Curs Biochimie – Modul 4

C3 – Metabolismul materiei vii. Metabolismul Fosfo-Calcic

Metabolismul materiei vii – definitie, caracterizare, anabolism, catabolism

Metabolismul reprezintă ansamblul transformărilor fizice, chimice, biochimice, fiziologice şi

energetice care se petrec datorită existenţei şi dezvoltării organismelor în interacţiunea
acestora cu mediul înconjurător. Metabolismul este o caracteristică a organismului viu care
este din punct de vedere termodinamic un"sistem deschis", el realizează un schimb
permanent de substanţe şi energie cu mediul înconjurător, aceasta fiind condiţia necesară
existenţei acestuia.

Metabolismul cuprinde două grupe mari de procese care sunt contradictorii:

1. Transformările anabolice sau anabolism, în urma cărora, din substanţe mai simple ca
structură rezultă substanţe cu structuri mai complexe. Sunt procesele chimice de
biosinteză a substanţelor ce intră în alcătuirea materiei vii. Reacţiile anabolice se
caracterizează prin consum de energie şi se numesc reacţii endoterme.

2. Transformări catabolice sau catabolism, în urma cărora substanţele cu structuri

complexe sunt degradate la substanţe mai simple.
Catabolismul şi anabolismul se desfăşoară printr-o succesiune a numeroase reacţii
chimice: hidroliză, hidrogenare, deshidratare, decarboxilare, dezaminare, transaminare,
esterificare, condensare, polimerizare.
Substanţele care participă sau iau naştere din metabolismul intermediar se numesc
metaboliţi. Dintre metaboliţi fac parte compuşi ca: vitamine, hormoni, produşii intermediari
a metabolismului proteinelor, a lipidelor. Produşii intermediari rezultaţi din procesele de
dezasimilaţie poartă denumirea de cataboliţi, iar cei prin asimilatie poarta denumirea de
anaboliti.

Procese generale în anabolism. Compuşi cu legătură macroergică

Procesele de biosinteză necesită absorbţie de energie, sunt procese endoergice.
Organismele îşi procură energia după modul lor de viaţă şi anume:
- organismele cu mod de viaţă autotrof, cum sunt plantele capabile de fotosinteză, îşi
procură energia prin fotosinteză, când înmagazinează energia solară sub formă de legături
chimice în compuşi organici şi în compuşi cu legături macroergice;
- organismele chimiotrofe (bacteriile) îşi sintetizează glucidele ca şi cele fotosintetizante
din CO2 şi H2O, însă folosesc energia necesară sintezei din reacţiile de oxidare a
substanţelor anorganice.
- organismele cu mod de viaţă heterotrof care îşi procură în cea mai mare parte energia
din procesele catabolice care sunt reacţii energetice.

Legăturile macroergice, notate cu o linie ondulată (∼) sunt bogate în energie: astfel ele
conţin peste 7000 cal/mol, faţă de o legătură chimică obişnuită care are cca 3000 cal/mol.
Reprezentanţi mai importanţi ai compuşilor macroergici:
- nucleotidele polifosforice (ATP,CTP,UTP,TTP) cel mai important fiind ATP-ul.
Energia chimică eliberată în reacţiile biochimice de degradare (catabolism) este
conservată sub formă de ATP (adenozintrifosfat) şi utilizată ulterior, înreacţiile biochimice
de sinteză (anabolism).
ATP + H2O ↔ ADP + H3PO4 (DG = -7300cal/mol);
- acilfosfaţii, cel mai important fiind acidul 1,3 difosfogliceric. Acesta se formează în
cursul degradării glucozei pe cale anoxibiotică - prin hidroliză eliberează 11800 cal/mol.

1
Curs Biochimie – Modul 4
- enolfosfaţii - acidul fosfoenol piruvic este un compus macroergic care se formează de
asemenea în procesul de degradare al glucozei. Energia rezultată prin hidroliză este de
14800 cal/mol.
- tioesterii formaţi pe baza coenzimei A (HS-CoA) în care gruparea reactivă este gruparea
tiol (-SH), deţin un rol important în metabolism.
R - CO ∼ SCoA + HOH → R - COOH + HS-CoA (DG = -7500cal/mol)

Procese generale în catabolism. Consideraţii generale

Prin oxidare, în organism au loc transformări de degradare, unii compuşi rezultaţi
intermediar pot fi folosiţi în reacţii de biosinteză sau se pot acumula. Prin oxidare, se
eliberează şi o cantitate mare de energie utilizată ulterior de organism,pentru necesităţile
lui.
Aceste reacţii de degradare oxidativă în organism se facîntr-un timp îndelungat, fără
degajări mari de energie şi fără efecte termice vizibile.
Moleculele organice complexe sunt scindate mai întâi în fragmente care conţin doi
atomi de carbon, cunoscute sub numele de "acetat activ".
Degradarea ulterioară a acestora se realizează printr-o serie de reacţii consecutive,
eliberându-se de fiecare dată o moleculă de CO2 sau 2 atomi dehidrogen. Carbonul nu se
combină direct cu oxigenul, acesta provine din apă.
Produsul final, dioxidul de carbon, ia naştere fără modificări energetice importante, în
urma unor reacţii de decarboxilare a acizilor organici.
Hidrogenul din substrat nu se combină direct cu oxigenul, el trece la acesta prin
intermediul transportorilor de hidrogen, produsul final fiind apa.
Formarea apei este fenomenul principal de formare a energiei din care o mare parte
este depozitată în legăturile chimice din ATP.
Oxidarea biologică are loc în toate celulele, ea se petrece la nivelul mitocondriilor, care
conţin totalitatea transportorilor din lanţul respirator. Această oxidare se referă deci la
oxidarea hidrogenului şi carbonului, constituenţi aisubstanţelor hidrocarbonate.
Aceasta se poate realiza uneori şi fără intervenţia oxigenului atmosferic. În acest caz,
fenomenul de degradare se numeşte fermentaţie. În ambele cazuri se elimină tot CO2.
Cele două moduri de viaţă ale celulei vii, respiraţia şi fermentaţia nu diferă decât prin
originea oxigenului, în fermentaţie el fiind luat din moleculele organice supuse degradării.

Oxidarea hidrogenului sau lanţul respirator

Este un proces complex, hidrogenul substratului ajunge indirect să se combine cu oxigenul
prin intermediul transportorilor de hidrogen care sunt:
NAD+, FAD, coenzima Q, citocromii b, c, c1, a şi a3. Coenzimele care participă în
procesul de oxidoreducere pot fi în formă redusă sau oxidată. Unele pot să preia atomii de
hidrogen de la substrat, altele preiau numai electronii. Succesiunea lor în lanţul respirator
este determinată de potenţialul redox al grupărilor prostetice.
Coenzima iniţială depinde de potenţialul redox al substratului, iar cea finală trebuie să fie
capabilă să transfere electronii oxigenului şi să-l transforme în O2-:acesta este citocromul
a3 care este uşor autooxidabil.
Oxidarea fosforilantă este procesul prin care energia eliberată odată cu transportul
hidrogenului este utilizată pentru fosforilarea ADP la ATP. Legătura macroergică se poate
forma numai în unele etape ale lanţului de oxidare şi anume în acele etape în care energia
eliberată este mai mare decât energia de formare alegăturii macroergice.
Oxidarea carbonului (ciclul Krebs)
Carbonul este cel de-al doilea element din catenele hidrocarbonate care suferă oxidare la
nivelul celulei.

2
Curs Biochimie – Modul 4
Din substanţele complexe (glucide, lipide, proteine) pe căile catabolice specifice, catenele
hidrocarbonate sunt scindate în fragmente de câte doi atomi de carbon formând un radical
acetil care este activat cu HS-CoA (CH3 - CO ∼ SCoA).
Acidul acetic activat este substanţa de plecare în catabolismul final, indiferent de
provenienţa sa. Această oxidare mai este cunoscută şi sub numele de ciclul lui Krebs sau
ciclul acizilor tricarboxilici (ATC). În acest ciclu atomul de carbon este îmbogăţit în oxigen
până ce se formează carboxilul (-COOH), care apoi prindecarboxilare elimină CO2. Acest
ciclu reprezintă cea mai mare parte a respiraţiei celulare. Principala caracteristică a ciclului
ATC este aceea că necesită un compus esenţial, care intră în ciclu şi se regăseşte la
sfârşit, iniţiind un nou ciclu.
Acest compus este acidul oxalil-acetic. El fixează o moleculă de acid acetic activat şi dă
naştere la un acid cu şase atomi de carbon, care printr-o succesiune de reacţii de oxidare
pierde doi atomi de carbon sub formă de CO2 şi regenerează o moleculă de acid
oxalilacetic.
Etapele ciclului Krebs au atât importanţă metabolică cât şi energetică.
Bilanţul energetic al ciclului ATC (Krebs). Acest ciclu constituie o sursă principală de
energie pentru organism. Organismul utilizează această energie în prima parte pentru
menţinerea temperaturii corpului şi în altă parte ca energie chimică cu formare de ATP
câştigată prin fosforilare oxidativă.
Un mol de NADH+H+ este echivalent cu 3 moli de ATP, iar un mol de FADH2 este
echivalent cu 2 moli de ATP (corespunde la o cantitate totală de 12 moli ATP).

Etapele ciclului Krebs:

1. Condensarea acetilCoA cu oxaloacetatul
2. Izomerizarea citratului
3. Oxidarea şi decarboxilarea izocitratului
4. Decarboxilarea oxidativă α-cetoglutaratului
5. Scindarea succinilCoA
6. Oxidarea succinatului
7. Hidratarea fumaratului
8. Oxidarea malatului

3
Curs Biochimie – Modul 4
Caracteristicile generale ale proceselor metabolice:
- Specificitate inalta:
- Eficienta chimica si energetic crescuta
- Universalitate
- Necesita anumite conditii de presiune, temperature si pH.
- Sunt procese enzimatice: enzime (fermenti) sunt Catalizatori Biochimici [enzima este o substanta care
grabeste reactiile chimice din organismele vii]
- Metabolismul general = totalitatea transformarilor catabolice si anabolice de substanta, energie si
informatie in organism
- Metabolisme partiale sunt: Metabolismul Informational, energetic, chimic
- Metabolism chimic- al glucidelor, lipidelor si protidelor [proteinelor], universal (pentru toate substantele
- Metabolismul intermediar = totalitatea transformarilor pe care le sufera substantele de la inghitire
(ingestie) sau biosinteza pana la eliminare

Tipuri de reactii in metabolism:

Catabolism / Dezasimilaţie

Glicogenoliză – transformarea glicogenului în glucoză;

Glicoliză – transformarea glucozei în piruvat şi ATP;
Fosforilarea oxidativă;
Degradarea glucidelor prin ciclul pentozofosfaţilor (numit şi şuntul
hexozomonofosfatului);
 Proteic – hidroliza proteinelor în aminoacizi;
 Degradări fermentative.
 Fermentația alcoolică
 Fermentația lactică
 Fermentația propionică
 Fermentația butirică
 Fermentația celulozei
 Fermentația acetică
 Fermentația citrică, succinică și malică
 Fermentația oxalică
Anabolism/ Asimilaţie

 Glicogeneza – formarea glicogenului în glucoză prin procesul de hidroliză;

 Gliconeogeneza – formarea glucozei din proteine şi grăsimi;
 Fotosinteza – sintetizarea substanţelor organice complexe din substanţe minerale
cu ajutorul luminii;
 Sinteza porfirinelor.

Bilanţul metabolic
 In lumea vie exista 2 maritipuri de nutritie. Autotrofa – organismele isi sintetizeaza
substantele organice din substantele anorganice. Heterotrofa – indivizii biologici
consuma substantele gata preparate.

4
Curs Biochimie – Modul 4

Bilanţul metabolic
In lumea vie exista 2 mari tipuri de nutritie. Autotrofa – organismele isi sintetizeaza
substantele organice din substantele anorganice. Heterotrofa – indivizii biologici consuma
substantele gata preparate.

Metabolismul Fosfo-Calcic

Calciul şi fosforul sunt elemente esenţiale pentru buna desfăşurare a activităţii

organismului uman.

Osul este principalul rezervor, iar hidroxiapatita este principala formă de

stocare. Hidroxiapatita (Ca10 (PO4)6) din os şi dinţi conţine până la aproxmativ 98% din
calciul din organism, respectiv 85% din fosforul din organism.
Rinichii sunt cea mai rapidă cale de reglare a nivelului seric de calciu şi fosfor.
Parathormonul este cel mai important reglator al metabolismului fosfo-calcic. El
determină creşterea calciului şi scăderea fosforului. Vitamina D creşte absorbţia intestinală
a calciului.

Metabolismul calciului şi al fosforului se studiază împreună deoarece mecanismele

principale de reglare (parathormonul şi vitamina D) şi stocare (hidroxiapatita) sunt comune
pentru cele două elemente.
5
Curs Biochimie – Modul 4
Distribuţia calciului și fosforului în organism

Calciul
În funcţie de vârstă, calciul stocat în os poate ajunge până la 98-99% din totalul calciului
din organism (aproximativ 1000 g). Este stocat sub două forme: una uşor mobilizabilă -
rapid utilizată prin acţiunea parathormonului în cazul scăderii calciului din sânge; alta greu
mobilizabilă, stocată la nivelul compactei osoase de la suprafaţa osului.

Calciul din sânge (aproximativ 1g) se găseşte sub trei forme:

 forma ionizată, liberă (50%) - poate difuza prin membrane; este cea mai importantă,
fiind forma activă a calciului care realizează atribuţiile funcţionale (prezentate mai jos) şi
turn-over-ul osos;
 forma liberă, neionizată - calciu combinat cu compuşi anorganici (exemplu fosfatul);
 forma combinată cu proteinele serice - 41% (deci forma legată, neionizată); principala
proteină serică de care se leagă calciul este albumina; determinarea calciului total din
sânge trebuie interpretată în contextul proteinemiei (proteine totale scăzute; scade şi
calciul total, însă forma ionizată, liberă, poate fi normală şi pacientul asimptomatic);
consecinţa logică ar fi să determinăm direct calciul ionic (doar el este cu adevărat
activ), însă metodele de determinare a acestuia sunt mai dificile comparativ cu
determinarea calciului total, astfel încât, dacă proteinele totale sunt în limite normale se
determină calciul total, dacă proteinele totale au valori modificate (exemplu - cresc
în mielom multiplu) se determină calciul ionic.

Trebuie subliniat faptul că nivelul calciului ionic este foarte strâns reglat, intervalul de
variaţie a valorilor calciului fiind foarte îngust. Acest nivel nu depinde de aportul alimentar,
ci este reglat prin mobilizarea rezervelor.

Valorile normale ale calcemiei variază în funcţie de vârstă şi sex. Se consideră că un adult
peste 22 de ani trebuie să aibă valori ale calciului seric (calciul total) între 8. 9-10. 1 mg/dl,
iar calciul ionic între 4, 8-5. 7 mg/dl.

Fosforul
La fel ca şi calciul, fosforul se găseşte în mare parte (aproximativ 85%) la nivel osos sub
formă de hidroxiapatită.
Aproximativ 10% din totalul de fosfor din organism intră în alcătuirea fosfaţilor organici din
nucleotide, fosfolipide şi fosfoproteine.
Fosforul seric (5%) se găseşte sub forma următorilor ioni fosfat (anorganici): HPO4– şi
H2PO4-. Determinarea fosforului seric înglobează toate formele sub care se găseşte
acesta. Acesta variază în funcţie de pH-ul seric, întrucât fosfatul acţionează ca sistem
tampon. Se consideră ca fiind normale la un adult valorile aparţinând intervalului 2,5-4,5
mg/dl.

Rolurile calciului și fosforului în organism

Calciul
Calciul este un element esenţial în organismul uman. Importanţa sa rezidă din multiplele
procese din organism care necesită calciul şi care nu se pot desfăşura în absenţa
acestuia.

Rol functional
La nivel celular, calciul are rol în:

6
Curs Biochimie – Modul 4
 comunicarea intercelulară, fiind mesager de ordinul doi (mesagerii de ordinul întâi
care au molecule hidrofilă - spre exemplu hormonii peptidici - şi nu pot trece prin
membrana celulară care este hidrofobă datorită conţinutului fosfolipidic crescut, se vor
lega la nivelul unui receptor de membrană care va determina creşterea calciului
intracelular, prin eliberarea din reticulul endoplasmic prin canale de calciu ligand
dependente, activând anumite mecanisme intracelulare - de exemplu unele enzime -
care sunt responsabile de efectul specific atribuit mesagerului de ordinul întâi; ca
urmare a legării unui singur mesager de ordin întâi, are loc o eliberare a numeroase
molecule de calciu, realizându-se astfel o amplificare a semnalului transmis).
 excitabilitatea celulară. Prin distribuţia diferită a ionilor (Na+, K+, Ca2+) între interiorul
şi exteriorul celulei, la nivelul membranei celulare se realizează un potenţial membranar
de repaus (prin expulzarea ionilor pozitivi în exteriorul celulei este menţinută
electronegativitatea intracelulară şi gradientele ionice membranare de repaus). În
celulele excitabile (celule nervoase, celula musculară netedă, striată şi cardiacă) orice
stimul suficient de puternic să modifice această distribuţie preferenţială a ionilor
determină un potenţial de acţiune. În neuron, creşterea concentraţiei extracelulare a
calciului face să crească încărcarea pozitivă extracelulară (hiperpolarizare), ca urmare,
o mare parte din stimuli nu vor avea poteţialul necesar depolarizării membranei, celula
devenind hipoexcitabilă. Înţelegem astfel manifestările clinice specifice hipercalcemiei
(creşterea excesivă a calciului): confuzia, slăbiciunea musculară, letargia, poliurie
(urinări frecvente), tulburări digestive şi tulburări de ritm cardiac (1) în opoziţie cu cele
ale hipocalcemiei, cauzate de hiperexcitabilitate.
 transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapselor şi contracţia musculară.
Calciul are rol în eliberarea acetilcolinei (mediator chimic) la nivelul fantei sinaptice prin
exocitoză calciu-dependentă. Aceasta depolarizează membrana celulei musculare şi
creează un potenţial de acţiune la acest nivel (excitarea celulei musculare). Pentru
cuplarea excitaţiei cu contracţia este necesară creşterea calciului intracelular, care se
realizează prin pătrunderea prin canalele de calciu. Canalele de calciu voltaj-
dependente sunt ţinta de acţiune a medicamentelor aparţinând clasei blocantelor
canalelor de calciu (Nifedipina, Amlodipina); acestea sunt folosite în controlul tensiunii
arteriale, cardiopatia iscemică şi alte afecţiuni cardiace. Calciul care se leagă la nivelul
troponinei C induce modificări conformaţionale ale troponinei, cu modificarea poziţiei
troponinei I şi eliberarea locului de interacţiune între actină şi miozină, cu deplasarea
miozinei pe actină şi realizarea contracţiei.
 o serie de enzime au drept cofactor calciul. Sinteza şi secreţia unor hormoni este
dependentă de calciu.
 la nivel vascular, calciul are rol în realizarea vasoconstriţiei (prin mecanismul
prezentat anterior), precum şi a vasodilataţiei (prin mai multe mecanisme printre care
stimularea producerii oxidului nitric la nivelul celulelor endoteliale).
 calciul ionic este un element esenţial al cascadei coagulării.

Rol structural
Prin hidroxiapatită, calciul şi fosforul sunt elemente de structură ale oaselor şi dinţilor.

Fosforul
Fosforul participă la formarea unor compuşi esenţiali pentru organismul uman. Rolul său
este dual, atât structural cât şi funcţional.

Rol structural
Prin fofolipide fosforul intră în alcătuirea membranelor celulare; împreună cu calciul
formează hidroxiapatita - Ca10 (PO4)6 (OH)2 din os şi dinţi.

Rol functional
7
Curs Biochimie – Modul 4
Formarea nucleotidelor are rol în metabolismul energetic - prin adenozin trifosfat (ATP) şi
în stocarea şi transmiterea materialul genetic celular, prin formarea acizilor nucleici - acid
dezoxiribonucleic (ADN) şi acid ribonucleic (ARN); are rol şi în semnalizarea intercelulară
(de exemplu adenozin monofosfatul ciclic - AMPc este un mesager de ordinul doi care se
formează la stimularea unui receptor cuplat cu o proteină G alfa - cu subunitate s - care
activează adenilat ciclaza care converteşte ATP în AMPc). Prin fosforilarea sau
defosforilarea unor enzime are loc activarea, respectiv inactivarea lor.

Absorbţia calciului şi fosforului

Concentraţia calciului şi a fosforului în sânge nu depinde, în prima fază, de aportul
alimentar al acestora. Explicaţia ar fi că absorbţia intestinală este un proces care se
desfăşoară treptat şi care depinde de numeroşi factori, iar o scădere bruscă trebuie
reglată rapid pentru a preveni consecinţele severe ale deficitului acestor elemente
deosebit de importante pentru organism, acest lucru realizându-se renal şi osos.

Absorbţia calciului la nivel intestinal se face mai ales prin transport activ (mecanism
controlat de 1, 25 - dihidroxivitamina D), dar şi prin difuziune simplă. Când cantitatea de
calciu ingerată este sub 1g, aproximativ 30% din calciu este absorbit. Pentru a fi absorbit,
calciul trebuie să se găsească sub formă solubilă; desfacerea calciului din sărurile sale se
face la un pH scăzut, astfel aciditatea gastrică este esenţială în absorbţia calciului. Ca şi în
cazul calciului, absorbţia fosforului la nivel intestinal se face printr-un mecanism
activ reglat de vitamina D şi unul pasiv, dependent de cantitatea de fosfor prezentă in
intestin. Aproximativ 60-80% din fosforul ingerat este absorbit.

Reglarea nivelurilor de calciu şi fosfor în organism

Calciul şi fosforul au mecanisme comune de reglare, însă declanşarea acestor
mecanisme se face diferit pentru cele două elemente. Astfel, nivelul calciului este foarte
precis reglat, o uşoară scădere a acestuia declanşând o serie de modificări în organism,
ca urmare a implicării directe a calciului în numeroasele procese fiziologice descrise mai
jos.

Pe de altă parte, nivelul fosforului poate scădea brusc până de două ori sub nivelul
normal, fără ca pacientul să resimtă acest lucru.

Echilibrul dintre nivelul calciului şi al fosforului în sânge este important deoarece atunci
când ambele elemente au niveluri ridicate se formează săruri fosfo-calcice care precipită
în ţesuturile moi sau în rinichi. Astfel, se înţelege că o creştere concomitentă a celor două
elemente duce la scăderea calciului ionic (activ) prin consumul acestuia la formarea
sărurilor fosfo-calcice şi, consecutiv, apar manifestări clinice de hipocalcemie.

Reglarea metabolismului fosfo-calcic se realizeză prin intermediul unor agenţi care

acţionează asupra unor organe specifice. În continuare sunt prezentaţi factorii (agenţii)
care veghează asupra homeostaziei fosfo-calcice, anume parathormonul, vitamina D şi alţi
hormoni cu implicaţie mai redusă, dintre care reprezentativă este calcitonina, împreună cu
organele ţintă asupra cărora acţionează. Aceste ţinte sunt reprezentate de rinichi (care
răspunde cel mai rapid la modificarea nivelului celor două elemente în organism), os
(rezorvorul) şi intestin (unde are loc absorbţia calciului şi fosforului sub acţiunea vitaminei
D).

Parathormonul (PTH)

8
Curs Biochimie – Modul 4
Este un hormon polipeptidic, sintetizat de celulele principale ale glandelor paratiroide.
Rolul său este de a creşte nivelul calciului şi de a-l scădea pe cel al fosforului.

Reglarea secreţiei
Principalul reglator al secreţiei de PTH este calciul. Scăderea calciului stimulează secreţia
şi sinteza PTH (prin stimularea receptorilor de calciu de la nivelul celulelor principale, sunt
eliberate în circulaţie, în mod acut moleculele de PTH stocate la acest nivel, pentru ca apoi
să înceapă sinteza unor molecule noi); acţiunea durează până se ating valori normale ale
calcemiei, peste care calciul inhibă eliberarea PTH (feedback negativ). (6)

Fosforul influenţează secreţia PTH în sens opus calciului: creşterea fosforului stimulează
secreţia de parathormon.

Vitamina D (prezentată mai jos), a cărei formă activă este produsă după stimularea PTH,
exercită, de asemenea un feedback negativ.

Efectul magneziului asupra secreţiei PTH este similar calciului, însă capacitatea acestuia
de stimulare a secreţiei este mai redusă; astfel, scăderea magneziului stimulează
eliberarea PTH cu o excepţie: scăderea masivă a magneziului produce inhibarea eliberării
parathormonului, cu hipocalcemie consecutivă.

Rolurile parathormonului
În cazul unei hipocalcemii, prima acţiune a PTH este asupra rinichiului. (8) Acesta
stimulează, la nivelul ramurii ascendente a ansei Henle şi la nivelul tubului contor distal,
reabsorbţia calciului (calciu ionic şi calciu legat de compuşi anorganici) în sânge. Asupra
fosforului, efectul este invers: promovează blocarea reabsorbţiei şi, consecutiv, creşterea
excreţiei.

Asupra osului acţiunea PTH este complexă, acesta stimulând atât osteoliza, cât şi
osteogeneza, efectul variind în funcţie de felul în care se face creşterea hormonului. Osul
este un ţesut conjunctiv alcătuit din celule şi matrice osoasă. Din punct de vedere
funcţional, distingem două tipuri de celule osoase: osteoformatoare (osteoblaste şi
osteocite) şi celule distrugătoare sau osteoclastele. Dacă nivelul PTH creşte brusc, pentru
perioade scurte de timp, efectul net este cel de stimulare a producerii matricei osoase
printr-un dublu mecanism:
 1. activează canalele de calciu din osteocite care prin procesul osteolizei realizată de
osteocite transferă calciul spre osteoblaste care osifică matricea osoasă;
 2. stimulează osteoblastele care activează osteoclastele şi determină resobţie osoasă,
însă această stimulare determină şi sinteza de factori stimulatori ai osteogenezei, care
se declanşează indirect.

Secreţia cronică de PTH declanşează osteoliza, cu creşterea consecutivă a calcemiei.

Mecanismul este indirect, prin stimularea osteoblastelor (celulelor formatoare de os),
întrucât osteoclastele nu au receptori pentru PTH. Osteoclastele sunt stimulate de citokine
secretate de osteoblaste şi vitamina D. Odată osteoliza produsă, nivelul de calciu şi fosfaţi
din sânge creşte.

Parathormonul acţionează indirect şi asupra absorbţiei intestinale a calciului şi fosforului

prin stimularea producerii 1, 25-dihidroxivitaminei D la nivel renal. Aceasta creşte
absorbţia elementelor menţionate prin mecanismele prezentate mai jos.

Vitamina D

9
Curs Biochimie – Modul 4
Mecanismul producerii
Vitamina D este o vitamină liposolubilă în lipsa căreia apare boala numită rahitism. Se
găseşte sub două forme:
 D2 ergocalciferol - care nu poate fi sintetizată în organism, sursa principală fiind
legumele;
 D3 colecalciferol - sintetizată la nivel tegumentar sub acţiunea razelor ultraviolete
asupra 7-dehidrocolesterolului produs de celulele din piele sau obţinută prin aportul de
ficat de cod, ouă.
În organism este stocată sub formă de depozite la nivelul ţesutului adipos.

Pentru a-şi exercita efectul în cadrul metabolismului fosfo-calcic, vitamina D suferă încă
două modificări: prima, la nivelul ficatului, unde are loc hidroxilarea la nivelul poziţiei 25; a
doua, la nivel renal, unde sub acţiunea enzimei 1-alfa hidroxilaza, are loc transformarea
25-hidroxi vitaminei D în 1, 25-dihidroxi vitamina D, forma cu activitate maximă a vitaminei.
Activitatea 1-alfa hidroxilazei este strâns reglată de PTH-care creşte activitatea enzimei şi
de fosfaţi şi 1, 25-dihidroxivitamina D care scad producerea vitaminei D active.

Rolurile vitaminei D
 asupra intestinului: acţiunea principală a vitaminei D are loc la nivelul intestinului
subţire, unde creşte absorbţia calciului şi a fosforului, atât direct, prin promovarea
sintezei proteinelor implicate în absorbţia celor două elemente, cât şi indirect, prin
stimularea creşterii enterocitelor (celule cu rol în absorbţie);
 asupra rinichiului: efectul vitaminei D este mai scăzut, comparativ cu cel al PTH;
aceasta promovează reabsorbţia calciului (la fel ca şi PTH), însă creşte şi nivelul de
fosfaţi reabsorbiţi (opus PTH);
 asupra osului: rolul vitaminei D asupra osului este incomplet cunoscut, aceasta
acţionează atât în sensul creşterii matricei osoase, cât şi în cel al stimulării osteolizei;
este dificil de trasat o linie între cele două efecte deoarece vitamina D creşte calcemia,
deci oferă substrat pentru osteosinteză, însă se constată şi o stimulare directă a
osteoclastelor (care, spre deosebire de PTH, au receptori pentru vitamina D) cu
osteoliză concomitentă; per total putem spune că vitamina D creşte reînnoirea ţesutui
osos.
Este important de menţionat un efect mai puţin cunoscut al vitaminei D, acela de agent
profilactic pentru diferite afecţiuni, de la cele musculo-scheletale, până la cele cardiace
sau de autoimunitate.

Tulburările metabolismului fosfo-calcic

Modificarea concentraţiei calciului şi fosforului se numeşte hipercalcemie,
respectiv hiperfosfatemie, când se înregistrează o creştere a acesteia
şi hipocalcemie, respectiv fosfatemie când aceasta scade.

Calciul
Hipercalcemia reprezintă creşterea calciului total peste 10, 1 mg/dl când proteinemia este
normală sau creşterea calciului ionic peste 5, 7 mg/dl indiferent de nivelul proteinelor.
Mecanismele patogenetice pot implica osul, rinichiul sau intestinul.
 Osul. Toate patologiile care evoluează cu creşterea resorbţiei osoase cresc calcemia
(hiperparatiroidismul, tumori osteolitice, administrarea de săruri de litiu în tulburările
maniaco-depresive stimulează secreţia PTH etc. )
 Rinichi. Creşterea reabsorbţiei (ex. hiperparatiroidismul) sau scăderea eliminării
calciului (sub acţiunea diureticelor tiazidice).
 Intestin. Creşterea calcemiei pe seama intestinului se poate realiza fie prin creşterea
transportului activ, fie a celui pasiv. Transportul activ e mediat de vitamina D, astfel
10
Curs Biochimie – Modul 4
excesul acesteia în organism, fie prin aport exogen, fie prin producerea în exces a
formei active în organism (în sarcoidoză şi tuberculoză cresc macrofagele producătoare
de alfa 1-hidroxilază care activează vitamina D). Transportul pasiv depinde de
cantitatea de calciu disponibilă în lumenul intestinal, astfel creşterea aportului prin
suplimente sau alimente bogate în calciu (în ulcerul gastric regim lactat excesiv) poate
creşte calcemia.

Hipocalcemia reprezintă scăderea calciului seric sub 8, 9mg/dl când proteinele au valori
normale sau a calciului ionic sub 4, 8 mg/dl.
 Osul - orice boală care reduce mobilizarea calciului din oase (hipoparatiroidismul,
hipomagneziemie severă).
 Rinichi. În insuficienţa renală, hipocalcemia survine prin scăderea reabsorbţiei calciului
şi scăderea eliminării fosfaţilor (scade calciul ionic prin formarea sărurilor fosfo-calcice),
scade sinteza alfa 1-hidroxilazei (scade activitatea vitaminei D).
 Intestin. Acţiune deficitară a vitaminei D determinată de aportul redus, absorbţie
scăzută (malabsorbţie lipidică), activarea deficitară a vitaminei D cauzată de expunerea
redusă la radiaţii ultraviolete sau boli renale.
 Hipocalcemie prin cuplarea calciului ionic cu fosfaţii, acizii graşi liberi (exemplu în
pancreatită) sau proteine plasmatice (în caz de scădere a pH-ului sangvin).

Fosforul
Hiperfosfatemia
Reprezintă creşterea fosforului plasmatic peste 4, 5mg/dl. Cauzele pot fi numeroase:
creşterea aportului, creşterea absorbţiei (în hipervitaminoza D), migrarea extracelulară (în
distrugerea accelerată a celulelor, traumatică sau non-traumatică), scăderea eliminării
renale (hipoparatiroidism, boli renale).

Hipofosfatemia
Reprezintă scăderea fosforului plasmatic sub 2, 5mg/dl. Cauzele incriminate pot fi:
scăderea aportului de alimente bogate în fosfor, scăderea absorbţiei (fie prin deficit de
vitamină D, fie prin administrarea de medicamente laxative - cresc eliminarea prin fecale -
sau antiacide - formează complexe cu fosforul şi se elimină în fecale), pătrunderea
excesivă intracelulară (fosforul este esenţial pentru metabolizarea intracelulară a glucozei,
astfel că în aport exagerat de glucide sau postadministrarea de insulină în stările
hiperglicemice este necesară pătrunderea masivă intracelulară a fosforului), creşterea
eliminării renale (hiperparatiroidism, diuretice de ansă, alcoolism cronic).

11