Metabolism lipidic

La organismele adulte şi sănătoase energia provine 50% din glucide, 40% din lipide şi 10 %
din aminoacizi. În inaniţie sau la animalele în perioada hibernării, energia se obţine 80% din
trigliceride.
Excesul de lipide nu se transformă în glucide şi proteine ci se metabolizează sau se
transformă în lipide de rezervă.
Aceasta reprezintă o modalitate de economie pentru organism, deoarece depozitarea a
100 calorii necesită 1 g de ţesut adipos dar 130g glicogen.
Lipidele de rezervă sunt trigliceridele din metabolismul cărora rezultă acizi graşi ce se vor
degrada pentru obţinere de energie sau vor fi folosiţi pentru sinteza lipidelor de constituţie
glicerofosfolipidele şi sfingolipidelele.
Lipidele circulă între diferitele organe prin sânge. Lipidele circulante sunt triacilglicerolii,
fosfolipidelele, colesterolul liber şi esterificat, acizii graşi liberi. Ele sunt vehiculate sub forma
unor complexe solubile cu proteinele, lipoproteinele.
Lipoproteinele sunt alcătuite din: apoproteine – componenta proteică şi una sau mai multe
grupe de lipide legate prin interacţiuni de tip hidrofob, forţe Van der Waals, legături ionice.
Lipoproteinele au în general, formă sferică fiind formate dintr-un miez hidrofob şi un înveliş
exterior hidrofil.

Structura lipoproteinelor

Există mai multe clase de lipoproteine ce se diferenţiază prin:

 raportul dintre proteine şi lipide;
 raportul între diferitele componente lipidice;
 natura apoproteinelor.
Diferenţele de structură şi compoziţie determină densitatea diferită şi mobilitatea
electroforetică diferită a lipoproteinelor.
Lipoproteinele au fost separate prin ultracentrifugare şi electroforeză. Ele pot fi vizualizate
prin microscopie electronică. Cele patru clase majore sunt: chilomicronii, VLDL (very low
density lipoproteins), LDL (low density lipoproteins) şi HDL (high density lipoproteins).
Câteva caracteristici structurale ale principalelor tipuri de lipoproteine sunt prezentate în
tabelul de mai jos:
Clasa de Densitate(g/cm3) Proteine (%) Lipide (%) Zona de migrare
lipoproteine electroforetică
Chilomicroni 0,96 1-2 99 rămân la start
VLDL 0,96-1,006 10 90 pre β-globuline
LDL 1,006-1,063 23-25 75 β-globuline
HDL 1,063-1,21 55 45 α-globuline
 Apoproteine

După delipidarea lipoproteinelor şi electroforeză în gel de poliacrilamidă s-au separat mai

multe apoproteine. Se sintetizează în ficat şi intestin şi reprezintă componenta cu rol biologic
semnificativ în ceea ce priveşte clasele de lipoproteine.
Ele au roluri biologice importante, precum:
 asigură menţinerea în soluţie a lipidelor şi transportul lor;
 activează anumite enzime; apoCII – activează lipoproteinlipaza, apo AI – activează
LCAT( lecitin colesterol acil transferaza);
 sunt liganzi pentru receptori celulari ce captează lipoproteinele pentru a le metaboliza;
 determină posibilitatea distribuirii lipidelor în ţesuturi sau metabolizării în ficat pentru a
fi excretate.
Sunt cinci familii de apoproteine, denumite cu literele alfabetului latin A, B, C, D, E, acestea
fiind împărţite în mai multe subgrupe, de exemplu apo B100; apo CII, apo CI, etc.
Ele se diferenţiază prin distribuţia în lipoproteine şi interacţiunile cu receptori specifici.

Chilomicronii

Sunt lipoproteinele cu cel mai mare conţinut lipidic 99% şi diametrul cel mai mare. Conţin
apo B48, CII, CIII, E şi AIV.
Sunt sintetizate de celulele mucoasei intestinale după absorbţia lipidelor alimentare şi
reprezintă forma de transport a trigliceridelor exogene în torentul circulator. Dau plasmei aspect
lactescent (determinarea chilomicronilor se face a jeùne).
Sub acţiunea lipoproteinelipazei, activată de heparină, trigliceridele din chilomicroni sunt
hidrolizate. Această enzimă acţionează în ţesutul adipos, muşchi scheletici, miocard, glande
mamare, plămân care folosesc acizii graşi pentru oxidare (muşchi), depozitare (ţesutul adipos),
secreţie de grăsimi (glanda mamară). Se găseşte în endoteliul vascular şi este eliberată sub
acţiunea heparinei. Pe măsură ce se hidroliza trigliceridelor avansează, componenţii de suprafaţă
devin supranumerari şi se transferă pe HDL, resturile chilomicronice fiind captate în ficat.
Hiperchilomicroniemia se întâlneşte la subiecţii cu deficit de lipoproteinlipază. In cazul în
care există un deficit de apo B48, nu se formează chilomicroni, lipidele eliminându-se în fecale,
subiecţii prezentând, de asemenea, şi o carenţă de vitamine liposolubile.

Very low density lipoprotein (VLDL)

Excesul de acizi graşi alimentari şi de glucide este folosit în ficat pentru sinteza VLDL.
Principalul rol al acestor lipoproteine este de a transporta triacilglicerolii endogeni sintetizaţi în
ficat spre ţesuturile extrahepatice. Mai conţin colesterol liber şi esterificat, apo B100.
În plasmă captează apo CI, CII, CIII şi apo E de la HDL.
Sub acţiunea lipoproteinlipazei trigliceridele din VLDL sunt hidrolizate, acizii graşi fiind
captaţi de ţesuturi. În ţesutul adipos se depozitează, miocitele folosindu-i pentru obţinere de
energie.
Treptat VLDL pierd apoproteina C şi se îmbogăţesc în colesterol preluat de la HDL
transformându-se în LDL. Diametrul particulelor scade de la 25-75 nm la 20-25 nm. VLDL
remanente (IDL) sunt sau captate de ficat prin intermediul receptorilor pentru apo E sau
transformate în LDL.
Low density lipoprotein (LDL)

Se formează în plasmă din VLDL după îndepărtarea trigliceridelor şi îmbogăţire în

colesterol.
Rolul biologic al acestor lipoproteine este acela de a transporta colesterolul esterificat (48%)
şi liber (10%) spre ţesuturi.
 Apo B100 este lipoproteina majoritară cu rol în captarea particulelor LDL de către celule
prin intermediul unor receptori specifici, în prezenţa ionilor de calciu. Numărul receptorilor este
reglat de concentraţia LDL în spaţiul extracelular.
În celulă degradarea LDL se face în lizozomi, iar componentele rezultate sunt folosite
specific în fiecare celulă.
Afinitatea receptorilor pentru LDL este maximă la o concentraţie a LDL-colesterolului de 25
mg/100 ml. la om valoarea este de 120mg/ 100ml şi din acest motiv ateroscleroza are incidenţă
crescută.
LDL-colesterolul şi apo B100 au valoare diagnostică pentru ateroscleroză. Valorile crescute
ale acestora indică un risc crescut pentru ateroscleroză.

High density lipoprotein (HDL)

Transportă prioritar fosfolipide şi colesterol esterificat de la ţesuturi la ficat. Apoproteina

majoritară este apo AI. Nu conţine apo B.
Se sintetizează în ficat, în stare născândă din fosfolipide, colestrol, apo AI, apo C, apo E.
Se maturizează prin schimburi între HDL-născânde şi alte lipoproteine în sânge.
HDL-colesterolul şi apo AI sunt factori antiaterogeni.
Se metabolizează în ficat, dependent de receptori, dar eliberează colesterolul şi în alte
ţesuturi (ţesuturi steroidogenice – corticosuprarenala) prin mecanism de transport selectiv. HDL
rămase preiau colesterolul din ţesuturi şi-l transportă la ficat - transport reves al colesterolului.

Digestia, absorbţia şi transportul lipidelor

Digestia şi absorbţia lipidelor alimentare se realizează în mai multe etape.

1. Emulsionarea lipidelor alimentare. În prezenţa sărurilor biliare, particulele mari de
grăsime sunt transformate în micele de dimensiuni reduse. Sărurile biliare provin din acizii
biliari primari, acidul colic şi chenodezoxicolic, sintetizaţi în ficat din colesterol. Aceştia sunt
secretaţi în bilă unde se transformă parţial în acizi biliari conjugaţi prin conjugare cu glicocol şi
taurină, acidul glicocolic şi acidul taurocolic, ce formează apoi sărurile biliare, glicocolatul de
sodiu (65 %) şi taurocolatul de sodiu (35 %) care au rolul de a emulsiona lipidele alimentare şi
de a activa lipaza pancreatică. Acestea acţionează ca detergenţi, scăzând tensiunea superficială a
lichidelor şi contribuie la formarea micelelor, asocieri de formă globulară în care grupele polare
sunt dispuse la exterior iar cele hidrofobe la interior. După ce-şi exercită acţiunea, în prezenţa
florei intestinale, se formează acizii biliari secundari, care se reabsorb în proporţie de 95 %
(închid un circuit enterohepatic) şi doar o mică parte (5 %) se elimină prin materiile fecale.
2. Hidroliza lipidelor ingerate în intestin în prezenţa unor hidrolaze specifice.
Triacilglicerolii sunt hidrolizaţi de lipaze (lipaza gastrică activă mai ales la sugari, ce
hidrolizează lipidele din lapte, lipaza pancreatică), fosfolipidele de fosfolipază, iar esterii de
colesterol de colesterol esterază, cu formarea compuşilor simpli (acizi graşi, monoacilgliceroli,
lizolecitine, colesterol). Aceste enzime acţionează asupra grăsimilor din micelele formate în
prezenţa sărurilor biliare.
3. Absorbţia produşilor de digestie în enterocite. La acest nivel, acizii graşi sunt activaţi
şi pot reacţiona cu glicerolul pentru a reforma triacilglicerolii.
4. Transportul lipidelor absorbite din intestin în torentul circulator sub formă de
chilomicroni, particule lipoproteice de dimensiuni mari, bogate în lipide (99%) care dau plasmei
un aspect lactescent. În ţesuturi, grăsimile din chilomicroni sunt hidrolizate de lipoprotein
lipază, produşii de hidroliză captaţi în ţesuturi, chilomicronii devenind resturi chilomicronice
care sunt metabolizate.
 Corelaţii clinice. Deficitul genetic de lipoproteinlipază se caracterizează prin
menţinerea aspectului lactescent al plasmei datorită persistenţei chilomicronilor.
 Procese metabolice în faza de absorbţie

În faza de absorbţie, alimentele ingerate îi asigură organismului necesarul de substraturi

energogene, dar şi de precursori pentru sinteza unor compuşi specifici. Excesul alimentar este
convertit nu numai în glicogen, aşa cum am prezentat anterior, ci şi în triacilgliceroli, rezerve de
energie, pe care organismul îi depozitează în ţesutul adipos. Procesul care se desfăşoară în faza
de absorbţie este lipogeneza, proces de biosinteză a lipidelor de depozit pornind de la precursori
simpli ( acetil CoA şi glicerol-3-fosfatul), care presupune:
a) biosinteza acizilor graşi;
b) biosinteza triacilglicerolilor (triglideridelor).

Biosinteza acizilor graşi

Atomii de carbon din acizii graşi provin din acetilCoA, formându-se prin unirea cap-coadă a
mai multor unităţi C2 şi de aceea au număr par.
Biosinteza acizilor graşi implică mai multe procese:
 biosinteza de novo a acidului palmitic;
 elongarea acidului palmitic;
 introducerea dublelor legături pentru sinteza acizilor graşi nesaturaţi.
Biosinteza de novo a acidului palmitic
Sinteza de novo acizilor graşi are drept scop obţinerea acidului palmitic din care prin
elongare şi desaturare se obţin ceilalţi acizi importanţi din punct de vedere biologic.
Caracterizarea procesului de biosinteză:
1. pentru sinteza acidului palmitic este necesară prezenţa acidului citric şi a dioxidului de
carbon fără ca ei să fie incluşi în acidul gras;
2. sinteza are loc sub acţiunea a două sisteme enzimatice:
 acetilCoA carboxilaza;
 acid gras sintaza – sistem multienzimatic format din 7 enzime
3. biosinteza se desfăşoară în marea majoritate a ţesuturilor, cu precădere în ficat, ţesut adipos,
glandă mamară, măduvă osoasă, creier, intestin;
4. la biosinteză participă o proteină transportoare de grupări acil (PTA, ACP) care conţine restul
coenzimei A. PTA poate forma complexe cu toate cele 7 enzime fiind activă în procesul de
biosinteză prin intermediul grupării SH a fosfopanteteinei din structura sa.
4’-fosfopanteteina este formată din cisteamină, β-alanină, acid 3,3’-dimetil-2,4-
dihidoxibutiric, rest de acid fosforic legat de serina din proteină

Biosinteza de novo a acidului palmitic are două faze: faza mitocondrială şi faza citosolică.
A. Faza mitocondrială
Precursorul este acetilCoA provenită din decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic,
β-oxidarea acizilor graşi, degradarea oxidativă a unor aminoacizi care formează într-o primă
etapă a ciclului Krebs acid citric. În cazul unui exces alimentar glucidic sau lipidic se va forma o
cantitate mai mare de acetilCoA şi deci şi de acid citric care nu va mai putea fi oxidat prin ciclul
Krebs şi va difuza în citosol unde se va transforma în componentele iniţiale. Acidul citric este
deci transportorul acetilCoA din mitocondrie în citoplasmă
Acidul oxalilacetic nu poate difuza în mitocondrie şi este transferat prin intermediul acidului
malic.
 Transportul acetil-CoA din mitocondrie în citosol

B. Faza extramitocondrială (citosolică)

Necesită prezenţa ATP, HCO3-, Mn2+, NADH,H+.
Transformarea acetilCoA în malonilCoA

Această etapă presupune desfăşurarea următoarelor faze intermediare:

 biotin-enzimă + HCO3- + ATP  carboxi-biotin-enzimă + ADP + Pi
 carboxi-biotin-enzimă + acetilCoA  malonilCoA + biotin-enzimă
AcetilCoA carboxilaza este o enzimă allosterică cu rol de reglare care are drept coenzimă
biotina legată covalent prin lisina din proteina-biotin-carboxil-transportoare (PBCT).
MalonilCoA constituie substratul pentru sistemul multienzimatic al acid gras sintazei,
alcătuit din doi monomeri cu câte 8 proteine (7 enzime + PTA) legaţi cap-coadă.
PTA asigură situsul de reacţie la care se leagă substratul celor 7 enzime din acid gras
sintază.
În mecanismul acestui proces intervin două grupări –SH:
- de la un rest de cistenă dintr-o enzimă a unui monomer (Cys-SH (1))
- gruparea –SH a fosfopanteteinei (Pan-SH (2)) de pe celălalt monomer.
 Reprezentarea schematică a complexului acid gras sintazei

Enzimele din complexul acid gras sintazei catalizează o secvenţă de reacţii de condensare a
acil-CoA legat la grupa –SH (1) cu malonil-CoA, reducere, deshidratare şi edificare a unui acid
gras cu (n+2) atomi de carbon la grupa –SH (2) a fosfopanteteinei.
În etapa următoare acil~S-PTA se transferă de pe grupa –2-Pan-SH la grupa 1-Cys-SH, iar
la grupa –2-Pan-SH se leagă o nouă moleculă de malonil-CoA.
Aceste reacţii se reiau de 7 ori pentru sinteza palmitil~S-PTA. Ultima reacţie este hidroliza
palmitil~S-PTA
Secvenţa reacţiilor catalizate de acid gras sintază este:
1. Transferul acetilCoA la gruparea –1-Cys-SH, concomitent cu legarea malonilCoA pe
gruparea –2-Pan-SH

2. Condensarea prin atacul restului acetil la gruparea CH2 din poziţia α a restului malonil şi
eliminarea CO2 iniţial
 3. Reducerea acetoacetil-PTA

4. Deshidratarea

5. Reducerea crotonil~S-PTA

În etapa următoare butiril~S-PTA este transferată de pe gruparea -2-Pan-SH la gruparea

–1-Cys-SH, iar la gruparea -2-Pan-SH se leagă o nouă moleculă de malonilCoA.

Aceste reacţii se reiau de 7 ori până la sinteza palmitoil~S-PTA.

6. Hidroliza palmitoil~S-PTA

Ecuaţia globală de sinteză a acidului palmitic:

Reglarea biosintezei acidului palmitic. Punctul de reglare este reacţia catalizată de acetil-
CoA caboxilază. Enzima este inhibată allosteric de palmitil-CoA şi activată de citrat.
Enzima mai poate fi modulată prin modificări covalente prin fosforilare-defosforilare
induse de glucagon şi adrenalină. Aceşti hormoni induc fosforilarea enzimei şi inactivarea sa.
Intensitatea procesului mai poate fi controlată şi prin reglarea expresiei genice, în condiţiile
în care consumul de acizi graşi polinesaturaţi determină supresia genelor ce codifică enzime ce
intervin în lipogeneză.
Elongarea (E)
Alungirea (elongarea, E) lanţului de atomi de carbon al acidului palmitic se face sub
acţiunea a două tipuri de sisteme multienzimatice:
a. sistem enzimatic mitocondrial ce funcţionează pe o cale inversă β-oxidării adăugând resturi
acetil la catena nou sintetizată;
b. sistem enzimatic din reticulul endoplasmatic ce ataşează doi atomi de carbon proveniţi din
malonil-CoA în mod asemănător biosintezei acidului palmitic.
Desaturarea (sinteza acizilor graşi nesaturaţi) (D)
Procesul se desfăşoară predominant în microzomii hepatici, ţesut adipos, cloroplaste (la
plante) în prezenţa unui sistem denumit acid gras CoA desaturaza (o oxidază cu funcţie mixtă).

Etapele de elongare şi desaturare alternează pentru sinteza acizilor graşi necesari.

Biosinteza triacilglicerolilor
Acizii graşi ingeraţi sunt fie depozitaţi ca TAG fie se utilizează pentru biosinteza
fosfolipidelor membranare pentru organismele în creştere.
Procesul de sinteză a triacilglicerolilor se desfăşoară mai ales în ficat, intestin, ţesut adipos.
Există două căi de sinteză a triacilglcierolilor:
 calea monoacilglicerolilor (în intestin);
 calea glicerolfosfatului (în celelalte ţesuturi).
Acizii graşi participă la biosinteza TAG sub formă activată, activarea se face cu consum de energie.
 Calea monoacilglicerolilor presupune reesterificarea acestora în enterocite, după absorbţie,
cu acil-CoA, în prezenţa unor sintaze şi reformarea triacilglicerolilor ce vor fi eliberaţi în
circulaţia limfatică sub formă de chilomicroni.

Calea glicerolfosfatului în ţesuturi precum ficat, ţesut adipos, intestin etc. Glicerol-3-
fosfatul provine din DHAP format în glicoliză.

Procese metabolice în faza de repaus alimentar

Interprandial, unele celule sunt dependente de glucoza obţinută prin glicogenoliza

hepatică sau prin gluconeogeneza, alte celule sunt însă capabile să utilizeze ca sursă de energie
acizii graşi rezultaţi prin degradarea rezervelor de triacilgliceroli şi corpii cetonici formaţi din
aceştia la nivelul ficatului. De aceea, procesele din metabolismul lipidic care au loc în faza de
repaus alimentar sunt:
a) catabolismul triacilglicerolilor din ţesutul adipos (lipoliza);
b) cetogeneza;
c) utilizarea corpilor cetonici.
Catabolismul triacilglicerolilor
Lipoliza este procesul prin care triacilglicerolii sunt hidrolizaţi în ţesutul adipos cu formare
de acizi graşi şi glicerol.
Reacţiile din lipoliză sunt catalizate de un complex enzimatic, denumit generic lipaza
hormon sensibilă, alcătuit din: triacilglicerol lipaza (I), diacilglicerol lipaza (II),
monoacilglicerol lipaza (III).
Sub acţiunea acestora triacilglicerolii eliberează acizii graşi şi glicerol ce vor fi catabolizaţi
în continuare specific.
 Glicerolul este folosit specific în funcţie de necesităţile ţesuturilor. Acizii graşi sunt
transportaţi prin sânge ţesuturilor care-i utilizează pentru obţinere de energie.
Reglarea lipolizei. Activitatea lipazei poate fi controlată prin fosforilare şi defosforilare de
către adrenalină si glucagon ce activează enzima. Lipaza mai este activată şi de hormonul
adrenocorticotrop (ACTH) şi hormonul somatotrop.Insulina inhibă lipoliza, activând
fosfodiesteraza ce transformă AMPc în AMP şi inhibă reacţiile de fosforilare mediate de acesta.
Catabolismul glicerolului. Glicerolul rezultat din hidroliza triacilglicerolilor, dar şi a
fosfolipidelor, poate fi utilizat în trei tipuri de procese:
a) degradare oxidativă până la CO2 şi H2O;
b) reesterificare cu formare de triacilgliceroli şi fosfolipide;
c) gluconeogeneză.
Degradarea oxidativă presupune formarea glicerol-3-fosfatului în prezenţa glicerol kinazei
şi oxidarea acestuia cu formare de dihidroxiaceton fosfat (DHAP) sub acţiunea glicerol-3-fosfat
dehidrogenazei, compusul rezultat alimentând glicoliza. Procesul se desfăşoară în ficat şi
intestin.

Catabolismul acizilor grasi

Există mai multe căi de oxidare a acizilor graşi α, β şi ω oxidarea; în timp ce β oxidarea
reprezintă procesul metabolic prioritar, α şi ω oxidarea constitue căi secundare de oxidare a
acizilor graşi.
Oxidarea completă a unui acid gras decurge în trei etape:
■ β oxidarea, specifică catabolismului acizilor graşi saturaţi;
■ ciclul acizilor tricarboxilici;
■ lanţul respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă.
Ultimele două etape sunt căi oxidative terminale comune pentru toţi compuşii
energogeni (glucide, lipide, aminoacizi).
β-oxidarea acizilor graşi
Este un proces evidenţiat de Knoop (1905) şi elucidat de Lipman, Ochon, Lynen (1912).
Procesul se desfăşoară în două faze, cu localizare diferită: faza citoplasmatică şi faza
mitocondrială asociată funcţional cu respiraţia celulară.
Faza extramitocondrială are două etape: activarea acizilor graşi şi transferul acilCoA în
mitocondrie.
a. Activarea acizilor graşi
 b. Transferul acilCoA în mitocondrie
Acil CoA din citosol nu poate străbate membrana mitocondrială şi are nevoie de un sistem
transportor format din: carnitină; carnitin aciltransferaze: externă(I) şi internă (II) şi translocază –
proteină transportoare.
Grupa acil este transferată carnitinei de către carnitinacil-transferaza I de pe faţa
citoplasmatică a membranei. Acilcarnitina este transferată prin membrană de către translocază.
În matrix grupa acil este transferată înapoi CoA de către acilcarnitin-transferaza II. Carnitina este
transportată înapoi şi reia ciclul

Această etapă este etapa limitantă de viteză a procesului de oxidare a acizilor graşi şi face
legătura între rezervele de acetil-CoA din mitocondrie, utilizată pentru obţinere de energie, şi din
citoplasmă, utilizată pentru biosinteza de colesterol.
Faza intramitocondrială (β-oxidarea acilCoA)
Constă în repetarea de n/2 – 1 ori a unei secvenţe de patru reacţii: două dehidrogenări
separate de o hidratare şi scindarea legăturii Cα-Cβ în prezenţa CoASH.
AcetilCoA formată în ultima reacţie se oxidează complet în ciclul Krebs şi lanţul respirator
formând 10 moli de ATP. Cele patru etape se repetă.
 Procesul de β oxidare a fost numit spirala lui Lynen.

Spirala Lynen

β-oxidarea se desfăşoară cu intensitate crescută în ficat, ţesut adipos, inimă, rinichi. Se

desfăşoară mai puţin intens în muşchi, creier, plămân.
Bilanţul β-oxidării
Este diferit de la un acid gras la altul. Cel mai abundent acid gras este acidul palmitic care va
fi scindat în 16/2 = 8 moli acetilCoA.
Ecuaţia unei spire este:
CH3-(CH2)14-CO~SCoA + FAD + H2O + NAD+ + CoASH  CH3-(CH2)12-CO~SCoA +
FADH2 + NADH,H+ + CH3CO~SCoA
Nu se acumulează intermediari, produsul unei spire fiind degradat în spira următoare.
În cazul acidului palmitic sunt 7 spire.
Ecuaţia finală:
CH3-(CH2)14-CO~SCoA + 7FAD + 7H2O + 7NAD+ + 7CoASH  7FADH2 + 7NADH,H+
+ 8CH3CO~SCoA
AcetilCoA este degradată în ciclul Krebs, rezultând 80 moli de ATP.
7FADH2 se reoxidează în lanţul respirator, rezultând 10,5 moli ATP
7NADH,H+ se reoxidează în lanţul respirator, rezultând 17,5 moli ATP
Total 108 moli ATP
Pentru că la activarea acidului gras se consumă două legături macroergice înseamnă că
bilanţul final este de 106 moli ATP.
 β-oxidarea acizilor graşi nesaturaţi
Acizii graşi nesaturaţi mai importanţi sunt acidul oleic, linoleic, arahidonic şi linolenic.
Procesul de oxidare a acestor acizii are următoarele etape:
 β-oxidarea acidului care se desfăşoară normal până în vecinătatea dublei legături
în configuraţie cis;
 deplasarea dublei legături în poziţii 2-3 şi izomerizarea sa în trans;
 continuarea β-oxidarii derivatului format cu ocolirea primei etape.

α –oxidarea acizilor graşi

Acest proces are roluri biochimice importante:
 rol anabolic, pe această cale sintezându-se unii α-hidroxiacizi (cerebronic,
nervonic), necesari pentru sinteza cerebrozidelor şi gangliozidelor

 catabolic, deoarece pe această cale se oxidează acizii graşi ce au o grupare metil

în poziţia beta, de exemplu oxidarea acidului phytanic rezultat prin oxidarea fitolului din plante.
 În maladia Refsum enzimele din α –oxidare sunt deficitare fapt ce determină acumularea de
acid phytanic (acid 3,7,11,15-tetrametilhexadecanoic) în SNC, afecţiune caracterizată de
tremurături, vedere nocturnă deficitară.
ω-oxidarea
Este un proces ce are loc în proporţie de 30% în microzomii hepatici şi în rinichi.
In urma acestui proces se formează acizi dicarboxilici prin oxidări succesive la capătul –CH 3
(poziţia ω). Se degradeaza mai ales acizii cu 10-12 atomi de carbon.
Reacţia decurge în prezenţa cit P450, NADH,H+ şi O2 (oxidaze cu functie mixtă).

Acizii dicarboxilici rezultaţi sunt degradaţi prin beta oxidare de la ambele capete.

Catabolismul propionil coenzimei A

Propionil coenzima A rezultă din următoarele procese biologice:

 catabolismul acizilor graşi cu număr impar de atomi de carbon;
 catabolismul valinei şi izoleucinei;
 catabolismul timinei;
 catabolismul acizilor metilaţi în poziţia beta;
 secundar la biosinteza acizilor biliari,
 metabolizarea acidului propionic utilizat pentru rolul antifungic în pastele făinoase,
pâine, făină.
Etapele catabolismului propionil CoA sunt următoarele:

SuccinilCoA rezultată prin catabolizarea propionilCoA participă în procese precum ciclul

Krebs, gluconeogeneză, sinteza protoporfirinei IX, catabolismul propionilCoA fiind punct de
interrelaţie a metabolismului lipidic cu cel glucidic şi proteic.
 Cetogeneza şi utilizarea corpilor cetonici
O parte din acetilCoA rezultată prin oxidarea acizilor graşi este convertită în ficat în trei
metaboliţi importanţi, corpii cetonici: acetona şi acidul acetilacetic, şi acidul β-
hidroxibutiric.
Corpii cetonici se sintetizează numai în ficat, dar sunt folosiţi pentru obţinerea de energie de
către alte ţesuturi: creier, miocard, rinichi, muşchi scheletici (în inaniţie ei devin principalul
combustibil).
Cetogeneza se desfăşoară în matricea mitocondrială în mai multe etape:
Acetoacetatul şi β-hidroxibutiratul trec în sânge şi sunt transportate la ţesuturile care le
folosesc unde sunt convertite la acetilCoA.
În mod normal, concentraţia corpilor cetonici în sânge este scăzută < 1-3 mg/100 ml.
Cetogeneza este accentuată în inaniţie, eforturi fizice prelungite, diabet zaharat, uneori în
gestaţie.
În diabetul zaharat, oxaloacetatul necesar desfăşurării ciclului Krebs este folosit pentru
gluconeogeneză şi acetilCoA în exces se transformă în corpi cetonici, determinând cetonemia
accentuată şi cetonuria. Respiraţia miroase a acetonă şi poate să apară cetoacidoza deoarece
corpii cetonici consumă rezerva alcalină. Gluconeogenza este accentuată deoarece, deşi glucoza
este crescută în sânge, ţesuturile nu sunt capabile să o folosească (datorită absenţei insulinei) şi o
sintetizează de novo din oxaloacetat, glicerol şi aminoacizi. Degradarea exagerată a
triacilglicerolilor duce la obţinerea unor cantităţi mari de acetilCoA ce se transformă în corpi
cetonici.
Corpii cetonici sunt folosiţi în stările respective ca surse de energie pentru ţesuturile
menţionate.
 Catabolismul corpilor cetonici
În ţesuturile periferice care folosesc corpii cetonici, acetoacetatul şi β-hidroxibutiratul sunt
catabolizate cu formare de acetilCoA.

 Corelaţii clinice. În diabet zaharat, oxaloacetatul necesar desfăşurării ciclului Krebs

este folosit pentru gluconeogeneză iar acetil-CoA în exces se transformă în corpi cetonici,
determinând cetonemia accentuată şi cetonuria. Respiraţia miroase a acetonă şi poate să apară
cetoacidoza deoarece corpii cetonici consumă rezerva alcalină.

Metabolismul lipidelor complexe

Lipidele complexe sunt reprezentate de glicerofosfolipide şi sfingolipide.

Lipidele complexe celulare se află într-o stare dinamică fiind degradate şi resintetizate
continuu. Transformările metabolice ale acestora presupun:
a. catabolizarea până compuşi simpli: glicerol-3-fosfat, acizi graşi liberi, colină, colamină,
sfingozină;
b. sinteza acestora din precursori;
c. interconversia unora dintre ele (fosfolipidele).

Metabolismul glicerofosfolipidelor

Glicerofosfolipidele sunt esteri ai glicerinei cu acizii graşi şi acid fosforic sau un

aminoalcool fosforilat. Există două tipuri de glicerofosfolipide: fără azot: acizi fosfatidici,
cardiolipine, inozitolfosfatide; cu azot: lecitine, cefaline, serincefaline, plasmalogeni.
Acizii fosfatidici sunt esteri fosforici ai diacilglicerolilor ce conţin în poziţia 1 un rest de
acid gras saturat, iar în poziţia 2 un rest de acid gras nesaturat (acid linoleic, linolenic sau
arahidonic). În stare naturală se găsesc adesea ca săruri de calciu.
Lecitinele au structura generală a acizilor fosfatidici unde grupa acid esterifică un
aminoalcool, colina (fosfatidilcoline). Au molecule bipolare: un pol hidrofil prin grupa polară şi
un pol hidrofob prin resturile de acizi graşi, de aceea au caracter amfipatic.
 Prezintă caracter amfoter, acid datorită restului de acid fosforic şi bazic prin funcţia amino
cuaternară a colinei.
 Structura lecitinelor şi cefalinelor
 Funcţii biologice. Lecitinele au rol structural. Ele se dispun în strat dublu, cu cozile
hidrofobe ale acizilor la interior şi polii hidrofili la exteriorul structurii, această proprietate fiind
esenţială pentru participarea lor ca şi componente fundamentale ale membranelor biologice.
Intervin în transmiterea impulsului nervos. Participă la esterificarea colesterolului,
transformându-se în lizolecitine.

 Se găsesc în cantitate mare în natură, mai ales în ficat, creier, gălbenuşul de ou. Sunt
componente ai surfactantului pulmonar.
Cefalinele au structura generală a acizilor fosfatidici unde grupa acid esterifică un
aminoalcool, colamina sau etanolamina (fosfatidiletanolamine). Au fost extrase din creier.
Sunt mai acide decât lecitinele. Se transformă în lizocefaline.
Serincefalinele (fosfatidilserine) se caracterizează printr-un caracter acid puternic.
Reprezintă aproximativ 50% din glicerofosfolipidele din creier. Conţin predominant acid stearic
şi acid oleic.
Inozitolfosfatidele (fosfatidilinozitolii) conţin glicerol esterificat cu acizi graşi şi acid
fosforic legat de un polialcool ciclic, mioinozitolul. Se găsesc în ţesuturile animale (ţesut
nervos), vegetale (soia, arahide, grâu), bacterii. Intervin în semnalizarea celulară ca mesageri
secunzi ai hormonilor.
 Structura inozitolfodfatidelor, plasmalogenilor şi cardiolipinei

Plasmalogenii (acetalfosfatide) sunt glicerofosfolipide eterice ce conţin o aldehidă cu

catenă lungă legată semiacetalic de una din grupele -OH ale glicerolului. Se găsesc în ţesutul
nervos şi muscular, inimă, spermă, în surfactantul pulmonar.
De exemplu, factorul de agregare plachetară secretat de bazofile este un plasmalogen cu rol
de semnalizare ce stimulează eliberarea serotoninei din plachetele sanguine (cu rol
vasoconstrictor), intervine în procesul inflamator şi răspunsul alergic, controlează anumite
procese în muşchii netezi, inimă, plămâni.
Cardiolipinele (difosfatidil gliceroli) sunt glicerofosfolipide în care două resturi de acid
fosfatidic esterifică glicerolul. Au fost izolate din inimă, intră în membrana mitocondrială şi
prezintă proprietăţi antigenice.

Catabolismul glicerofosfolipidelor

Enzimele implicate în degradarea acestor lipide sunt localizate predominant în ficat, intestin,
mai puţin în rinichi. Sunt hidrolizate de fosfolipaze ce acţionează diferit asupra legăturilor din
glicerofosfolipide: A1, A2, C (mai ales la bacterii), D (plante).

Fosfolipaza A2 transformă lecitinele în lizolecitine şi acizi graşi. Lizolecitinele pot avea

efecte toxice asupra membranelor celulare (eritrocitare, provocând hemoliza) şi, de aceea, sunt
scindate rapid sau reesterificate.

Fosfolipaza A2 este conţinută şi în veninul şerpilor.

Mai există un sistem particular de catabolizare a acestora: lecitin colesterol acil transferaza
(LCAT) ce acţionează în vase, ficat, cu rol în esterificarea colesterolului.
 Biosinteza glicerofosfolipidelor

Acest proces are nevoie de glicerol, acizi graşi saturaţi, acizi graşi nesaturaţi, acid fosforic
dar şi de unele componente specifice, alcooli azotaţi (colină, colamină, serină) şi neazotaţi
(inozitol, etc).
Donorul de energie pentru biosinteză este CTP-ul.
Sinteza are loc în microzomi, mai ales cei hepatici.
Sinteza glicerofosfolipidelor se poate realiza pe două căi:
1. Activarea diacilglicerolului cu formarea CDP-DAG:

2. Activarea alcoolului şi formarea CDP-alcool:

 Interconversia glicerofosfolipidelor

Metabolismul sfingolipidelor
Sfingolipidele sunt amide ale sfingozinei cu acizii graşi (mai ales acizi cu 24 atomi de
carbon - acid lignoceric, cerebronic, nervonic, hidroxilignoceric – sau cu 18 - palmitic,
stearic) ce pot fi clasificate în: sfingolipide cu fosfor (fosfosfingolipide ce conţin grupă fosfat
legată de un aminoalcool – sfingomieline); sfingolipide fără fosfor: ceramide, cerebrozide,
gangliozide şi sulfatide. Cu excepţia ceramidelor, sfingolipidele fără fosfor conţin oze
(galactoză, glucoză), grupe sulfat, acizi sialici.
Ceramidele (acilsfingozine) sunt sfingolipidele cele mai simple existente în ţesuturile
animale ce pot fi considerate precursorii sfingolipidelor.

Structura ceramidei şi a sfingomielinei

 Sfingomielinele sunt sfingolipide în care acidul gras ce formează legătura amidică cu
sfingozina poate fi acid stearic, palmitic, lignoceric sau nervonic, iar aminoalcoolul este
reprezentat de colină. Sfingomielinele se găsesc în cantitate mare în ţesutul nervos (intră în
structura ţesutului izolator al tecilor de mielină), plămâni, splină. Sunt hidrolizate sub acţiunea
sfingomielinazei cu formare de lizosfingomieline.
Cerebrozidele sunt glicosfingolipide neutre în care ceramida este legată de β-galactoză şi,
mai rar, de β-glucoză prin legătură O-glicozidică. Se găsesc în majoritatea ţesuturilor, dar sunt
mai abundente în creier (substanţa albă), în nervi. Conţin mai ales acizi cu 24 atomi de carbon,
unii dintre ei hidroxilaţi.

Structura cerebrozidelor
Sulfatidele sunt cerebrozide polare din creier ce conţin galactoză esterificată cu SO3H.
Gangliozidele sau glicolipide sunt compuşi ce conţin trei sau mai multe resturi de glucide
legate de ceramidă, unul dintre ele fiind N-acetilgalactoza sau acidul sialic (acid N-
acetilneuraminic). Există mai multe gangliozide cu complexitate diferită.
GM1 = ceramida + Gluβ(1-1) +Galβ(1-4) Nana (2-3) + GalNAc β(1-4) + Galβ(1-3)
GM2 = ceramida + Gluβ(1-1) +Galβ(1-4) Nana (2-3) + GalNAc β(1-4)
GM3 = ceramida + Gluβ(1-1) +Galβ(1-4)Nana (2-3)
Funcţii biologice. Sulfatidele au rol în transportul ionilor de Na+ prin membrana
plasmatică şi în funcţionarea ATP-azei Na+-K+dependente.
Glicolipidele au funcţii importante: sunt prezente în cantităţi foarte mici în membrană, intră
în structura lipidelor de suprafaţă fiind implicate în recunoaşterea celulară şi imunitate
(receptori pentru hormoni, anticorpi, antigene, interferon, virusuri).
Sunt markeri ai grupelor sanguine. Gangliozidele se găsesc şi în terminaţiile nervoase
fiind implicate în joncţiunile neuromusculare.

Catabolismul sfingolipidelor

Se desfăşoară în lizozomi sub acţiunea unor hidroxilaze: β-galactozidaze, β-glucozidaze,

hexozaminidaze, ceramidaze, fosfolipazele A şi C.
 Compuşii rezultaţi prin catabolizare pot fi folosiţi pentru resinteza sfingolipidelor sau pot
fi catabolizaţi.

 Corelaţii clinice. În anumite boli genetice lipsesc enzimele lizozomale implicate în

degradarea gangliozidelor (β-galactozidaza, hexozaminidaza A sau B, neuraminidaza),
conducând la boli de tezaurizare a sfingolipidelor în viscere (splină, ficat) şi în unele structuri ale
sistemului nervos - maladii lizozomale denumite sfingolipidoze
Alterări biochimice în sfingolipidoze
Sindrom Glicolipid acumulat Defect enzimatic
Maladia Tay –Sachs (GM2) Gangliozid GM2 Hexozaminidaze A,B
Gangliozidoze cu GM1 Gangliozid GM1 β-galactozidaza
Maladia Gaucher Glucozilceramida β-glucozidaza
Maladia Krabbe Galactozilceramida Cerebrozid β-galactozidaza
Leucodistrofia metacromatică Sulfatide Cerebrozid sulfat sulfataza
Şi deficitul genetic de sfingomielinază este însoţit de tezaurizarea sfingomielinei în creier,
splină, ficat, caracterizând maladia Niemann-Pick..
 Biosinteza sfingolipidelor

Se realizează în microzomi având ca precursori serina şi palmitilCoA. Acizii graşi din

constituţia lor sunt acizi graşi saturaţi, acidul palmitic, stearic, lignoceric şi acizi graşi nesaturaţi
– nervonic, arahidonic.
Etapele acestui proces sunt:
1. Activarea serinei prin condensarea cu piridoxal fosfatul:

2. condensarea serinei activată cu palmitil~ScoA:

3. reducerea 3-ceto-dihidrosfingozinei:

4. transformarea dihidrosfingozinei în sfingozină:

5. formarea ceramidei:
 Metabolismul colesterolului

Colesterolul din organism este predominant de origine endogenă, foarte puţin de origine
exogenă. Colesterolul alimentar este încorporat în micelii alături de fosfolipide şi săruri biliare.
Sub acţiunea colesterolesterazei, esterii de colesterol sunt hidrolizaţi iar colesterolul liber este
încorporat în chilomicroni care îl repartizează în organism pentru a fi metabolizat.
Biosinteza colesterolului. Precursorul colesterolului este acetil-CoA ce rezultă din
decarboxilarea acidului piruvic, β-oxidarea acizilor graşi, degradarea unor aminoacizi.
Toate ţesuturile pot sintetiza colesterol, dar sediul principal sunt ficatul şi intestinul.
Cortexul şi gonadele sintetizează colesterolul pentru nevoile proprii.
Din punct de vedere al localizării intracelulare, biosinteza colesterolului se desfăşoară în
citoplasmă, la nivelul reticulului endoplasmatic.
Etapele biosintezei colesterolului sunt:
a) sinteza β-hidroxi- β-metilglutaril-CoA (HMG-CoA);
b) transformarea HMG-CoA în dimetilalilpirofosfat şi izopentenilpirofosfat (unităţi de
izopren activ C5);
c) condensarea a 6 unităţi izoprenice cu formare de scualen C30;
a) ciclizarea scualenului la lanosterol;
b) transformarea lanosterolului în colesterol.
Transformarea lanosterolului în colesterol implică desfăşurarea unor procese de demetilare,
mutare a dublei legături, oxidare, izomerizare, reducere.
Transformarea lanosterolului în colesterol implică desfăşurarea unor procese de demetilare,
mutare a dublei legături, oxidare, izomerizarea, reducere.

Reactiile din procesul de sinteză sunt comune pentru sinteza compuşilor poliizoprenici :
 Secventa reacţiilor din sinteza colesterolului :

Reglarea biosintezei colestrolului se realizează pe două căi:

a) reglarea activităţii enzimei allosterice HMG-CoA reductaza de către concentraţia
colesterolului intracelular prin mecanism feed-back negativ. Acesta inhibă transcrierea genei
pentru HMG-CoA reductază favorizând proteoliza sa;
b) reglarea hormonală a HMG-CoA reductazei.
HMG-CoA reductaza este activă în forma defosforilată. Interconversia celor două forme,
fosforilată şi defosforilată, se află sub controlul glucagonului şi insulinei. Glucagonul stimulează
fosforilarea HMG-CoA reductazei, deci dezactivarea acesteia, pe când insulina stimulează
defosforilarea ei, activând-o.
O cale indirectă de reglare a biosintezei este legată de modularea exprimării receptorilor
pentru lipoproteinele LDL. Concentraţia intracelulară a colesterolului reduce transcrierea genei
receptorului pentru LDL reglând astfel cantitatea de colesterol ce pătrunde în celule.
De aceea, concentraţia crescută a LDL-colesterolului este un factor de risc în ateroscleroză.
 Corelaţii clinice. În hipercolesterolemia familială există un deficit la nivelul
receptorilor pentru LDL. Colesterolul nu intră în celule pentru a inhiba propria sinteză, astfel că
se depune în ţesuturi.
Terapiile hipolipemiante folosesc diferite medicamente care pot să influenţeze sinteza
colesterolului şi a altor componente lipidice:
a) Statine ce funcţionează ca inhibitori competitivi ai HMG-CoA reductazei;
b) Clofibrat, gemfibrozil - hipolipemiante pentru că determină degradarea acizilor graşi şi
esterificarea lor;
c) Probucolul care intensifică catabolismul LDL independent de receptorii pentru apoB100
şi împiedică oxidarea şi acumularea LDL oxidate în pereţii arteriali.

Catabolismul colesterolului. Colesterolul circulă prin sânge legat de apo B100 în particule
LDL de la ficat spre ţesuturile extrahepatice (LDL conţin colesterol esterificat în ficat sub
acţiunea ACAT-acid gras colesterolaciltransferaza).
În ţesuturi, particulele LDL sunt captate prin endocitoză mediată de receptorii pentru
apoB100 şi folosite. Excesul de colesterol este adus de lipoproteinele HDL la ficat pentru a fi
metabolizat specific la acest nivel.
Catabolismul colesterolului prezintă două aspecte:
a) Catabolismul propriu-zis;
b) Transformarea în compuşi biologic activi.
Catabolismul propriu-zis. Colesterolul liber ajuns la ficat este eliminat în bilă şi, odată cu
aceasta, ajunge în intestin. Aici, sub acţiunea florei bacteriene specifice intestinului, este
transformat în colestanol şi coprostanol, doi alcooli ciclici ce se elimină în materiile fecale ca
atare sau ca produşi de oxidare (de exemplu, coprostanonă).
 Transformarea colesterolului în produşi biologic activi se realizează în microzomii
hepatici în prezenţa unor sisteme enzimatice specifice (oxidaze cu funcţie mixtă, în care un rol
important revine citP450 şi NADPH,H+), prin oxidări şi hidroxilări, colesterolul transformându-
se în diferiţi compuşi biologic activi .

Căi de catabolism al colesterolului

Biosinteza acizilor biliari. 75% din colesterol se transformă în ficat în acizi biliari primari
(acidul colic şi chenodezoxicolic) care se conjugă şi, sub formă de săruri ale glicoconjugaţilor
(săruri biliare) se elimină în intestin.
Aici se deconjugă şi se transformă în prezenţa florei intestinale în acizi biliari secundari
(acid dezoxicolic şi litocolic). 90-95% din aceştia se reabsorb, sunt readuşi la ficat (încheind
circuitul enterohepatic) iar restul se elimină.
Metabolismul acizilor biliari presupune parcurgerea unor etape ce au loc în ficat, vezica
biliară şi intestin. Necesită prezenţa oxigenului, a vitaminei C şi a NADPH,H + în ficat (primele 5
reactii), in vezica biliară (6) şi in intestin(7).
1. hidroxilarea colesterolului în poziţia 7, în prezenţa oxigenului vitaminei C şi a
NADPH,H+;
2. hidrogenarea dublei legături;
3. oxidarea catenei laterale între C24-C25;
4. hidroxilarea în poziţia 12;

În urma acestor etape se obţin acizii biliari primari, acidul colic (acid 3,7,12-
trihidroxicolanic) şi acidul chenodezoxicolic (acid 3,7-dihidroxicolanic).
5. activarea acizilor biliari primari, proces ce necesită prezenţa ATP-ului şi a CoASH;
6. conjugarea cu glicocol şi taurină, cu formare de acizi biliari conjugaţi;
7. deconjugarea şi dehidroxilarea în poziţia 7 cu formare de acizi biliari secundari,
acidul dezoxicolic (3,12 dihidroxicolanic) şi litocolic (3 hidroxicolanic), în intestin.
Acizii biliari secundari sunt reabsorbiţi din intestin, ajung la ficat şi sunt tranformaţi astfel
încât să se reia circuitul hepato-entero-hepatic.
 Importanţă terapeutică. Inhibarea reabsorbţiei acizilor biliari din intestin prin administrare
de colestiramină este o modalitate de a scădea colesterolemia deoarece stimulează transformarea
colesterolului în acizi biliari la nivel hepatic.
Utilizarea acizilor biliari naturali (acid chenodeoxicolic) si de sinteză (acid ursodeoxicolic)
este o strategie terapeutică adoptată pentru prevenirea formării calculilor biliari (calculii biliari
constau în proporţie de 50-80% în cristale de colesterol) la persoanele predispuse la apariţia unor
astfel de complicaţii prin mărirea solubilităţii acestuia în bilă.

Eicosanoide
Eicosanoidele reprezintă o clasă de lipide biologic active ce au ca element comun originea
în acizii graşi polienici cu 20 atomi de carbon: acidul arahidonic, acidul dihomo-γ-linolenic, acid
icosapentaenoic.
Încă din 1935, Von Euler a introdus noţiunea de prostaglandine pentru a desemna un
material lipidic extras din lichidul seminal şi din prostata de berbec care are acţiune contractilă
asupra miocardului. Mai târziu S. Bergstrom, B. Samuelson şi J. Vane au primit Premiul Nobel
(1982) pentru izolarea, purificarea şi determinarea structurilor chimice, descoperirea a două noi
clase (tromboxanii şi leucotrienele), pentru explicarea acţiunii antiinflamatoare a aspirinei prin
acţiunea sa antiprostaglandinică şi descoperirea prostaciclinelor.
Clasificarea eicosanoidelor s-a făcut ţinând cont de structura lor şi de calea de sinteză:
  Eicosanoide ciclice (prostanoizi) sintetizate pe calea ciclooxigenazei: prostaglandine,
tromboxani, prostacicline;
 Eicosanoide aciclice sintetizate pe calea lipooxigenazei: leucotriene, lipoxine, acizi
graşi polihidroxilaţi (Fig.6.13).
Eicosanoidele se sintetizează în cantităţi mici în ţesuturile unde acţionează fiind hormoni
locali. Sunt implicate în multe procese fiziologice: vasomotricitate, inflamaţie, tromboză,
secreţie gastrică, reproducere, respiraţie, funcţia renală, transmisia nervoasă.
Eicosanoidele sunt active la o concentraţie extrem de mică (10-9-10-10), acţionează imediat
sintezei, neacumulându-se.
Prostaglandine. Se diferenţiază nouă grupe de prostaglandine, notate de la A la I, fiecare
grupă fiind alcătuită din mai mulţi reprezentanţi cu o serie de caracteristici comune:
 derivă de la acidul prostanoic;

 au o grupă cu oxigen în poziţia 9 ( -OH sau =O);

 au o dublă legătură între C13-C14, în trans;
 prezintă o grupă –OH în poziţia 15.

Prostaglandinele se deosebesc prin

 natura substituentului din poziţia 11;
 prezenţa unei duble legături în ciclul pentanic;
 prezenţa grupelor –OH suplimentare la nivelul R2;
 prezenţa unei duble legături între C5-C6, în cis;
 prezenţa unei duble legături între C17-C18, în cis.
 Căile de sinteză a eicosanoidelor

Aceste deosebiri sunt importante pentru apartenenţa unui compus la una dintre subclase:
 pentru dubla legătură între C13-C14 (trans), indicele 1;
 pentru legăturile duble C13-C14 (trans) şi C5-C6 (cis), indicele 2;
 pentru legăturile duble C13-C14 (trans), C5-C6 (cis) şi C17-C18 (cis), indicele 3.

Structurile generale ale unor clase de prostaglandine

Prostaglandinele se sintetizează practic în toate celulele, cu excepţia hematiilor. Au fost
identificate în toate lichidele: sânge, lichid amniotic, LCR, spermă.
 Prostaglandinele sunt catabolizate rapid, având o viaţă scurtă de maxim 5 secunde.
Funcţii biologice. Fiecare clasă de prostaglandine are acţiune specifică ce variază de la organ la
organ, datorită sistemelor enzimatice specifice. De exemplu, în splină, rinichi acţionează PGE,
PGF, în inimă PGE, PGF, PGI, iar în vasele de sânge acţionează PGI, etc.
 Acţionează asupra musculaturii netede din inimă, vase de sânge, bronhii, tub digestiv, rinichi,
organe sexuale, contractând musculatura longitudinală şi relaxând-o pe cea circulară;
 Activează motilitatea intestinală, determinând în unele cazuri diaree, vărsături;
 Mediază secreţia gastrică de mucină;
 PGI din pereţii vaselor de sânge au rol în prevenirea aterosclerozei (untura de peşte este
bogată în PGI, de aceea pescarii din Delta Dunării, eschimoşii din Groenlanda au incidenţă
scăzută la bolile de inimă);
 Unele au acţiune bronhodilatatoare (PGI2); altele au acţiune bronhoconstrictoare
(leucotriene, tromboxani) fiind folosite în tratamentul astmului;
 Sunt mediatori ai reacţiile inflamatorii, durerii;
 Sunt considerate modulatori ai neurotransmisiei sinaptice;
 Influenţează spermatogeneza;
 PGF are acţiune contractilă asupra musculaturii netede a uterului;
 Reduc debitul sanguin cerebral de aceea determină apariţia migrenelor.

Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene îşi exercită acţiunea analgezică prin

inhibarea activităţii enzimelor ce intervin în sinteză prin două mecanisme:
1) Cele de tipul aspirinei acetilează ciclooxigenaza la un rest de serină, acţiune nespecifică
ce se exercită asupra ambelor forme ale ciclooxigenazei, COX-1 şi COX-2, realizând o inhibiţie
ireversibilă;
2) Cele de tipul ibuprofenului, ketoprofenului, indometacinului, flurbiprofenului realizează
o inhibiţie competitivă a enzimei.
Tulburările digestive provocate de administrarea pe cale orală a antiinflamatoarelor pot fi
eliminate prin utilizarea unor medicamente care să acţioneze specific pe COX-2, izoforma
responsabilă de sinteza prostaglandinelor mediatoare ale durerii.
Corticosteroizii (prednison, hidrocortizon etc.) acţionează antiinflamator prin inhibarea
acţiunii fosfolipazei A2, enzima ce generează substratul pentru ciclooxigenază.
Leucotriene. Au fost identificate în leucocite şi sunt derivaţi aciclici ai acidului
arahidonic. Puntea disufurică se realizează cu compuşi diferiţi în clasele de leucotriene:
LTC - rest de glutation, LTD – rest cisteinil-glicină, LTE – rest cisteină.

Funcţii biologice. Au acţiune bronhoconstrictoare puternică, stimulează secreţia mucusului şi

sunt implicate în reacţiile anafilactice alergice.
Lipooxigenaza umană este inhibaţă de compuşi ce au triple legături în poziţiile care în
acidul arahidonic sunt ocupate de legături duble, de quercitină, vitamina A.
Tromboxani. Au fost identificaţi în trombocite. Sunt compuşi care au acţiune
vasoconstrictoare, determină agregarea plachetară, având acţiune antagonistă PGI.
Tromboxan sintaza este inhibată specific de dazoxiben.