (ONOO ). NO se formează din arginină în prezenţa diferitelor nitric oxid sintaze
şi îndeplineşte roluri importante: vasodilataţie şi reglarea tonusului vascular, inhibiţia
agregării plachetare, neuromediere.

ROS au un potenţial oxidant semnificativ, modificările majore produse de speciile

reactive ale oxigenului fiind :
- leziuni ale bazelor azotate din acizii nucleici urmate de distrugeri celulare şi mutaţii;
- perturbarea enzimelor tiol dependente;
- alterarea legăturilor covalente din proteine şi lipide;
- modificarea glicoproteinelor;
- creşterea turnover-ului proteic, proteoliză, agregarea şi fragmentarea proteinelor;
- peroxidarea lipidelor, modificări în structura şi funcţia membranelor datorate alterării
proteinelor membranare şi transportului prin membrane.
În tabelul următor sunt prezentate date referitoare la procesele generatoare de ROS şi
sistemele antioxidante ce le descompun.
Sisteme antioxidante:
- enzimatice: peroxidaze (mieloperoxidaza, lactoperoxidaza, glutation peroxidaza), catalaza,
superoxid dismutaze, glutation transferaze.
- neenzimatice: vitamina E (-tocoferolul), vitamina C, acidul uric, vitamina A, seleniul,
metalotioneinele, N-acetil-cisteina, chelatorii de fier, metionina, serotonina, histidina,
albumina, haptoglobina, ceruloplasmina, coenzima Q10, estrogenii, flavonoidele, porfirinele,
poliaminele, acizii graşi mononesaturaţi etc.
Tabel . SPECIILE REACTIVE ALE OXIGENULUI (SRO)

Radical Procese generatoare Efecte Sistem antioxidant

Superoxid O2.- Lanţuri transportoare de e- Reacţii de transfer e- cu SOD (Superoxid
Activitatea macrofagelor şi metale tranziţionale din Dismutaza) cu Zn şi
neutrofilelor enzime SOD: Cu, Mn şi Fe,
Metabolizarea medicamentelor O2.- + Mn(n-1)++ 2H+ enzime cuplate cu
Activitatea xantin oxidazei, lipo şi Mnn++ H2O2 catalaza ce metab.
ciclooxigenazei etc. Descompunerea apei H2O2
Autooxidarea catecolaminelor, oxigenate:
melaninei, hemului etc. reacţia Haber-Weiss
Surse exogene: oxidarea para- O2.-++H2O2 O2+OH. +OH-
cetamolului, CCl4, acţiunea reacţia Fenton
radiaţiilor UV, ionizante, Fe2++H2O2 Fe3++OH. +OH-
ultrasunetelor.
Hidroxil HO. Interconversia superoxidului şi Formarea radicalilor liberi din Metalotioneine,
a apei oxigenate glucide, aminoacizi, lipide, Albumina, Glucoza,
Intoxicaţii cu CO, în hiperoxie baze azotate, etanol vitamina C,
Reacţii determinate de inhibitorii Melatonina,
de monoaminooxidază, Captopril etc.
lipopolizaharide bacteriene, subst.
fotosensibilizante
Hidroperoxil Dismutare spontană a O2.- Peroxidarea lipidelor
HO2. Fotoliza apei, radioliza apei,
Iradierea UV
Peroxil ROO. Reacţiile radicalilor cu diverse Reacţii de peroxidare ce dau Majoritatea
molecule organice, adiţia aldehide, radicali, etan, sistemelor
oxigenului singlet la acizii grasi pentan, lipofuscină antioxidante
polinesaturati
Oxigenul singlet Fotosensibilizare cu medicamente, Mutageneză, genotoxicitate Antioxidanţi
1
O2 cosmetice, fitotoxine, porfirine neenzimatici,
Descompunerea peroxizilor 2,5-dimetil- furan
Reacţiile mieloperoxidazei
leucocitare, lactoperoxidazei
salivare