Calea pentoz-fosfaților

Conf. Dr. Elena Petrescu

Șef lucr. Dr. Gabriela Bordeianu
 Importanța căii pentoz-fosfaților

Rolurile sale constau în producerea a doi compuși cu roluri esențiale în celule: NADPH și
riboză-5-fosfat.
Producerea de NADPH – acesta va fi utilizat ca donor de echivalenţi reducători pentru
următoarele scopuri:
1. Procese de biosinteză: biosinteza de acizi graşi, colesterol, hormoni steroizi. Șuntul pentoz-
fosfaților este activ, în mod particular, în ţesuturile în care au loc asemenea procese: ficat
(sintetizează colesterol și acizi grași), ţesut adipos (sintetizează acizi grași), glandele
corticosuprarenale şi gonade (sintetizează hormoni steroizi).
A + NADPH + H+ → AH2 + NADP+
2. Detoxifierea xenobioticelor (substanțe străine organismului: medicamente sau
substanțe toxice) la nivel hepatic. Acest proces presupune, într-o primă etapă,
hidroxilarea compușilor respectivi sub acțiunea unui sistem monooxigenazic, cu
participarea oxigenului molecular, a NADPH și a citocomului P450:

R−H + O2 + NADPH+H+ → R−OH + NADP+ + H2O

• Xenobioticele astfel hidroxilate vor fi, în a doua etapă a detoxifierii, conjugate cu

diverși compuși (acid glucuronic, sulfat, unii aminoacizi, etc.). În urma celor două
etape ale detoxifierii hepatice, va crește hidrosolubilitatea compușilor respectivi,
astfel încât aceștia vor putea fi eliminați din organism prin urină sau prin bilă.
3. Reducerea glutationului oxidat, cu menţinerea în
celulă a unor rezerve adecvate de glutation redus (GSH,
un tripeptid: g-glutamil-cisteinil-glicină); reacţia este
catalizată de glutation reductază. La rândul său, GSH
este implicat în descompunerea peroxidului de
hidrogen sub acţiunea glutation peroxidazei (enzimă ce
necesită seleniu în calitate de cofactor).
H2O2 este un agent oxidant puternic, care poate ataca
membranele celulare, ducând la lezarea acestora.
Contracarând acţiunea peroxidului de hidrogen, GSH
este unul din componentele importante ale
echipamentului de apărare anti-oxidantă al celulelor,
având efect protector asupra membranelor celulare.
• Calea pentoz-P are o importanţă particulară în eritrocit, unde
reprezintă singura sursă de NADPH. În alte ţesuturi mai există și
o altă posibilitate de sinteză a NADPH – reacţia malic-enzimei:

acid malic + NADP+ → acid piruvic + NADPH+H+ + CO2

• În cazul unui deficit genetic al glucozo-6-P dehidrogenazei, scade generarea de
NADPH în eritrocit, ceea ce afectează negativ activitatea glutation reductazei și
duce la scăderea rezervelor de glutation redus. Ca urmare, scade capacitatea de
descompunere a peroxidului de hidrogen, iar acumularea acestuia determină lezarea
oxidativă a membranei plasmatice a eritrocitului (hemoliză); reducerea duratei de
viaţă a hematiilor se manifestă sub forma anemiei hemolitice.
Producerea de riboză-5-P – acesta va fi utilizat în biosinteza
de nucleotide. Acestea, la rândul lor, reprezintă unităţile
structurale ale acizilor nucleici, intră în componenţa unor
coenzime (NAD+, FAD, coenzima A) şi a nucleotidelor
macroergice implicate în stocarea şi transferul energiei libere
(ATP, GTP, UTP, CTP).
 Reglarea activităţii căii pentoz-fosfaţilor

• Glucozo-6-P dehidrogenaza este inhibată alosteric de

NADPH.
• Insulina determină inducţia celor două dehidrogenaze
NADP+-dependente care acţionează în faza I a şuntului.
• Activitatea șuntului pentoz-fosfaților în diverse țesuturi
este corelată cu necesitățile specifice de NADPH și de
riboză-5-fosfat. NADPH se formează în reacțiile de
dehidrogenare din faza I, iar riboză-5-P se formează la
finalul fazei I și se poate angaja în faza a II-a
• dacă țesutul are nevoie numai de NADPH → faza
oxidativă a șuntului este activă și produce NADPH, iar
riboză-5-P este îndepărtat prin angajare în faza a II-a
(deci într-un asemenea ţesut sunt active ambele faze ale
căii pentoz-P);
• dacă țesutul are nevoie atât de NADPH cât şi de riboză-
5-P → are loc numai faza I (oxidativă) a șuntului;
• dacă țesutul are nevoie numai de riboză-5-P → faza I a
şuntului este inactivă (deoarece NADPH nu este necesar
în acel țesut); este posibilă, totuşi, sinteza de riboză-5-P
pornind de la fructoză-6-P şi gliceraldehidă-3-P (care sunt
obținuți din glicoliză), prin parcurgerea în sens invers a
fazei a II-a a şuntului (ce are caracter reversibil).
METABOLISMUL GLICOGENULUI
 Metabolismul glicogenului

Structura glicogenului
• glicogenul este un polimer de
glucoză cu structură ramificată:
• porţiunile liniare sunt formate
din molecule de glucoză unite
prin legături α(1-4)-glicozidice;
• ramificaţiile sunt create prin
formarea de legături α(1-6)-
glicozidice.
• Molecula glicogenului conține un singur capăt reducător (C-1 al unei molecule de
glucoză, ce poartă gruparea hidroxil glicozidic), toate celelalte capete ale lanțurilor
de glicogen fiind nereducătoare (au liberă gruparea hidroxil de la C-4).
• Structura ramificată a glicogenului prezintă un mare avantaj: permite sinteza și
degradarea sa rapidă, enzimele implicate putând acționa simultan la nivelul
capetelor nereducătoare de pe mai multe lanțuri.
 I. Sinteza glicogenului - Glicogenogeneza
 

• Pentru a putea fi încorporată în molecula glicogenului, glucoza trebuie să fie

activată cu un nucleotid, sub formă de UDP-glucoză.
• Pentru aceasta, glucoza este mai întâi fosforilată la glucoză-6-fosfat sub acţiunea
glucokinazei (în ficat) sau a hexokinazei (în mușchi), după care este izomerizată la
glucoză-1-fosfat sub acţiunea fosfogluco-mutazei.
• Glucozo-1-fosfat uridil transferaza catalizează apoi transferul unui radical uridil (UMP) din UTP
pe glucoză-1-fosfat, cu formare de UDP-glucoză; aceasta reprezintă o formă activată a glucozei: o
parte din energia legăturii fosfoanhidridice din UTP care se scindează este înmagazinată în
molecula UDP-glucozei, crescând astfel conţinutul de energie liberă al moleculei şi făcând posibilă
participarea sa la reacţia de sinteză a glicogenului.
• Pirofosfatul eliberat în această reacţie este hidrolizat sub acţiunea pirofosfatazei anorganice (PPi +
H2O → 2 Pi); aceasta face ca echilibrul reacţiei catalizate de uridil transferază să fie net favorizat în
sensul formării UDP-glucozei.
• UDP-glucoza este donorul de glucoză pentru
sinteza glicogenului: restul glucozil este
transferat, sub acţiunea glicogen sintazei, la
capătul nereducător al unei molecule mici de
glicogen deja existentă, care funcţionează ca
primer pentru sinteza glicogenului. Întrucât
glicogen sintaza nu poate iniţia sinteza de
glicogen pornind de la o moleculă de glucoză,
este necesar să existe deja acest primer de
glicogen (care să amorseze sinteza
glicogenului); primerul poate fi:
• un lanţ scurt de glicogen rămas din procese de
degradare ale glicogenului anterioare (cu
minimum 4 resturi de glucoză);
 Sinteza glicogenului pe molecula glicogeninei
• glicogenina - este o proteină pe care sunt asamblate, la
nivelul unei grupări −OH dintr-un rest de tirozină,
primele câteva molecule de glucoză (provenite din
UDP-glucoză, sub acţiunea glucozil-transferazică a
glicogeninei); glicogenina rămâne legată la singurul
capăt reducător al moleculei de glicogen
 Ramificarea glicogenului
• Glicogen sintaza poate realiza numai legături α(1-4)-
glicozidice. Pentru formarea legăturilor α(1-6)-glicozidice
(care creează puncte de ramificare), atunci când lanţul s-a
alungit cu minimum 11 resturi de glucoză intervine o altă
enzimă: enzima de ramificare [α(1-4)→α(1-6) transferaza]:
aceasta transferă un fragment cu 6-7 resturi glucozil de la
capătul nereducător al unui lanţ → la atomul C 6 al unui rest
de glucoză din acelaşi lanţ sau dintr-un lanţ diferit. Prin
formarea unei legături α(1-6)-glicozidice, se creează un
punct de ramificare. Ulterior intervine glicogen sintaza,
care va adăuga noi molecule de glucoză prin legături α(1-
4)-glicozidice şi va alungi ramificaţia.
• Modul de acţiune al glicogen sintazei -
molecula de glicogen conţine un singur capăt
reducător şi o multitudine de capete
nereducătoare: acesta constituie un avantaj,
întrucât creează numeroase situsuri de
acţiune pentru enzimele implicate în sinteza
şi degradarea glicogenului, ceea ce asigură o
eficienţă sporită a acestor procese.
II. Degradarea glicogenului - Glicogenoliza

• Are loc printr-un proces de fosforoliză: scindarea legăturilor α(1-4)-glicozidice de

la capătul nereducător al unui lanţ de glicogen cu ajutorul fosfatului anorganic
→ eliberarea glucozei terminale sub formă de glucoză-1-fosfat. Acest proces este
catalizat de glicogen fosforilază, enzimă care necesită prezenţa piridoxal-
fosfatului (forma activă a vitaminei B6) în calitate de coenzimă.
• Glicogen fosforilaza acţionează repetitiv până când ajunge la o distanţă de 4 resturi
glucozil faţă de un punct de ramificare, moment în care se opreşte.
La nivelul ramificaţiilor moleculei de glicogen acţionează o altă enzimă
numită enzima de deramificare, care are activitate dublă:
• prin activitatea α(1-4)→α(1-4) transferazică, ea transferă un grup de 3
resturi glucozil de pe lanţul care a fost scurtat pe un alt lanţ, unde leagă
acest fragment prin legătură α(1-4) glicozidică;
• prin activitatea α(1-6) glucozidazică, enzima scindează hidrolitic restul
de glucoză care a rămas la punctul de ramificare (legat α(1-6)-
glicozidic) → îndepărtează această moleculă de glucoză sub formă de
glucoză liberă.
• După ce ramificaţia a fost îndepărtată, asupra lanţului liniar de glicogen va acţiona
în continuare glicogen fosforilaza.
Produşii degradării glicogenului sunt:
• în principal glucoză-1-P, care rezultă în urma procesului de
fosforoliză catalizat de glicogen fosforilază;
• o cantitate mică de glucoză liberă, rezultată de la nivelul punctelor
de ramificare, în urma procesului de hidroliză catalizat de enzima
de deramificare.
• Glucoză-1-P rezultat din glicogenoliză se va transforma în glucoză-
6-P sub acţiunea fosfogluco-mutazei. Ulterior, soarta metabolică a
glucozo-6-fosfatului este diferită în ficat faţă de muşchi.
• în ficat, glucoză-6-P este hidrolizat sub acţiunea glucozo-6-fosfatazei,
cu formare de glucoză liberă → aceasta este eliberată în sânge cu
ajutorul transportorului GLUT2 situat în membrana plasmatică a
celulelor hepatice → din sânge, glucoza va fi captată de către ţesuturile
gluco-dependente, în vederea satisfacerii necesităţilor energetice;
• în muşchi, glucozo-6-fosfataza este absentă (deci glucoză-6-P nu poate
fi transformat în glucoză liberă), iar glucoza fosforilată nu poate părăsi
celula => glucoză-6-P va fi utilizat în glicoliză, pentru generare de ATP
necesar contracţiei musculare.
Deramificarea glicogenului
Hidroliza G-6-P sub acțiunea G-6-fosfatazei în reticulul
endoplasmic
Glicogenul din ficat şi cel din muşchi au roluri diferite:
• În ficat, glicogenul:
- se sintetizează în condiţiile abundenţei de glucoză (post-
prandial);
- se epuizează după 12-20 ore de post.
• Rolul glicogenului hepatic este acela de a contribui la
menţinerea constantă a glicemiei în perioadele inter-
prandiale (întrucât ficatul poate elibera în sânge glucoza
rezultată din degradarea glicogenului, ca urmare a
existenței glucozo-6-fosfatazei). Glicogenul hepatic este
prima sursă endogenă de glucoză (rapid mobilizabilă) la
care se apelează pentru a menține nivelul glucozei sanguine
în perioadele inter-prandiale. Cea de a doua sursă este
gluconeogeneza.
• În muşchi, glicogenul:
- se epuizează după efortul susţinut (în aproximativ o
oră);
- se sintetizează după ce muşchiul a revenit la starea de
repaus, pentru refacerea depozitelor.
• Glicogenul muscular nu poate contribui la menţinerea
constantă a glicemiei între prânzuri: nu poate elibera
glucoza în sânge, datorită absenţei glucozo-6-
fosfatazei. Rolul glicogenului muscular este acela de a
constitui o rezervă de glucoză utilizabilă pentru
satisfacerea necesităţilor energetice proprii ale muşchiului.
Sinteza și degradarea glicogenului – vedere de ansamblu
 Reglarea metabolismului glicogenului
 
I. Reglarea glicogenogenezei
 

• Glicogen sintaza este supusă controlului metabolic prin intermediul

reglării covalente şi al reglării alosterice
1. Reglarea covalentă
Enzima poate exista sub două forme:
• glicogen sintaza a - este forma activă, defosforilată
• glicogen sintaza b - este forma inactivă, fosforilată.
• Fosforilarea glicogen sintazei se realizează la mai multe resturi de serină, prin
transferul de grupări fosfat din ATP, sub acţiunea mai multor protein kinaze diferite,
principala fiind protein kinaza A. Aceasta este activată de AMP ciclic, care se
formează din ATP sub acţiunea adenilat ciclazei, iar aceasta la rândul său este activată
în urma cuplării unor hormoni cu receptorii lor membranari. AMPc este, deci,
mesagerul secund prin intermediul căruia acţionează aceşti hormoni şi anume:
- glucagonul - acţionează asupra glicogenului din ficat;
- adrenalina - acţionează asupra glicogenului din ficat şi din muşchi; activarea adenilat
ciclazei se realizează ca urmare a cuplării adrenalinei cu receptori β-adrenergici.
• Defosforilarea glicogen sintazei se realizează prin îndepărtarea hidrolitică a fosfatului
sub acţiunea protein fosfatazei-1, enzimă care este activată de către insulină.
2. Reglarea alosterică
• Glucozo-6-fosfatul
acţionează ca modulator
alosteric pozitiv pentru
glicogen sintaza b din ficat și
din mușchi. Acest efect al
glucoză-6-P se exercită după
prânzurile glucidice, când
concentraţia sa în celule
creşte.
 II. Reglarea glicogenolizei

• Glicogen fosforilaza suferă două tipuri de reglare: covalentă şi alosterică.

1. Reglarea covalentă
Enzima poate exista sub două forme:
- fosforilaza a - activă, este forma fosforilată
- fosforilaza b - inactivă, defosforilată.
• Fosforilarea glicogen fosforilazei se realizează la un rest de serină și este catalizată de
fosforilaz kinază → această enzimă este reglată, la rândul său, covalent:
- fosforilaz kinaza a este forma activă, fosforilată; fosforilarea sa se realizează sub acţiunea
protein kinazei A, activată de glucagon şi adrenalină (prin receptori β-adrenergici);
- fosforilaz kinaza b este forma inactivă, defosforilată; defosforilarea se realizează sub acţiunea
protein fosfatazei-1, activată de insulină.
• Defosforilarea glicogen fosforilazei este catalizată de protein fosfataza-1, activată de insulină.
2. Reglarea alosterică
Se realizează diferit în ficat faţă de muşchi (există două izoenzime ale glicogen
fosforilazei în cele două ţesuturi, care sunt codificate de gene diferite).
• În ficat: glicogen fosforilaza a este inhibată alosteric de către glucoză; acest efect
se exercită după prânzurile glucidice, când glicemia crește. Legarea glucozei
determină o modificare conformațională a enzimei, cu expunerea serinei
fosforilate la acțiunea protein-fosfatazei-1, care va determina defosforilarea și,
deci, inactivarea glicogen fosforilazei (trecerea în forma b).
• În muşchi: degradarea glicogenului este influenţată de către doi modulatori
alosterici pozitivi.
• Calciul activează fosforilaz kinaza b; concentrația citoplasmatică a ionilor de Ca 2+ crește în momentul activării
contracției musculare; ca urmare, ionii de Ca 2+ sincronizează activarea glicogenolizei cu contracţia musculară
(glicogenoliza va furniza mușchiului glucoză-6-P, care prin degradare în glicoliză va furniza ATP-ul necesar
contracției musculare).
• AMP activează glicogen fosforilaza b. Creșterea [AMP] este un semnal de scădere a concentrației ATP în mușchi (ca
urmare a utilizării sale pentru contracție) → prin activarea glicogenolizei, se va permite refacerea rezervelor de ATP.
AMP activează alosteric și enzima reglatorie a glicolizei (PFK-1), sincronizând astfel stimularea glicogenolizei cu
cea a glicolizei.
 Reglarea coordonată, reciprocă a sintezei şi
degradării glicogenului în ficat
• Sinteza şi degradarea glicogenului la nivel hepatic nu
funcţionează simultan cu viteze egale, astfel încât se evită
formarea unui ciclu cu rezultat nul şi consumator de ATP
(ataşarea unui rest de glucoză la molecula glicogenului
consumă 2 legături macroergice, iar detaşarea unui rest de
glucoză nu produce nici o moleculă de ATP).
Cele două procese sunt reglate coordonat şi reciproc: activarea unuia are
loc concomitent cu inactivarea celuilalt şi vice versa (în funcţie de
circumstanţele de moment în care se află organismul). Această reglare
reciprocă este posibilă datorită faptului că glicogen sintaza şi glicogen
fosforilaza sunt:
• fosforilate sub acţiunea aceleiaşi enzime (protein kinaza A);
• defosforilate sub acţiunea aceleiaşi enzime (protein fosfataza-1).
• După prânzurile glucidice: creşte nivelul
insulinei în sânge → aceasta activează protein
fosfataza-1 → defosforilarea:
- glicogen sintazei → activarea sa
- glicogen fosforilazei → inactivarea sa.
• Deci în aceste perioade:
- este accelerată sinteza de glicogen
- este încetinită degradarea glicogenului.
• Astfel, în perioadele în care nivelul glicemiei este
crescut, este favorizată depozitarea unei părţi din
glucoza plasmatică sub formă de glicogen în
ficat.
• Între prânzuri şi în stările de post: creşte nivelul
glucagonului în sânge → acesta activează protein
kinaza A (prin intermediul AMPc) → fosforilarea:
- glicogen fosforilazei → activarea sa
- glicogen sintazei → inactivarea sa.
• Deci în aceste perioade:
- este accelerată degradarea glicogenului
- este încetinită sinteza de glicogen.
• Astfel, în perioadele de absenţă a aportului exogen de
glucoză, nivelul glicemiei este menţinut pe seama
glucozei eliberate prin degradarea glicogenului
gepatic.
 Glicogenoze (boli de stocare a glicogenului)

Reprezintă un grup de boli cu caracter genetic cauzate de deficite ale enzimelor

implicate în metabolismul glicogenului. Ele se caracterizează prin acumularea în
ţesuturi a unor cantităţi excesive de glicogen sau a unui glicogen cu structură
anormală. Există mai multe tipuri de glicogenoze; câteva dintre acestea sunt:
• Deficitul glucozo-6-fosfatazei (boala von Gierke sau tipul I de glicogenoză) - se
caracterizează prin depozitarea de cantităţi excesive de glicogen cu structură
normală în ficat, cu mărirea de volum a acestuia (hepatomegalie); de asemenea,
boala se manifestă prin hipoglicemie, datorită incapacităţii de eliberare a glucozei
din glucoză-6-fosfat (care rezultă atât din glicogenoliză cât și din gluconeogeneză).
• Deficitul enzimei de deramificare (boala Cori-Forbes sau tipul III) - se
caracterizează prin acumularea în ficat şi muşchi a unui glicogen cu
structură anormală (un polizaharid ramificat).
• Deficitul glicogen fosforilazei musculare (boala McArdle sau tipul V) -
se caracterizează prin acumularea de cantităţi excesive de glicogen în
muşchi şi toleranţă scăzută la efortul muscular (crampe musculare).
• Deficitul glicogen fosforilazei hepatice (boala Hers sau tipul VI) - se
caracterizează prin creşterea conţinutului de glicogen în ficat, cu
hepatomegalie şi tendinţă spre hipoglicemie
 Metabolismul glicogenului

• https://www.youtube.com/watch?v=2XBVUKn_I5w
 Rolul glucidelor

• Rol energetic major, glucoza este singurul substrat care poate produce cantitati
mici de ATP in anaerobioza.
• Rol structural : intra in compozitia: acidului hialuronic, proteoglicanilor,
glicolipidelor, glicoproteinelor
• Prin Riboza-5-P, participa la sinteza nucleotidelor, precursori ai ARN si
ADN si coenzimelor de natura nucleotidica: coenzima A, NAD+, NADP,
FAD.
• Rol in epurarea produsilor insolubili si toxici cum ar fi bilirubina, in
reactiile de glucuronoconjugare.
 Rezumatul metabolismului glucidic
• Ficatul poseda functia centrala, mentinand homeostazia glucidica, prin
cresterea raportului insulina/glucagon:

• transforma glucoza in piruvat pe calea……………, eliberand cantitati mici

de......................, poate stoca glucoza sub forma de ..................................
• produce pe calea pentoz-fosfatilor ……………………..
• transforma in mitocondrie …………………….obtinuta prin glicoliza in
………………………..
• transforma glucidele in acizi grasi via acetil-CoA
• In majoritatea tesuturilor are loc catabolismul glucozei in ….. si, via acetil-
CoA, ciclul Krebs si lantul respirator, asigurand sinteza mitocondriala a ……..
• In situatia a jeune, ficatul este singurul tesut ce poate elibera glucoza in
sange
• Acesta sintetizeaza glucoza:
• plecand de la rezervele de glicogen pe calea …………..
• plecand de la substrate non-glucidice pe calea…………..
• Lactatul eliberat prin glicoliza ………………. in anumite tesuturi cum ar
fi ……………….. sau…………… este un important substrat
gluconeogenetic
• Cunoasterea mecanismului glucidic permite intelegerea mecanismelor de
producere a numeroase maladii cum ar fi: intoleranta la lactoza, diabet,
galactozemie, glicogenoze, anumite anemii hemolitice, miopatii
metabolice, acidoza lactica.
Anomaliile digestiei si absorbtiei glucidelor

• Deficitul de lactaza → intoleranta la lactoza

- dureri abdominale colicative (indeosebi periombilicale sau in etajul abdominal inferior)
- balonare
- distensie abdominala, discomfort abdominal
- diaree
- varsaturi (survin indeosebi la adolescenti)

• Malabsorbtia congenitala a glucozei si galactozei se manifesta prin diaree

apoasa in perioada neonatala putand duce la moarte prin deshidratare – maladie
foarte rara
 Anomaliile glicolizei in ficat si pancreas

• Anomaliile gluconeogenezei: in toate tipurile de diabet zaharat

• Erorile metabolismului glicogenului: glicogenoza
- boala ereditara caracterizata printr-o supraincarcare a organelor in glicogen.
- se acumuleaza in ficat, inima, rinichi si muschi si nu mai furnizeaza glucoza de care au nevoie celulele
- crize de hipoglicemie

• Anomaliile cailor pentoz-fosfatilor: deficitul ereditar de G6PD din

globulele rosii antreneaza anemia hemolitica
 Anomalii ale gluconeogenezei

• Cresterea gluconeogenezei → diabet zaharat → hiperglicemie

• Scaderea gluconeogenezei → hipoglicemie → hiperlactacidemie
• Deficitul de glucoza 6 phosphataza este responsabil de glicogenoza de
tip 1 (acumulare de glicogen)
 Anomaliile glicolizei anaerobe

• In GR, deficitul de piruvat-kinaza este mai frecvent → anemie

hemolitica
• In muschi, deficitul anumitor enzime duce la miopatii metabolice
(deficitul de LDH este un exemplu caracteristic → hipolactacidemie)
• Gluconeogeneza lactica poate fi insuficienta atunci cand exista o
supraproductie de lactat, de ex. in anorexii → acidoza lactica