CURS 5 25/26.03.

2020

CATABOLISMUL GLUCIDELOR

GLICOGENOLIZA

GLICOGENUL reprezinta forma de depozitare a excesului de glucide in organismele animale si

in organismul uman, forma la care se face apel in faza catabolica a metabolismului. El se gaseste in
muschi (1% din greutatea umeda) si in ficat (6% din greutatea umeda).
Depozitele de glicogen sunt utilizate de cele 2 tesuturi in moduri diferite:
 ficatul utilizeaza depozitul de glicogen in scopul mentinerii glicemiei;
 muschiul, lipsit de glucozo-6-fosfataza, utilizeaza glicogenul ca rezerva de energie, strict pentru
satisfacerea necesitatilor proprii de ATP.
Rezervele de glicogen scad dramatic in ficat, dupa 12-24 de ore de inanitie, iar in muschi, in cursul unei
activitati musculare intense, ca urmare a glicogenolizei; ele se refac in faza anabolica a metabolismului,
caracterizata prin abundenta de substrate energogene (glucidice).

Glicogenoliza reprezinta degradarea glicogenului printr-un proces enzimatic citosolic care

cuprinde 4 etape:
1. Fosforoliza glicogenului catalizata de glicogen fosforilaza este prima etapa din glicogenoliza, in
care glucoza este eliberata din glicogen sub forma activata (fosforilata), fara consum de ATP.
Acidul fosforic este utilizat pentru clivarea legaturii alfa-1,4-glicozidice cu formarea glucozo-1-
fosfatului. Aceasta reactie se produce la unu sau la mai multe capete terminale, nereducatoare, ale
portiunii liniare din molecula glicogenului.

fosforilaza
(glucoza)n + H3PO4 glucozo-1-fosfat + (glucoza)n-1
Glicogen

2. Deramifierea moleculei de glicogen este catalizata de o enzima cu activitate dubla transferazica

(amilo-1,4-1,6-glucan transferaza) si hidrolazica (amilo-1,6-glicozidaza).

3. Izomerizarea glucozo-1-fosfatului la glucozo-6-fosfat este catalizata de glucomutaza, enzima

care necesita drept cofactor ionii de Mg. Este singura enzima comuna sintezei si degradarii de
glicogen.

4. Evolutia glucozo-6-fosfatului este diferita in functie de tesut.

In ficat, G-6-P este hidrolizat, sub actiunea glucozo-6-fosfatazei, la glucoza, care trece in
circulatie in scopul satisfacerii nevoilor energetice ale tesuturilor glucodependente.
In muschi, tesut lipsit de glucozo-6-fosfataza, G-6-P va intra in glicoliza, unde se catabolizeaza
mai departe, servind ca sursa de energie.

 Reglarea glicogenolizei
 Glicogen fosforilaza, enzima reglatoare a procesului de glicogenoliza, poate fi reglata
covalent (prin fosforilare/ defosforilare) si allosteric. Activatorul allosteric al acestei enzime este
AMP, in timp ce concentratiile mari de glucoza si ATP sunt inhibitorii allosterici ai enzimei.
Activarea prin AMP se manifesta indeosebi in tesutul muscular, unde concentratia AMP creste in
eforturi intense.

1
  In ficat, glicogenoliza este controlata de adrenalina, nu numai prin cresterea
concentratiei de AMPc, mediata prin receptori beta, ci si prin mesagerii secunzi intracelulari:
inozitoltrifosfatul (IP3) si diacilglicerol (DAG), ambii rezultati prin interactiunea adrenalinei cu
receptorii adrenergici de tip α1.
 In conditii de stres, glicemia este restabilita rapid prin activarea la maxim a
glicogenolizei hepatice.
 In muschi, glicogenoliza este declansata atat de actiunea adrenalinei mediata de
receptorii beta adrenergici, cat si de cresterea calciului citosolic determinata de acetilcolina.
Cresterea concentratiei calciului citosolic creste activitatea musculara si furnizeaza, in acelasi
timp, prin superactivarea glicogenolizei, cantitati mari de glucozo-6-fosfat care, prin parcurgerea
glicolizei, va genera ATP necesar contractiei musculare.

 ANABOLISMUL GLUCIDELOR
Caile anabolice prezinta o anumita interdependenta cu cele catabolice, desfasurandu-se in
compartimente celulare diferite.

 GLUCONEOGENEZA = biosinteza glucozei din compusi de natura neglucidica

Este procesul biochimic prin care, in organism, se sintetizeaza glucoza din compusi ca
aminoacizi (alanina, valina, izoleucina), lactat, glicerol, propionat (provenit din acizi grasi cu numar
impar de atomi de carbon); acizii grasi cu numar par de atomi de carbon nu sunt materie prima pentru
gluconeogeneza.
Caracteristicile gluconeogenezei:
 are loc, in principal, in ficat si rinichi, glucoza formata fiind eliberata in sange in scopul mentinerii
glicemiei in limite normale, in intervalul mai lung dintre mese sau in inanitie;
 incepe la 4-6 ore de la ultima masa si devine maxima la 14-16 ore, cand rezervele de glicogen hepatic
s-au epuizat;
 cele mai multe dintre reactiile ei sunt cele ale glicolizei, dar parcurse invers, cu participarea acelorasi
enzima ca in glicoliza;
 unele dintre enzimele participante la gluconeogeneza sunt citosolice, altele sunt mitocondriale.

A. Gluconeogeneza pornind de la piruvat

 Sinteza unui mol de glucoza plecand de la 2 moli de piruvat necesita 6 moli de ATP si 2 moli de NADH
+ H+, conform reactiei globale:
2 Piruvat + 6 ATP + 4 HOH + 2 NADH + H+ → glucoza + 6 ADP + 6 Pi + 2 NAD+

Etapele gluconeogenezei pornind de la piruvat sunt:

1. Tranformarea piruvatului in fosfoenolpiruvat necesita actiunea a 2 enzime: piruvat
carboxilaza, enzima exclusiv mitocondriala si fosfoenolpiruvat carboxikinaza, prezenta in
cantitati egale in mitocondrie si in citosol; aceasta transformare are loc conform reactiei:

Piruvat + ATP + GTP + HOH → fosfoenolpiruvat + ADP + GDP + P + 2H+

Piruvatul produs din lactat, alanina si alti aminoacizi este transformat in mitocondrie, in oxaloacetat
de catre piruvat carboxilaza, enzima exclusiv mitocondriala care necesita biotina si ATP, conform
reactiei:
Piruvatcarboxilaza
Piruvat + CO2 +ATP oxaloacetat + ADP + Pi
biotina

2
 In citosol, oxaloacetatul este decarboxilat de fosfoenolpiruvat carboxikinaza cu formare de
fosfoenolpiruvat; aceasta reactie necesita GTP. Fosfoenolpiruvatul este convertit la fructozo-1,6-bifosfat
prin pacurgerea inversa a etapelor glicolizei.

2. Transformarea fructozo-1,6-bifosfatului in fructozo-6-fosfat, are loc printr-o reactie de hidroliza

catalizata de fructozo-1,6-bifosfataza citosolica, enzima alosterica sensibila la starea energetica celulara.
Enzima este inhibata de AMP si stimulata de ATP.
Fructozo-6-fosfatul este transformat in glucozo-6-fosfat de catre aceeasi enzima (izomeraza)
implicata si in glicoliza.

3. Transformarea glucozo-6-fosfatului in glucoza, etapa hidrolitica in care se elibereaza si fosfat

anorganic, este catalizata de glucozo-6-fosfataza, enzima unidirectionala existenta pe membrana reticulului
endoplasmic. Aceasta enzima este implicata atat in gluconeogeneza, cat si in glicoliza.

 Reglarea gluconeogenezei
Se realizeaza prin : concentratia substratelor, concentratia ATP, modificarea concentratiei enzimelor
reglatoare ale gluconeogenezei si, in special, prin modificarea activitatii enzimelor reglatoare ale
gluconeogenezei.
Intensitatea procesului de gluconeogeneza trebuie sa fie invers proportionala cu intensitatea
glicolizei. Efectorii pozitivi ai enzimelor cheie din glicoliza sunt efectori negativi ai enzimelor cheie din
gluconeogeneza.

B. Gluconeogeneza poate avea loc pornind de la:

1. Aminoacizii glucoformatori reprezentati de glicocol, alfa-alanina, serina, treonina, valina, acid
aspartic, acid glutamic, arginina, histidina, prolina, hidroziprolina, triptofanul, cisteina.
In urma transformarilor metabolice la acesti aminoacizi participa se pot forma acidul piruvic sau
unii intermediari ai ciclului Krebs (acid alfa-cetoglutaric, acid succinic, acid fumaric, acid L-malic, acid
oxalilacetic). Toti acesti metaboliti pot participa la procesul de biosinteza a glucozei, deoarece ei pot
conduce la formarea fosfoenolpiruvatului.
Alti aminoacizi conduc, prin cai metabolice specifice, la acetil-CoA, care nu determina o sinteza neta
de glucoza, dar care, prin condensare, poate forma corpi cetonici. Acesti aminoacizi au fost numiti cetogeni
si sunt reprezentati de leucina.

2. Intermediari neazotati care se formeaza in ciclul Krebs precum si in secventa de reactii a

glicolizei: acid succinic, acid fumaric, aldehida glicerica, dihidroxiacetona.
Toti intermediarii care conduc, in final, la acidul L-malic si, in continuare, la acidul oxalilacetic, pot
determina o sinteza neta de glucoza, pe baza mecanismului de formare a fosfoenolpiruvatului.

3. Glicerolul provenit pe cale endogena, prin lipoliza trigliceridelor tisulare (din tesutul adipos) sau
pe cale exogena-prin alimentatie.
In perioadele de gluconeogeneza activa, trigliceridele tisulare sunt hidrolizate, glicerolul fiind trecut
in sange si transportat la ficat, unde este convertit in glucoza. Si in acest caz, ca si in cazul acidului lactic,
are loc un circuit al glicerolului („ciclul glicerolului”).

 Ingestia de alcool inhiba gluconeogeneza

Prin oxidarea etanolului la acetaldehida, in citosolul celulelor parenchimului hepatic, unde enzima
alcool dehidrogenaza (ADH), a carei coenzima este NAD+, este localizata aproape exclusiv, se produc
echivalenti reducatori (coenzime reduse) care sunt transportati in mitocondrie prin sistemele malat-aspartat
sau prin glicerol-fosfat.
3
 Capacitatea oamenilor de a metaboliza alcoolul depinde de capacitatea ficatului lor de a transporta
acesti echivalenti reducatori din citosol in mitosol prin intermediarii mentionati. Acetaldehida formata
traverseaza membrana mitocondriala si este oxidata in mitosol, de catre acetaldehid dehidrogenaza
(AcDH), NAD+ dependenta, la acetat.
Acetaldehida poate condensa proteine, acizi nucleici sau alti compusi, fapt care explica efectele
toxice asociate consumului de alcool.
Efectele metabolice ale intoxicatiei cu alcool sunt determinate de actiunea celor doua enzime
ADH si AcDH, al caror rezultat este cresterea raportului NADH+H +/ NAD+.
Excesul de NADH+H+ in citosol orienteaza echilibrul reactiilor catalizate de lactat dehidrogenaza si
de malat dehidrogenaza in directia formarii lactatului si malatului.
Excesul de NADH+H+ in mitocondrie , produs de AcDH, reduce activitatea ciclului Krebs, acetil-
CoA fiind directionata catre sinteza de acizi grasi. Reducerea NAD + citosolic duce la scaderea activitatii
glicerol-3-fosfat dehidrogenazei, rezultand o crestere a concentratiei glicrol-3-fosfatului care furnizeaza
glicerolul activat pentru sinteza trigliceridelor. Aceste doua procese determina depozitarea acizilor grasi in
ficat si cresterea sintezei de trigliceride, ceea ce duce la aparitia steatozei hepatice (ficat gras).

 BIOSINTEZA GLICOGENULUI

Forma de rezerva a glucozei in organismele animale o constituie glicogenul. Cel mai intens proces
de biosinteza a glicogenului are loc in ficat. In ordine, urmeaza tesutul muscular in care glicogenul
furnizeaza glucoza si, respectiv, energia necesara contractiei musculare. Tesutul hepatic contine 3-5%
glicogen, iar cel muscular 0,3-0,9%. Depozitul total de glicogen din organism este de aproximativ 350g.
Biosinteza glicogenului implica doua procese majore:
A. Glicogenogeneza = biosinteza glicogenului din glucide;
B. Glicogenoneogeneza = biosinteza glicogenului din compusi neglucidici.

A. ETAPELE GLICOGENOGENEZEI

1. Formarea G-1-P care este precursorul biosintezei glicogenului si care se formeaza prin
reactiile:
Glucokinaza
Glucoza + ATP G-6-P + ADP
1,6-fosfoglucomutaza
G-6-P G-1-P

2. Transglicozilarea (initierea) biosintezei glicogenului necesita preexistenta unor molecule mici

de glicogen absolut necesare pentru sinteza finala a macromoleculei de glicogen. Aceste molecule prin care
se initiaza reactia se numesc molecule primer. In prezenta unor enzime de tipul glicoziltransferazelor si,
respectiv, a enzimei fosforilaza a se produce un transfer succesiv al glucozei de pe G-1-P pe molecula
„primer” de glicogen care, astfel, se lungeste.
Exista 2 tipuri de fosforilaze : a (activa) si b (inactiva) si ele pot trece una in cealalta.
Trecerea formei b in forma a este stimulata de adrenalina, insulina, glucagon si cortizol prin
intermediul AMPc.

2. Ramificarea moleculei prin formarea legaturilor C1-C6 (α-1,6)

Cand lantul de resturi de glucoza legate α-1,4 aflat in formare, atinge aproximativ 8 radicali
glicozil, se formeaza o legatura C1-C6 (α-1,6). Ramificarea se produce sub actiunea enzimei denumite
amilo-1,6-glicoziltransferaza (enzima de ramifiere).

4
 Sinteza glicogenului prin fixarea glucozei din glucozo-1-fosfat la capatul nereducator al lantului
poliglucidic preexistent, in prezenta fosforilazei a, este limitata, deoarece concentratia in glucozo-1-fosfat
este prea mica pentru a determina o sinteza continua, in functie de necesitatile organismului.

A fost pus in evidenta si un alt sistem enzimatic de biosinteza a glicogenului catalizat de enzima
glicogensintaza. In acest sistem, glucoza este transferata pe molecula „primer” de pe UDP-glucoza. Sub
aceasta forma activa, glucoza este transferata pe molecula de glicogen „primer” care se lungeste.

glicogensintaza
UDP-glucoza + (glucoza)n UDP + (glucoza)n+1
(glicogen „primer”)

Glicogensintaza catalizeaza numai formarea legaturilor α-1,4-glicozidice. Ramificarea

moleculei de glicogen se produce sub actiunea unei enzime specifice si anume amilo(1,4→1,6)
transglicozilaza care transfera un fragment oligoglucidic format din 6 sau 7 radicali de glucoza la grupa
hidroxilica din pozitia 6 a unei alte catene poliglucidice, dand astfel nastere unei legaturi α-1,6-glicozidice
care constituie un punct de ramifiere in molecula glicogenului.
Glicogenogeneza se desfasoara intens in ficat si in muschi si mai putin intens in alte tesuturi. Pentru
sinteza a 50g de glicogen se consuma energia furnizata prin oxidarea a 5,3g glucoza, ceea ce corespunde la
aproximativ 10% din cantitatea de glicogen depozitat.
In conditii patologice, pot aparea modificari cantitative si calitative ale glicogenului cu formarea de
dextrine si amilodextrine. Tulburarile sunt cunoscute sub denumirea de glicogenoze.

B. GLICOGENONEOGENEZA = biosinteza glicogenului din compusi neglucidici: de exemplu,

biosinteza glucozei din acid lactic - se realizeaza prin reactia Pasteur-Meyerhoff: prin oxidarea a 1/5 din
acidul lactic rezulta energie utilizata pentru a se resintetiza glucoza, respectiv, glicogen din restul de 4/5 de
acid lactic.

Relatia dintre glicogenul hepatic si cel muscular, cu participarea acidului lactic, se realizeaza in asa
numitul ciclul Cori, redat in urmatoarea schema:

Ficat Sange Muschi

Glucoza —―→ Glucoza —―→ Glicogen
↑ ↓
Glicogen Glucoza
↑ ↓
Acid lactic ←—― Acid lactic ←—― Acid lactic
↓
CO2 + H2O + Energie

Acidul lactic este unul dintre substraturile principale ale gluconeogenezei. El se formeaza in
organism prin glicoliza, iar conversia lui in glucoza are loc intotdeauna in alt tesut decat tesutul in care s-a
format, astfel incat pentru organul gluconeogenetic, acidul lactic este un substrat neglucidic.Sediile
producerii acidului lactic gluconeogenetic sunt muschii scheletici in activitate si hematiile.
Astfel, daca se ia in considerare provenienta acidului lactic in muschi (glicogenoliza) si posibilitatea
ca, in ficat, el sa fie convertit in glucoza si, respectiv, in glicogen, iar ulterior glucoza sa fie redata
circulatiei sanguine, se poate defini un ciclu al acidului lactic .
Productia de acid lactic in muschi, dupa epuizarea rezervelor de glicogen, este redusa si, in aceste
conditii, metabolismul energetic al muschilor este dirijat spre catabolizarea acizilor grasi. In schimb,

5
formarea acidului lactic in hematii are loc intr-un ritm constant si, in situatiile limita, acidul lactic
gluconeogenetic are numai aceasta origine.

METABOLISMUL FRUCTOZEI
Fructoza provine in organism prin dieta cu fructe, miere sau cu produse care contin zaharoza care,
prin hidroliza intestinala formeaza alfa-glucoza si beta-fructoza. Ea exista in cantitati mari in plante. O
mare parte din fructoza astfel obtinuta va fi convertita, in ficat, in glucoza.
Exista 2 modalitati de transformare a fructozei in organism:
1. Transformarea fructozei in fructozo-6-fosfat
Glucokinaza hepatica nu poate cataliza fosforilarea fructozei. Aceasta reactie, prin care fructoza
poate fi transformata in fructozo-6-fosfat poate fi catalizata de hexokinaza:
Hexokinaza
Fructoza + ATP fructozo-6-fosfat + ADP
Cantitatea de fructozo-6-fosfat formata prin aceasta reactie este foarte mica, deoarece glucoza este
un inhibitor competitiv foarte puternic pentru hexokinaza. Cu toate acestea, cantitati mici de fructoza pot fi
astfel metabolizate in tesutul adipos si muschi.

2. Transformarea fructozei in fructozo-1-fosfat

Fructoza este fosforilata sub actiunea fructokinazei, enzima specifica ce exista in ficat, si se
formeaza fructozo-1-fosfatul. Fructokinaza nu actioneaza asupra glucozei si, spre deosebire de glucokinaza,
activitatea ei nu este influentata de starile de foame sau de insulina, fapt care explica de ce fructoza din
sangele diabeticilor este epurata de ficat cu viteza normala.
In ficat, exista o aldolaza specifica, aldolaza B, care transforma fructozo-1-fosfatul in
dihidroxiaceton-fosfat si gliceraldehid-3-fosfat. Aceste doua trioze fosforilate parcurg cai diferite, in functie
de conditiile celulare. Astfel, ele pot fi degradate prin glicoliza sau pot reprezenta substrate pentru
gluconeogeneza.
Metabolizarea fructozei este mai rapida decat cea a glucozei, deoarece interventia aldolazei B face
ca doua enzime glicolitice reglatoare, glucokinaza si fosfofructokinaza 1 sa nu fie implicate.
Lipsa reglarii transformarii fructozei in cele doua trioze fosforilate poate introduce in calea
glicolizei anaerobe mari cantitati de intermediari glicolitici, conducand eventual la hiperlactacidemie sau la
amplificarea glicogenezei.

Generarea fructozei din glucoza (calea poliolilor)

In unele tesuturi, fructoza poate fi generata din glucoza pe calea poliolilor:
Fructoza generata pe aceasta cale in veziculele seminale va fi secretata si va reprezenta sursa majora
de energie pentru spermatozoizi. Mitocondriile lor contin LDH, enzima exclusiv citosolica in orice alta
celula.
Spermatozoizii pot metaboliza complet fructoza pana la CO2 si H2O, prin desfasurarea concomitenta
a unor procese ca: fructoliza, captarea lactatului in mitocondrii si oxidarea lui succesiva la piruvat, acetil-
CoA, CO2 si H2O.
In diabetul zaharat, cand concentratia intracelulara a glucozei este mare si formarea de
NADPH+H+ este corespunzatoare, activitatea aldozreductazei este foarte crescuta, conducand la
acumularea de sorbitol, dar si la depletia de NADPH+H+, cofactor al glutation reductazei, enzima implicata
in apararea antioxidanta.
In celulele in care sorbitoldehidrogenaza exista in concentratie mica sau este absenta (retina,
cristalin, rinichi, celulele nervoase), sorbitolul este retinut in celule (nu se metabolizeaza si nici nu poate
traversa membranele celulare), determinand modificari osmotice ca urmare a retentiei de apa. Starile
patologice asociate cu acest fenomen pot fi: cataracta, neuropatia periferica, afectiuni vasculare ce pot duce
la nefropatie si retinopatie.

6
 Patologia metabolizarii fructozei
a. „Fructozuria esentiala” este o afectiune benigna, asimptomatica clinic, determinata de lipsa
fructokinazei sau de defecte ale acesteia. Este caracterizata de aparitia unor cantitati mari de
fructoza in sange si urina, dupa mese bogate in fructoza.
b. Intoleranta ereditara la fructoza este determinata de scaderea sau de absenta activitatii aldolazei
B; este caracterizata de blocarea fosfatului intracelular ca urmare a acumularii de fructozo-1-fosfat
si de inhibarea fosforilarii oxidative.
c. Hipoglicemia severa dupa ingestia de fructoza, ca urmare a inhibarii fosforilazei a, enzima
reglatoare din glicogenoliza, prin fructozo-1-fosfat.

METABOLISMUL GALACTOZEI
Galactoza, o aldohexoza epimera cu glucoza la C 4, provine in organism fie prin hidroliza lactozei
alimentare, in intestin, fie prin conversia glucozei la galactoza, aportul alimentar de galactoza nefiind
obligatoriu.
In organism, galactoza intra in constitutia lactozei din laptele matern, lipidelor complexe,
glicoproteinelor, glicozaminoglicanilor
UDP-glucoza serveste ca intermediar in procesul de transformare a galactozei in glucoza.
Transformarea galactozei in glucoza parcurge urmatoarele etape
1. Fosforilarea galactozei sub actiunea galactokinazei cu formarea galactozo-1-fosfatului.
2. Transferul restului galactozil pe UDP-glucoza sub actiunea UDP-glucozo-galactozo-1-fosfat
uridil-transferaza.
3. Interconversia celor 2 oze, prin epimerizarea la C4, catalizata de UDP-glucozo-4-epimeraza,
care se produce la nivelul nucleozid-difosfatilor.
Echilibrul reactiei UDP-galactoza ↔ UDP-glucoza este deplasat in functie de necesitatile
organismului. Echilibrul este favorabil formarii galactozei in perioadele de lactatie, cand glanda
mamara sintetizeaza cantitati mari de lactoza si in perioadele de formare a structurilor glicolipidice.
Patologia metabolismului galactozei
a. Deficienta galactokinazei duce la galactozemie si galactozurie si predispune la cataracta; se
acumuleaza galactoza in sange si, sub actiunea aldozoreductazei, galactoza se transforma
intracelular in galactitol (poliol) care produce modificari osmotice; aceasta hipergalactozemie
contribuie la producerea cataractei la nivelul cristalinului, prin modificarea agregarii si solubilitatii
proteinelor proprii.
b. Deficienta uridil-transferazei se manifesta clinic prin afectare hepatica, tulburari
neuropsihice, cataracta. Nou-nascutii cu defect de uridil-transferaza, diagnosticati rapid, se
pot dezvolta normal, dar cu excluderea lactozei (a laptelui) din dieta.

REGLAREA METABOLISMULUI GLUCIDIC

Capacitatea organismului de a depozita glucidele este limitata, aceasta functie fiind indeplinita doar
de ficat (ce poate depozita pana la 10% din greutatea sa) si muschi (ce pot depozita pana la 0,5% din
greutatea lor).
Cantitatea totala de glucide din depozite este suficienta insa pentru a asigura necesitatile energetice
ale organismului numai pentru jumatate de zi si in repaus.
Toate tesuturile pot utiliza glucoza, principalul si aproape exclusivul glucid circulant din sange. In
conditii de post prelungit, numai putine tesuturi depind exclusiv de glucoza ca sursa de energie: creierul,
eritrocitele, trombocitele, leucocitele, medulosuprarenalele. Alte tesuturi pot utiliza in scopuri energetice
oxidarea acizilor grasi si corpii cetonici.
Glucoza plasmatica provine din:
- hidroliza amidonului si altor poliglucide alimentare;
- din conversia altor hexoze alimentare in glucoza la nivel hepatic;
7
 - sinteza glucozei din aminoacizi si acid piruvic.

► Atunci cand nivelul glucozei sanguine este ridicat (dupa ingestis de alimente), glucoza este depozitata
sub forma de glicogen hepatic (glicogenogeneza). Glicogenul hepatic reprezinta rezerva primordiala de
glucoza care este eliberata si transportata pe cale sanguina la celelalte tesuturi.
► Cand nivelul glucozei sanguine incepe sa scada, glicogenul este convertit in glucoza (glicogenoliza).
Glucoza astfel rezultata din glicogenul hepatic este vehiculata pe cale sanguina spre celulele diferitelor
tesuturi unde este degradata prin glicoliza cu eliberare de energie sub forma de ATP.
Ficatul este principalul organ de depozitare a glucidelor in exces. Cantitati mici pot fi depozitate la nivelul
miocardului si muschilor scheletici.
Excesul de glucoza este convetit in lipide in celulele tesutului adipos, unde acestea sunt depozitate.

Concentratia glucozei in sange - glicemia - reflecta existenta unui echilibru dinamic intre procesele
anabolice si catabolice glucidice, atunci cand ea se incadreaza între valorile considerate fiziologic normale:
65-110mg glucoza/dl ser.

Valoarea normala a glicemiei constituie o rezultanta a coordonarii si a corelatiilor functionale dintre

urmatoarele cai metabolice:
 glicogenogeneza hepatica (biosinteza si depozitarea glicogenului in ficat);
 glicogenoliza hepatica (degradarea glicogenului hepatic la glucoza);
 glucogenoliza in alte tesuturi (degradarea glicogenului in special in tesutul muscular);
 gliconeogeneza.

Variatiile Glicemiei depind de numerosi factori (varsta, sex, starea organismului - repaus, activitate,
oboseala, stil de alimentatie, stari fiziologice deosebite (sarcina, lactatie, menopauza), stari emotionale
intense) si este controlata (reglata) prin doua sisteme care actioneaza concomitent:
1. Autoreglarea fizico-chimica, avand ca substrat functia metabolica complexa a ficatului, care trimite
in circulatie cantitatea de glucoza necesara asigurarii unui nivel constant al glicemiei.
2. Reglarea neurohormonala. Astfel, reglarea glicemiei este dependenta de diferiti hormoni:
 hipoglicemiant : insulina stimuleaza glicogenogeneza si lipogeneza, stimuleaza preluarea
glucozei la nivel celular si inhiba glicogenoliza,
 hiperglicemianti:
- glucagonul care stimuleaza glicogenoliza hepatica si lipoliza
- hormonul de crestere care stimuleaza gluconeogeneza si mobilizeaza triacilglicerolii
- tiroxina care stimuleaza glicogenoliza si creste absorbtia intestinala a glucozei
- ACTH si cortizolul care stimuleaza gluconeogeneza, are actiune permisiva asupra actiunii
glucagonului
- adrenalina si noradrenalina care stimuleaza glicogenoliza
Nivelul glicemiei este factorul care declanseaza sistemele glicoreglatoare.

REGLAREA HORMONALA A GLICEMIEI

Hormonul semnal pentru efect asupra principalul mecanism de actiune

secretie glicemiei
insulina cresterea hipoglicemiant inhibitia gluconeogenezei
glicemiei stimularea glicogenogenezei
stimularea preluarii glucozei in celule
glucagonul scaderea hiperglicemiant stimularea glicogenolizei
glicemiei stimularea gluconeogenezei
8
 stimularea mobilizarii acizilor grasi (tesut
adipos)
adrenalina stimulare ner hiperglicemiant stimularea glicogenolizei (hepatice,
voasa musculare)
raspuns la stress stimularea gluconeogenezei hepatice
stimularea glicolizei musculare
stimularea secretiei de glucagonului
cortizolul ACTH hiperglicemiant stimularea gluconeogenezei
efect permisiv pentru actiunea glucagonului
hormonul STH-RF hiperglicemiant stimularea gluconeogenezei
somatotrop mobilizarea triacilgliceridelor

 Tulburări ale metabolismului glucidic

DIABETUL ZAHARAT este o boală metabolică, autoimună, cronică ce are drept cauză
principală deficitul absolut sau relativ de insulină şi se caracterizează prin perturbarea predominantă a
metabolismului glucidic (hiperglicemie cronică, scăderea toleranţei la glucide, glicozurie), alături de
afectarea metabolismului lipidic şi protidic.
Este cea mai frecventă şi severă boală metabolică din lume cu o incidenţă crescută la toate
popoarele şi la toate rasele.
Triada simptomatică este reprezentată de: polifagie, poliurie, polidipsie.
Alte semne şi simptome indicatoare de diabet zaharat:
 Obezitate (80% din pacienţi au fost sau sunt obezi);
 Scăderea inexplicabilă în greutate în ciuda polifagiei (intensificarea metabolismelor lipidic şi
protidic nu reuşesc să acopere deficitul energetic);
 Astenie fizică şi psihică, irascibilitate ca urmare a scăderii potasiului seric;
 Nevralgii, mai frecvent de tip sciatic;
 Eczeme, furunculoze, plăgi cu cicatrizare dificilă;
 Afecţiuni stomatologice: căderea dinţilor, carii dentare multiple;
 Afecţiuni oftalmologice: cataractă precoce, retinopatie;
 Afecţiuni cardiace: cardiopatie ischemică, insuficienţă cardiacă.

Cauze
Diabetul zaharat este o suferinţă plurietiologică ( poate avea cauze multiple):
A. factori genetici : se susţine ideea că transmiterea predispoziţiei ereditare este poligenică, iar şansele
ca un descendent să facă diabet zaharat sunt de 2-3 ori mai mari dacă ambii părinţi sunt diabetici;
transmiterea sa ereditară mai este susţinută şi de asocierea sa cu alte 20 de boli genetice.
B. Infecţii virale pancreatotrope;
C. Dereglări endocrine;
D. Factori iatrogeni (medicamentoşi).

Clasificare:
1. diabet zaharat insulino-dependent (DZID) = DZ de tipul 1
2. diabet zaharat noninsulinodependent (DZNID) = DZ de tipul 2
3. diabet zaharat secundar pancreatic, endocrin şi iatrogen
4. starea de intoleranţă la glucoză
5. stări cu risc statistic crescut pentru apariţia diabetului zaharat

9
 Date de laborator care susţin diagnosticul de diabet zaharat
a) în sânge, cresc concentraţiile următorilor parametri biochimici: glicemie, colesterol total, lipide totale,
triacilgliceroli, acizi graşi liberi, corpi cetonici, hemoglobina glicozilată, ureea sanguină şi scad
rezerva alcalină şi pH-ul sanguin cu instalarea stării de acidoză metabolică (cetoacidoză diabetică).
!! Dacă nu se intervine, modificările cantitative ale acestor parametrii se accentuează şi se ajunge la
instalarea comei diabetice cu alterarea stării de conştienţă, datorită scăderii metabolismului cerebral
al glucozei şi tulburărilor hidrolelectrolitice.
b) În urină apar glicozuria, cetonuria (mai ales în cazul diabetului zaharat decompensat), cresc
concentraţiile ureei urinare, acidului uric urinar, fosfatului anorganic urinar.
c) Diagnosticul de diabet zaharat este confirmat de testele speciale de toleranţă ce pot fi făcute în
laboratoarele clinice:
c.1. testul de toleranţă la glucoză administrată oral (TTGO) în care glicemia a jeun e 120mg%, iar
după două ore de la administrarea a 75 de grame de glucoză este de cel puţin 180mg%;
c.2. Testul de încărcare cu tolbutamid apreciază capacitatea pancreasului de a secreta insulina,
precum şi viteza cu care se produce secreţia acestui hormon.

Complicaţiile diabetului zaharat

Suferinţele celulare multiple apărute în diabetul zaharat se datorează:
→ lipsei de utilizare a glucozei;
→ acumulării de produşi de degradare ai metabolismului glucidic sau lipidic (acid lactic, acizi graşi
liberi, corpi cetonici);
→ acidozei şi tulburărilor hidroelectrolitice.
Complicaţiile diabetului zaharat sunt frecvente şi sunt determinate de lipsa unui tratament
corespunzător, de durata bolii şi de lipsa complianţei la tratament a unor pacienţi; ele pot coexista şi
- in timp - pot duce la tulburări şi/sau invalidităţi grave ca uremie, cecitate, amputaţii, orbire şi chiar
la deces.
Complicaţiile pot fi:
A. acute – cetoza şi cetoacidoza;
- coma diabetică fără cetoză;
- infecţiile cutanate, urinare, ale mucoaselor, TBC.
B. cronice :
a) angiopatia diabetică interesează vasele de sânge; există micro- şi macroangiopatie şi se instalează
cu mult înainte de a fi identificată;
b) retinopatie;
c) nefropatia apare ca urmare a îngroşării membranelor bazale ale capilarelor de la nivelul
glomerulului şi – netratată – duce la insuficienţă renală cronică;
d) neuropatie: la nivelul nervilor apar arsuri, întepături, furnicături, amorţeli la nivelul membrelor
superioare sau inferioare; în timp, se poate produce şi pierderea progresivă a simţurilor la nivelul
picioarelor şi pot apare răni fără ca pacientul să simtă durerea; rănile se pot infecta, suprainfecta
(gangrene) şi pot duce la amputări;

HIPOGLICEMIILE sunt caracterizate de valori scăzute ale glicemiei (sub 50mg/dl ser).
Pot avea cauze: hormonale, hepatice sau genetice.
Activitatea SNC depinde în mare măsură de valorile glicemiei, intrucât celulele nervoase sunt lipsite
de depozite de glicogen şi nu utilizează alte principii nutritive ca substrat energetic decât în condiţii
excepţionale; de aceea, hipoglicemiile şi – în special cele instalate brusc vor produce semne de
perturbare ale activităţii nervoase asemănătoare cu cele din hipoxie.

10
 Hipoglicemiile pot fi:
A acute:
a. uşoare caracterizate de foame dureroasă, transpiraţii reci, tremurături, vertij, tahicardie; se
administrează rapid zahăr;
b. medii: se manifestă într-o formă mai accentuată şi au şi manifestări neuropsihice: crampe, parestezii,
cefalee, migrene;
c. grave = coma hipoglicemică – poate fi precedată de o perioadă scurtă în care pacienţii prezintă
simptome dintre cele menţionate mai sus.
B. cronice se pot manifesta timp îndelungat datorită unor afecţiuni sau unor terapii necorespunzătoare;
pot avea manifestări psihice ca cele din nevroză, isterie, tumori cerebrale sau demenţă.
Hipoglicemiile cronice sau cele acute grave se soldează cu alterări grave, irecuperabile ale
sistemului nervos central (se ajunge la encefalopatii posthipoglicemice).

11