METABOLISMUL GLICOGENULUI

Glicogenul reprezintă forma de depozitare a glucozei în organismul uman. Cele mai

importante depozite de glicogen se găsesc în:
- ficat - glicogenul poate reprezenta până la 10% din greutatea organului (aprox. 100 g);
- muşchi - glicogenul poate reprezenta până la 1-2% din greutatea ţesutului (în jur de 400 g).
Glicogenul este una dintre cele două forme de stocare a energiei în corpul uman. După
prânzurile glucidice, o parte din glucoza absorbită este stocată sub formă de glicogen. În perioadele
inter-prandiale, glucoza este mobilizată din depozitele de glicogen, pentru a fi utilizată ca sursă de
energie în țesuturile gluco-dependente (creier, hematii) și în mușchiul scheletic aflat în activitate.
Cea de a doua rezervă de energie o reprezintă trigliceridele depozitate în ţesutul adipos; deşi
însumează aprox. 130.000 kcal (faţă de aprox. 800 kcal, cât reprezintă rezervele de glicogen),
depozitarea energiei sub formă de lipide are unele inconveniente faţă de depozitarea sub formă de
glicogen: acizii grași din componența trigliceridelor nu pot fi utilizați ca sursă de energie în absenţa
oxigenului, nu pot fi folosiți drept combustibil metabolic de către creier și nu pot fi transformați în
glucoză prin gluconeogeneză.

✓ Structura glicogenului
Glicogenul este un polimer de glucoză cu structură ramificată:
- porţiunile liniare sunt formate din molecule de glucoză unite prin legături α(1-4)-
glicozidice;
- ramificaţiile sunt create prin formarea de legături α(1-6)-glicozidice.
Molecula glicogenului conține un singur capăt reducător (C-1 al unei molecule de glucoză,
ce poartă gruparea hidroxil glicozidic), toate celelalte capete ale lanțurilor de glicogen fiind
nereducătoare (au liberă gruparea hidroxil de la C-4).
Structura ramificată a glicogenului prezintă un mare avantaj: permite sinteza și degradarea
sa rapidă, enzimele implicate putând acționa simultan la nivelul capetelor nereducătoare de pe mai
multe lanțuri.

1 Conf. Dr. Elena Petrescu

 I. SINTEZA GLICOGENULUI (GLICOGENOGENEZA)

Pentru a putea fi încorporată în molecula glicogenului, glucoza trebuie să fie activată cu un

nucleotid, sub formă de UDP-glucoză.
- Pentru aceasta, glucoza este mai întâi fosforilată la glucoză-6-fosfat sub acţiunea
glucokinazei (în ficat) sau a hexokinazei (în mușchi), după care este izomerizată la glucoză-1-fosfat
sub acţiunea fosfogluco-mutazei.

- Glucozo-1-fosfat uridil transferaza catalizează apoi transferul unui radical uridil (UMP)
din UTP pe glucoză-1-fosfat, cu formare de UDP-glucoză; aceasta reprezintă o formă activată a
glucozei: o parte din energia legăturii fosfoanhidridice din UTP care se scindează este înmagazinată
în molecula UDP-glucozei, crescând astfel conţinutul de energie liberă al moleculei şi făcând
posibilă participarea sa la reacţia de sinteză a glicogenului.
- Pirofosfatul eliberat în această reacţie este hidrolizat sub acţiunea pirofosfatazei
anorganice (PPi + H2O → 2 Pi); aceasta face ca echilibrul reacţiei catalizate de uridil transferază să
fie net favorizat în sensul formării UDP-glucozei.

UDP-glucoza este donorul de glucoză pentru sinteza glicogenului: restul glucozil este
transferat, sub acţiunea glicogen sintazei, la capătul nereducător al unei molecule mici de glicogen
deja existentă, care funcţionează ca primer pentru sinteza glicogenului. Întrucât glicogen sintaza nu
poate iniţia sinteza de glicogen pornind de la o moleculă de glucoză, este necesar să existe deja
acest primer de glicogen (care să amorseze sinteza glicogenului); primerul poate fi:
- un lanţ scurt de glicogen rămas din procese de degradare ale glicogenului anterioare (cu
minimum 4 resturi de glucoză);
- glicogenina - este o proteină pe care sunt asamblate, la nivelul unei grupări −OH dintr-un
rest de tirozină, primele câteva molecule de glucoză (provenite din UDP-glucoză, sub acţiunea
glucozil-transferazică a glicogeninei); glicogenina rămâne legată la singurul capăt reducător al
moleculei de glicogen.

2
 Glicogen sintaza poate realiza numai legături α(1-4)-glicozidice. Pentru formarea legăturilor
α(1-6)-glicozidice (care creează puncte de ramificare), atunci când lanţul s-a alungit cu minimum
11 resturi de glucoză intervine o altă enzimă: enzima de ramificare [α(1-4)→α(1-6) transferaza]:
aceasta transferă un fragment cu 6-7 resturi glucozil de la capătul nereducător al unui lanţ → la
atomul C6 al unui rest de glucoză din acelaşi lanţ sau dintr-un lanţ diferit. Prin formarea unei
legături α(1-6)-glicozidice, se creează un punct de ramificare. Ulterior intervine glicogen sintaza,
care va adăuga noi molecule de glucoză prin legături α(1-4)-glicozidice şi va alungi ramificaţia.
Ca urmare a modului de acţiune al glicogen sintazei, molecula de glicogen conţine un singur
capăt reducător şi o multitudine de capete nereducătoare: acesta constituie un avantaj, întrucât
creează numeroase situsuri de acţiune pentru enzimele implicate în sinteza şi degradarea
glicogenului, ceea ce asigură o eficienţă sporită a acestor procese.

3
 Ramificarea glicogenului Deramificarea glicogenului

➢ Ecuaţia globală a alungirii moleculei de glicogen cu un rest de glucoză:

Glucoză + ATP + UTP + (Glucoză)n + H2O (Glucoză)n+1 + ADP + UDP + 2 Pi
Sinteza glicogenului este un proces consumator de energie: pentru fiecare moleculă de
glucoză adăugată se consumă 2 legături macroergice.

II. DEGRADAREA GLICOGENULUI (GLICOGENOLIZA)

Are loc printr-un proces de fosforoliză: scindarea legăturilor α(1-4)-glicozidice de la

capătul nereducător al unui lanţ de glicogen cu ajutorul fosfatului anorganic → eliberarea glucozei
terminale sub formă de glucoză-1-fosfat. Acest proces este catalizat de glicogen fosforilază,
enzimă care necesită prezenţa piridoxal-fosfatului (forma activă a vitaminei B6) în calitate de
coenzimă.
Glicogen fosforilaza acţionează repetitiv până când ajunge la o distanţă de 4 resturi glucozil
faţă de un punct de ramificare, moment în care se opreşte.
La nivelul ramificaţiilor moleculei de glicogen acţionează o altă enzimă numită enzima de
deramificare, care are activitate dublă:
- prin activitatea α(1-4)→α(1-4) transferazică, ea transferă un grup de 3 resturi glucozil de
pe lanţul care a fost scurtat pe un alt lanţ, unde leagă acest fragment prin legătură α(1-4) glicozidică;
- prin activitatea α(1-6) glucozidazică, enzima scindează hidrolitic restul de glucoză care a
rămas la punctul de ramificare (legat α(1-6)-glicozidic) → îndepărtează această moleculă de
glucoză sub formă de glucoză liberă.
După ce ramificaţia a fost îndepărtată, asupra lanţului liniar de glicogen va acţiona în
continuare glicogen fosforilaza.

4
 ➢ Aşadar, produşii degradării glicogenului sunt:
- în principal glucoză-1-P, care rezultă în urma procesului de fosforoliză catalizat de
glicogen fosforilază;
- o cantitate mică de glucoză liberă, rezultată de la nivelul punctelor de ramificare, în urma
procesului de hidroliză catalizat de enzima de deramificare.

Glucoză-1-P rezultat din glicogenoliză se va transforma în glucoză-6-P sub acţiunea

fosfogluco-mutazei. Ulterior, soarta metabolică a glucozo-6-fosfatului este diferită în ficat faţă de
muşchi:
- în ficat, glucoză-6-P este hidrolizat sub acţiunea glucozo-6-fosfatazei, cu formare de
glucoză liberă → aceasta este eliberată în sânge cu ajutorul transportorului GLUT2 situat în
membrana plasmatică a celulelor hepatice → din sânge, glucoza va fi captată de către ţesuturile
gluco-dependente, în vederea satisfacerii necesităţilor energetice;
- în muşchi, glucozo-6-fosfataza este absentă (deci glucoză-6-P nu poate fi transformat în
glucoză liberă), iar glucoza fosforilată nu poate părăsi celula => glucoză-6-P va fi utilizat în
glicoliză, pentru generare de ATP necesar contracţiei musculare.

➢ Glicogenul din ficat şi cel din muşchi au roluri diferite:

• În ficat, glicogenul - se sintetizează în condiţiile abundenţei de glucoză (post-prandial);
- se epuizează după 12-20 ore de post.
Rolul glicogenului hepatic este acela de a contribui la menţinerea constantă a glicemiei în
perioadele inter-prandiale (întrucât ficatul poate elibera în sânge glucoza rezultată din degradarea
glicogenului, ca urmare a existenței glucozo-6-fosfatazei). Glicogenul hepatic este prima sursă
endogenă de glucoză (rapid mobilizabilă) la care se apelează pentru a menține nivelul glucozei
sanguine în perioadele inter-prandiale. Cea de a doua sursă este gluconeogeneza.
• În muşchi, glicogenul - se epuizează după efortul susţinut (în aproximativ o oră);
- se sintetizează după ce muşchiul a revenit la starea de repaus,
pentru refacerea depozitelor.

5
(glicogenul muscular nu este afectat de perioade de post de câteva zile şi scade doar moderat în
cursul postului prelungit).
Glicogenul muscular nu poate contribui la menţinerea constantă a glicemiei între prânzuri:
nu poate elibera glucoza în sânge, datorită absenţei glucozo-6-fosfatazei. Rolul glicogenului
muscular este acela de a constitui o rezervă de glucoză utilizabilă pentru satisfacerea necesităţilor
energetice proprii ale muşchiului.

REGLAREA METABOLISMULUI GLICOGENULUI

I. Reglarea glicogenogenezei

Glicogen sintaza este supusă controlului metabolic prin intermediul reglării covalente şi al
reglării alosterice.
1. Reglarea covalentă
Enzima poate exista sub două forme:
- glicogen sintaza a - este forma activă, defosforilată
- glicogen sintaza b - este forma inactivă, fosforilată.
• Fosforilarea glicogen sintazei se realizează la mai multe resturi de serină, prin transferul de
grupări fosfat din ATP, sub acţiunea mai multor protein kinaze diferite, principala fiind protein
kinaza A. Aceasta este activată de AMP ciclic, care se formează din ATP sub acţiunea adenilat
ciclazei, iar aceasta la rândul său este activată în urma cuplării unor hormoni cu receptorii lor
membranari. AMPc este, deci, mesagerul secund prin intermediul căruia acţionează aceşti hormoni
şi anume:
- glucagonul - acţionează asupra glicogenului din ficat;
- adrenalina - acţionează asupra glicogenului din ficat şi din muşchi; activarea adenilat
ciclazei se realizează ca urmare a cuplării adrenalinei cu receptori β-adrenergici.
• Defosforilarea glicogen sintazei se realizează prin îndepărtarea hidrolitică a fosfatului sub
acţiunea protein fosfatazei-1, enzimă care este activată de către insulină.
2. Reglarea alosterică
• Glucozo-6-fosfatul acţionează ca modulator alosteric pozitiv pentru glicogen sintaza b din
ficat și din mușchi. Acest efect al glucoză-6-P se exercită după prânzurile glucidice, când
concentraţia sa în celule creşte.

6
 II. Reglarea glicogenolizei

Glicogen fosforilaza suferă două tipuri de reglare: covalentă şi alosterică.

1. Reglarea covalentă
Enzima poate exista sub două forme:
- fosforilaza a - activă, este forma fosforilată
- fosforilaza b - inactivă, defosforilată.
• Fosforilarea glicogen fosforilazei se realizează la un rest de serină și este catalizată de
fosforilaz kinază → această enzimă este reglată, la rândul său, covalent:
- fosforilaz kinaza a este forma activă, fosforilată; fosforilarea sa se realizează sub acţiunea
protein kinazei A, activată de glucagon şi adrenalină (prin receptori β-adrenergici);
- fosforilaz kinaza b este forma inactivă, defosforilată; defosforilarea se realizează sub
acţiunea protein fosfatazei-1, activată de insulină.
• Defosforilarea glicogen fosforilazei este catalizată de protein fosfataza-1, activată de
insulină.

2. Reglarea alosterică
Se realizează diferit în ficat faţă de muşchi (există două izoenzime ale glicogen fosforilazei
în cele două ţesuturi, care sunt codificate de gene diferite).
a) În ficat: glicogen fosforilaza a este inhibată alosteric de către glucoză; acest efect se
exercită după prânzurile glucidice, când glicemia crește. Legarea glucozei determină o modificare
conformațională a enzimei, cu expunerea serinei fosforilate la acțiunea protein-fosfatazei-1, care va
determina defosforilarea și, deci, inactivarea glicogen fosforilazei (trecerea în forma b).
b) În muşchi: degradarea glicogenului este influenţată de către doi modulatori alosterici
pozitivi.

7
 • Calciul activează fosforilaz kinaza b; concentrația citoplasmatică a ionilor de Ca2+ crește în
momentul activării contracției musculare; ca urmare, ionii de Ca2+ sincronizează activarea
glicogenolizei cu contracţia musculară (glicogenoliza va furniza mușchiului glucoză-6-P, care prin
degradare în glicoliză va furniza ATP-ul necesar contracției musculare).
• AMP activează glicogen fosforilaza b. Creșterea [AMP] este un semnal de scădere a
concentrației ATP în mușchi (ca urmare a utilizării sale pentru contracție) → prin activarea
glicogenolizei, se va permite refacerea rezervelor de ATP. AMP activează alosteric și enzima
reglatorie a glicolizei (PFK-1), sincronizând astfel stimularea glicogenolizei cu cea a glicolizei.

Reglarea coordonată, reciprocă a sintezei şi degradării glicogenului în ficat

Sinteza şi degradarea glicogenului la nivel hepatic nu funcţionează simultan cu viteze egale,
astfel încât se evită formarea unui ciclu cu rezultat nul şi consumator de ATP (ataşarea unui rest de
glucoză la molecula glicogenului consumă 2 legături macroergice, iar detaşarea unui rest de glucoză
nu produce nici o moleculă de ATP).
Cele două procese sunt reglate coordonat şi reciproc: activarea unuia are loc concomitent cu
inactivarea celuilalt şi vice versa (în funcţie de circumstanţele de moment în care se află
organismul). Această reglare reciprocă este posibilă datorită faptului că glicogen sintaza şi glicogen
fosforilaza sunt:
- fosforilate sub acţiunea aceleiaşi enzime (protein kinaza A);
- defosforilate sub acţiunea aceleiaşi enzime (protein fosfataza-1).
➢ După prânzurile glucidice: creşte nivelul insulinei în sânge → aceasta activează protein
fosfataza-1 → defosforilarea - glicogen sintazei → activarea sa
- glicogen fosforilazei → inactivarea sa.
Deci în aceste perioade - este accelerată sinteza de glicogen
- este încetinită degradarea glicogenului.
Astfel, în perioadele în care nivelul glicemiei este crescut, este favorizată depozitarea unei
părţi din glucoza plasmatică sub formă de glicogen în ficat.
➢ Între prânzuri şi în stările de post: creşte nivelul glucagonului în sânge → acesta activează
protein kinaza A (prin intermediul AMPc) → fosforilarea - glicogen fosforilazei → activarea sa
- glicogen sintazei → inactivarea sa.

8
 Deci în aceste perioade - este accelerată degradarea glicogenului
- este încetinită sinteza de glicogen.
Astfel, în perioadele de absenţă a aportului exogen de glucoză, nivelul glicemiei este
menţinut pe seama glucozei eliberate prin degradarea glicogenului gepatic.

✓ Glicogenoze (boli de stocare a glicogenului)

Reprezintă un grup de boli cu caracter genetic cauzate de deficite ale enzimelor implicate în
metabolismul glicogenului. Ele se caracterizează prin acumularea în ţesuturi a unor cantităţi
excesive de glicogen sau a unui glicogen cu structură anormală. Există mai multe tipuri de
glicogenoze; câteva dintre acestea sunt:
- Deficitul glucozo-6-fosfatazei (boala von Gierke sau tipul I de glicogenoză) - se
caracterizează prin depozitarea de cantităţi excesive de glicogen cu structură normală în ficat, cu
mărirea de volum a acestuia (hepatomegalie); de asemenea, boala se manifestă prin hipoglicemie,
datorită incapacităţii de eliberare a glucozei din glucoză-6-fosfat (care rezultă atât din glicogenoliză
cât și din gluconeogeneză).
- Deficitul enzimei de deramificare (boala Cori-Forbes sau tipul III) - se caracterizează prin
acumularea în ficat şi muşchi a unui glicogen cu structură anormală (un polizaharid ramificat).
- Deficitul glicogen fosforilazei musculare (boala McArdle sau tipul V) - se caracterizează
prin acumularea de cantităţi excesive de glicogen în muşchi şi toleranţă scăzută la efortul muscular
(crampe musculare).
- Deficitul glicogen fosforilazei hepatice (boala Hers sau tipul VI) - se caracterizează prin
creşterea conţinutului de glicogen în ficat, cu hepatomegalie şi tendinţă spre hipoglicemie.

9
 SINTEZĂ A METABOLISMULUI GLUCIDIC

➢ Caracteristici ale glucozei ca sursă de energie:

• Glucoza este o sursă de energie pentru toate ţesuturile.

• Unele țesuturi sunt gluco-dependente: creier, eritrocite.
• Glucoza este singurul combustibil care poate genera ATP în anaerobioză (prin fosforilare
la nivel de substrat):
- aport insuficient de oxigen în raport cu necesitățile de ATP (de ex. muşchiul
scheletic în activitate intensă, stări de hipoxie tisulară);
- celule fără mitocondrii (eritrocite).
• Alte substrate energogene (provenite din lipide: acizi graşi, corpi cetonici, precum și
aminoacizii) pot genera ATP numai în aerobioză, prin fosforilare oxidativă.

➢ Cei doi hormoni pancreatici - insulina şi glucagonul - reglează procesele din cadrul
metabolismului glucidic, realizând adaptarea la necesităţile de moment; ei acţionează asupra
enzimelor-cheie din căile metabolice prin 2 mecanisme:
- influenţarea reglării covalente (prin fosforilare-defosforilare) a activităţii enzimatice;
- modificarea cantităţii enzimelor prin inducţie-represie.

I. Perioada post-prandială (abundenţă de glucoză)

Glicemia crește → stimulează secreţia de insulină → raport insulină/glucagon crescut.

➢ Căi metabolice active:

- toate ţesuturile utilizează glucoza ca sursă de energie, prin glicoliză
- în ficat şi muşchi are loc depozitarea glucozei sub formă de glicogen
- în unele ţesuturi are loc metabolizarea glucozei pe calea pentoz-fosfaţilor → sinteză de
NADPH şi riboză-5-fosfat.

➢ Efectele insulinei:
- activează procesele care utilizează glucoza plasmatică - glicoliza
- sinteza de glicogen
- inhibă procesele care produc glucoză - gluconeogeneza
- degradarea glicogenului
Mecanisme:
• ↑ captarea glucozei în ţesuturi (muscular şi adipos) - prin ↑ nr. de transportori membranari
pentru glucoză (GLUT-4)
• ↑ cantitatea de fructoză-2,6-difosfat (în ficat) →
- (+) fosfofructokinaza-1 => ↑ glicoliza
- (–) fructozo-1,6-disfosfataza => ↓ gluconeogeneza
• inducţia enzimelor-cheie ale glicolizei (în special glucokinaza)
• represia enzimelor-cheie ale gluconeogenezei
• (+) protein fosfataza-1 → defosforilarea:
- glicogen sintazei → (+) => ↑ glicogenogeneza
- glicogen fosforilazei → (–) => ↓ glicogenoliza

➢ Rezultatul acestor acţiuni ale insulinei este scăderea glicemiei → readucerea sa la normal
(la aproximativ 2 ore după prânzul glucidic). Insulina este singurul hormon hipoglicemiant.

10
 II. Inter-prandial şi în stările de post (depleţie de glucoză)

Glicemia scade → este stimulată secreţia de glucagon → raport insulină/glucagon scăzut.

➢ Căi metabolice active:

- glucoza este consumată, ca sursă de energie, numai de către ţesuturile gluco-dependente
- ficatul produce glucoză prin - degradarea glicogenului
- gluconeogeneză
- glucoza produsă este eliberată în sânge → captată de ţesuturile gluco-dependente.

➢ Efectele glucagonului:
- activează procesele hepatice care produc glucoză - gluconeogeneza
- degradarea glicogenului
- inhibă procesele care utilizează glucoza plasmatică - glicoliza
- sinteza de glicogen
Mecanisme:
• ↓ cantitatea de fructoză-2,6-difosfat (în ficat) →
- (+) fructozo-1,6-disfosfataza => ↑ gluconeogeneza
- (–) fosfofructokinaza-1 => ↓ glicoliza
• inducţia enzimelor-cheie ale gluconeogenezei
• ↑ cantitatea de AMPc în celulele hepatice → activarea protein kinazei A → fosforilarea:
- glicogen fosforilazei (prin intermediul fosforilaz kinazei) → (+) =>
↑ glicogenoliza
- glicogen sintazei → (–) => ↓ glicogenogeneza

➢ Rezultatul acestor acţiuni ale glucagonului este creşterea glicemiei → menţinerea sa la un

nivel constant în condiţiile lipsei aportului exogen de glucoză. Glucagonul este un hormon
hiperglicemiant (alături de adrenalină, cortizol).

Proces INSULINA GLUCAGONUL

metabolic Efect Mecanism Efect Mecanism

Glicoliza ↑ (+) fosfofructokinaza-1 ↓ (–) fosfofructokinaza-1

inducţia glucokinazei
Gluconeogeneza ↓ (–) fructozo-1,6-disfosfataza
represia enzimelor-cheie
Glicogenogeneza ↑ (+) glicogen sintaza
Glicogenoliza ↓ (–) glicogen fosforilaza
↑ (+) fructozo-1,6-disfosfataza
inducţia enzimelor-cheie
↓ (–) glicogen sintaza
↑ (+) glicogen fosforilaza

11