METABOLISMUL- ASPECTE BIOCHIMICE ESENȚIALE

Metabolismul cuprinde totalitatea transformărilor chimice care au loc într-o celulă,

ţesut sau organism. Aceste reacţii chimice nu au loc izolat, ci sunt organizate sub forma
unor secvenţe de mai multe reacţii succesive care poartă numele de „căi metabolice”; în
cadrul acestora, produsul unei reacţii devine substrat pentru reacţia următoare.
Căile metabolice sunt orientate spre patru direcții diferite:
1. Degradarea oxidativă a combustibililor metabolici din dietă și din depozitele
tisulare (glucoză, acizi grași, aminoacizi)
- scop: generarea de energie pentru a susține procesele de biosinteză și diversele
procese fiziologice (contracția musculară, transportul activ, etc.).
2. Stocarea combustibililor metabolici (în perioadele post-prandiale), respectiv
mobilizarea rezervelor (în perioadele inter-prandiale).
- ex: glucoza este stocată sub formă de glicogen (în ficat și mușchi), acizii grași
sunt depozitați sub formă de trigliceride (în țesutul aidpos).
3. Biosinteza de molecule biologice având diverse roluri structurale și funcționale.
- ex: proteine, acizi nucleici, componente ale membranelor celulare (fosfolipide,
sfingolipide), componente ale matricei extracelulare (proteoglicani), etc.
4. Degradarea biomoleculelor cu rol structural sau funcțional, cu formare de produși
reziduali care sunt eliminați ca atare sau după detoxifiere.
- ex: amoniacul rezultat din degradarea aminocizilor este detoxifiat prin
transformare în uree, iar aceasta este eliminată prin urină; nucleotidele purinice din
componența acizilor nucleici sunt degradate la acid uric, eliminat ca atare pe cale renală.

Catabolism vs. anabolism

Primele două direcții se referă la metabolismul energetic, care cuprinde

transformările pe care le suferă moleculele cu rol de combustibil biologic (capabile să
genereze energie). Aceasta reprezintă o parte extrem de importantă a metabolismului
oricărui organism viu, având în vedere că majoritatea proceselor fiziologice, precum și

1
procesele biochimice de sinteză, se desfășoară cu consum energetic. Căile care alcătuiesc
metabolismul energetic pot fi de două tipuri: catabolice și anabolice.

Căile catabolice sunt implicate în degradarea moleculelor complexe (de natură

glucidică, lipidică și proteică) obținute din mediu (sub forma nutrienților) sau din rezervele
tisulare, în molecule mai simple, în cele din urmă CO2, H2O și NH3. Caracteristicile comune
ale acestor căi sunt:
- cuprind reacții oxidative (de dehidrogenare), în care echivalenții reducători sunt
transferați pe coenzime nicotinamidice sau flavinice, cu generare de NADH, NADPH și
FADH2;
- în cursul lor are loc degajarea energiei libere conținute în moleculele degradate și
conservarea sa parțială sub formă de ATP (căile catabolice sunt exergonice).
În cursul proceselor catabolice, oxidările sunt, în majoritatea cazurilor,
dehidrogenări catalizate de dehidrogenaze (DH, enzime din clasa oxido-reductazelor):
AH2 + B A + BH2
În reacţiile de dehidrogenare se transferă, de la o moleculă donoare la o moleculă
acceptoare, 2 echivalenţi reducători (termenul de „echivalent reducător” se referă la un
electron, un atom de hidrogen sau un ion hidrid H:−, care participă la o reacţie de oxido-
reducere).
În cadrul căilor metabolice de degradare a combustibililor biologici, în reacţiile de
dehidrogenare catalizate enzimatic, electronii de la multiple substrate diferite sunt
canalizaţi spre câteva tipuri de transportori de e− universali: coenzimele piridinice şi
cele flavinice.

■ Dehidrogenaze dependente de coenzimele nicotinamidice (sau piridinice,

provenite din vitamina PP sau nicotinamida) catalizează reacţii de tipul:
AH2 + NAD(P)+ A + NAD(P)H + H+
NAD+ şi NADP+ acceptă un ion hidrid (H:− - un atom de hidrogen cu un electron
suplimentar) de la un substrat care cedează doi atomi de hidrogen, un proton fiind eliberat
în mediu:
NAD(P)+ + 2e− + 2H+ → NAD(P)H + H+

NAD+ NADH
Majoritatea dehidrogenazelor care acţionează în catabolism sunt specifice pentru
NAD+ ca acceptor de e−; unele sunt localizate în citosol, altele în citoplasmă, iar altele au
izoenzime mitocondriale şi citosolice.

■ Dehidrogenaze dependente de coenzimele flavinice (provenite din vitamina B2

sau riboflavina) fac parte din categoria flavoproteinelor şi catalizează reacţii de tipul:

2
 AH2 + FMN/FAD A + FMNH2/FADH2
FMN şi FAD acceptă doi atomi de H de la substrat:
FMN/FAD + 2e− + 2H+ → FMNH2/FADH2

FAD FADH. FADH2

Coenzimele flavinice, spre deosebire de cele nicotinamidice, sunt legate ferm de
apoenzimă, de aceea se mai numesc grupări prostetice. E° (potenţialul de reducere
standard) pentru coenzima legată de apoenzimă are o valoare particulară pentru acea
flavoproteină, depinzând de proteina cu care coenzima este asociată, această valoare fiind
de multe ori diferită de valoarea E° pentru flavina liberă.
Coenzimele flavinice pot accepta de la substrat un singur atom de H
(transformându-se în forma parţial redusă FADH.) sau 2 atomi de H (transformându-se în
forma complet redusă FADH2). Ca urmare, flavoproteinele pot servi ca intermediari între
reacţiile în care sunt cedaţi 2 e− şi reacţiile în care este acceptat un singur e−.
Prin reducerea celor două tipuri de coenzime în procesele catabolice, are loc
conservarea unei mari părţi a energiei libere degajate prin oxidarea combustibililor
metabolici.

Etapele catabolismului combustibililor biologici sunt:

1. Oxidarea glucozei, acizilor grași și a unor aminoacizi, cu formarea unui produs de
degradare comun, acetil-CoA.
2. Oxidarea acetil-CoA în ciclul Krebs (ciclul acidului citric).
În aceste prime etape, electronii îndepărtați în reacțiile de oxidare sunt încorporați
în moleculele coenzimelor reduse NADH și FADH2.
3. Fosforilarea oxidativă: reoxidarea NADH și FADH2 în lanțul respirator (cu consum
de oxigen), cuplată cu generarea de ATP.

Căile anabolice sunt implicate în sinteza moleculelor complexe din precursori

simpli. Caracteristicile comune ale acestor căi sunt:
- cuprind reacţii de reducere, în care donorul de echivalenţi reducători este NADPH;
- au loc cu consum de ATP (sunt endergonice).
Catabolismul este un proces convergen: o varietate largă de molecule sunt
transformate în câțiva produși finali comuni. Anabolismul este un proces divergent: un set
restrâns de precursori simpli servește la sinteza unei mari varietăți de biomolecule
complexe.
Deși au roluri complet diferite, catabolismul și anabolismul sunt interrelaționate:
mulți intermediari metabolici sunt împărtășiți de către cele două procese, iar precursorii
necesari pentru căile anabolice se găsesc printre produșii căilor catabolice.

METABOLISMUL GLUCIDIC
3
 Glucidele sau carbohidrații reprezintă cele mai abundente molecule organice din
natură. În organismul uman, ele îndeplinesc o multitudine de roluri importante:
- constituie o sursă importantă de energie (furnizează o fracțiune importantă, în
general peste 50%, din caloriile unei diete echilibrate);
- sub formă de glicogen, servesc ca formă de stocare a energiei în corp;
- sub formă legată de alte tipuri de molecule (formând glicolipide, glicoproteine și
proteoglicani), îndeplinesc diverse roluri structurale și funcționale: sunt componente ale
membranelor celulare și ale matricei extracelulare, mediază unele forme de comunicare
intercelulară.
Structura glucidelor

- Monozaharide: glucoza fructoza galactoza

- Dizaharide – maltoza, lactoza, trehaloza, zaharoză (sucroza)

4
 Obs – trehaloza se folosește în tratarea unor boli neurodegenerative pentru a
facilita eliminarea unor agregate patologice de proteine insolubile

Aplicații clinice:
- Lactuloza – dizaharid sintetic alcătuit din galactoză și fructoză și nu se
absoarbe la nivel de tract intestinal. La nivelul colonului sub acțiunea bacteriilor
intestinale se transformă în acid acetic, lactic și formic. Acești acizi reduc pH-ul
la nivel intestinal și împiedică producția și absorbția de amoniac, fiind utilă în
encefalopatia hepatică.

- Sucralfatul- conține sucroză sulfatată și conjugată cu hidroxid de aluminiu.

Sub acțiunea HCL de la nivel gastric se elibereaza Al 3+, restul de moleculă
ramâne puternic electronegativă și leagă moleule electropozitive de tip peptide,
proteine, glicoproteine, formând la nivel gastric o peliculăprotectoare ce
diminuează inflamația și favorizează vindecarea leziunilor mucoasei.

Glucozae este principalul glucid, deținând o poziţie centrală în cadrul

metabolismului, din următoarele motive:
- este un bun combustibil biologic, fiind relativ bogată în energie liberă;

5
 - poate fi stocată sub forma unui polimer cu greutate moleculară mare (glicogen),
la care se poate apela atunci când aportul exogen de glucide lipsește;
- poate da naștere unei game largi de biomolecule, utilizate în diverse procese de
biosinteză (acizi graşi şi glicerol-fosfat, aminoacizi, riboză-5-fosfat, etc.).

Sursele exogene de glucoză sunt reprezentate de glucidele din dietă:

- polizaharide de origine vegetală (amidon) și, într-o mai mică măsură, de origine
animală (glicogen);
- dizaharide: zaharoză, lactoză, maltoză;
- glucoză liberă.

Există 3 posibilităţi principale de metabolizare a moleculei de glucoză:

1 - degradarea prin glicoliză, urmată de ciclul Krebs, cu generare de ATP;
2 - depozitarea sub formă de glicogen;
3 - degradarea pe calea pentoz-fosfaţilor, cu generare de NADPH (agent reducător)
şi riboză-5-fosfat (precursor în sinteza de nucleotide şi acizi nucleici).

1. transport activ- necesită energie se realizează cu ajutorul unui carrier.Acest tip

de absorbție se aplică la glucoză, fructoză, galactoză.
2. transport pasiv- prin difuzie facilitată
În vederea angajării în procesul de degradare glucoza plasmatică trebuie să
pătrundă în celule. Acest proces se realizează cu ajutorul unor transportori proteici
membranari care aparţin familiei GLUT şi care sunt de mai multe tipuri, fiecare tip având
o anumită localizare tisulară.
- GLUT-4 − se găsesc în ţesutul adipos şi muscular; ei sunt depozitaţi în citoplasmă,
insulina determinând translocarea lor în membrana plasmatică;
- GLUT-1 − sunt localizaţi în eritrocit şi creier;
- GLUT-2 − se găsesc în ficat (și în celulele β pancreatice) şi sunt prezenţi
permanent în membrana plasmatică, nedepinzând de acţiunea insulinei; ei realizează
transportul glucozei prin difuzie facilitată în ambele sensuri, cu viteză mare, în felul acesta
asigurând echilibrarea permanentă a concentraţiei glucozei extracelulare şi intracelulare.

GLICOLIZA

Glicoliza este o cale de degradare a glucozei printr-o serie de reacţii enzimatice,

care are ca scop eliberarea unei fracţiuni din energia conţinută în molecula glucozei şi
conservarea ei sub formă de ATP. Este prima cale metabolică elucidată, fiind descrisă în
anii 1930 de către Embden şi Meyerhoff.

Procesul glicolizei are loc în citoplasmă şi este o cale unică de metabolism, întrucât
poate funcţiona atât în condiţii aerobe, cât şi anaerobe; capacitatea glicolizei de a furniza
ATP în absenţa oxigenului are o importanţă crucială, aşa cum se va vedea ulterior.

Procesul glicolizei cuprinde două etape (faze):)

6
 - o primă etapă în care se consumă energie sub formă de ATP, pentru fosforilarea
(îmbogățirea energetică) a unor intermediari - este așa-numita fază pregătitoare;
- o a doua etapă în care se generează ATP, astfel încât bilanţul energetic global
este pozitiv.

I. Etapa consumatoare de energie

1. Fosforilarea glucozei la glucoză-6-fosfat (G-6-P).

Are loc prin transferul unei grupări fosfat din ATP pe gruparea –OH din poziţia 6 a
glucozei. Întrucât reacţia are loc cu pierdere de energie liberă sub formă de căldură ( G°
= –4 kcal/mol), are un caracter ireversibil.
Acest proces de fosforilare a glucozei este important din două puncte de vedere:
- realizează reţinerea glucozei fosforilate în celulă, determinând angajarea sa în
procesul de metabolizare (numai glucoza liberă poate fi transportată prin membrana
plasmatică);
- energia eliberată prin ruperea legăturii fosfat macroergice din molecula ATP-ului
este conservată parţial în legătura fosfo-esterică a G-6-P → glucoza fosforilată are o
moleculă îmbogăţită în energie liberă, deci mai reactivă, ceea ce favorizează metabolizarea
sa ulterioară.

Reacţia de fosforilare a glucozei este catalizată de hexokinază (în toate ţesuturile)

şi de glucokinază (în ficat). Cele două izoforme diferă în privinţa afinităţii pentru
substrat:
- hexokinaza are un Km mic pentru glucoză (0,1 mM), deci o afinitate mare, ceea ce
face ca această enzimă să asigure fosforilarea eficientă a glucozei chiar în condiţiile unei
concentraţii scăzute a glucozei plasmatice şi tisulare;
- glucokinaza din ficat are un Km mare (10 mM) pentru glucoză, ceea ce traduce o
afinitate mică pentru glucoză; ca urmare, glucokinaza funcţionează eficient numai atunci
când concentraţia intracelulară a glucozei este mare, aşa cum se întâmplă postprandial,
când există un aport crescut de glucoză la nivel hepatic prin vena portă; prin acţiunea sa,
glucokinaza contribuie la minimizarea hiperglicemiei postprandiale.
Glucozo-6-P reprezintă un punct de răscruce în metabolismul glucidic, fiind
precursorul pentru toate căile care utilizează glucoza, principalele fiind: glicoliza, calea
pentoz-fosfaților și sinteza de glicogen.

2. Izomerizarea glucozo-6-fosfatului la fructoză-6-fosfat (F-6-P).

Această reacţie constituie un proces de izomerizare aldoză-cetoză şi este catalizată
de fosfohexoz izomeraza, având un caracter reversibil.

3. Fosforilarea fructozo-6-fosfatului la fructoză-1,6-difosfat (F-1,6-P2).

Are loc prin transferul unei grupări fosfat din ATP pe gruparea –OH din poziţia 1 a
F-6-P, proces care are loc cu pierdere de energie liberă sub formă de căldură, ceea ce îi
conferă un caracter ireversibil ( G° = –3,4 kcal/mol). Aceasta este prima etapă care
angajează ferm glucoza pe calea glicolizei, G-6-P şi F-6-P putând urma şi alte căi, pe când
F-1,6-P2 este direcţionat spre glicoliză.
Reacţia este catalizată de fosfofructokinaza-1, care deţine un rol major în cadrul
glicolizei, fiind principalul punct de control al vitezei de desfăşurare a acestei căi
metabolice.

7
 4. Scindarea fructozo-1,6-difosfatului în două trioze fosforilate:
gliceraldehid-3-fosfat (GA-3-P, cuprinde atomii C4-C6 ai fructozei) şi dihidroxiaceton fosfat
(DHAP, cuprinde atomii C1-C3 ai fructozei).
Reacţia este catalizată de aldolază (aldolaza A, spre a o deosebi de aldolaza B din
muşchi, care acţionează asupra fructozo-1-fosfatului; enzima face parte din clasa liazelor).
Întrucât numai GA-3-P poate fi degradat în continuare în glicoliză, intervine
triozfosfat izomeraza, care catalizează o interconversiune cetoză-aldoză şi transformă
DHAP în GA-3-P.

8
 II. Etapa generatoare de energie

5. Oxidarea gliceraldehid-3-fosfatului la 1,3-difosfoglicerat (1,3-DPG).

Gruparea aldehidică a GA-3-P este oxidată în prezenţă de NAD+ şi fosforilată cu
fosfat anorganic, cu formarea unei grupări carboxil(acil)-fosfat (de tip anhidridă acidă
mixtă). În această reacţie, mare parte din energia liberă degajată în procesul oxidării este
conservată în legătura carboxil-fosfat a 1,3-DPG, care este de tip macroergic ( G° pentru
hidroliza acestei grupări este de −11,8 kcal/mol).
Reacţia este catalizată de gliceraldehid-3-fosfat dehidrogenaza, enzimă ce
conţine o grupare −SH în centrul activ, la care substratul se leagă covalent prin gruparea
sa aldehidică. Acceptorul de hidrogen în reacţia de oxidare este NAD+, care se reduce la
NADH + H+ în cursul reacţiei.

6. Transferul grupării fosfat din 1,3-difosfoglicerat pe ADP, cu sinteza de

ATP.
Sub acţiunea fosfoglicerat kinazei, gruparea fosfat înalt energetică de la C1 al
1,3-DPG este transferată pe ADP, cu generarea unei molecule de ATP şi a 3-
fosfogliceratului.

9
 Întrucât legătura carboxil-fosfat din 1,3-DPG înmagazinează mai multă energie
(11,8 kcal/mol) decât este necesară pentru sinteza ATP din ADP şi Pi (7,3 kcal/mol), 1,3-
DPG poate servi la sinteza ATP.

Cuplul reacţiilor catalizate de gliceraldehid-3-P dehidrogenaza şi fosfoglicerat kinaza

reprezintă un proces de fosforilare la nivel de substrat: sinteza ATP prin fosforilarea
ADP-ului, utilizând energia înmagazinată într-un substrat macroergic, fără participarea
oxigenului. Energia eliberată prin oxidarea grupării aldehidice a GA-3-P la grupare carboxil
este conservată prin formarea cuplată a ATP din ADP şi Pi.
Sinteza ATP prin fosforilare la nivel de substrat reprezintă o cale complet distinctă
de sinteza ATP prin fosforilare oxidativă, care este un proces strict aerob.

7. Transformarea 3-fosfogliceratului în 2-fosfoglicerat.

Are loc sub acţiunea fosfoglicerat mutazei, care catalizează o reacţie de transfer
reversibil al grupării fosfat între C-3 şi C-2 al gliceratului.

8. Deshidratarea 2-fosfogliceratului la fosfoenolpiruvat.

Procesul este catalizat de enolază şi reprezintă a doua reacţie din glicoliză care
generează un intermediar ce conţine un fosfat înalt energetic. Pierderea unei molecule de
apă din 2-fosfoglicerat determină o redistribuire a energiei în interiorul moleculei, ducând
la creşterea considerabilă a energiei libere înmagazinate în gruparea enol-fosfat (legătură
de tip macroergic, G° = −14,8 kcal/mol).

9. Transferul grupării fosfat din fosfoenolpiruvat pe ADP, cu sinteză de

ATP.
Reacţia este catalizată de piruvat kinază şi duce la formarea unei molecule de
ATP şi a enolpiruvatului, care tautomerizează rapid la piruvat. Este cea de a doua reacţie
de fosforilare la nivel de substrat din glicoliză. În cursul acestui proces, aproximativ
jumătate din energia conţinută în legătura fosfat-macroergică a fosfoenolpiruvatului este
conservată sub forma legăturii fosfo-anhidridice din ATP, restul pierzându-se sub formă de
căldură ( G° a acestei reacţii este −7,5 kcal/mol). În consecinţă, reacţia are un caracter
ireversibil.

10
 Soarta piruvatului și a NADH formate în glicoliză

NADH produs în glicoliză trebuie să fie reoxidat continuu înapoi la NAD +, în vederea
menținerii în celulă a unor rezerve adecvate de NAD+, care să participe ca acceptor de
electroni în reacția catalizată de gliceraldehid-3-fosfat dehidrogenază. Dacă NADH nu este
reoxidat eficient, rezervele de NAD+ se epuizează la un moment dat și glicoliza nu mai
poate continua.
Există două posibilităţi alternative de reoxidare a NADH, care se desfăşoară în
funcţie de condiţiile în care are loc metabolismul celular. Soarta piruvatului rezultat din
glicoliză depinde de calea aleasă pentru oxidarea NADH.
Astfel:
în condiţii aerobe, NADH este transferat în mitocondrie şi oxidat în lanţul
respirator, astfel încât produsul final al glicolizei este piruvatul; acesta poate fi oxidat în
mitocondrie la acetil-CoA, care este oxidată ulterior total în ciclul Krebs; în condiţii
anaerobe, lanţul respirator nu poate funcţiona; NADH-ul poate fi reoxidat prin angajarea în
reacţia de reducere a piruvatului la lactat, sub acţiunea lactat dehidrogenazei, ceea ce
explică faptul că în condiţii anaerobe, glicoliza se termină la lactat.

11
 Reacţia lactat dehidrogenazei are un caracter reversibil în condițiile din celulă,
sensul său de desfășurare la un moment dat depinzând de concentraţiile intracelulare
relative ale piruvatului şi lactatului şi de raportul [NADH]/[NAD+].

Importanat!!!!
Lactatul format ca produs final al glicolizei anaerobe difuzează în sânge, de unde
este preluat de diverse țesuturi (ficat, miocard, mușchi scheletic în repaus) și reoxidat la
piruvat. Acesta poate fi folosit la sinteză de glucoză prin gluconeogeneză (în ficat) sau
oxidat total, cu generare de ATP.

Această modalitate de reoxidare a NADH, cuplată cu sinteza lactatului, este

semnificativă deoarece permite glicolizei să funcţioneze în condiţii anaerobe, cu
generarea de ATP fără participarea oxigenului (prin fosforilare la nivel de substrat).

Acest aspect are o importanță deosebită în anumite condiții:

- limitarea aportului de oxigen într-un țesut, care duce la hipoxie tisulară; în astfel
de situații, ţesuturile care au o capacitate glicolitică semnificativă pot supravieţui (de ex.
medulara renală, tractul gastro-intestinal, pielea), în timp ce miocardul, care este bogat în
mitocondrii şi este adaptat pentru metabolism aerob, nu poate face faţă situațiilor de
suprimare a aportului de oxigen şi se necrozează;

12
 - creșterea accentuată a necesarului de ATP, disproporționat față de ritmul
aprovizionării cu oxigen; așa se întâmplă în muşchiul scheletic aflat într-o activitate
susţinută, când mare parte din ATP-ul necesar contracţiei poate fi obţinut doar prin
glicoliză anaerobă;
- în celulele care nu au mitocondrii, cum este eritrocitul, fosforilarea oxidativă nu
poate avea loc, aceste celule depinzând de glicoliza anaerobă pentru a genera ATP.

Există câteva țesuturi pentru care glicoliza este în mod particular importantă, ele
depinzând de glucoză, ca sursă de energie, în mod total sau într-o măsură substanțială
(nu pot utiliza deloc alte surse de energie, sau o pot face doar într-o măsură redusă).
Aceste țesuturi sunt considerate ţesuturi gluco-dependente, ele necesitând o
aprovizionare continuă cu glucoză. Este vorba de: creier (are un consum de ATP
substanțial și nu poate obține energie din acizii grași, aceștia netraversând bariera
hemato-encefalică), eritrocit, mușchi scheletic în activitate susținută (motivele gluco-
dependenței lor au fost expuse mai sus).

Ecuaţia globală a glicolizei:

în condiţii aerobe:
glucoză + 2NAD+ + 2ADP + 2Pi → 2 piruvat + 2NADH + 2H+ + 2ATP + 2H2O
NADH rezultat se va angaja în lanțul respirator, unde va fi reoxidat și va genera ATP
în procesul fosforilării oxidative;
în condiţii anaerobe:
glucoză + 2ADP + 2Pi → 2 lactat + 2ATP + 2H2O

Bilanţul energetic al glicolizei anaerobe:

- în etapa consumatoare de energie se consumă 2 molecule de ATP, în reacţiile
catalizate de hexokinază şi fosfofructokinaza-1;
- în etapa generatoare de energie se sintetizează 2 molecule de ATP prin oxidarea
unei molecule de gliceraldehid-3-fosfat, în reacţiile de fosforilare la nivelul substratului
catalizate de fosfoglicerat kinază şi piruvat kinază; deci pentru o moleculă de glucoză, din
care se formează 2 molecule de gliceraldehid-3-fosfat, se vor genera 4 molecule de ATP;
- ca urmare, bilanţul global va fi 4 − 2 = 2 ATP.
Glicoliza eliberează numai o mică fracţiune din energia totală a moleculei de glucoză
(aproximativ 5%); cele două molecule de piruvat formate conţin încă majoritatea energiei
chimice a glucozei, care va fi extrasă ulterior în cursul degradării oxidative totale a
piruvatului la CO2 şi H2O.

Rolurile glicolizei

Deși rolul cel mai evident al glicolizei este generarea de ATP prin degradarea
moleculei de glucoză, acest proces are și alte roluri, concretizate în generarea de
precursori pentru diverse căi de biosinteză:
- acetil-CoA rezultată din oxidarea piruvatului poate fi folosită la sinteza de acizi
grași;
- dihidroxiaceton-fosfat se poate transforma în glicerol-fosfat, care este utilizat
împreună cu acizii grași la sinteza de trigliceride sau de fosfolipide;
- unii aminoacizi pot fi generați din intermediari glicolitici: serina din 3-P-glicerat și
alanina din piruvat;
13
 - fructozo-6-P și gliceraldehid-3-P pot participa la generarea de riboză-5-P (într-un
proces numit calea pentoz-fosfaților), aceasta fiind utilizată la sinteza de nucleotide;
- în eritrocit se sintetizează 2,3-difosfoglicerat, care modulează afinitatea
hemoglobinei pentru oxigen, facilitând deoxigenarea hemoglobinei în țesuturile extra-
pulmonare.

REGLAREA GLICOLIZEI

Reglarea procesului glicolizei are loc la nivelul a 3 enzime reglatorii şi anume cele
care catalizează reacţiile ireversibile: hexokinaza/glucokinaza, fosfofructokinaza-1 şi
piruvat kinaza. Fiecare dintre aceste trei enzime există sub forma mai multor izoforme
(izoenzime) cu specificitate tisulară, care pot fi supuse unor modalități diferite de reglare,
în acord cu particularitățile metabolice ale fiecărui țesut

14
 1. Hexokinaza/glucokinaza
- hexokinaza - este inhibată alosteric de glucozo-6-fosfat (inhibiţie feedback de
către produsul de reacţie): dacă G-6-P nu este utilizat atât de rapid pe cât se formează,
acumularea sa duce la inhibarea hexokinazei; în felul acesta, rata formării G-6-P este
menţinută în echilibru cu rata utilizării sale ulterioare;
- glucokinaza (din ficat) - nu este inhibată de G-6-P; enzima este indusă de către
insulină, astfel încât angajarea glucozei în glicoliză este favorizată după prânzurile
glucidice, când nivelul insulinei plasmatice este crescut.

2. Fosfofructokinaza-1 (PFK-1)
Această enzimă catalizează etapa limitantă de viteză a glicolizei. PFK-1 este reglată
prin mecanisme alosterice, conținând patru situsuri alosterice:
- pentru AMP şi fructozo-2,6-difosfat - modulatori pozitivi;
- pentru ATP şi citrat - modulatori negativi.
ATP în concentraţie mare în celulă este semnal de abundenţă energetică: dacă
rezervele de ATP sunt suficiente, degradarea glucozei în scop energogen este inhibată;
AMP în concentraţie mare este semnal de depleţie a rezervelor energetice; în
aceste condiţii glicoliza este activată, ducând la refacerea rezervelor de ATP ale celulei;
citratul - se formează în concentraţie mare în condiţiile unei degradări accelerate a
acizilor graşi (de ex. în ficat, în perioadele inter-prandiale) → acesta este un semnal că
celula îşi satisface necesităţile energetice prin oxidarea substratelor de natură lipidică; prin
inhibarea glicolizei de către citrat, glucoza este economisită pentru țesuturile gluco-
dependente;

fructoză-2,6-difosfat (F-2,6-P2) - este un modulator alosteric pozitiv pentru

fosfofructo-kinaza-1, acest efect având o importanță deosebită în ficat (aici, în absenţa F-
2,6-P2, PFK-1 are o activitate foarte redusă);
- concentraţia intracelulară a F-2,6-P2 depinde de rata formării şi de rata degradării
sale;
- F-2,6-P2 se sintetizează prin fosforilarea F-6-P sub acţiunea fosfofructokinazei-2;
- degradarea F-2,6-P2 are loc prin hidroliză sub acţiunea fructozo-2,6-difosfatazei;
- fosfofructokinaza-2 şi fructozo-2,6-difosfataza sunt două domenii cu activităţi
catalitice diferite ale aceleiaşi enzime (enzima bifuncţională PFK-2/F-2,6-P2aza);
- echilibrul dintre cele două activităţi enzimatice este controlat de către insulină şi
glucagon prin intermediul reglării covalente:
• în perioadele inter-prandiale, glucagonul acţionează prin intermediul
mesagerului secund AMP ciclic → acesta activează protein-kinaza A (PKA) → fosforilarea
enzimei bifuncţionale → activarea domeniului fosfatazic şi inhibarea domeniului kinazic =>
scăderea concentraţiei F-2,6-P2 → încetinirea glicolizei la nivelul PFK-1 (în absența
aportului alimentar glucidic, ficatul își obține energia prin degradarea acizilor grași →
economisește glucoza pentru țesuturile gluco-dependente);
• în perioadele post-prandiale, insulina activează o protein fosfatază →
defosforilarea enzimei bifuncţionale → activarea domeniului kinazic şi inhibarea domeniului
fosfatazic => creşterea cantităţii de F-2,6-P2 → accelerarea glicolizei la nivelul PFK-1.

15
 3. Piruvat kinaza
a) reglare alosterică:
F-1,6-P2 (intermediar din prima parte a glicolizei) activează piruvat kinaza
(exemplu de modulare alosterică de tip feed forward): creşterea concentraţiei F-1,6-P2
(atunci când PFK-1 este activă) va duce la creșterea activității piruvat kinazei situată în
aval, ”pregătind-o” pentru fluxul mare de substrat pe care va trebui să-l transforme; în
felul acesta se sincronizează în mod eficient activitatea PFK-1 cu cea a piruvat kinazei;
ATP (semnal de abundență energetică) este un inhibitor alosteric al piruvat kinazei,
ducând la încetinirea consumului de glucoză în glicoliză.
b) reglare covalentă - este caracteristică izoenzimei piruvat kinazei localizată ficat;
forma activă a enzimei este cea defosforilată:
- creşterea nivelului glucagonului (în condițiile scăderii glicemiei din cursul
perioadelor inter-prandiale) duce la activarea protein kinazei A (prin intermediul AMPc) →
fosforilarea piruvat kinazei → inactivarea sa => este încetinită utilizarea glucozei drept
combustibil de către ficat → glucoza este economisită şi trimisă spre ţesuturile gluco-
dependente;
- atunci când nivelul glucagonului scade (în condițiile abundenței de glucide
caracteristică perioadelor post-prandiale), o protein fosfatază defosforilează piruvat kinaza,
ducând la activarea sa.

16
 SISTEME DE TRANSPORT AL ECHIVALENŢILOR REDUCĂTORI
DIN CITOSOL ÎN MITOCONDRIE

Deoarece NADH-ul format în procesul joacă rol de inhibitor (inhibiție prin substrat)
al glicolizei el trebuie îndepărtat din citosol și transferat în mitocondrie pentru a fi angajat
în lanțul respirator.
Transportul NADH –ului din citoplasmă în mitocondrie, nu este posibil direct
deoarece membrana mitocondrială internă este impermeabilă pentru NADH. Din acest
motiv, sunt necesare sisteme de transport al echivalenţilor reducători de NADH citosolic
spre matricea mitocondrială pe o cale indirectă, cu ajutorul aşa-numitelor „navete”.
Funcţionarea acestor sisteme de transfer se bazează pe existenţa unor
dehidrogenaze cu localizare dublă, citosolică şi mitocondrială.

1. Naveta malatului:
- NADH reduce oxalacetatul la malat sub acţiunea malat dehidrogenazei (MDH)
citosolice;

2. Naveta glicerol-fosfatului:
- NADH reduce dihidroxiaceton-fosfatul la glicerol-3-P sub acţiunea glicerol-3-P
dehidrogenazei citosolice (NAD+-dependentă);

17
 Tesuturi precum miocardul si tesutul nervos contin ambele mecanisme de transport
pentru NADH.

METABOLISMUL PIRUVATULUI

Piruvatul, care se formează prin degradarea glicolitică a glucozei, ocupă o poziţe de

răscruce importantă în metabolismul glucozei. Metabolizarea sa ulterioară depinde de
circumstanţele de moment din ţesutul respectiv.
DE REȚINUT!
în condiţii aerobe: piruvatul este degradat prin decarboxilare oxidativă la acetil-
CoA, care apoi va fi degradată total în ciclul Krebs;
în condiţii anaerobe, (mușchiul în condiții de maximă activitate, rinichi sau țesuturi
ce nu dispun de echipament enzimatic pentru metabolizarea aeroba a glucozei
cum ar fi retina, eritrocitul) piruvatul este redus la lactat sub acţiunea lactat
dehidrogenazei; Furnizarea în condiții de anaerobioză a energiei (ATP) de către
glucoză fac ca glicoliza să fie singura modalitate e asigurarea spraviețuirii unor
țesuturi în condiții de hipoxie. Lactatul format va constitui supstrat pentru procesul
de sinteză a glucozei din compuții neglucidici (gluconeogeneza).

18
 în condiţii de activare a gluconeogenezei piruvatul este carboxilat la oxalacetat,
care apoi se va transforma în glucoză. (se va prezenta la gluconeogeneză).

Decarboxilarea oxidativă a piruvatului

Are loc în mitocondrie: piruvatul format prin glicoliză este transportat din citoplasmă
în mitocondrie prin cotransport cu un proton, cu ajutorul simporterului piruvat/H+ localizat
în membrana mitocondrială internă.
Decarboxilarea oxidativă a piruvatului la acetil-CoA este catalizată de un complex
multienzimatic numit piruvat dehidrogenaza (PDH), alcătuit din 3 enzime şi 5
coenzime. Avantajul organizării mai multor enzime sub formă de complex constă în faptul
că intermediarii metabolici sunt transferaţi de la o enzimă la alta (produsul unei enzime
devine imediat substrat pentru enzima următoare), astfel încât ei nu difuzează în celulă;
aceasta duce la o creştere semnificativă a vitezei procesului.

Componența complexului PDH este următoarea:

Coenzime Vitaminele din care
Enzima
necesare provin
Piruvat dehidrogenaza (E1) tiamin pirofosfat tiamina (vitamina B1)
Dihidrolipoil transacetilaza (E2) acid lipoic acid lipoic
coenzima A acid pantotenic
Dihidrolipoil dehidrogenaza FAD riboflavina (vitamina B2)
(E3) NAD+ nicotinamida (vitamina
PP)

Înțelegere mod de funcționare a piruvat dehidrogenazei

19
 https://www.google.ro/search?q=function+of+pyruvate+dehydrogenase+animatio
n&sca

- acidul lipoic este un acid carboxilic cu 8 C şi cu o punte disulfidică între C 6 şi C8; el ocupă
o poziţie particulară în cadrul complexului: este legat amidic de gruparea -amino a unui
rest de lizină din componenţa E2 → formează o moleculă lipoil-lizil, care reprezintă
gruparea prostetică a E2 şi care joacă rolul unui braţ lung, flexibil, ce se deplasează de la
situsul activ al E1 la situsurile active ale E2 şi E3, transportând astfel intermediarii
metabolici;

).

Decarboxilarea oxidativă a piruvatului are loc în 5 etape:

Piruvatul reacționează cu TPP legat la E1 și suferă un proces de decarboxilare,

rămânând atașat la TPP ca derivat hidroxi-etil (E1);
Gruparea hidroxi-etil este oxidată la un acid carboxilic (grupare acetil) (E1);
- cei 2 H îndepărtaţi în reacţie reduc legătura disulfidică a acidului lipoic la 2 grupări
–SH, formându-se acidul dihidrolipoic;
- gruparea acetil este transferată de pe TPP pe acidul lipoic legat la E2 (este legată
tioesteric la una din cele două grupări –SH) → se formează acidul acetil-dihidrolipoic și se
regenerează TPP;
Gruparea acetil este transferată pe coenzima A aflata in stare libera, rezultând
acetil-CoA (E2);
- energia liberă degajată în reacţia de oxidare anterioară este utilizată pentru
formarea legăturii tioesterice macroergice din molecula acetil-CoA;
Acidul lipoic este regenerat prin oxidarea acidului dihidrolipoic cu ajutorul FAD (E3);
Prin transferul echivalenților reducători de la FADH2 la NAD+ se formează, în final,
NADH + H+ (E3).
- complexul mai conţine şi 2 proteine reglatorii: - o protein kinază (PDH kinaza)
- o protein fosfatază (PDH fosfataza

20
https://www.youtube.com/watch?v=rSPUYA3gWK8&t=43s&ab_channel=biointeractive

DE REȚINUT !!!!

Ecuaţia reacţiei globale a decarboxilării oxidative a piruvatului sub acțiunea PDH:)

Piruvat + CoA–SH + NAD+ → acetil–CoA + NADH+H+ + CO2
Reacţia este puternic exergonică ( G° = – 8 kcal/mol) şi are caracter ireversibil în
condiţiile din celulă.

Reglarea activităţii complexului PDH

a) Reglare alosterică – acetil-CoA şi NADH (produşi ai reacţiei) inhibă E1 din
complex.

21
 b) Reglare covalentă – are loc prin fosforilarea/defosforilarea la un rest de serină
din componenţa E1, sub acţiunea PDH-kinazei şi a PDH-fosfatazei:
- PDH-kinaza este activată alosteric de concentraţii crescute de acetil-CoA, NADH
şi ATP;
- PDH-fosfataza este activată de ionii de Ca2+ (în muşchi) şi de insulină (în ţesutul
adipos).

Activitatea PDH este scăzută atunci când necesarul energetic al unui țesut este
satisfăcut pe seama lipidelor; astfel, în condiţii de depleţie glucidică (între prânzuri şi în
stările de post), ţesuturile gluco-independente degradează acizi graşi ca sursă de energie
→ se formează cantități crescute de acetil-CoA, NADH şi ATP, care duc la inactivarea PDH
prin mecanismele descrise.

22
 Activitatea PDH este crescută în condiţii de abundenţă glucidică: în asemenea
condiţii degradarea acizilor graşi este redusă → scade cantitatea de acetil-CoA, NADH şi
ATP → dispare efectul acestora de inhibare a activităţii PDH → piruvatul format în cantităţi
mari prin degradarea glucozei va putea fi degradat eficient la acetil-CoA, care apoi va fi
antrenată spre degradare totală în ciclul Krebs.
Activarea PDH de către ionii de Ca2+ (ca urmare a activării directe a PDH-
fosfatazei) are o importanță particulară în mușchiul scheletic: creșterea concentrației Ca2+
în cursul contracției musculare are ca efect și activarea complexului PDH, favorizând
degradarea glucozei ca sursă de energie.
În țesutul adipos, activarea PDH-fosfatazei de către insulină duce la activarea
complexului PDH, acesta fiind unul din modurile în care insulina exercită o influență
pozitivă asupra metabolizării glucozei în scop energogen.

BIBLIOGRAFIE

https://quizlet.com/249111536/biochem-chapter-13-part-2-steps-of-pyruvate-
dehydrogenase-and-the-citric-acid-cycle-flash-cards/

23
 • Pamela C. Champe, Richard A Harvey, Denise R. Ferrier. Lippincott’s Illustrated
Reviews – Biochemistry. 4th edition, 2007.
• Aurel Popa. Biochimie Medicală, Ed. SITECH, Craiova, 2019

Text:
Conf.dr. E. Petrescu
Prof.dr. C.Dimitriu

24