SUBIECTE

1. Metabolismul glucidic:
- digestia si absorbtia glucidelor;
- caile principale de metabolizare ale glucozei;
-glicoliza;
Glucoza
Dintre glucidele serice cea mai investigat este glucoza. Ea este forma sub care
circula glucidele serice in organism.

“Ã jeun” concentratia glucozei sanguine variaza intre 70 – 120 mg/100ml (

prin metoda cu O-toluidina 65- 110mg/100ml ser), iar in cazul unui post
prelungit ea poate scadea la 60- 70 mg/100ml.
Sursele glucozei sanguine sunt reprezentate de :
a. hidrocarburile alimentare,
b. glicogenoliza glicogenului hepatic,
c. gliconeogeneza
De notat ca la formarea glucozei participa nu numai acizii aminati proveniti
din proteine si glicerolul provenit din grasimi, dar si unii produsi de degradare a
hidratilor de carbon. Astfel acidul lactic format prin glicoliza in musculatura
scheletica si eritrocite este transportat prin sange la ficat si rinichi unde este
retransformat in glucoza.
Caile principale de metabolizare a glucozei:
1. glicoliza – cu formare de piruvat/ lactat (in functie de prezenta/ absenta
oxigenului)
2. ciclul pentozofosfatilor – cu formare de pentoze
3. oxidare – cu formare de acid glucuronic (cu rol in detoxifierea organismului)
4. gluconeogeneza sinteza „de novo” a glucozei din compusi neglucidici
(aminoacizi, glicerol, lactat)
5. glicogenogeneza- cu formare de glicogen
Principalele conditii de metabolizare a glucozei impun:
-Intrarea glucozei in celula - dependenta de hormonul insulina (cu exceptia
celulelor hepatice, unde metabolizarea glucozei nu este strict dependenta de
acest hormon),ceea ce face ca in conditiile unui deficit de insulina sa se instaleze
hiperglicemia (cu retinerea glucozei in sange, datorita imposibilitatii de a se
angaja in interiorul celulelor).
-Fosforilarea glucozei cu formarea de glucoz-6-fosfat (G-6-P, forma activa a
glucozei), cea care se angajeaza in reactiile metabolice. Fosforilarea are scopul
de a impedica iesirea glucozei din celula, si de a o forta sa se metabolizeze
(pentru ca in forma G-6-P, molecula fiind incarcata electric, nu poate parasi
celula).
Fosforilarea este catalizata de doua enzime- glucokinaza (GK) si
hexokinaza (HK).
Glucokinaza actioneaza: exclusiv asupra glucozei numai in conditii de
hiperglicemie si numai in ficat.
Hexokinaza actioneaza asupra tuturor hexozelor in conditii bazale, la nivelul
tuturor tesuturilor.
Glicoliza- reprezinta procesul de degradare a glucozei, cu scop energetic si se
desfasoara in citoplasma. Poate avea loc in conditii de :
- aerobioza, cu formare de piruvat;
- anaerobioza, cu formare de lactat.
Etapele glicolizei;
1. etapa consumatoare de ATP - de la glucoza la triozfosfati (predomina reactiile
de fosforilare);
2. etapa formatoare de ATP - de la triozfosfati la piruvat sau lactat (in functie de
conditiile din celula, legate de prezenta sau absenta oxigenului)

-fiziopatologia metabolismului glucidic:hipoglicemiile, hiperglicemiile.

Reglarea hormonala a glicemiei
Mentinerea glicemiei intre anumite limite este unul din cele mai fin reglate mecanisme
homeostatice si la care participa ficatul, tesuturile extrahepatice si o serie de glande endocrine.
Ficatul este permeabil pentru glucoza sanguina, in timp ce tesuturile extrahepatice sunt relativ
impermeabile in lipsa insulinei. Ficatul are un rol nu numai in captarea si metabolizarea glucozei, dar
si stocarea si eliberarea acesteia. Patrunderea glucozei in celule si eliberarea acesteia din depozitele
de glicogen hepatic, si deci nivelul glicemiei, sunt supuse unor influente hormonale. Singurul hormon
cu efecte hipoglicemiante este insulina. In schimb efecte hiperglicemiante se obtin cu hormonul de
crestere, ACTH si cortizon, adrenalina si glucagon.
Secretia de insulina de catre celulele beta ale insulelelor Langerhans din pancreas este stimulata
de : nivelul glicemiei (secretia de insulina creste atunci cand nivelul glicemiei creste), unii acizi
aminati si in special leucina si arginina, agenti beta-adrenergici.
Interventia sistemului nervos in reglarea glicemiei este evidenta, cunoscandu-se interventia
mecanismelor nervoase in toate reactiile de stres si in controlul glandelor cu secretie interna.
Fiziopatologia metabolismului gucidic
Hipoglicemiile
Activitatea sistemului nervos depinde in mare masura de glucoza din sange, intrucat celulele
nervoase sunt lipsite de rezerva de glicogen si nu utilizeaza alte principii alimentare decat in conditii
exceptionale. Din acest motiv hipoglicemia si in special cea instalata brusc, va produce semne de
perturbare a activitatii nervoase asemanatoare in parte cu manifestarile de hipoxie.
Hipoglicemia este definita ca o scadere a nivelului glucozei sub 60mg/100ml. Subiectii
hipoglicemiati vor manifesta slabiciune, ameteala sau letargie, care poate progresa rapid spre starea
de coma.
In functie de etiologia lor , hipoglicemiile pot fi impartite in urmatoarele grupe:
a. hipoglicemie produsa de insulina sau de preparate medicamentoase (reprezinta cea mai frecventa
forma si este o consecinta a unui supradozaj de insulina la un diabetic. Antidiabeticele orale de tipul
tolbutamidei pot provoca hipoglicemii, in special la varsnici)
b. hipoglicemia “á jeun” prin deficit antiinsular (este conditionata de o insuficienta a mecanismelor
de mobilizare a glucozei din rezerve sau o deficienta a proceselor de gliconeogeneza)
c. hipoglicemia reactiva (apare ca raspuns la ingestia unor substante , iar atacurile de hipoglicemie
pot fi puse in legatura cu alimentatia sau chiar cu unele alimente; este frecventa la subiectii cu
rezectie gastrica).
Hipoglicemii se mai pot intalni in galactozemii, hipoglicemia familiala, tulburari de reabsorbtie
tubulara (fara hiperinsulism), insuficienta suprarenala si in unele procese neoplazice (hepatoame,
tumori ale corticalei suprarenale, teratoame).
O situatie particulara este reprezentata de insulinoame (tumori cu celule beta) si unele
glicogenoze.
Hiperglicemiile. Diabetul zaharat
Reprezinta cresteri ale nivelului glucozei sanguine la valori peste 120 mg/100 ml si sunt de
regula datorate unui deficit absolut sau relativ de insulina.
Hiperglicemii trecatoare pot fi observate in legatura cu stari emotionale sau in caz de stres
chirugical si in unele stari de soc, ca urmare a descarcarilor de catecolamine si de glucocorticoizi.
Diabetul secundar.
Hiperglicemiile de durata aparute in cazul unor afectiuni endocrine, cum ar fi: sindromul
Cushing (exces de glucocorticoizi), acromegalia, exces de catecolamine, tireotoxicoza, sunt destul de
rare si sunt cauzate de un deficit relativ de insulina.
Diabetul secundar cu un deficit absolut de insulina este datorat unui proces distructiv al
pancreasului, ca de exemplu pancreatitele acute sau cronice, carcinom pancreatic sau
pancreatectomie.
Diabetul esential
Diabetul zaharat este o boala cu etiologie ereditara sau uneori castigata, in care insuficienta
secretorie a celulelor beta din insulele Langerhans are repercursiuni multiple asupra majoritatii
metabolismelor.
Observatiile clinice au diferentiat o forma de diabet la tineri, diabetul juvenil, care ajunge la
forme severe cu cetoacidoza si coma, si un diabet al varstei adulte, cu o evolutie mai usoara si insotit
adeseori de obezitate.
Consecinte functionale
Hiperglicemia este putin nociva prin ea insasi. Doar in cazurile in care se ajunge la valori extrem
de crescute, hiperglicemia poate fi o cauza de coma.
Cand nivelul glocozei sanguine depaseste 170 – 180 mg/100 ml apare glicozuria. In prezenta unei
functii renale adecvate, glucoza filtrata la nivelul glomerulilor se reabsoarbe la nivelul tubilor renali
printr un proces activ.
Aceste proces de reabsorbtie este insa limitat, iar capacitatea de reabsorbtie tubulara maxima
este de aproximativ 350 mg/min.
Cand nivelul glicemiei creste peste 170 – 180 mg/100 ml, filtratul glomerular va contine mai
multa glucoza decat poate fi reabsorbita, iar excesul se elimina prin urina. Se considera ca in astfel de
situatii, glucoza sanguina a depasit pragul renal.
Daca insa glicozuria este severa, eliminarile masive de glucoza pe cale renala antreneaza si o
poliurie. La eliminarile masive de apa si electroliti pe cale urinara contribuie si productia crescuta de
uree, precum si hipercetonemia. In plus, corpii cetonici, avand un caracter acid, ataca rezerva de
carbonati acizi din sange, ducand la acidoza metabolica.
Deperditia de apa produce senzatia de sete si duce la polidipsie, iar acidoza produce o excitare a
centrului respirator si o accentuare a respiratiei.
Perturbarea sintezei de lipide, exagerarea lipolizei in testul adipos asociata procesului de
gliconeogeneza sunt in masura sa explice polifagia.
2. Metabolismul proteic:
- nivele de organizare ale proteinelor;
-functiile proteinelor plasmatice;
Proteinele plasmatice indeplinesc urmatoarele functii:
a. Mentinerea presiunii coloid osmotice a plasmei si facilitarea schimburilor cu
lichidul interstitial;
b. Medierea raspunsului imun prin imunoglobuline si prin componentele
sistemului complement;
c. Participarea la sistemele tampon ale sangelui si la mentinerea echilibrului
acido-bazic;
d. Asigurarea transportului plasmatic dirijat al vitaminelor, hormonilor,
metalelor, medicamentelor si a unor metaboliti; include enzime, dintre care
unele actioneaza in plasma, iar altele sunt doar “in trecere” prin plasma, fara a
avea un rol activ in sange;
e. Contribuie la fondul comun de proteine si implicit de aminoacizi cu rol in
procesele de crestere si separare a tesuturilor.
In functie de principala lor functie se disting:
- Proteine ale apararii imune, categorie in care se include imunoglobulinele,
proteinele sistemului complement si proteina C reactiva, aceasta din urma
reprezentand un mecanism primitiv nespecific de activare a complementului.
- Proteine asociate inflamatiei, constituie un grup destul de heterogen de
proteine care cresc in cursul inflamatiei diverselor tesuturi si care include
fibrinogenul, diversi inhibitori ai proteazelor, α1-glicoproteina acida si
haptoglobinele.
- Proteinele de transport asigura transferul unei mari varietati de substante
de la locul de producere spre locul de actiune sau de catabolizare. Un alt rol al
acestor proteine este de a mentine un echilibru intre rezervorul de substanta
inactiva (fixate pe proteina de transport) din plasma si cantitatea de substanta
libera si activa. Totodata proteinele de transport intervin in metabolismul
substantelor transportate, interactionand cu receptorii celulari si cu enzimele. O
serie de hormoni si vitamine sunt vehiculate spre celulele tinta, sub forma fixate
pe proteine specifice de transport.
- Proteinele semnal joaca un rol de mesageri, in acest grup putand fi inclusi
diversi hormoni cu structura proteica precum si citokinele.
- Proteinele cu rol in hemostaza constituie un component important din
punct de vedere cantitativ a proteinelor plasmatice.
- Proteinele derivate din tesuturi si proteinele oncofetale se afla, de regula,
in concentratii extreme de joase. Ele pot fi fragmente ale unor proteine
membranare deversate in sange in cursul reinnoirii membranelor si ca urmare a
mortii celulare. Proteinele aflate in plasma sub forma de “urme” sunt proteinele
oncofetale produse in tumori ca rezultat al depresiei genelor care codifica
proteinele fetale.
Diverse proteine incluse intr-un anumit grup exercita mai multe functii (ex.
Fibrinogenul, un reactant de faza acuta denota inflamatia si este un important
factor al coagularii).

-tipuri de disproteinemii;

Concentratiile diverselor proteine plasmatice se modifica in extrem de

numeroase stari patologice.
Aceste modificari pot fi incadrate in cateva tipuri de disproteinemie care pot
fi diferentiate prin simpla electroforeza a proteinelor serice.
a. Disproteinemia reactiva din inflamatia acuta se caracterizeaza prin cresterea
fractiunilor proteice α-1 si α-2, iar analiza diferentiata prin metode
imunochimice releva cresterea reactantilor de faza acuta in timp ce albumina
serica, colinesteraza serica, transferina si lipoproteinele scad. Cresterea
fibrinogenului duce la accelerarea VSH.
b. Disproteinemia reactiva din inflamatia cronica este caracterizata prin
cresterea gamaglobulinelor, consecutiv proliferarii reactive a mai multor clone
de plasmocite. Cresterea imunoglobulinelor are deci un caracter policlonal, dar
unele clase de imunoglobuline pot creste mai mult in anumite boli.
c. Disproteinemia prin pierderea urinara de proteine se intalneste in sindromul
nefrotic. Aspectul caracteristic este dat de scaderea proteinelor totale, scaderea
albuminemiei si cresterea marcata a α-2 globulinelor si in mai mica masura a β
globulinelor, in forme severe se mai constata o scadere a gamaglobulinelor.
Principala cauza a acestor modificari este cresterea permeabilitatii filtrului
glomerular fata de proteine.
d. Disproteinemia prin pierdere enterala de proteine survine in enteropatia
exudativa si este cauzata de o crestere a permeabilitatii tractului digestiv pentru
substante macromoleculare. Se ajunge la hipoproteinemie, dar aspectul
proteinogramei difera de cel intalnit in sindromul nefrotic, respectiv α-2
globulinele nu sunt atat de crescute, iar hiperlipoproteinemia lipseste.
e. Disproteinemia din afectiunile hepatice realizeaza aspecte diferite in functie
de etiologie si de stadiul evolutiv al hepatopatiei. Modificarile proteinogramei
din hepatita virala acuta sunt putin exprimate si necaracteristice, avand o valoare
diagnostica redusa, mai ales in comparatie cu cresterea impresionanta a
aminotransferazelor.
In sindromul posthepatic, cresterea gamaglobulinelor atrage atentia asupra
evolutiei spre cronicizare. Ca si in alte inflamatii cronice, cresterea
gamaglobulinelor la bolnavii cu hepatita cronica realizeaza un aspect policlonal,
iar aceasta crestere se accentueaza in cirozele hepatice.
In angiocolite si cirozele biliare se evidentiaza o crestere moderata a α-2
globulinelor in timp ce cresterea gamaglobulinelor este mai putin exprimata
decat in hepatita cronica.
In stadiile de debut ale neoplaziilor hepatice electroforeza proteinelor
serice are o valoare diagnostica redusa, dar in adenocarcinomul hepatic cu
ciroza, la scaderea albuminelor si cresterea gamaglobulinelor se asociaza o
crestere exprimata a fractiunii α-1.
Agamaglobulinemia realizeaza un aspect caracteristic. Se refera la
disproteinemii prin defecte cauzate de deficite ale aparatului genetic, care
codifica sinteza unei proteine plasmatice.

- transaminarea;
-dezaminarea oxidativa a aminoacizilor;
Proteinele, prin hidroliza, duc la formarea aminoacizilor care urmeaza
diverse cai maetabolice (dezaminare, transaminare), cu generare de acetil~SCoA
care poate urma ciclul Krebs.
Transaminarea este o reacție biochimică prin care are loc transferul unei
grupe amino la un cetoacid, obținându-se un nou aminoacid. Această cale
metabolică este responsabilă de dezaminarea majorității aminoacizilor, când se
pot obține aminoacizi neesențiali din aminoacizi esențiali.
Transaminarea are loc în organismele vii prin intermediul unor enzime
denumite transaminaze sau aminotransferaze. De obicei, alfa-cetoglutaratul este
principalul acceptor de grupă amino, devenind glutamat:

Aminoacid + α-cetoglutarat ↔ α-cetoacid + Glutamat

La rândul ei, grupa amino din glutamat se transferă oxaloacetatului într-o
a doua reacție de transaminare consecutivă, cu obținere de aspartat:

Glutamat + oxaloacetat ↔ α-cetoglutarat + Aspartat

Dezaminarea este o reacție organică prin intermediul căreia se elimină o

grupă amino dintr-o moleculă. Enzimele care catalizează aceste reacții se
numesc dezaminaze. În corpul uman, dezaminările au loc în principal în ficat,
însă glutamatul poate fi dezaminat și în rinichi.
Dezaminarea enzimatică are loc la nivelul ficatului, în prezența
dezaminazelor, și este importantă în metabolismul aminoacizilor, în special în
procesul de degradare al lor, urmat de oxidare. Eliminarea grupei amino se poate
face sub formă de amoniac liber, care poate fi ulterior convertit la uree sau acid
uric
-ureogeneza.

3. Metabolismul lipidic:
- clasficarea lipoproteinelor, rol biologic;

Lipidele din dieta sunt reprezentate de colesterol, trigliceride, acizi grasi,

vitamine liposiolubile.
Trigliceridele ajung la nivelul intestinului si se absorb dupa ce sunt hidrolizate
de emzime (lipaza) si formeaza complexe (micelii) cu sarurile biliare.
Colesterolul din alimentatie, acizii grasi si vitaminele liposolubile se absorb la
nivelul intestinului subtire.
Lipoproteinele sunt complexe formate din lipide si proteine intervenind in
absorbtia si transportul colesterolului, trigliceridelor si vitaminelor liposolubile.

Clase importante de lipoproteine :

chilomiocronii care au cea mai mare concentratie in trigliceride (85 %)

VLDL (lipoproteine cu densitate foarte mica continind 55 % trigliceride)
IDL (lipoproteine cu densitate intermediara ce contin 23 % trigliceride si 38 %
colesterol)
LDL (lipoprroteine cu densitate moleculara mare) continind 50 % colesterol
HDL (lipoproteine cu densitate moleculara mare) continind 50 % proteine si
cantitati mici de colesterol, trigliceride
Apolipoproteinele sunt proteine asociate lipoproteinelor ajutand la exercitarea
functiei acestora.

Chilomicronii sunt compusi din : acizi grasi cu lant lung de atomi de carbon (>
12 atomi de carbon), trigliceride, apolipoproteina B48, esteri de colesterol,
fosfolipide, colesterol. Se absorb in circulatia sistemica, ajung la tesuturile
periferice si ulterior la ficat. Chilomicronii incorporeaza lipoproteinlipaza (o
enzima care se gaseste la nivelul endoteliului capilarelor din tesutul adipos,
inima si muschi scheletic) care hidrolizeaza trigliceridele cu formare de acizi
grasi liberi. Acestia pot fi oxidati la nivelul celulei musculare sau celulei
tesutului adipos, pot fi reesterificati cu formare de trigliceride, restul fiind
transportati la nivelul ficatului. Chilomicronii ramasi dupa hidroliza
trigliceridelor vor fi eliminati din circulatie prin intermediul ficatului.

VLDL (Very Low Density Lipoprotein) se formeaza la nivelul celulei hepatice

prin esterificarea acizilor grasi cu lant lung de atomi de carbon, au un raport
colesterol/trigliceride de 1/5 si contin in plus apoproteine, fosfolipide si vitamina
E. Eliberate in circulatie pierd trigliceride prin hidroliza acestora de catre
lipoproteinlipaza la nivelul celulei musculare si adipocitului cu formare de IDL.
IDL (Intermediate Density Lipoprotein) contine : colesterol (38 %), trigliceride
(23 %) si proteine (19 %). La nivel hepatic pierde proteine, trigliceride prin
hidroliza de catre lipaza hepatica cu formare de LDL.

LDL (Low-Density Lipoprotein) are un continut in colesterol de 50 %, restul

fiind proteine (22 %) si trigliceride (5 %). Se formeaza la nivelul celulei
hepatice, si ajuns in ciculatie elibereaza colesterol in celulele care au receptor
pentru LDL, printre care si celulele vasculare fiind implicat in ateroscleroza
(prin oxidarea particulelor de LDL cu radicali liberi).

HDL (High-Density Lipoprotein) este sintetizat la nivelul ficatului si intestinului

si contine : proteine (48 %), colesterol (19 %), trigliceride (3 %). Rolul sau este
de esterifica colesterolul liber si de a-l transporta de la celulele periferice spre
ficat opunandu-se procesului de ateroscleroza.
- biosinteza colesterolului;
Colesterolul este un element structural esential al membranelor celulare si al
diverselor organite celulare. In plus colesterolul este un precursor obligatoriu al
acizilor biliari si al hormonilor steroizi.
Cea mai mare parte a colesterolului provine din sinteza endogena
(aproximativ 1g zilnic), in timp ce colesterolul ingerat nu depaseste 0,6 g zilnic,
in cazul unei diete obisnuite.
Daca initial s-a crezut ca ficatul reprezinta sediul unic pentru sinteza
colesterolului endogen, ulterior s-au stabilit si alte surse, cum sunt: muschii,
tubul digestiv, rinichii, pielea etc.
Esterificarea colesterolului are loc in ficat, in circulatie (sub influenta unei
enzime produse in ficat, numita lecitin-colesterol-acyl-transferaza), in peretele
intestinal si alte tesuturi. In ficat aproximativ 2/3 din colesterol se afla sub forma
libera si numai 1/3 este esterificat, spre deosebire de colesterolul plasmatic care
este in proportie de 2/3 esterificat.
Reglarea biosintezei hepatice a colesterolului se face prin interventia mai
multor factori, dintre care:
a) aportul alimentar (o alimentatie bogata in colesterol inhiba sinteza hepatica a
colesterolului);
b) hormonii: cortizonul si noradrenalina au efect hipercolesterolemiant, iar
estrogenii, insulina si tiroxina au efect hipocolesterolemiant.
Eliminarea colesterolului din organism are loc pe doua cai principale, si
anume: transformarea in acizi biliari si excretia de steroli neutri in fecale.
O alta cale de elimare a colesterolului este transformarea lui in hormoni
steroizi, a caror produsi de degradare se elimina prin urina. Valorile normale
ale colesterolului total: pana la 50 de ani 150 – 230 mg/100 ml ser.
Raportul colesterol esterificat/ colesterol total E/T = 0,65 – 0,75.
Dereglarile colesterolului se intalnesc cel mai frecvent sub forma de cresteri
peste valorile normale, realizand hipercolesterolemii care pot fi esentiale sau
secundare.
Hipercolesterolemia esentiala (familiala) este o boala ereditara, transmisa
autosomal dominant, caracterizata prin cresteri mari ale colesterolului plasmatic,
aproximativ 800 mg/100 ml, si se asociaza cu cresteri ale fosfolipidelor,
trigliceridelor si betalipoproteinelor.
Hipercolesterolemiile secundare se intalnesc in arteroscleroza, diabet
zaharat, obezitate, hipotiroidii, sindrom nefrotic.
Hipocolesterolemia se intalneste in toate afectiunile hepatocelulare grave:
este scazuta in special fractiunea esterificata ca urmare a defectului de
esterificare hepatica, dar mai ales a diminuarii activitatii lecitin-colesterol-acyl-
transferazei (consecinta insuficientei sale sinteze hepatocelulare). Scaderi ale
colesterolului seric intalnim in: hepatite acute, hipertiroidism, malnutritie.

-cetogeneza.
Corpii cetonici

Cresterea oxidarii de acizi grasi este insotita de formarea unor cantitati

sporite de acid acetoacetic si beta-hidroxibutiric, iar prin decarboxilarea acidului
acetoacetic rezulta acetona.
Aceste trei substante poarta denumirea de corpi cetonici:

- acidul acetoacetic : CH3- CO- CH2-COOH

- acidul ß-hidroxibutiric(izomerul D(-)): CH3-CH-CH2-COOH

|
OH

-acetona : CH3-CO-CH3

Acetaoacetatul este produsul primar care da prin hidrogenare ß-hidroxibutirat:

CH3-CO-CH2-COOH ↔ CH3-CH-CH2-COOH
|
OH
(reactia are loc in prezenta enzimei ß-hidroxibutirat dehidrogenaza si a reactiei
NADH + H+ ↔ NAD+)

sau prin decarboxilare acetona:

CH3-CO-CH2-COOH → CO2 + CH3-CO-CH3

Formarea de corpi cetonici are loc in urma beta-oxidarii acizilor grasi la

nivelul sistemelor enzimatice intramitocondriale din ficat.
 Acidul acetoacetic desfacut din legatura sa cu coenzima –A in ficat, nu mai
poate fi transformat in acetoacetil-CoA si trece in circulatie. Tesuturile
periferice extrahepatice pot insa prelua corpii cetonici din sange, gratie unei
enzime care transfera radicalul : -CoA de la nivelul acidului succinic la nivelul
acidului acetoacetic.
In acest fel, in anumite limite, formarea de corpi cetonici constituie o sursa
de energie pentru tesuturile extrahepatice ; in caz de inanitie prelungita chiar si
celulele nervoase ajung sa consume corpi cetonici, care sunt hidrosolubili si pot
strabate bariera hematoencefalica.
Concentratia normala in sange nu depaseste 1mg/100ml, iar pierderile
urinare sunt, de regula, sub 1mg/zi. Cresterea de corpi cetonici in sange si urina
realizeaza cetonemia si cetouria, iar starea patologica la care se ajunge poarta
denumirea de acidocetoza.
Cresterea formarii de corpi cetonici poate fi observata in urmatoarele
situatii:
• inanitie, incepand din ziua a doua sau a treia;
• dieta excesiv de bogata in grasimi;
• diabet zaharat sever;
• diabet renal sever;
• hipertiroidism
• acromegalie sau boala Cusing.

4. Enzime:
-clasificare si nomenclatura;

. Nomenclatura si clasificarea enzimelor

La inceputurile enzimologiei au fost caracterizate in special enzime ce
catalizau reactii de hidroliza a legaturilor covalente din molecula diverselor
substraturi si, de aceea, erau denumite prin adaugarea sufixului aza la numele
substratului asupra caruia actionau.
De exemplu: ureaza (enzima care hidrolizeaza ureea), lipaza (hidrolizeaza
lipidele), fosfataza (hidrolizeaza legaturile fosfat din compusii organici
fosforilati), amilaza (care hidrolizeaza amidonul), proteaze (enzime care
scindeaza proteinele), etc. Altele erau denumite cu numele uzuale mai vechi:
pepsina, tripsina, etc.
Aceasta nomenclatura a condus insa la o serie de confuzii si, din acest
motiv, Comisia pentru Enzime a Uniunii Internationale de Biochimie a introdus
in 1956 o baza sistematica pentru denumirea enzimelor.
In prezent fiecarei enzime ii este atribuit un numar de cod si un nume
sistematic.
Numarul de cod este format din 4 cifre precedate de prescurtarea EC (Enzyme
Comission), acestea indicand:
· prima cifra - clasa de enzime (in functie de reactia catalizata);
· a doua cifra - subclasa (da indicatii asupra donorului din reactie);
· a treia cifra - subsubclasa (face referire la natura acceptorului din reactie);
· a patra cifra indica enzima individuala.
In functie de reactia pe care o catalizeaza, miile de enzime sunt repartizate in
6 clase:
1. Oxidoreductaze; 2. Transferaze; 3. Hidrolaze; 4. Liaze; 5. Izomeraze; 6.
Ligaze
Numele sistematic contine informatii referitoare la:
a. natura donorului;
b. natura acceptorului;
c. tipul reactiei catalizate.
1. Oxidoreductazele catalizeaza reactii de oxidoreducere, prin care se transfera
hidrogen sau electroni intre doua substraturi. Cifra subclasei indica donorii
echivalentilor de reducere:
1.1-alcool;
1.2-aldehide sau cetone;
1.3-catene hidrocarbonate;
1.4-amina primara;
1.5-amina secundara;
1.6-formele reduse ale coenzimelor p 313c26d iridinice,
1.7-alti compusi azotati.
Cifra a treia se refera la acceptorul de hidrogen sau electroni: 1.1.1.-formele
oxidate ale coenzimelor piridinice, 1.1.2-citocromii, 1.1.3-O2, 1.1.99-alti
acceptori.
Subclasele oxidoreductazelor au si denumiri uzuale: oxidaze, peroxidaze,
dehidrogenaze, monoxigenaze.
Coenzimele oxidoreductazelor sunt diferite: coenzime piridinice (NAD+,
NADP+), coenzime flavinice (FAD, FMN), coenzime hematinice (citocromii)
etc.
Exemplu: EC 1.1.1.27 L-lactat: NAD+oxidoreductaza (uzual lactat
dehidrogenaza).
L-lactat + NAD+ = piruvat + NADH + H+
In cazul in care in reactia catalizata de oxidoreductaze se realizeaza si o alta
transformare se mentioneaza in paranteza actiunea secundara a enzimei.
Exemplu: EC 1.1.1.41 L-izocitrat:NAD+oxidoreductaza (decarboxilanta)
catalizeaza oxidarea acidului izocitric odata cu decarboxilarea acestuia.
2. Transferazele sunt enzime care catalizeaza transferul unor grupe variate intre
doua substraturi. Numele acestora este in functie de natura grupei transferate:
metiltransferaze, aminotransferaze, formiltransferaze, fosfotransferaze.
A doua cifra indica tipul de grupa transferata:
2.1-grupa cu un atom de carbon; 2.2-grupe aldehidice sau cetonice; 2.3-grupe
acil, 2.4-grupe glicozil; 2.5-grupe alchil,;2.6-grupe ce contin azot;
 2.7-grupe ce contin fosfor;2.8-grupe ce contin sulf.
A treia cifra descrie exact grupa care este transferata in cazul in care subclasa
presupune mai multe grupe: 2.1.1-metil transferaze, 2.1.2-hidroximetil
transferaze, 2.6.1-amino transferaze.
Coenzimele transferazelor sunt numeroase: piridoxal fosfatul, tiamin
pirofosfatul, coenzima A, acizii folici, coenzimele B12, biotina, S-adenozil
metionina, nucleotid polifosfati (ATP), formele active ale unor compusi (UDP-
glucoza, CDP-colina) etc.
Exemplu: EC 2.7.1.2 ATP:D-glucozo-6-fosfotransferaza (glucokinaza)
D-glucoza + ATP = D-glucozo-6-fosfat + ADP
In cazul transferazelor de grupe fosfat denumirea face obligatoriu referire la
acceptor. 2.7.1-alcool, 2.7.2.-carboxil, 2.7.3-grupa cu azot.
Pentru fosfotransferazele ce necesita ATP ca donor de grupe fosfat se mai
utilizeaza denumirea uzuala kinaza.
3. Hidrolazele sunt enzime care participa la hidroliza unor legaturi diverse, fiind
subclasificate (a doua cifra) in functie de natura acestora:
3.1-legatura esterica (esteraze); 3.2-legatura glicozidica (glicozidaze);
3.3-legatura fosfat (fosfataze); 3.4-legatura peptidica (peptidaze);
3.5-legaturi intre carbon si azot.
A treia cifra indica mai exact tipul de legatura hidrolizata: 3.1.1-hidroliza
esterilor carboxilici, 3.1.6-hidroliza esterilor acidului sulfuric.
Exemplu: EC 3.1.3.9 D-glucozo-6-fosfat-fosfohidrolaza (glucozo-6-fosfataza)
D-glucozo-6-fosfat + H2O = D-glucoza + Pi
4. Liazele sunt enzime care participa la formarea unor legaturi duble C-C, C-N,
C-O, prin indepartarea nehidrolitica a unor grupe din substrat. A doua cifra
indica tipul legaturii scindate:
4.1-C-C, 4.2-C-O, 4.3-C-N, 4.4-C-S. A treia cifra face referire la natura grupei
indepartate: 1-carboxil, 2-aldehida, 3-α-cetocarboxil.
Se poate face referire la acestea si folosind denumirile uzuale: aldolaze,
hidrataze, sintaze, decarboxilaze.
Exemplu: EC 4.1.1.22 L-histidin-carboxi-liaza (histidin decarboxilaza)
Histidina = Histamina + CO2
5. Izomerazele sunt enzime care permit desfasurarea reactiilor de izomerizare
fiind subclasificate in functie de tipul reactiei catalizate:
5.1-racemaze si epimeraze; 5.2-izomeraze cis-trans; 5.3-oxidoreductaze
intramoleculare; 5.4-mutaze.
A treia cifra indica tipul de molecula ce este supus izomerizarii: 5.1.1-racemaze
ce transforma aminoacizi, 5.1.3-epimeraze ce transforma carbohidrati, etc.
Exemplu: EC 5.1.1.1 Alaninracemaza transforma L-alanina in D-alanina.
6. Ligazele sunt enzime care intervin in formarea unor noi legaturi C-C, C-O, C-
N, C-S folosind ATP-ul ca sursa de energie. A doua cifra indica legatura
formata:6.1-C-O, 6.2-C-S, 6.3-C-N, 6.4-C-C. A treia cifra descrie mai exact
legatura ce se formeaza: 6.3.1-amidosintetaze, 6.3.2-peptidsintetaze, 6.4.1-
carboxilaze.
Exemplu: EC 6.3.1.2 L-glutamat:amoniac ligaza (glutamin sintetaza)
L-glutamat + ATP + NH3 = L-glutamina + ADP + Pi
EC 6.4.1.1 piruvat carboxilaza
L-piruvat + CO2 = L-oxalilacetat

-structura generala;
Enzimele sunt proteine globulare putand avea o structura:
a. unitara - enzime monocomponente, alcatuite numai din aminoacizi:
tripsina, chimotripsina, pepsina, lipaza, ribonucleaza;
b. binara - enzime alcatuite dintr-o parte proteica (apoenzima) si
o grupa neproteica, definite de Euler astfel:
Holoenzima = Apoenzima + Cofactor
Studiul structurii enzimelor s-a realizat prin tehnici exacte: difractie de raze X,
dicroism circular, fluorescenta, analize in UV si IR, RMN, spectrometrie Raman
etc.
Caracteristicile componentei proteice
Apoenzima fiind proteina are toate nivelurile structurale. Structura
primara este stabila, determinata de secventa aminoacizilor din lantul
polipeptidic. Structura secundara reprezinta procentul de configuratie spatiala α-
helix (in special) stabilizat prin legaturi de hidrogen. Structura tertiara se refera
la asamblarea formelor elementare in spatiul tridimensional si plierea catenelor
polipeptidice. Majoritatea aminoacizilor polari se dispun la exteriorul moleculei,
iar aminoacizii nepolari la interior, formand o zona hidrofoba interna. Structura
cuaternara apare la majoritatea enzimelor care sunt alcatuite din mai multe
catene polipeptidice identice (enzime homomultimerice) sau diferite (enzime
heteromultimerice), asocierea protomerilor facandu-se prin legaturi de
hidrogen, interactiuni electrostatice, forte Van der Waals.
Ca orice proteina, enzimele se pot denatura ca urmare a unor modificari la
nivelul structurilor secundara si tertiara.
Componenta proteica a enzimelor se caracterizeaza prin urmatoarele:
 este nedializabila si termolabila;
 confera specificitatea de substrat pentru activitatea unei enzime;
 contine situsul catalitic si pe cel la care se leaga efectorii in cazul
enzimelor alosterice;
 determina legarea substratului la situsul catalitic si a efectorilor la alt
situs.

Caracteristicile cofactorilor
 Cofactorii sunt compusi cu structura chimica variata derivati de la vitamine
sau ioni metalici, legati mai labil de partea proteica (coenzime) sau fiind intim
asociati cu aceasta prin legaturi covalente (grupe prostetice)
Acestia se caracterizeaza prin urmatoarele:
 sunt termostabili;
 sunt dializabili;
 sunt indispensabili pentru desfasurarea activitatii enzimei;
 confera specificitatea de reactie pentru o enzima;
 intervin in reactie inducand conformatia optima a enzimei, favorizand
aranjamentul adecvat reactiei sau transferand electroni sau grupe chimice.

-reglarea activitatii enzimatice;

13 Reglarea activitatii enzimatice
Reglarea activitatii enzimatice se poate face prin:
· Modificarea cantitatii de enzima. Cantitatea de enzima este determinata
de echilibrul dintre rata de sinteza si rata de degradare a enzimei codificate
genetic (turnover-ul enzimei). Cele doua procese implica factori de control
diferiti. Sinteza se face in prezenta unor inductori, iar represia implica factori
care limiteaza sinteza favorizeaza degradarea enzimei (represor).

Daca ks>kd enzima este inductibila, iar daca ks<kd, enzima este
represibila.
· Alterarea rezervei de reactanti. Concentratia intracelulara medie a
substratului, coenzimei, are importanta mai mica asupra activitatii enzimei. Este
importanta concentratia unor metaboliti intermediari in vecinatatea centrului
activ al enzimei.
· Alterarea eficientei catalitice a enzimei. Este mediata de actiunea unor
inhibitori enzimatici.
· Reglara alosterica. Este determinata de actiunea enzimelor alosterice ce
pot fi reglate de activatori, inhibitori prin inhibitie feed-back.
· Modificarea covalenta explicata de Fisher si Krebs (Premiul Nobel pentru
medicina in 1992). Fosforilarea-defosforilarea unor resturi de serina, tirozina din
structura enzimelor activeaza sau dezactiveaza enzimele.
Reglarea activitatii enzimelor este foarte importanta pentru celule, in cursul
dezvoltarii dobandindu-se si alte optiuni de reglare cum ar fi:
· Sinteza sub forma de zimogeni, inactivi, care adopta conformatia
specifica numai in anumite conditii de pH, activatori, procesul fiind reversibil;
· Sinteza sub forma de izoenzime care se sintetizeaza in structurile ce au
conditiile conforme cu necesarul pentru o actiune optima. De exemplu, lactat
dehidrogenaza.
· Prezenta unor proteine modulatoare. Este vorba despre subunitatile
reglatoare ce suprima activitatea subunitatilor catalitice daca sunt atasate de
acestea.

-influenta factorilor fizico-chimici asupra activitatii enzimelor

Efectul concentratiei substratului
In reactia S --------> P, pe masura ce reactia avanseaza, creste concentratia
produsului de reactie si scade cea a substratului.

Ecuatia de viteza este: v = - = = k[S]n, unde k este constanta de

viteza si n reprezinta ordinul de reactie. Viteza initiala depinde de concentratia
initiala a substratului la puterea n, multiplicata cu constanta de viteza.
Ecuatia Michaelis-Menten

Mentinand constanta concentratia enzimei (in reactiile cu un singur

substrat), cresterea concentratiei de substrat determina marirea vitezei de reactie
pana cand se atinge o valoare maxima peste care oricat ar creste concentratia
substratului viteza reactiei enzimatice ramane nemodificata (Fig. 6). La
concentratii mici de substrat, viteza de reactie este proportionala cu
concentratia substratului (reactii de ordin1). La concentratii mari de substrat,
viteza de reactie devine independenta de concentratia substratului (reactii de
ordin 0), enzima saturandu-se cu substrat. L. Michaelis si M. Menten au propus
o teorie generala de actiune a enzimelor bazata pe ideea ca enzima si substratul
se asociaza reversibil pentru a forma complexul enzima-substrat.

Ecuatia vitezei reactiei enzimatice este: , fiind cunoscuta ca

si ecuatia Michaelis-Menten.
Ecuatia exprima faptul ca viteza unei reactii enzimatice este determinata de
concentratia de substrat la acel moment si de constantele Km si vmax.
Semnificatia Km si vmax. Daca v = vmax/2 , inlocuind in ecuatia Michaelis-Menten
se deduce faptul ca Km = [S], deci constanta Michaelis poate fi definita
drept concentratia de substrat la care viteza de reactie este jumatate din viteza
maxima. Constanta Michaelis, Km, este un indice al afinitatii enzimei pentru
substrat, variind invers proportional cu aceasta. Aspectul curbei descrise de
ecuatia Michaelis-Menten este hiperbolic (Fig.6):
 Fig.6. Curba de saturare cu substrat a enzimelor

Pentru orice enzima se poate defini, alaturi de Km si v max, numarul

de turn-over al enzimei, ca fiind numarul de molecule de substrat convertite in
produs de reactie pe molecula de enzima in unitatea de timp, atunci cand enzima
este saturata cu substrat.
Ecuatia Lineweaver-Burk

Deoarece reprezentarea ecuatiei Michaelis -Menten este curba a carei

interpretare este dificila, s-au realizat reprezentari liniare ale dependentei vitezei
de reactie de concentratia substratului, folosite la interpretarea datelor
experimentale: reprezentarea Lineweaver-Burk, reprezentarea Hanes-Woolf,etc.
Reciproca ecuatiei Michaelis-Menten este:

(1)
Separand componentele numaratorului din partea dreapta a ecuatiei se obtine:

(2) ,

care simplificata devine: , denumita ecuatia Lineweaver Burk.

Reprezentand grafic 1/v = f(1/[S]) se obtine o dreapta, panta dreptei fiind
Km/v max, intersectia cu axa 1/v in 1/vmax, iar cea cu axa 1/[S] este -
1/Km (Fig.7).

Fig.7. Reprezentarea ecuatiei Lineweaver-Burk

II.9.2.2. Influenta temperaturii

Efectul temperaturii asupra activitatii enzimelor este rezultanta actiunii a doi
factori opusi, cresterea vitezei de reactie cu temperatura si denaturarea termica a
enzimelor. Activitatea oricarei enzime variaza cu temperatura, graficul fiind
descris in Fig. 8.
 Fig. 8. Influenta temperaturii asupra activitatii enzimelor
Fiecare enzima este caracterizata de un coeficient termic al reactiei, notat
Q10, ce reprezinta cresterea vitezei de reactie pentru o crestere cu 100C a
temperaturii, in conditiile mentinerii constante a celorlalti parametri. Pentru
reactiile enzimatice Q10 este intre 1 si 2, fiind mai mic decat pentru reactiile
necatalizate, pentru care Q10 este intre 2 si 4. Aceasta relatie este valabila numai
pana la temperatura optima, pentru care viteza de reactie este maxima. Cresterea
temperaturii peste temperatura optima determina scaderea vitezei de reactie,
datorita denaturarii partii proteice a enzimei.
Temperatura optima pentru enzimele din organismul uman este 37-400C, la
plante 50-600C, iar pentru cele din microorganismele din apele termale este 80-
1000C.
Determinarea activitatii unei enzime trebuie sa se faca la o temperatura intre 25-
370C.
II.9.2.3. Influenta pH-ului
Pentru enzimele din organismul uman, pH-ul optim de actiune este pH-ul
normal al mediului in care ele isi manifesta actiunea catalitica (Fig. 9).
Centrul activ al enzimelor contine grupe ionizabile, acide sau bazice, deci
modificarea pH-ului are ca efect modificarea gradului de disociere si, implicit,
modificarea vitezei de reactie.

Fig.9. pH-ul optim de actiune a unor enzime

Pentru enzimele din organismul uman pH-ul optim este intre 5-9, dar exista
enzime ce actioneaza si in afara acestui interval. De exemplu, pepsina
actioneaza la pH 1,5-2, fosfatazele alcaline la pH 9-10, iar fosfatazele acide la
pH 4,5-5.
II.9.2.4. Influenta efectorilor enzimatici
Efectorii enzimatici sunt substante cu structuri chimice variate care aduse in
mediul de reactie pot influenta activitatea enzimei care catalizeaza reactia.
Efectorii enzimatici pot fi: activatori sau inhibitori.
a. Activatorii enzimatici.
Sunt compusi care stimuleaza activitatea enzimelor. Acestia pot fi:
 Activatori ai unor proenzime. Forma inactiva a enzimei se
numeste proenzima sau zimogen, in care centrul activ al enzimei este
mascat. Prin eliminarea unei parti din molecula, centrul activ este
demascat, enzima devenind activa (Tabel 2).

Tabel 2. Proenzime si zimogeni

Proenzima (Zimogen) Enzima

Pepsinogen Pepsina (proteaza digestiva)
Tripsinogen Tripsina (proteaza digestiva)
Chimotripsinogen Chimotripsina
(proteaza digestiva)
Proelastaza Elastaza (degradeaza
elastina)
Procarboxipeptidaza Carboxipeptidaza
(peptidaza)
Kalicreinogen Kalicreina (factor de
coagulare)
Protrombina Trombina (factor de
coagulare)
Proaccelerina Accelerina (factor de
coagulare)
Proinsulina Insulina (hormon
hipoglicemiant)

 Activatori propriu-zisi. Acestia actioneaza stimuland activitatea catalitica

a enzimelor sau legarea substratului de enzima. Pot fi dati ca exemplu
ionii Mg2+ pentru fosfataze, ionii Mn2+ pentru peptidaze, ionii Zn2+ ce
activeaza alcool dehidrogenaza, Cl- pentru amilaza, etc.
 Activatori ce actioneaza asupra subunitatilor reglatoare, eliberand
subunitatile catalitice. Se poate da ca exemplu AMPc, activator al
proteinkinazei A. Prin legarea acestuia de subunitatile reglatoare sunt
eliberate subunitatile catalitice, enzima devenind activa.
  Activatori prin antiinhibitie. Sunt compusi care actioneaza asupra
enzimelor protejandu-le de actiunea unor inhibitori. De exemplu,
vitaminele E, C, K protejeaza enzimele de actiunea nociva a peroxizilor.
 Substante cu caracter reducator. In acest caz activarea are loc prin
protejarea grupelor -SH din centrul activ al enzimei, aceste grupe fiind
necesare pentru activitatea enzimatica. Astfel de activatori sunt:
glutationul, cisteina.
 Activarea prin modificari covalente. Sunt numeroase procesele in care
actioneaza enzime ce pot exista sub doua forme activa si inactiva ce se
deosebesc prin prezenta unor grupe chimice, frecvent grupe fosfat ce
fosforileaza resturi de serina. Exemplu: glicogen fosforilaza b se activeaza
prin fosforilare si transformare in glicogen fosforilaza a.

b. Inhibitorii enzimatici
Sunt compusi care influenteaza negativ activitatea enzimelor pe care o
pot anula definitiv sau temporar. Ei pot afecta situsul catalitic al enzimei sau
orice alta regiune a moleculei, astfel influentand legarea substratului de
enzima. Actiunea inhibitorilor enzimatici este importanta pentru controlul
proceselor biochimice, pentru a intelege mecanismele de actiune a unor
medicamente, droguri, otravuri, pentru a urmari etape dintr-un proces
metabolic.

5. Analiza urinii (sumarul de urina, sedimentul urinar)

Caracterele generale fizice si chimice ale urinei

III.4.2.1. Caractere le generale fizice
In conditii normale in urina din 24 de ore se elimina aproximativ 35 g
substante organice si 25 g substante minerale. Alaturi de acestea in
conditii special sau patologice mai pot aparea: medicamente, metabolite
ai acestora sau o serie de elemente patologice.
III. 4. 2.1.1. Volumul urinar
Volumul de urina emis in 24 de ore este cuprins in limite destul de largi
si depinde de cantitatea de lichide ingerate, de pierderile de apa prin
traspiratie, de temperature mediului ambient, activitatea fizica, de starile
psihice.
Volumul de urina/ 24h variaza cu varsta astfel:

Tabel 5.Volumul de urina / 24h

Varsta Volum urinar

 Copii 1 – 2 zile 30 – 60 ml
Copii 10 – 60 zile 250 – 450 ml
Copii 2 – 12 luni 400 – 500 ml
Copii 3 – 5 ani 600 – 700 ml
Copii 5 – 8 ani 650 – 1000 ml
Copii 8 – 14 ani 800 – 1400 ml
Adulti si copii peste 1000 – 1600 ml
14 ani

Cantitatea de urina variaza si cu sexul: la barbate: 1500 – 2000 ml/ 24

ore; la femei : 1200 – 1700 ml/ 24 ore.
Variatii de volum ale diurezei. Ele sunt rezultatul unui dezechilibru
glomerulo-tubular, adica a unui dezechilibru intre filtrarea glomerulara
se reabsobtia tubular a apei. Acest dezechilibru poate duce la cresterea
(poliurie), scaderea (oligurie) sau suspendarea (anurie) diurezei.
Poliuria. Cantitatea de urina mai mare de 2500ml/24 ore constituie
poliuria. Poliuria se instaleaza datorita urmatorelor mecanisme:
- Cresterea filtratului glomerular (poliurie glomerulara) care poate fi
fiziologica (datorita ingestiilor crescute de lichide, frig, emotii,
administrare de diuretice) si patologica (in hipertiroidie, in cazuri de
insuficienta cardiaca dupa administrarea de digitala) ;
-Reducerea reabsorbtiei obligatorii proximale (poliurie tubulara) se
datoreaza prezentei in lumenul tubular a unui exces de substante
osmotic active (glucoza, uree), sau datorita unor leziuni tubulare. In
acest caz urina nu este niciodata hipotona;
- Reducerea reabsorbtiei facultative la nivelul tubului distal si colector
(poliuria distala) este consecinta scaderii concentratiei serice de ADH
sau a unor leziuni hipofizare (diabetul insipid).
Oliguria se caracterizezaza prin elaborarea unei cantitati de urina
ce nu depaseste 500ml/24 ore. Ea este rezultatul unui dezechilibru
glomerulo-tubular de tip invers celui care produce poliuria: reabsorbtia
tubular depaseste filtrarea glomerulara.
Deci oliguria poate fi produsa fie de reducerea filtratului
glomerular, fie de cresterea reabsorbtiei tubular a apei.
a. Reducerea filtratului glomerular este cauzata de obicei de scaderea
presiunii intracapilare si este cunoscuta ca insuficienta circulatorie
renala.
Ea poate fi data de: reducerea debitului cardiac in insuficienta
cardiaca, hemoragii mari, hipotensiune arterial, deshidratari
gastrointestinal, pancreatite acute, ulcer peptic perforat, hemoliza
intravasculara.
Oliguria poate fi produsa si de maladii renale, cum sunt: o
insuficienta renala prelungita, glomerulonefrite acute.
Oliguria produsa de obstructii intra- si extrarenale este mai rar
intalnita si poate fi produsa de:
- Obstructii intrarenale cu blocarea tubilor cu hemoglobin, mioglobina,
urat sau calciu;
- Obstructii extrarenale date de calculi, neoplasm, stricture sau
hipertrofie prostatica

b. cresterea reabsorbtiei tubulare a apei poate fi produsa de:

- leziuni tubulare care permit reabsorbtia neselectiva a filtratului
glomerular;
- exces de aldosteron circulant, prin diminuarea aportului de apa.

Anuria se considera in cazul in care bolnavul elimina sub

150ml/24 ore. Cauzele anuriei sunt in principu cele ale oliguriei,
uneori de intensitate mai mare.

III. 4. 2.1.2. Transparenta: urina normal este perfect limpede,

transparenta. Transparenta scade in anumite situatii: prezenta in exces
a celulelor descuamate din caile urinare, a sarurilor, piurie (amestec de
leucocite, mucus si flora bacteriana, caracteristica pentru infectiile
urinare), chilurie, lipurie.
III. 4. 2.1.3. Culoarea urinii: variaza de la galben pal (urina diluata)
la galben intens (urina concentrata). Culoarea galbena este data de
mai multi pigmenti: urocromrul, uroeritrina, urorozeina. Urina se
coloreaza oranj inchis sau brun in prezenta pigmentilor biliari sau
dupa tratament cu medicamente. Urina apare rosie in caz de
hematuria, hemoglobinurie, mioglobinurie, porfinurie, dupa ingestia
de laxative care contin fenolftaleina.
 III. 4. 2.1.4. Greutatea specifica numita si densitate urinara are
valori dependente atat de factorii fiziologici cat si pastologici, fiind
invers proportional cu volumul, cu exceptia urinii provenite de la
diabetic care au poliurie si elimina in acelasi timp cantitati mari de
glucoza. Limitele normale sunt cuprinse intre 1,005 – 1,300 fiind
dependente de cantitatea de substante dizolvate. Se masoara in urina
filtrata aflata la temperatura de 15ᵒC, cu urodensimetrul.
III. 4. 2.1.5. pH-ul urinar
Reactia urinii (pH-ul) se determina pe urina proaspata care are
in general o reactive slab acida, 5,0 – 7,0. Reactia urinii depinde de
alimentatie. Un regim bogat in proteine scade pH-ul urinar, iar un
regim predominant vegetarian creste pH-ul.
Pentru determinarea pH-ului, in mod curent se utilizeaza
hartia indicator sau solutiile indicatoare. In conditii patologice pH-
ul urinar se modifica. El devine puternic acid in cursul diabetului,
insuficientei renale grave si puternic alcalin in infectii urinare, dupa
varsaturi, in perioadele de eabsorbtie a edemelor.
III. 4. 2.1.6. Mirosul urinii normale este de “sui generis”. El se
poate schimba in cursul infectiilor urinare cand este amoniacal, in
stari de acidoza si diabet zaharat miros de acetone. Mirosul poate fi
modificat si prin ingerstia unor alimente ca: sparanghel,usturoi,
hrean sau prin administrare de substante ca eucaliptol, terebentina
etc.

III.4.2.2. Compozitia chimica a urinii normale

Urina contine in compozitia sa normal atat substante anorganice cat si
organice. Prezenta acestora in urina da posibilitatea de investigare a
ritmului de eliminare a sarurilor si a produsilor finali, putandu-se urmari
echilibrul hidro-mineral si metabolismul intermediar.
III.4.2.2.1. Electrolitii urinari
In urina normal se elimina atat cationic: Na+, K+, Ca2+, Mg2+, cat si
anioni: Cl⁻, PO₄³⁻, SO₄²⁻.
Clorul se gaseste in urina sub forma de cloruri, mai ales sub forma
de NaCl, care are un prag de eliminare foarte ridicat, 340 mg la 100 ml
ultrafiltrat.
Concentratia ionilor de clor urinar este hotarata de regimul
alimentar. Indiferent de aportul de cloruri, organismal va pastra in sange
valorile clorurilor constant, fiind afectata numai eliminarea. In regim
declorurat resorbtia tubulara fiind aproape completa, eliminarea de NaCl
este efectiv anulata.
Eliminarea poate fi influentata si de aportul hidric si de exercitiul
muscular. In mod normal urina din 24 ore contine 10 – 15 g NaCl.
Valori crescute se intalnesc in regimuri hiperclorurate, in
insuficienta suprarenala, nefropatii tubulare sau interstitiale, etc.
Valori scazute ale clorului urinar se intalnesc in retentii tisulare,
cand alaturi de apa este retinut si NaCl, nefrite, transpiratii excesive,
voma, diaree, maladii cardiace, dieta fara sare.
Determinarea in laborator se efectueaza argentometric prin
precipitarea ionilor de clor cu o sare de argint. Excesul de azotat de argint
da cu cromatul de potasiu folosit ca indicator, cromat de argint de culoare
rosie, care indica sfarsitul reactiei.
Se mai determina cu azotat mercuric cand se formeaza clorura
mercurica insolubila. Excesul de azotat mercuric cu difenilcarbazona
formeaza un complex colorat in violet.
Fosforul se gaseste in urina in proportie de 95% sub forma de fosfat
mineral si 1-5% sub forma de combinatii organice. Fosforul mineral se
poate gasi sub forma de fosfati mono- si disodici, fosfati de potasiu si de
amoniu, fosfati alcalino-pamantosi, de calciu, de magneziu.
Fosforul urinar are o dubla provenienta, atat exogena (alimentara)
cat si endogena, din degradarile fosfolipidelor si a nucleoproteinelor.
Exista o legatura stransa intre eliminarea fosforului si cea a calciului.
Starea de acidoza favorizeaza eliminarea acidului fosforic de origine
protidica si eliminarea sa urinara.
Excretia de fosfor creste si in unele afectiuni osoase ca osteomalacia,
in hiperparatiroidie, leucoza, crize epileptic.
Hipofosfaturie se intalneste in nefritele sclerogene, sindroame
insotite de cresterea fosforului sanguine.
Determinarea in laborator a fosforului se bazeaza pe precipitarea
fosforului urinar la cald cu o solutie cu titru cunoscut de azotat de uranil in
absenta acizilor minerali.
Sulful se elimina in urina sub trei forme: sulf anorganic ca sulfat de
sodiu, potasiu, calciu, amoniu; sulf esterificat sau sulfoesteri, format din
saruri de Na sau K ale acidului indoxilsulfuric (indicanul urinar) si sulf
neutru, reprezentand sulful din aminoacizii cu sulf (cisteina, metionina),
acizi mercaptopurinici, precum si produsi ai catabolismului lor.
Sulful are o dubla provenienta: sulful de origine exogena, care este
in cantitate mica, majoritatea fiind de provenienta endogena si provenit
din oxidarea sulfului cisteinic sau metioninic.
Sulful total este crescut in: TBC intestinal, iar cel organic in bolile de
autoliza celulara: cancer, TBC evolutiv.
 Determinarea in laborator se face dupa hidroliza cu HCl si oxidarea
cu clorat de potasiu cand toti derivatii cu sulf din urina trec in sulfati
anorganici, care se precipita cu clorhidrat de benzidina sub forma de sulfat
de benzidina care prin hidroliza la fierbere pune in libertate acid sulfuric
care se titreaza cu NaOH.
Sodiul. Natriuria variaza considerabil cu aportul alimentar.In mod
normal prin urina se elimina 3-7 g in 24 de ore.
Valori crescute se intalnesc in regimuri hipersodate, in insuficienta
suprarenala, nefropatii tubulare sau interstitiale, administrari de diuretice.
Valori scazute: in regim hiposalin, prin pierderi extrarenale
(predominant digestive), sub actiunea hormonilor steroizi.
Determinarea in laborator se face flamfotometric, colorimetric, cu
electrozi ion selectivi. Determinarea colorimetrica are la baza principiul
precipitarii sodiului sub forma de acetat triplu de uranil, Mg si Na care se
titreaza cu o solutie de ferocianura de potasiu in mediu acetic dand o
culoare bruna care se poate colorimetra.
Potasiul. La fel ca si sodiul, are origine exogena, din alimentatie.
Scade in unele glomerulonefrite, pielonefrite, uremie extrarenala, diaree,
boala Addison.
Creste in nefropatii tubulare, hiperaldosteronism, administrari prelungite
de diuretice, stari febrile, acidoza, regim hiperpotasic.
Determinarea in laborator se bazeaza pe precipitarea K cu
cobaltonitrit de Na si K, apoi oxidarea grupelor nitro cu permanganate de
potasiu in exces, iar excesul de permanganat se titreaza prin metoda
iodometric cu tiosulfat de Na.
Calciul. Calciuria prezinta variatii care depend de regimul
alimentar, gradul absorbtiei intestinale, activitatea parotidei, a tesuturilor
dure.
Calciul urinar scade in: insuficiente renale avansate, anumite
osteopatii, hipoparatiroidie, sarcina.
Cresteri ale calciului in urina se intalnesc in hiperparatiroidism,
osteoporoze, metastaze osoase, acidoze tubulare, intoxicatii cu vitamin D,
hipercalcemie.
Determinarea in laborator se face permanganometric sau
complexometric.
III.4.2.2.2. Componente organice
Constituentii organici prezenti in urina se pot clasifica in:
a). Constituentii azotati: uree, creatinina, acid uric, creatina, aminoacizi
liberi, ammoniac, azot total neproteic, proteine;
b).Constituent neazotati: substante reducatoare (glucoza, galactoza), acizi
organici, mucina, substante mucoide;
c ).Efectori biochimici: vitamine, hormoni, enzime.
a )Constituentii azotati
Ureea este compusul azotat care se gaseste in cantitatea cea mai mare
in urina, reprezentand 80 – 85 % din azotul total urinar. Ureea este
produsul final de degradare al proteinelor.
Cantitatea de uree urinara creste dupa regimuri hiperproteice si in
cursul bolilor insotite de hipercatabolism, in stari febrile, diabet. Scaderi
ale cantitatii de uree se produc in micsorarea ureogenezei hepatice, in
atrofia galbena a ficatului, ciroza, cancer hepatic in faza terminal sau prin
tulburarea eliminarii renale, nephrite acute si cornice cu azotemia, nephrite
toxice mercurial, insuficienta renala.
Determinarile in laborator folosesc aceleasi metode ca pentru
dozarea ureei in sange: metoda cu ureaza, metoda cu diacetilmonoxima,
metoda enzimatica Dialab, dar este necesara diluarea urinei de la 1:20 –
1:15, factor de dilutie cu care se inmulteste rezultatul obtinut.
Acidul uric este produsul final al metabolismului purinic. Se elimina
prin urina atat in stare libera cat si sub forma de saruri (urati alcalini).
Urina normal contine o cantitate apreciabila de acid uric cuprinsa intre
0,40-0,80 g/24 ore, aceasta fiind in functie de varsta, regim alimentar si
factori patologici, renali sau extrarenali.
In guta, boala caracterizata prin depunerea uratilor in tesuturi, sub
forma solida, eliminarea acidului uric exogen este incetinita. In aceasta
boala metabolica, formarea acidului uric este mai intensa decat la normal
si se considera ca ar rezulta direct din nucleotide, inaintea incorporarilor in
acizii nucleici. In momentul accesului de guta, cu depunerea uratilor solizi
la nivelul cartilajelor, se produce o crestere a excretiei urinare de acid uric
endogen, chiar daca regimul este lipsit de purine. Aceasta brusca
descarcare de acid uric in urina, coincide cu o crestere a depozitarii sale la
nivelul cartilajelor, producand criza de guta.
Valori crescute ale acidului uric pana la 5g/24 ore mai intalnim in:
leucemie, arsuri grave, efect muscular intens de lunga durata, tratamente
radioterapice, boli care produc hipercatabolismul nucleoproteinelor
celulare.
Valori scazute ale acidului uric in urina apar in: nepfrite, intoxicatii
cu plumb, diabet zaharat, insuficienta renala.
Determinari in laborator. Acidul uric precipita in prezenta
amoniacului sub forma de urat de amoniu care se titreaza cu solutie de iod
0,1N in prezenta amidonului ca indicator. Se mai poate determina si prin
metoda enzimatica si metoda standard care au fost utilizate si pentru
determinarea acidului uric din sange. In aceste cazuri este necesara
diluarea urinei de 1:50 – 1:100 si se tine cont de factorul de dilutie la
calcularea rezultatelor.
Creatinina urinara are o provenienta exclusiv endogena. Originea sa
metabolica este creatin-fosfatul, cu rol important in contractia musculara.
Eliminarea creatininei se face in mod constant, zilnic intre 1,5 – 2 g/24
ore.
Eliminarea creatininei urinare scade in casexie, scleroza renala,
insuficienta renala, distrofie musculara progresiva prin micsorarea sintezei
creatininei, tratamente cu testosterone.
Cresteri ale eliminarii creatininei se intalnesc in hipercorticism,
acromegalie, atrofie musculara.
Determinarea in laborator se bazeaza pe proprietatea creatininei de a
reduce in mediu puternic alcalin acidul picric la acid picramic.
Creatina se elimina in cantitati foarte reduse la adult. La copii
concentratia este mult mai mare, uneori putand ajunge pana la valoarea
creatininei. Eliminari crescute se mai pot intalni la femei in timpul sarcinii
si in atrofia musculara.
Aminoacizii.Aproape toti aminoacizii care intra in constitutia
proteinelor se pot gasi in urina, sub forma libera. Urina normala poate sa
contina 1 – 3 g/24 ore aminoacizi.
Hiperaminoaciduriile renale pot fi: fiziologice (hiperaminoacidurii
globale, la sugar si premature, prin imaturitatea sistemelor enzimatice de
transport) si patologice (renale, prerenale).
Problema erorilor innascute ale metabolismului aminoacizilor se
pune totdeauna la copiii ce prezinta intarzieri in dezvoltarea corporala si
mintala.
Determinarea aminoacizilor in laborator se efectueaza prin
cromatografie in strat subtire sau pe hartie, prin electroforeza sau
colorimetric cu ninhidrina cand se obtine o coloratie albastru-violet, a
carei intensitate este direct proportional cu concentratia.
b). Constiuienti neazotati
Acizii organici
In urina se elimina in cantitati foarte mici si acizi organici alifatici.
Acestia pot fi acizi organici cu greutate moleculara mica, acid formic,
acetic, butiric: acizi dicarboxilici: oxalic, succinic, glutaric si adipic.
 Se mai elimina acizi-alcooli cu important rol metabolic: lactic, gliceric,
malic, citric.
Acidul oxalic este prezent in urina normal in cantitati de ordinul
mg. Se gaseste in special sub forma de oxalat de calciu care la pH-ul slab
acid al urinii precipita sub forma de cristale caracteristice, care se pot
depune sub forma de calculi, fiind de obicei insotit de urat.
In urina se mai gaseste acidul glicuronic care apare conjugat cu
substante, in general aromatice, formate in procesul de detoxifiere a
organismului.
Acidul hipuric, rezultat din conjugarea glicocolului cu acidul
benzoic se elimina in urina in cantitate de 0,5 – 0,7 g/24 ore in functie de
alimentatie si medicatie.
In urina se mai pot elimina alfa-cetoacizi: acid piruvic si acid alfa-
cetoglutaric. Ei pot fi pusi in evidenta prin reactia cu 2-4-difenilhidrazina
cu formarea hidrazonelor respective.

c).Efectori biochimici
Hormoni
Din urina s-au izolat un numar mare de hormoni si derivati ai
hormonilor sexuali si corticosuprarenali, care la nivelul ficatului sau
rinichiului sunt transformati in sulfo- sau glucuronoconjugati, ce se
elimina prin urina.
Dintre acestia, cu importanta diagnostic, amintim: adrernalina,
noradrenalina, serotonina, steroizii.
Dintre derivatii hormonali cu importanta in patologia umana pot fi
semnalati urmatorii: acidul vanilmandelic, derivate din catecolamine, 17-
cetosteroizii si 17-hidroxisteroizii, derivati din hormonii steroizi, acidul 5-
hidroxi-indolacetic, derivate din serotonina, corticogonadotropina-HCG
(human chorionic gonadotropin) important pentru diagnosticul de sarcina.
Determinarile in laborator se bazeaza pe procedee biologice,
fluorimetrice, cromatografice si radioimunologice.
Ele se executa in laboratoare de stricta specialitate. Acidul vanilmandelic,
dozabil in toate laboratoarele de analize curente, se poate determina prin
extractie cu solvent organici, urmata de oxidarea sa cu periodat de sodium
pentru convertirea in vanilina, ce se determina spectrophotometric la 340
nm.
Vitamine
 In urina apar numai vitaminele hidrosolubile, cele liposolubile se
elimina prin urina numai in cazuri patologice, deoarece ele sunt retinute in
organism la nivelul tesuturilor respective (ficat, celule reticulate din ochi,
etc.). In urina cel mai adesea se gasesc vitaminele C si B.
Determinarea in laborator se efectueaza fie cu 2,6-diclorfenol-
indofenol cand se formeaza leucoderivat, sau o metoda mai exacta este
metoda enzimatica cu ascorbicooxidaza care actioneaza numai asupra
vitaminei C.
Enzimele urinare
In mod normal in urina se gasesc numai enzimele cu greutate
moleculara mica, cum sunt: lizozimul si amilaza.
Enzimele cu greutate moleculara mare apar in urina numai in urma
leziunilor renale. Astfel in urina pot apare: oxidoreductaze
(lacticdehidrogenaza, malic-dehidrogenaza, glutamic-dehidrogenaza,
catalaza); transferaze: aminotransferase (ALT, AST); hidrolaze, liaze.
Enzimele si izoenzimele la nivelul urinii se bucura din ce in ce mai
mult de apreciere in diagnosticul unor boli renale si extrarenale: dintre
acestea enumeram: fosfatazele, leucinaminopeptidazele si
lacticodehidrogenaza.
In laborator se determina prin aceleasi metode aplicate si in
biochimia clinica a sangelui, tinandu-se cont de volumul
urinar.Determinarile se efectueaza pe urina din 24 ore obligatoriu. In
laboratoarele clinice se urmareste in mod current activitatea amilazei
urinare cu cele doua enzime ale sale (tip II S si P). Determinarea se
efectueaza prin electroforeza in gel de agar sau in gel de amidon.Valorile
normale sunt cuprinse intre 2 – 10 UI/24 ore.Variatii importante in
patologie se intalnesc in pancreatita acuta cand cresc, iar in nefrite si
cancer de pancreas scad.
III.4.3. Componente anormale ale urinii
Aparitia elementelor patologice in urina se datoreaza fie cauzelor renale,
fie extrarenale. Factorii cei mai importanti care favorizeaza aparitia
elementelor patologice in urina sunt:
 Alterarea filtrului renal care va duce la imposibilitatea reabsorbtiei
unor produsi la nivelul filtratului glomerular, cum sunt: proteinele,
pigmentii sanguine, pigmentii biliari;
 Tulburari ale metabolismului intermediari care se caracterizeaza prin
cresterea concentratiei sanguine in mod exagerat si care va duce la
eliminarea lor prin urina (ex. Glucoza, corpii cetonici);
  Aparitia unor produsi anormali de catabolizare, cum ar fi: melaninele,
acid fenilacetic si aminoacizi de tip alfa.
III.4.3. 1. Proteinele
In mod normal urina contine cantitati infime de proteine, nedozabile
prin metodele uzuale.
Cu metode speciale s-a pus in evidenta o proteinuria fiziologica de 25
– 80 mg/24 ore. Peste aceste valori prezenta lor in urina este patologica.
Pentru semnalarea prezentei proteinelor in urina se utilizeaza
termenul impropriu de “albuminuria”.
Proteinuria este caracterizata, in general, prin prezenta in urina a
proteinelor identice cu cele din plasma.
Astfel, in urina s-au putut separa prin electroforeza si
imunelectroforeza: prealbumina, albumina, globuline, transferina, alfa-1-
lipoproteina, etc.
Se cunosc trei tipuri de proteinuria:
a). Proteinuria severa, peste 4g/24 ore si este consecinta unei alterari
avansate a rinichiului;
b).Proteinuria avansata: 0,5 – 4 g/24 ore este consecinta imbolnavirii
rinichiului, dar nu ireversibil;
c). Proteinuria redusa: sub 0,5 g/24 ore si se intalneste in stari latent de
imbolnavire, in convalescent, nefropatii.
In anumite afectiuni cum sunt: mielomul multiplu,
macroglobulinemia Waldenstrὃm, boala lanturilor grele,
crioimunoglobulinemia mixta, apar in urina paraproteine.
Afectarea renala, deseori intalnita in disproteinemii si mai ales in
mielomul multiplu, este predominant tubulo-interstitiala.
Proteinuria “clasica” de tip Bence-Jones, care apare in 95% din
cazurile de mielom multiplu, este constituita din proteine cu greutate
moleculara mica reprezentand monomeri sau dimeri ai lanturilor usoare de
imunglobuline.
Determinari in laborator: metode de precipitare care aplica
principiul perturbarii echilibrului coloidal al proteinelor si reprecipitarea
lor in sistem. Se utilizeaza metoda precipitarii la rece cu acid sulfosalicilic,
acid azotic-azotos (Heller), acid tricloracetic, acid picric si citric (Esbach),
solutii saturate saline si precipitarea la cald cu acid acetic.
Metode de dozare. Se aplica metoda biuretului direct pe urina sau pe
precipitatul obtinut cu acid percloric 70% pentru urinile care contin
cantitati mici de proteine.
Metodele electroforetice si imunoelectroforetice se utilizeaza ca
mijloc de studiu atat calitativ cat si cantitativ. Aceste metode permit
separarea fractiunilor proteice si in special punerea in evidenta a
paraproteinelor. Pentru a utiliza aceste metode, urina trebuie in prealabil
concentrate.
Se aplica si cromatografia pe coloane de schimbatori de ioni (DEAE
celuloza) sau filtrare prin gel Sephadex 200, pentru separarea fractiunilor
proteice in functie de greutatea lor moleculara.
III.4.3. 2. Glucidele
Glucoza este glucidul cel mai important si cel mai frecvent intalnit in
patologia clinica. Glicozuria ridicata este corelata de obicei cu
hiperglicemie, ca in diabetul zaharat.
Atunci cand nivelul glicemiei depaseste 170 – 180 mg/dl apare
glicozuria.
Glicozuria poate fi permanenta sau tranzitorie. Acest lucru se
constata prin repetate analize ale urinii pe nemancate si dupa ingerarea de
alimente.
O glicozurie tranzitorie poate fi de origine alimentara, in timpul
sarcinii, in hipertiroidism si in diferite intoxicatii.
Probele de urina ce contin cantitati mari de acid uric, creatinina,
vitamin C, dupa ingerarea de anumite medicamente, pot da reactii fals
pozitive. Pentru a indeparta aceste inconveniente, urina trebuie defecata,
operatie realizata cu reactiv Courtonne (sol. acetat basic de plumb) sau
reactiv Patein (sol. rosu de mercur in acid azotic si hidroxid de sodium).
Identificarea glucozei se face prin reactia Fehling si Nylander, bazata
pe proprietatile reducatoare ale glucozei asupra hidroxidului de cupru si
respective a azotatului de bismuth.
Determinarea cantitativa are ca principiu reducerea fericianurii de
potasiu in mediu alcalin de catre glucoza la ferocianura de potasiu;
sfarsitul reactiei este indicat de acidul picric care este redus la acid
picramic de culoare rosie portocalie (metoda Ionescu-Matiu).
Glucoza se mai poate doza si cu reactiv Benedict si cu ortotoluidina.
Oxidarea enzimatica cu glucozo-oxidaza. Glucoza se transforma sub
actiunea enzimei in acid gluconic, cu producere concomitenta de H2O2 cu
oxidarea unui cromogen de tip ortotoluidina care se va colora in albastru-
violet.
III.4.3.3. Corpii cetonici
Compusii cetonici ca: acetone, acidul acetilacetic, acidul beta-
hidroxibutiric apar in urina in diabet si, in general in tulburarile
metabolismului glucidic, in stari de hiperreactivare a metabolismului
lipidic, in inanitie, dupa anestezii, in acidoza, toxicoza gravidica.
Cantitatea cea mai mare apare in coma diabetic.
In laboratoarele clinice se identifica in mod curent prezenta
acetonei cu nitroprusiat de sodium in mediu alcalin cu formarea unui
compus colorat in violet.
 Se aplica doua metode si anume: reactia Segal cu nitroprusiat de
sodium si ammoniac si reactia Rothera cu sulfat de amoniu si nitroprusiat
de sodium.
Pentru acidul acetilacetic se practica reactia Gerhardt cu perclorura
ferica cand se obtine o coloratie rosie-bordo, care dispare la incalzire.
III.4.3.4. Pigmentii biliari

Bilirubina directa se elimina prin urina numai in icterele

postmicrozomale. Bilirubina este pusa in evidenta prin reactia de oxidare
in biliverdina. Oxidarea se realizeaza practic prin reactia cu iod, cu solutie
iod-iodurat, acid tricloracetic si FeCl3, amestec bicromic. Prin reactia de
azocuplare cu 2,6-diclor-benzol-diazoniu-florurat in mediu acid se obtine
o coloratie violeta.
Urobilinogenul. Urina normal, proaspat emisa, contine numai
urobilinogen, care prin oxidare la lumina, trece in urobilina. Eliminara
urinara de urobilinogen este de 0,2 – 4 mg/24 ore.
Cresterea urobilinogenului in urina poate fi intalnita in urmatoarele
situatii:
- Producere excesiva de pigmenti biliari (hemoliza);
- Afectiuni hepatice (hepatita virala acuta, hepatita cronica agresiva, ciroza
hepatica). Urobilinogenul urinar nu este crescut in perioada preicterica a
hepatitei virale, de unde rezulta importanta sa deosebita din punct de
vedere diagnostic;
- Poluare bacteriana intestinala anormala care determina o formare si o
reabsorbtie crescuta de urobilinogen.
Scaderea urobilinogenului in urina se poate intalni in:
- Obstructia cailor biliare (intra- si extrahepatice), cand obstructia este
completa, bila nu ajunge in intestin si in consecinta nu se va forma
urobilinogen (deci va fi absent in urina);
- Diaree, prin reducerea timpului de tranzit intestinal;
- Reducerea florei bacteriene intestinale, in urma tratamentului cu
antibiotic;
- Tulburarea in excretia urinara a pigmentului (insuficienta renala).
Urobilinogenul se determina cu p-dimetilaminobenzenaldehida
dizolvata in HCl concentrat cand se obtine o coloratie rosie.
Testul este aplicat pentru explorarea functiei hepatice, pentru a
urmari evolutia pacientilor cu afectiuni hepatice, pentru testarea
donatorilor de sange expusi la hepatite toxice, pentru testarea pacientilor
suspecti de obstructive biliara si in diagnosticul diferential al icterelor in
paralel cu identificarea bilirubinei urinare.
 Urobilina (si stercobilina) reactioneaza cu solutia de acetat de Zn in
alcool cu producerea complexului Zn-urobilina care are o fluorescent
verde.
Acizii biliari.Se testeaza pe baza proprietatilor tensioactive in reactia
Hay, cu floare de sulf.
Porfirinele
In urina adultului normal se elimina zilnic 50 – 200 µg porfirine,
rezultate in biosinteza normal a hemului, ca produsi intermediari.
Cresterea acestei eliminari constituie porfiria.
In procesul de biosinteza a hemului, care are loc in celulele
sistemului eritroformator din maduva, ficat, splina, se disting urmatoarele
etape:
1.Sinteza acidului δ-aminolevulinic
2.Formarea protobilinogenului
3. Formarea protoporfirinei IX
4. Unirea protoporfirinei IX cu Fe²+.
Porfiriile sunt boli metabolice produse de defecte enzimatice –
innascute sau dobandite – in procesul de biosinteza a hemului. Ele se
caracterizeaza prin supraproductia, acumularea si eliminarea unor compusi
porfirinici si precursori ai acestora.
Acestea reprezinta porfiriile primare.
Porfiriile secundare survin in anumite boli si in intoxicatii.In
porfiriile primare defectele enzimatice pot fi localizate la nivelul mai
multor tesuturi, dar mai frecvente sunt porfiriile hepatice si porfiriile
eritropoetice.
Determinarea in laborator a porfiriilor se bazeaza pe faptul ca
solutiile de porfirine absorb puternic in zona spectrala 696 – 410 nm,
fiecare tip de porfirina avand o banda de absorbtie ingusta, caracteristica.
Protobilinogenul se pune in evidenta in urina si prin culoarea rosie
pe care o da cu R. Ehrlich, compusul de culoare rosie rezultat nefiind
extractibil in cloroform, spre deosebire de cel dat de urobilinogen.
Acidul δ-aminolevulinic (DAL) se poate determina in urina dupa
separarea sa pe schimbatori de ioni, apoi eluatul se trateaza cu
acetilacetona. Se masoara apoi extinctia produsului format dupa tratare cu
R. Ehrlich.
Acidul se mai poate determina printr-o metoda rapida, fara separare pe
schimbatori de ioni, mai ales in cazurile cand se efectueaza controlul in
serii mari al muncitorilor cu expunere la plumb.
Pigmentii sanguini
Membrana filtranta glomerulara lasa sa reaca in mod normal pana la
1000 eritrocite/ min. Orice crestere peste aceste valori indica existent unui
proces patologic in rinichi sau caile urinare.
In cazuri patologice in urina putem intalni fie hematurii microscopice (in
sedimentul urinar apar hematii), fie macroscopice ce pot aparea in unele
afectiuni renale (inflamatia endoteliilor capilare in glomerulonefrite,
necroza arteriolara in hipertensiunea arteriala maligna, infarctul renal,
intoxicatii cu agenti nefrotoxici, supradozajul de anticoagulante, tumori,
calculi, infectie, traumatisme), fie hemoglobinurii (hemoliza
intramusculara fara hematii in sediment).
Prezenta cilindrilor eritrocitari atesta originea glomerulara a
hematuriei.
Punerea in evident a pigmentilor sanguini in urina se face printr-un
examen microscopic, spectroscopic si chimic.
Examenul microscopic. In sedimentul urinar vor aparea in campul
microscopic eritrocite.
Examenul spectroscopic. Hemoglobina are un spectru de absorbtie
caracteristic.
Examenul chimic. Principiul metodelor se bazeaza pe faptul ca hematina
avand proprietati peroxidazice descompune apa oxigenata sau un peroxide
organic, cu oxidarea unui cromogen care se coloreaza. In acest scop se
utilizeaza R.Adler (benzidina se coloreaza in albastru), R.Mayer
(fenoftaleina in mediul alcalin- culare rosie) Aceste metode pot fi aplicate
si direct pe sedimentul urinar.

Sedimentul urinar
Urina normal, proaspat emisa, este de obicei perfect transparenta.
Daca urina este tulbure in momentul eliminarii, ea contine in afara
substantelor dizolvate si elemente insolubile: sange, celule epiteliale,
puroi, etc.
Examenul microscopic se face pe sedimentul urinii proaspete, la cel
mult 6 ore de la emisie. Sedimentul este format din elemente organizate si
neorganizate (fig. 21).
Sedimentul organizat se deosebeste de cel neorganizat prin
insolubilitatea lui la cald si in prezenta acizilor.
In cadrul acestui sediment se mai intalnesc: elemente celulare, cilindri
adevarati si pseudocilindri. In grupa elementelor celulare sunt cuprinse:
celulele epiteliale, leucocitele, eritrocitele, cilindri urinari.
Celulele epiteliale pot proveni din stratul superficial (celule rotunde
sau poligonale, cu unul sau mai multi nuclei), stratul mijlociu (celule
fuziforme), stratul profund (celule ovoidale), uretra (celule cilindrice,
alungite). Provenienta exacta a celulelor epiteliale este dificil de
determinat. Prezenta in urina a catorva celule epiteliale nu are nici o
semnificatie patologica.. Daca forma celulelor este bine pastrata si
caracteristica se poate presupune cu destula probabilitate sediul procesului
inflamator.
Eritrocitele apar sub forma unor discuri rotunde mici, cu contur
precis, galbene cand contin pigmentul sanguin; cand se misca microviza
apar cu contur dublu.Cercetarea trebuie facuta pe urini proaspete. In
urinile concentrate acide ele se pot deforma devenind crenelate, iar in
urinile alcaline se imbiba devenind rotunde.
Leucocitele au aspectul unor globule sferice granulate de marimi
diferite, mai mari decat eritrocitele. Leucocitele au unul sau mai multi
nuclei si pot fi izolate, in gramezi sau inglobate in cilindri. Ele sunt intacte
in urina acida si deformate in urinile alcaline. Nucleii sunt de obicei
distincti sau acoperiti cu granulatii care dispar la adaugarea de 1 – 2
picaturi de acid acetic 3%.
In urina normal se gasesc 1-3 leucocite pe campul microscopic.
Prezenta lor in numar mare – uneori o adevarata piurie – se intalneste in
infectii urinare acute, TBC urinar si o serie de procese degenerative ale
aparatului urinar, etc.
Cilindrii urinari sunt formatiuni proteice rezultate in urma
precipitarii unor produse organice in tubii distali sau colectori, in cursul
unor afectiuni renale. Sunt de doua feluri: adevarati si pseudocilindri; sunt
de origine renala, cu exceptia celor de origine testiculara.
Cilindrii hialini sunt incolori si omogeni, cu un contur putin precis,
scurti; uneori prezinta forme gigante. Apar in urina in diferite tipuri de
nefrite, afectiuni renale usoare, stari febrile si uneori proteinuria.
Cilindrii granulosi sunt scurti, friabili, formati din granulatii fine sau
mai putin fine provenite din degenerescenta celulara. Sunt cei mai
importanti, apar in procese patologice renale grave, degenerative
(nefropatii acute si cronice).
Cilindrii epiteliali se gasesc mai rar in urina. Contin celule epiteliale
din tubii renali aglomerate in cilindri, nuclei mari. Apar in urina in
modificari patologice in tubii distali si colectori, insuficienta tubulara
acuta, pielonefrite.
Cilindrii hematici sunt formati din eritrocite conglometare din care
unele au pierdut pigmentul. Prezenta lor dovedeste ca sangele provine
chiar din rinichi .Se intalnesc in nefrita hemoragica acuta, ei indicand o
glomerulonefrita.
Cilindrii leucocitari sunt formati din leucocite aglomerate in cilindri;
adesea leucocitele se depun pe cilindrii de mucus sau hialini. Prezenta lor
denota o pielonefrita.
 Cilindrii cirosi sunt formatiuni omogene, cu un luciu mat care ii
deosebeste de cilindrii hialini, sunt refringenti, de culoare usor galbuie,
prezinta margini nete cu incizuri. Cilindrii cirosi sunt un semn al unei
leziuni grave a parenchimului renal si sunt prezenti in urina in
glomerulonefrita severa, pielonefrita, amiloidoza.
Pseudocilindrii pot fi de natura organica sau anorganica.Cilindrii
formati din saruri se pot confunda cu cei granulose. Prin incalzire se
dizolva cei de urati, iar prin adaugarea de acid acetic cei de fosfati.Acesti
pseudocilindri nu au semnificatie patologica. Pseudocilindrii de natura
microbiana se pot recunoaste prin colorare bacteriologica.
Celulele tumorale: prezenta unui neoplasm poate fi suspectata daca
urina contine sange si mici aglomerari de celule mononucleare. Uneori pot
fi decelate fragmente de tesut tumoral prin colorarea sedimentului urinar
cu albastru de metilen.

Fig. 21. Sediment urinar, imagine de ansamblu: a – celule epiteliale plate; b – celule epiteliale
in racheta (caudate); c – levuri;d- cilindru leucocitar; e – celule epiteliale renale; f – cilindru
granulos; g – cilindru grasos; h – leucocite cu degenerescenta;i – celula cu degenerescenta
grasa si vacuole; j – celula epiteliala fiziforma; l – hematii; m – cilindru hialin.

III.5. 1. Sedimentul urinar cantitativ

Determinarea cantitativa a sedimentului urinar organizat are ca scop
numaratoarea elementelor patologice din urina si in principal a
leucocitelor si eritrocitelor.
Determinarea cantitativa se practica dupa trei metode:
a) Metoda directa (Stansfeld si Webb)
 Aceasta metoda da cele mai mici erori se este cea mai simpla. Se
recolreaza a doua urina de dimineata, pe nemancate. Dupa omogenizarea
continutului vasului de recoltare se centrifugheaza 10 ml de urina, intr-o
eprubeta gradate, la 1500t/min . timp de 5 minute. Se decanteaza 9 ml de
supernatant, iar din 1 ml de urina ramas dupa agitare se incarca o celula de
numarat Bürker- Türk, se face media mai multor citiri.
b) Metoda Addis. Proba se practica pe urina di 12 sau 24 ore. Bolnavul
este supus cu 24 ore inaintea recoltarii unei cure de sete (regim alimentar
obisnuit din care se reduce cantitatea de lichide ingerate). Scopul acestei
masuri este realizarea unei probe de concentratie, cu evitarea producerii
unei hipotonii urinare, care duce la lizarea hematiilor si cu evitarea
alcalinizarii care poate provoca liza cilindrilor. Dupa omogenizarea
continutului vasului de recoltare, se centrufugheaza 10 ml urina intr-un tub
de centrifuga gradat timp de 5 minute la 1500 t/min. Se decanteaza 9 ml
de supernatant. Mililitrul de urina ramas, care corespunde unei concentrari
de 10 ori a urinei initiale, se agita bine pentru omogenizare. Se scoate o
picatura din acesta, cu o pipeta Pasteur si se introduce in celula de
numarat, celula Fuchs-Rosenthal. Dupa 5 – 10 minute de repaus se face
numaratoarea.
Valori normale:
La adult in 24 de ore se elimina:
Eritrocite: pana la 500 000
Leucocite: intre 1 000 000 - 1 300 000
Cilindri: pana la 5000
La copii in 24 ore se elimina
Eritrocite: pana la 450 000
Leucocite: intre 9000 – 720 000
Cilindri: intre 0 – 6 000
c) Metoda Hamburger este o metoda rapida la care numaratoarea
elementelor patologice se face pe minut sip e urina proaspat emisa.
Timpul de recoltare este la 3 ore. Tehnica se executa in continuare ca la
celelalte doua metode.
Valori normale:
Hematii: 100 – 1000/ min.
Leucocite : 2000/min.

6. Reglarea fizico-chimica a echilibrului acido-bazic.

Functia reglatoare homeostatica
Se realizeaza cu urmatoarele componente:
- izoionie sau pastrarea constanta a concentratiilor si raporturilor ionice
(cationii Na+, K+, Ca2+, Mg2+; anionii Cl‾, H2PO4‾, HCO3‾) si a echilibrului
acido- bazic cu mentinerea concentratiei ionilor de hidrogen la pH 7,35;
 - izotonia, sau mentinerea la nivelul constant a presiunii osmotice a
sangelui, proportionala cu numarul de molecule de compusi nedisociati si cu
numarul de ioni ai electrolitilor ce se gasesc in solutie, dintre care, ionii de Na+,
Cl‾, HCO3‾ raspund de 85% din presiunea osmotica totala. Orice marire a
presiunii osmotice intr-unul din sectorele hidrice (intravascular, extracelular,
intracelular) trebuie sa fie compensata in conditii fiziologice, prin modificari de
volum hidric. Izotonia este deci corelata cu mentinerea constanta a volumului
sanguin sau volemia. Datorita continutului sau proteic, in special nivelului de
concentratie al albuminelor serice, sangele exercita o presiune coloid-osmotica
datorita careia faza lichida este mentinuta in sistemul vascular;
- izotermia sau mentinerea constanta a temperaturii corpului, se
realizeaza datorita fazei lichide a sangelui.
Pe primul plan se situeaza echilibrul acido-bazic de reglarea a pH-ului
sanguin (pH- ul normal al sangelui este de 7,35 – 7,45), de el depinzand si
stabilitatea sistemelor coloidale. Desi in cursul proceselor fiziologice normale
exista continuu cauze care tind sa-l modifice, organismul reuseste sa-l mentina
constant datorita mecanismului de reglare acido-bazic.
Reglarea echilibrului acido-bazic
Se realizeaza prin doua mecanisme complexe:
1. mecanism de reglare fizico-chimica;
2. mecanism de reglare fiziologica.
Aceste mecanisme intervin atunci cand apar cauze care pot sa modifice
echilibrul acido-bazic.
1. In mecanismul de reglare fizico-chimica participa sistemele tampon din
plasma si eritrocit. Sistemele tampon din sange sunt:
- sistemul H2CO3/ NaHCO3
- sistemul NaH2PO4/ Na2HPO4
- sistemul hemoglobina acida/ hemoglobinat de K
- proteina acida/ proteinat de Na
Cel mai important sistem tampon care intervine direct in mentinerea
echilibrului acido-bazic este sistemul H2CO3/NaHCO3.
In cazul aparitiei in plasma a unor acizi rezultati in urma metabolismului,
acestia vor fi tamponati de NaHCO3 rezultand H2CO3 si o sare neutra. Acidul
carbonic, pe masura ce se formeaza, se descompune in CO2 si H2O; CO2 se
elimina la nivelul alveolelor pulmonare si astfel pH-ul ramane constant.Cand in
plasma apar substante alcaline, acestea vor fi tamponate de H2CO3 rezultand
carbonati acizi sau H2O care se elimina prin rinichi.
2. Reglarea echilibrului acido-bazic prin mecanism fiziologic are loc prin
intermediul unor organe, cum sunt: plamanul, rinichiul, pielea si intestinul (in
proportie mai mica).
Respiratia intervine in mentinerea constanta a echilibrului acido-bazic prin
eliminarea, in proportii variabile, a acidului carbonic. Tendinta spre acidifiere a
sangelui, o excita centru respirator care va creste eliminarea de CO2, rezultat din
descompunerea H2CO3. Rolul respiratiei in reglarea echilibrului acido-bazic al
organismului este strans legat de sistemul tampon H2CO3/ NaHCO3, deoarece
concentratia acidului carbonic in sange depinde de presiunea partiala a CO2 in
aerul alveolar. CO2 excita centrul respirator, are loc cresterea frecventei si
amplitudinii respiratorii, eliminandu-se excesul de CO2.
Rinichiul participa la mentinerea echilibrului acido-bazic prin modificarea
pH-ului urinar (eliminand ionii de H+ sub forma de acizi liberi, de fosfati
monobazici) si prin functia de aminogeneza (in celula tubulara, in principal din
glutamina, ceea ce permite excretia acizilor sub forma de saruri de amoniu).
Tulburarile echilibrului acido-bazic se pot prezenta ca acidoze cand pH-ul
sanguin scade sub 7,30 si ca alcaloze cand acesta tinde sa depaseasca valoarea
sa superioara.
Dupa natura lor ele pot fi metabolice si respiratorii.
Acidozele metabolice sunt cele mai frecvente dezechilibre acido-bazice si se
datoreaza acumularii in exces a unor acizi, cu scaderea carbonatilor acizi.
Acidozele metabolice pot avea mecanisme variabile:
a) exces de H+ in prezenta unor mecanisme homeostatice normale.
Acidocetoza poate surveni in cursul diabetului zaharat sau in cursul
inanitiei, cand se produc in organism mari cantitati de corpi cetonici care se
comporta ca niste acizi.
Acidoze prin pierderi excvesive de cationi (in special sodiu) pe cale
digestiva (varsaturi, diaree) sau renala (insuficienta renala cronica, boala
Addison).
Acidoze medicamentoase survin prin administrarea de substante acidifiante,
cum sunt NH4Cl, CaCl2 etc. In aceste cazuri eliminarea de H+ si reabsorbtia si
regenerarea de HCO3‾ nu reusesc sa echilibreze productia crescuta de H+.
Carbonatii acizi vor scadea in plasma, iar urina va fi acida.
b) insuficienta mecanismelor homeostatice
Insuficienta eliminare de H+ la nivelul rinichiului poate fi intalnita in:
insuficienta renala generalizata care afecteaza atat glomerulii cat si tubii renali.
In insuficienta tubilor renali este afectata secretia de H+ si reabsorbtia de
Na+. O situatie similara se intalneste in cursul terapiei cu diuretice de tipul
acetazoamidei, care inhiba anhidraza carbonica ducand la reducerea procesului
de regenerare a carbonatilor acizi si scaderea secretiei de H+.
Acidoza respiratorie are la baza cresterea ionilor de H+ ca urmare a unor
tulburari respiratorii care au provocat acumularea de CO2 in sange.
Ea se poate datora unor afectiuni pulmonare care pot ingreuna ventilatia
(cum sunt pnemoniile, staze pulmonare, edem pulmonar), unor afectiuni
cardiace (insuficienta cardiaca), inhibitia centrului respirator in narcoza,
administarii excesive de barbiturice, morfina, alcool, tumori cerebrale etc.
Alcaloza metabolica se caracterizeaza prin cresterea concentratiei
plasmatice a ionilor carbonat acid. Aceasta se poate intalni in consum exagerat
de carbonat acid de sodiu, citrat, lactat; in pierderi de H+, in special in stenoza
pilorica, varsaturi; in deficit de ioni de K+ in caz de aport insuficient,
hiperhidratari si mai ales pierderi pe cale digestiva sau renala, dupa
administrarea de diuretice mercuriale, tratamente cu corticoizi.
Alcaloza respiratorie este consecinta unei hiperventilatii si eliminarea in
exces a acidului carbonic. Ea se poate intalni in caz de leziuni ale trunchiului
cerebral, sau excitarea centrului respirator, in cazuri de intoxicatii cu salicilati, in
boli nervoase (encefalite, meningite, tumori).
Explorarea echilibrului acido-bazic se efectueaza in mod curent la nivelul
plasmei. In practica, metodele cele mai utilizate sunt:
- determinarea pH-ului plasmatic se efectueaza prin tehnica electromagnetica
sau colorimetica, pe sange arterial sau venos prelevat fara garou, pe heparina.
Determinarea pH-ului se va face in primele 15-30 minute de la recoltare.
Valorile pH-ului sunt influentate de temperatura camerei (sub 37,5 se va
scadea 0,015 din valoarea pH-ului gasit), varsta, alimentatie, eforturi fizice,
digestie etc
- determinarea carbonatilor acizi plasmatici (rezerva alcalina).

7.Electroliti: anionii (clor, fosforul,sulful), cationii (sodiu, potasiu , calciu,

magneziu), oligoelemente (fier, cupru, zinc)

Electrolitii

Substantele minerale dizolvate in plasma sunt in stare ionica cu realizarea

unui echilibru intre anioni si cationi. Datorita echivalentei intre ionii cu sarcina
pozitiva si cei cu sarcina negativa, concentratia acestor substante disociabile se
exprima in miliechivalenti.
Repartitia componentelor minerale intre plasma si eritrocite este diferita.
Daca se iau in consideratie doi dintre anionii principali ai acestor compartimente
- Cl‾ si HCO3‾- se poate face urmatoarea observatie cu importanta fiziologica.
Pentru compensarea cresterii de ioni bicarbonici ce se produc in eritrocit, o
parte din acesti anioni sunt transferati in plasma. Acestia se combina cu ionii
Na+ proveniti din NaCl plasmatica, iar ionii Cl‾ eliberati patrund in eritrocit.
Deci majoritatea ionilor bicarbonici formati sunt repartizati in plasma. Aceasta
distributie este in parte si un efect al echilibrului Donnan, eritroplasmatic.
In eritrocit, componenta anionica este bine reprezentata prin hemoglobina
(30mEq), acid difosfogliceric (35mEq) si ATP (2mEq) care lipsesc in plasma,
unde proteinele plasmatice (15mEq) reprezinta o mica parte a componentei
anionice. Ca urmare, in plasma se gaseste obligatoriu o cantitate mai mare de
anioni mai usori difuzabili decat in eritrocit, in special ionul HCO3‾.
I.4.2.1. Cationii

Sodiul (Na+) reprezinta 58 – 60 mEq/kg corp totalizand 4000 – 4200 mEq la

un adult de 70 kg. El este cationul umorilor, atingand in plasma concentratia
medie de 142 mEq±2DS/l sau 152 mEq/l de apa plasmatica.
Sodiul plasmatic reprezinta 15% din sodiul usor difuzabil al organismului
(ce se determina prin metode radioizotopice). Concentratia de Na+ fiind mai
mare decat a celorlalti cationi, el este si principalul factor al reglarii presiunii
osmotice si echilibrului acidobazic. Intre concentratia ionului de Na+
(extracelular) si aceea a ionului de K+ intracelular exista un echilibru ce se
realizeaza printr-un mecanism de transport activ la nivelul membranelor
celulare, asa numita “pompa de electroliti”.
Perturbarile concentratiei ionului de Na+ depind in special de repartitia apei
din diferite compartimente. Se cunosc stari de hiponatremie, cat si de
hipernatremie.
Fiziopatologic sunt stari de hiponatremie, de dilutie si de depletie.
Hipernatremiile se realizeaza prin lipsa de apa sau exces de sodiu, exces de
eliminare a apei, fara eliminare de sodiu.
Potasiu (K+) este cationul spatilor intracelulare reprezentand 90% din
potasiul total al organismului (150g corespunzator la 3500mEq la adultul normal
de 70kg). In plasma cantitatea de K+ este de 125-135g, concentratia sa fiind de
numai 4,7mEq±2DS/l plasma.
Ca variatii patologice se cunosc hipokalemii si hiperkalemi.
Hipokalemia se traduce clinic prin tulburari neuromusculare si cardiace asociate
cu alcaloza metabolica. Hipokalemii se intalnesc in sindroamele digestive
chirurgicale (obstructie intestinala inalta, stenoza pilorica), cu cloropenie,
alcaloza, azotemie extrarenala sau in sindroamele toxice din gastroenteritele
acute ale sugarului. De asemenea, in cursul tratamentelor cu sulfamide
inhibitoare ale anhidrazei carbonice (acetazolamida), diuretice mercuriale sau
din seria clorotiazidelor, precum si in aplicarea dializei peritoniale sau in
rinichiul artifiacial. In hiperaldosteronism se produce alcaloza hipokalemica, ca
si in sindromul Cushing, hipokalemia hipocloremica. Se cunosc si hipokalemii
din cauza metabolica in coma diabetica, coma hipoglicemica si paralizia
periodica familiala.
Hipekalemia, mai rara, dar mai grava decat hipokalemia, se instaleaza
insidios si poate ajunge la accidente grave, adesea ireversibile, cu paralizie fara
abolirea reflexelor si oprirea inimii in diastola. Se poate produce prin
insuficienta corticosuprarenala, insuficiente renale grave post traumatice, in
sindroamele hemolitice sau prin tulburarea ereditara adinamie episodica
ereditara (Garnstop).
 Calciul. Continutul plasmatic in calciu este de 4,5-5,5mEq sau 2,3-
2,75mmol (90-110mg/l). Continutul total de calciu al unui adult de 70kg este de
1100-1500g.
Cationul este reprezentat in trei fractiuni:
a) fractiunea ultrafiltrabila ionizata reprezentand 60% din total, fiind forma
activa implicata in osificare, coagulare, excitabilitate neuromusculara;
b) fractiunea ultrafiltrabila neionizata reprezentand 4% din total in care este
fixat in combinatii saline sau complexe nedisociabile;
c) fractiunea neutra filtrabila 36% din calciul total sub forma de proteinat de
calciu, in special, in albumina serica.
Variatii patologice se cunosc sub forma de hipocalcemii si hipercalcemii.
In patologia umana a adultului si mai ales a copilului, hipocalcemia este
legata de sindromul de tetanie. Se intalnesc hipocalcemii in insuficienta
paratiroidiana, lipsa de vitamina D sau in rahitismul rezistent la vitamina D,
cand are loc scaderea sintezei de 1,25 dihidroxicolecalciferol; in osteodistrofia
renala sau in cresterile de tireocalcitonina.
Hipercalcemiile se intalnesc in distrugerile osoase, mielomul multiplu,
osteoliza maligna, hiperparatiroidism, boala bautorilor de lapte, sarcoidoza,
osteoporoza de mobilizare.
Magneziu ajunge in plasma la o concentratie de 1,5-1,83mEq/l sau 0,7-
1,2mmol/l. Continutul total al organismului uman adult este de 823-1235mmol
Mg.
Magneziul plasmatic este de 70% ultrafiltrabil, restul fiind legat de
albumine, α1 si α2 globuline.
Variatii patologice se cunosc prin scaderi determinate, prin tulburari de
resorbtie, pancreatita, ciroze, alcoolism, hiperaldosteroism. Concentratia
plasmatica a magneziului creste in coma diabetica, uremie, sindromul Cushing.
Metoda de dozare a magneziului are la baza colorimetria, cu folosirea unei
reactii dintre magneziu si anumite substante organice precum si
spectofotometria de absorbtie atomica.

I.4.2.2. Anionii

Clorul este cel mai important anion al compartimentului extracelular,

concentratia sa plasmatica normala fiind –in medie- 104mEq±2DS/l. Intre clorul
globular si cel plasmatic exista un raport constant de 0,52.
Concentratia clorului urmeaza pasiv modificarile de concentratie ale ionilor
de Na+. Se cunosc hipocloremii prin alcaloza metabolica, hipercloremii prin
acidoza metabolica.
Fosforul
Fosforul din plasma este alcatuit din componente minerale si organice.
Componentele minerale sunt reprezentate de ortofosfatii mono- si dimetilici. La
pH de 7,4, 80% din fosfatii anorganici se gasesc ca HPO42- , iar restul este ca
H2PO4‾. Pe langa fosfatii ionizati se gaseste si o cantitate mai mica de fosfat
tricalcic nedisociabil.
Concentratia fosforului plasmatic este de 2mEq corespunzator la 0,8-
1,48mmol au 25 – 40 mg P/l. La copil sugar si adolescenti, valorile sunt mai
ridicate (40 – 65 mg P/l sau 1,3 – 2,1mmol P/l, respectiv 40 – 52 mg P/l sau 1,3
– 1,7 mmol).
Important pentru mecanismele de reglare ale echilibrului fosfo-calcic este
faptul ca o crestere a fosfatemiei are drept consecinta imediata o scadere a
calcemiei. Se produc hiperfosfatemii in insuficientele renale, hipoparatiroidism,
supradozare de vitamina D, osteoporoza, osteogeneza imperfecta, acromegalie
hipertireoza.
Hipofosfatemii apar prin tulburari de resorbtie si rahitism primar.
Sulful se gaseste in pasma sub mai multe forme, care insumate alcatuiesc
sulful total, corespunzator unei concentratii de 1,40g/l. Partea majora a acestuia
este reprezentata de acizii aminati din proteinele sanguine.
Sulful neproteic care are concentatia cuprinsa intre 0,07 – 0,010g/l de
plasma (sau sange total) cuprinde doua fractiuni: sulf neutru (acizi aminati
sulfurati si derivati cu grupare tiol) si sulf oxidat (sulfatul,esterii sulfurici).
Nivelul sulfului din sulfati este cuprins intre 0,01 – 0,03g/l. In ionograma
sulfatii reprezinta un mEq. Se cunosc variatii ale sulfatului in sensul cresterii.
Iodul este un element esential pentru biosinteza unor hormoni tiroidieni.
Iodul are o provenienta exogena, din alimentatie, sau pe cale medicamentoasa.
Iodul se gaseste predominant sub forma de iod proteic si in majoritate in
structura hormonilor tiroidieni. In cantitati mici exista si liber de la etapa
ingerarii pana ajunge in glanda tiroida.
Nevoia zilnica de iod este de 100 – 200 µg, din care organismul retine 10
µg, restul se elimina prin fecale si in mica masura prin urina.
Valori crescute ale iodului sanguin se intalnesc in hipertiroidii.
Valori scazute in : hipotiroidii, boala Basedow.

I.4.2.3. Oligoelemente

Fierul
Sideremia normala are valoarea medie 120µg cu valori extreme 70 –
170µg%. Nivelul de concentratie are variatiile sale circadiene – prin scaderi
vesperale cu circa 30µg%.
Sideremia acopera o treime din capacitatea de reglare in transferina,
reprezentand numai o mica parte din fierul total a organismului (3 – 5 g).
 In patologia variatilor sideremiei pot fi mentionate urmatoarele cauze:
hiposideremii uterine (meno- si metrorargii), hemoragii din testicul,
gastrointestinale (inclusiv hemoroizii), tulburari de resorbtie a fierului, pierderi
de transferina (renale sau enterale), tulburari de distributie a fierului in intestin
sau neoplazice, incetinerea mobilizarii fierului din depozite catre transferina,
supraincarcarea cu fier a SRH. Hipersideremii se observa in citoliza hepatica cu
pierderi de feritina, in tuburari de utilizarea a Fe in sinteze ca in anemiile
aplastice si sideroacrestice, supraincarcarea eritoblastilor, celulelor,
reticulocitelor si a oraganelor cu Fe.
Cupru aflat in ser reprezinta o mica parte din totalul de 100 – 150 mg de
care dispune organismul.
Concentratia sa este de 850 - 1500 µg/l la barbati, iar la femei 700 – 1400
µg/l. Principalul detinator de cupru plasmatic este ceruloplasmina.
Cuprul plasmatic este in echilibru cu cel inclus in enzime (peroxidaza,
tirozinaza, δ-amino-levulinic-dehidrogenaza).
Dintre variatiile patologice ale cuprului, cele mai importante sunt cele
din boala Wilson.
Se mai cunoaste si asa numita boala ereditara a parului incretit cu
transmisie recesiva legata de cromozomul X.
Zincul din ser se afla in concentratie de 122 – 214 µmil/l (0,80 – 1,40
mg/l), reprezentand o mica parte din continutul total de 2 -3 g al organismului.
Concentratia serica a Zn este de 10 ori mai mica decat cea eritrocitara
care, la randul ei, este depasita cu mult de cea leucocitara. Zn plasmatic este
structural legat de α2-macroglobuline ca si de unele enzime plasmatice
(fosfataza alcalina, GLDH, carbonicanhidraza, uricaza) si formeaza complexe cu
hormoni proteici (insulina, ACTH). Variatii patologice sunt mai putin
cunoscute.
Se produc scaderi in : sarcina, boli infectioase cronice (TBC, lepra),
precum si cresteri in reumatismul acut si stari de hemoliza.
Nichelul se gaseste in plasma in cantitate de 0,002 – 0,0238 moli (1,2 –
4,6 µg/l), legat de albumine si α2-macroglobuline.
Variatii patologice care au atras atentia – in mod special- sunt cresterile din
infarct miocardic acut.
Se cunosc scaderi in ciroza hepatica si uremie.
Cobaltul
In ser este vehiculata o cantitate de 0.02- 0,61 moli (1,2 - 36 µg/l). Cobaltul
este legat ca ion in vitamina B12 functionand ca efector al multor enzime
(activator sau inhibitor), in functie de concentratie. Desi din punct de vedere
biochimic cobaltul este putin studiat, se cunoaste insa bine actiunea sa
cardiotoxica.