8. PROCESE FIZICO-CHIMICE CE AU LOC LA OBȚINEREA UNUI SĂPUN.

INTRODUCERE

Curăţirea corpului, hainelor, obiectelor prin spălare datează din timpuri preistorice. Omul
primitiv trăind în apropierea apei a descoperit că aceasta "spală murdăria". Evoluţia civilizaţiei a
dus la apariţia unui material mai eficient pentru acest scop - săpunul primitiv. Majoritatea dintre
noi folosim săpunul de un fel sau altul, pentru a ne curaţa pielea. Este un mod rapid, simplu şi
pînă nu demult considerat foarte igienic.
Săpunul – cel mai simplu şi cel mai vechi produs de curăţare, cunoscut încă acum 4000 de
ani, pe vremea cînd popoarele din Asia Mica foloseau cenuşa plantelor suspendată în apă (lesie)
pentru curăţare. Însă fenicienii au fost primii care au saponificat grăsimea de capră cu scrumul
bogat în carbonat de potasiu, obţinînd un produs solid, cu aspect ceros.
După definiţie săpunurile sunt săruririle acizilor graşi, ale acizilor naftenici sau ale acizilor
rezinici. Dar cele pentru spălat sunt cele alcaline, sărurile de sodiu sau potasiu ai acestor acizi.
În timp, popularitatea săpunului a crescut, iar producţia sa pe scară largă a început dupa anul
1878, cînd americanii Harley Procter şi James Gamble au decis să obţină săpunuri albe,
cremoase, parfumate pentru a concura cu produsele europene de import.

În 1907, săpunul sa transformat în detergent cînd o firmă germană a început comercializarea

detergentului “Persil”. Pe lînga săpunul de acid carboxilic, “Persil” conţinea perbotat de sodiu
(NaBO3), silicat de sodiu şi carbonat de sodiu. De aici perborat + silicat = “PERSIL”.

Pîna în 1940 săpunul era cel mai folosit detergent. În timpul celui de-al doilea război mondial,
lipsa grăsimilor, ingredientul predominant din săpun, a dus la cercetarea detergenţilor sintetici.
Apoi, dupa razboi, apariţia maşinilor de spălat automate a accentuat nevoia unor noi alternative
la săpun.

În cadrul industriei chimice, industria de detergenţi a fost totdeauna o industrie competitivă,

cu o mare deschidere pentru inovaţie şi spre creşterea economică. În ultimul secol a fost, si va
continua să fie, un factor cheie pentru progresul societăţii. Aceasta este industria responsabilă
pentru creşterea nivelului de igienă al oamenilor şi a spaţiilor locuite de oameni – locuinţe,
birouri, spaţii de producţie şi în acelaşi timp pentru reducerea timpului şi efortului necesar înde-
plinirii acestui scop. Consumul crescînd de detergenţi a contribuit la mărirea concentraţiilor
acestora în reteaua de canalizare a oraşelor şi implicit la impurificarea apelor de suprafaţă.

94
 Efectele negative pe care pot să le manifeste concentraţiile crescute de detergenţi în apa uzată
orăsenească şi ulterior prin intermediul reţelei de canalizare în apa râurilor şi lacurilor, sunt în
general datorate proprietăţilor superficil-active ale detergenţilor – caracteristică a agenţilor de
suprafaţă din compoziţia detergenţilor, indiferent de clasa din care fac parte. Din aceste
considerente sunt binevenite tehnologiile de producere a săpunurilor în baza STA naturale.
Datorită reacţiilor biochimice intervenite, moleculele îşi pierd din proprietăţile nocive pentru
mediul înconjurător, ajungînd să fie folosite parţial sau total ca strat nutritiv pentru micro-
organisme. Astfel, vom păstra integritatea mediului înconjurător indiferent de consumul săpunu-
lui, care este în continuare creştere.

Pornind de la aceste premize, în lucrarea prezentă s-a propus ca scop de a examina

posibilităţile obţinerii unui săpun cu conţinut de substanţe biologic active naturale, biodegra-
dabile, micşorând acţiunea lui poluantă.

8.1. SĂPUNUL: PROPRIETĂŢI, COMPOZIŢIE, TEHNOLOGII DE PRODUCERE

8.1.1 PROPRIETĂŢILE SĂPUNURILOR

Proprietăţile săpunurilor şi a soluţiilor de săpun au fost studiate deosebit de intens, din cauza
marelui interes practic al problemei. S-a constata că sărurile acizilor, cu molecule mai mari decît
C6, arată unele proprietăţi prin care se deosebesc în mod caracteristic de sărurile acizilor cu
molecule mai mic( de exemplu: acetatul de sodiu). Aceste proprietăţi specifice, de săpun, sunt
deosebit de marcate la sărurile acizilor C12-C18.

Soluţiile de săpun, chiar diluate, au o tensiune superficială mult mai mică decît apa curată
(75 dyn/cm2, la apa de 250 C; 25-30 dyn/cm2 la sărurile de sodiu ale acizilor lauric, palmitic şi
oleic). Viscozitatea soluţiilor diluate de săpun nu diferă mult de aceea a apei; ea creşte însa foarte
mult la soluţiile concentrate, care pot ajunge pîna la consitenţa de gel. Conductibilitatea electrică
(echivalentă) a soluţiilor foarte diluate (sub n/1000) de săpun arată o comportare normală, ea
scăzînd puţin şi continu cu creşterea concentraţiei, la fel ca în cazul altor electroliţi. Cînd
concentraţia trece de la anumită valoare (între n/1000 şi n/100, după natura acidului din săpun)
conductibilitatea scade brusc.

Această comportare arată că, în soluţii foarte diluate, săpunurile sunt dizolvate sub formă de
ioni individuali. RCOO- şi Na+ ; cînd concentraţia depăşeşte un anumit prag, are loc conglo-
merarea anionilor, formînd particule coloidale de asociaţie sau micele. În soluţiile concentrate de

95
săpun, asociaţia aceasta merge atît de departe încît soluţia capătă o structură fibroasă macro-
scopică (cristale lichide). Soluţiile de acest fel dau naştere la interferenţe de raze X, ca şi
cristalele. S-a putut stabili astfel, de exemplu în cazul oleatului şi a lauriatului de sodiu, că
moleculele de acid sunt aşezate paralel, la distanta de 4, 4Å, formînd straturi duble, cu planurile
de metil fată în fată si planurile de carboxili îndreptate spre apă. Mai mult, asemena structuri
duble de anioni de săpun se asociază lasînd între planurile de carboxili straturi relativ groase de
apă, în care se acumulează majoritatea ionilor de sodiu. Catenele hidrocarbonate ale moleculelor
de acid sunt unite între ele prin forţe Van der Waals.

Proprietatea săpunului de a spăla este dată de existenţa moleculelor cu afinităţi diferite faţă de
apă şi anume molecula sa are un radical alchil (R-), hidrocarbonat cu peste 8 atomi de carbon,
insolubil în apă şi care reprezintă gruparea hidrofobă (fără afinitate faţă de apă) şi gruparea
carboxil (-COO-), ion negativ, care poate realiza legături de hidrogen cu apa – gruparea hidrofila
(cu afinitate faţă de apă). Săpunul înlătură murdăria deoarece în contact cu apa acesta reduce
tensiunea de suprafată a acesteea facînd-o să se împraştie şi să ude suprafeţele. Tensiunea de
suprafaţă a unui lichid se explică prin faptul că fiecare moleculă este încercuită şi atrasă de alte
molecule. Se creeză o tensiune odata cu atracţia exercitată de celelalte molecule. Acest lucru face
ca apa să ude suprefeţele cu care intra în contact şi rezulta curăţirea suprafeţelor respective.
Puteţi observa tensiunea de suprafaţă punînd o picătură de apă pe o tejghea. Picătura îsi va păstra
forma şi nu se va împrăştia.

Cînd moleculele de săpun vin în contact cu murdăria, formată în special din substanţe
insolubile în apă (grasimi de exemplu), se orientează cu partea hidrofilă spre apă şi cu cea
hidrofobă spre substanţa insolubilă. Astfel aceasta este divizată în particule foarte mici care sunt
înconjurate de moleculele săpunului şi formează agregate numite micele ce trec în apă şi dau
nastere unei emulsii. Dacă săpunurile au în compoziţie metale alcaline şi amoniac sunt solubile
în apă şi se folosesc pentru curăţirea grăsimilor solide.

Substanţele care produc acest fenomen se numesc agenţi activi pentru suprafeţe şi se spune că
fac apa mai "udă", dar de asemeni retin şi impurităţile. Agenţii activi pot fi ionici (încărcaţi
electric pozitiv), neionici (încărcaţi electric negativ), neutri şi amfoteri (încărcaţi electric atît
pozitiv cît şi negativ). La contactul cu o soluţie apoasă, săpunul (sarea de sodiu a unui acid gras)
este ionizat R - COONa = Na+ + R – COO-.

Săpunurile se caracterizează prin aceea că moleculele lor, de formă alungită, posedă la una
din margini o grupă polară, hidrofilă. Datorită acestei structuri, moleculel de săpun, sau mai

96
corect anioni lor, au tendinţa de a se acumula la suprafata despărţitoare a soluţiei fatţ de mediul
înconjurător, orientîndu-se cu grupa COO- însprea apă. Acestă proprietate conferă săpunului
puterea sa de curăţire.

Acumularea moleculelor de săpun pe interfata solutie – aer explică tensiunea superficială

mică a soluţiilor de săpun şi deci puterea de udare mare a acestei soluţii. O fibră de bumbac,
aruncată la suparafaţa unei ape curate, pluteşte mai mult ore, fiindcă nu se uda; pe suprafaţa unei
soluţii de săpun, ea se udă repede şi se cufundă.

Formarea şi stabilitatea spumei se datoresc forţelor de atarcţie dintre moleculele de săpun,

orientate perendicular pe suprafaţa bazică de săpun. Dacă soluţia de săpun vine în contact cu un
lichid nemiscibil în apă, de ex. cu o grăsime lichidă, un ulei mineral, etc. moleculele de săpun se
orientează perpendicular pe suprafaţa despărţitoare, cu carboxilul spre apa şi radicalul
hidrocarbonat spre ulei. Prin acesta se micşoreaza tensiunea superficială a uleiului, care
dobîndeşte din cauza aceasta tendinţa de a-şi mări suprafata, de aceea el se transformă (dacă este
agitat) în picături mici ce se împrăştie în soluţia de săpun; se formează o emulsie, iar săpunul
joacă rolul unui emulgator.

În mod similar se orientează moleculele de săpun pe suprafaţa corpilor solizi. Dacă se agită
funinginea cu apă şi se toarnă amestecul pe un filtru ud, apa trece. Dacă se agită funinginea cu o
soluţie de săpun, ea formează o dispersie neagră care trece în majoritate prin filtru. Particulele de
cărbune ce alcătuiesc funinginea sunt mai mici decît porii filtrului, dar ele adera tare una de alta
prin forte Van der Waals. Apa curată le poate despărţi, fiindcă nu le udă. Moleculele de săpun
fixîndu-se pe suprafata acestor particule, cu restul hidrocarbonat spre cărbune şi grupele COO-
spre exterior, aceste grupe se înconjoară cu o atmosferă de molecule de apă, facînd posibilă
solubilizarea particulei solide, chiar dacă acesta este forate mare. Printr-un proces asemănător,
săpunul deplasează particulele de murdărie (grasimi, uleiuri, proteine, funingine, argilă, oxid de
fier etc.) care aderă pe fibrele textile sau pe piele şi le emulsionează sau le dispersează, lăsînd
fibrele sau pielea curată, dar acoperite cu un strat de molecule de sapun orientate. Acest strat se
îndepărtează în operaţia ulterioară de “limpezire.”

Deşi săpunul este un bun agent de curăţare, eficacitatea sa este redusă cînd este folosit în apă
“tare”. Duritatea apei este dată de prezenţa unor săruri minerale, de obicei calciu (Ca) şi
magneziu (Mg), dar şi fier (Fe), şi mangan (Mn). Aceste săruri reacţionează cu săpunul şi
formează un precipitat insolubil. Acesta nu se clăteşte usor. Are tendinţa să rămînă şi să producă

97
pete pe haine şi să facă ţesăturile rigide. De asemenea, precipitatul se depune în chiuvete, vană,
şi maşinile de spălat.

O buna cantitate din săpun este folosită în timpul reacţiei de formare a precipitatului,
reducîndu-se astfel cantitatea de săpun disponibilă pentru spălare. Chiar dacă rufele sunt spălate
în apă ,,moale”, mineralele care formează precipitatul se pot găsi în compoziţia petelor şi astfel
se formează din nou precipitatul. Moleculele de săpun sunt ,,constante” şi nu pot fi adaptate la
varietatea de fibre, de temperaturi a apei etc.

Apa are o proprietate numită tensiune de suprafaţă. Fiecare moleculă de apă este înconjurată
şi atrasă de alte molecule de apă. Cînd molecula de apă intra în contact cu alte suprafeţe (sticlă,
plastic, etc), se crează o tensiune care face bula de apă să pară rotundă. În timpul procesului de
curăţire, tensiunea de suprafaţă trebuie redusă, pentru a se raspîndi şi uda întreaga suprafată.
Substanţele chimice care pot reduce tensiunea de suprafaţă se numesc agenţi tensio-activi. Ei au
şi alte roluri importante în curăţire, ca dizolvarea, emulsificarea şi menţinerea petei pînă cînd se
clăteşte. Agenţii tensio-activi dau şi alcalinitate, utilă la îndepărtarea petelor acide.

Agenţii tensio-activi sunt clasificaţi după proprietaţile lor ionice (încărcătura electrică) în apa.

Astfel distingem 4 mari grupe:

 Anionici (încărcătura negativă)

 Neionici (fără încărcătură)
 Cationici (încărcătura pozitivă)
 Amfolitici (încărcătura negativă sau pozitivă)

98
I.Agenţii anionici. Grupa polarţ este SO3- (sau SO3Na). Spre deosebire de săpunuri, detergenţii
din această clasă pot fi utilizaţi în soluţie acidă sau în apă dură (căci sulfonaţii de calciu şi
magneziu sunt solubili în apă). Se va observa principiul structural al produşilor de tipul 3, în care
grupa carboxil a unui acid gras este blocată prin esterificarea cu un acid hidroxi-sulfonic sau prin
amidificarea cu un acid amino-sulfonic.

1 ROSO3Na Sulfaţii acizi de alcooli supe- Sulfatul alcoolului octadecilic

riori, ca săruri de sodiu C18H37SO3 ”Infereol”

Acizi sulfonici alifatici supe- Acizi sulfonici superiori din

2a RSO3Na riori cu o catenă alifatică petrol: „Mersolaţii”
lunga în molecula

2b R2C10H5SO3Na Acizi sulfonici ai naftalinei

dialchilate

RCl (Alcani C10-C12, din

petrol, cloruraţi) sau tetra- ”Alchil-aril-sulfonat”
2c RC6H4SO3Na propena (izodena, C12H24)
condensare cu C6H6 sau alte
ArH(AlCl3), apoi sulfonare

2d ROOCCHSO3Na Esteri (C8) ai acidului sulfo- „Aerosoli”

succinic, obţinut din ester „Dismulgani”
maleic + NaHSO3

3a Esteri de acizi superiori cu Esterul acidului oleic cu acidul

RCOOCH2CH2SO3Na acizi hidro-sulfonici isetionic (R=C17H83)

3b Acil-derivaţi (amide) ai aci- Amida acidului oleic cu

RCONCH2CH2SO3Na zilor superiori cu acizi metiltaurina
amino-sulfonici

99
II.Agenţi cationici. Toţi produşii din clasa de mai sus, inclusiv săpunurile, conţin o grupă polară
anionică. Compuşii din prezenta clasă conţin o grupă cuaternară de anioni, legată de o catena
lungă, şi se numesc „săpunuri inverse” sau „agenţi cation-activi”. Săpunurile inverse sunt
dezinfectanţi deosebit de eficace, căci floculează proteinele (sarcina negativă) din bacterii.

1 RHR’3IX Săruri cuaternare de amoniu, RH+CH3Cl-

în care R este un alchil liniar
superior, C12-C18, iar R’ alchil
inferior. Se obtine din RX- „Zephirol”
NR’3. Drept NR’3 se pot utiliza
amine terţiare.

2 ROCH2NR’3IX Drept RX pot servi şi esteri ROCH2N+C5H5ICl-

cloruraţi superiori ROCH2-Cl,
obţinuţi din ROH + CH2O + „Velan”, „Textin”, „Solan”
HCl

III.Agenţi neionici. Compuşii din clasa aceasta conţin o grupă polară neionică, compusă din mai
mulţi atomi de oxigen eterici şi o grupă alcoolica (OH) marginală. Neavînd sarcină electrică,
acţiunea detergentă a acestor compuşi este independentă de PH-ul soluţiei sau de prezenţa altor
ioni.

8.1.2 COMPOZIŢIA SĂPUNURILOR

În compoziţia săpunurilor intră grasimi şi uleiuri din plante care conţin trigliceride şi alcani
sau săruri de potasiu şi sodiu. Original alcanii folosiţi la fabricarea săpunului erau obţinuţi din
resturi de plante. Astăzi termenul „alcan” este folosit pentru substanţe care sunt baze (opusul
acizilor) şi care reacţionează cu un acid neutralizat. Alcanii folosiţi la fabricarea săpunurior sunt:
hidroxidul de sodiu (NaOH) - soda caustică şi hidroxidul de potasiu (KOH).

În 1938, cosmeticele au fost oficial definite ca orice produs folosit în scopul de a curăţa,
înfrumuseţa, de a promova actracţia sau de a schimba înfăţişarea, fără a afecta funcţiile corpului.
Produse care se încadrează în această categorie sunt spray-urile, loţiunile, pudrele, deodorantele,
machiajele şi săpunurile. Spre deosebire de produsele care sunt clasificate atît ca produse
100
cosmetice sau medicinale (cum ar fi pasta de dinţi cu fluor), cosmeticele şi ingredientele sale nu
au nevoie de aprobare FDA înainte de a ieşi pe piată. De fapt, FDA nu are autoritate asupra
acestor produse şi ingredientele lor, decît după apariţia acestora pe piată şi numai dacă se
determină faptul că au cauzat daune direct sănătăţii umane. Faptul că multe săpunuri şi produse
pentru curăţare sunt făcute dintr-o combinaţie de chimicale complică problema pe mai departe.
Doar în masura de 16% din cosmetice au fost supuse testelor de toxicitate de catre FDA, deşi
este cerut companiilor să eticheteze cosmeticele cu o avertizare, în cazul în care acestea conţin
substanţe iritante.

Ingredientele care au potenţial dăunător în multe săpunuri comerciale:

A-pirina – o substantă derivată din seva raşinoasă a pinului, care este o componentă majoră a
terebentinei şi poate afecta sistemul imunitar.
A-terpinolol – aceasta substantă este extrem de iritantă pentru membranele mucusului.
Expunerea frecventă sau prelungită (şi mai ales inhalarea repetată) poate cauza edem ăi
deasemenea dificultăţi de respiraţie.
Benzaldehida – supranumită şi ulei de migdale amare, este un narcotic şi un anestezic care
poate să cauzeze o depresie la nivelul sistemului nervos central. Cînd este inhalată, poate
produce ameteli, varsături şi scădere bruscă de tensiune.
Acetatul de benzil – un iritant pentru ochi şi plamîni şi un cunoscut cancerigen – asociat
cancerului de pancreas.
Etanol – apare pe lista substanţelor iritante, dţunatoare şi este folosit la farbricarea ojei de
unghii sau/şi a diluantului. Aceastş chimicală poate irita căile respiratorii, poate pune în
primejdie vederea şi cauzează pierderea controlului asupra muşchilor.
Linalol – un narcotic care primejduieşte funcţia respiratorie şi activitatea motorie. Linalolul
atrage şi albinele, care pot fi o problemă pentru cei care sunt alergici la ţntepătura de albină.
Lauril sulfat de sodiu – folosit pentru a îmbunătăţi absorbţia altor chimicale, este de
asemenea un agent umezitor care permite săpunului să se împrăştie şi să penetreze cu mai multă
uşurinţă. LSS-ul distruge grăsimile şi pune în pericol abilitatea pielii de a rămîne hidratată. E
clasificat ca un mutagen, însemnînd că poate altera materialul genetic al celulelor. De fapt, LSS-
ul a fost folosit în studiile/experimentele japoneze pentru a avansa mutaţiile bacteriene.
Triclosan – un antibacterian şi un mutagen foarte uşor absorbit prin piele. Este un iritant
pentru ochi şi este asociat cu un cauzator de probleme la ficat.

Iar cît despre culorile adăugate săpunului, multe dintre ele sunt permise, dar sunt suspectate
drept cancerigene, toxice şi de faptul că pot trece de placenta unui copil nenăscut
101
 8.1.3 OBŢINEREA SĂPUNURILOR

a. Metode de obţinere

Săpunurile se pot obţine prin mai multe metode, astfel avem:

a). Transesterificarea
Cînd esterii sunt încalziţii cu alcooli, acizi sau alţi esteri în prezenţa unui catalizator se poate
schimba gruparea alcool sau cea acid. Acest proces se numeşte transesterificarea, el este accele-
rat de prezenţa unor cantităţi mici de acid sau de bază.
CH2COOR' CH2OH R'COOR

CHCOOR" cat. CHOH + R"COOR

+ 3ROH

CH2COOR'" CH2OH R'"COOR

Sunt cunoscute trei tipuri de transesterificare:

 alcooliza – schimbarea grupărilor alcool;
 acidoliza – schimbarea grupărilor acid;
 schimbarea grupărilor între doi esteri .
Alcooliza şi acidoliza sunt procese importante utilizate în procese preparative. Toate cele trei
reacţii sunt reversibile şi pentru deplasarea echilibrului este nevoie de îndepărtarea unuia din
produşi. Catalizatori cei mai folosiţi pentru transesterificarea grăsimilor sunt metalele alcaline,
oxizii metalelor alcaline şi sărurilor de zinc. Au mai fost folosiţi recent şi titanaţii organici.
Enzimele pot fi şi ele utilizate dacă se doreste obţinerea de compuşi optic activi.
Prin transesterificare se obţin cîtiva compuşii importanţii:
 esterii metilici ai acizilor graşi se obtin prin alcooliza grăsimilor animale;
 dimetiltereftalatul poate fi obţinut din deşeurile de polietilentereftalat;
 alcoolul polivinilic este obţinut prin cataliza bazică a poliacetatului de vinil;
 polivinilbutiratul este obţinut prin acidoliza poliacetatului de vinil cu acid butiric.

b). Hidroliza grăsimilor şi uleiurilor

Pentru hidroliza grăsimilor sau a uleiurilor cu apa este nevoie de o agiatare foarte bună a
acestor doua faze nemiscibile.

102
 CH2COOR' CH2OH R'COOH

CHCOOR" + 3H20 CHOH + R"COOH

CH2COOR'" CH2OH R'"COOH

Reacţia este desfăşurată în astfel de condiţii încît să existe o solubilitate apreciabilă a apei în
faza de ulei (10-25%). Pentru aceasta se lucrează sub presiune mare (40-55 atm) în coloane de
otel inox cu înalţimea de 24-31 m şi diametrul de 50-130 cm. Oxidul de zinc se adaugă uneori
drept catalizator .
Grasimile sunt injectate la partea inferioară a solventului de hidroliză iar apa în partea
superioară a lui.
Tunrnul de hidroliză poate fi gol sau poate fi prevazut cu sicane. Pentru a asigura o curgere
turbulentă, în coloană se infiltrează şi abur în partea superioară, se aspira astfel o curgere în
contracurent a apei şi a grăsimilor. În condiţiile de temperatură şi presiune are loc hidroliza
esterilor.
Acizi liberi sunt antrenaţi în curentul ascendent în timp ce glicerina este dizolvată în apă şi
antrenată descendent. Concentraţiile de glicerină şi gliceride sunt din ce în ce mai mici spre
vîrful coloanei. Etapa determinată de viteza procesului este eliminarea glicerinei din amestecul
de acizi graşi. Săpunul de zinc format prin reacţia oxidului de zinc cu acizii graşi acţionează ca
un catalizator de transfer de fază îmbunătăţind transferul glicerinei din faza organică în faza
apoasă.
Prin separarea glicerinei de acizii graşii se previne reacţia inversă de esterificare. La un timp de
staţionare de 90 min. se obţine o conversie a grăsimilor de peste 99%.
Acizii graşi obţinuţi la vîrful coloanei de hidroliză mai contin apă, grăsime partial hidrolizată
şi săpun de zinc. Îndepărtarea apei se realizează mai întîi într-un evaporator cu detenţă şi apoi
într-un uscător de vacuum. Produsul uscat este trecut apoi într-un sistem de distilare ce permite
separarea acizilor graşii purificaţi (inodori şi incolori) de produşii de hidroliză partială şi de
săpunul de zinc. Separarea se realizează la o temperatură de 2000C şi la presiune scazută
(1-6 mm a coloanei de Hg).
Fracţia de acizi graşi este separată, la rîndul ei în trei fracţii distincte. Cea mai usoara este de
obicei îndepartată deoarece are un miros neplăcut.
Acizii graşi obţinuţi pot fi utilizaţi ca atare sau pot fi supuşi diverselor transformări.
Hidrogenarea a fost folosită mult timp îndeosebi pentru a îmbunătăţi culoarea şi stabilitatea
acizilor graşi prin eliminarea speciilor polinesaturate. Ulterior hidrogenarea a fost folosită şi
pentru modificarea propietăţilor fizice ale acizilor graşi (întărirea).

103
 Hidrogenarea are loc prin trecerea unui amestec de acizi graşi şi hidrogen sub presiune peste
un catalizator de nichel, dupa hidrogenare se îndepartează excesul de hidrogen şi urmele de
catalizator. Gradul de hidrogenare este determinat de raportul hidrogen : acizi graşi, de
temperatură, de presiune şi de timpul de staţionare în reactorul de hidrogenare. În timpul
procesului de hidrogenare are loc şi izomerizarea partială a compuşilor naturali nesaturaţi (din
forma cis în forma trans). Hidrogenarea este controlată pentru a se îndeplini specificaţiile de
calitate dorite.
În etapa de neutralizare are loc reacţia acizilor graşi cu cantitatea corespunzătoare de bază.
Reacţia este extrem de rapidă pentru cele mai multe baze (de ex. NaOH sau KOH) şi necesită
cantităţi stoechiometrice precum şi o bună agitare. Pentru realizarea practică trebuie respectate
urmatoarele condiţii:
o un raport precis între acizi liberi, sodă, apă şi sare;
o agitare eficientă pentru a asigura uniformitatea fazei de săpun;
o menţinerea temperaturi între anumite limite (reacţia este exotermă) pentru a evita
fierberea sau spumarea.
Sunt diverse procedee industriale pentru realizarea neutralizării. Procedura generală este de
amestecare a acizilor graşi preîncalziţi cu o soluţie apoasă ce conţine bază şi sare. Acest amestec
este pompat în neutralizator unde este recirculat forţat pentru menţinerea agitării. Ulterior
amestecul de reactie este transferat într-un vas pentru separarea săpunului.

c). Sinteza surfactanţilor

În principiu surfactanţii se împart în trei grupe: anionici, cationici şi neionici. În prima grupă,
de regulă intră săpunul (CH3-(CH2)14-COONa) şi un număr de surfactanţi sintetici cum sunt
sulfanţii (CH3)-(CH2)11-O-SO3Na şi solfanţii R-C6H4-SO3Na.
Surfactanţii cationici se referă în majoritatea cazurilor la sărurile cuaternare de amoniu
[CH3-(CH2)17]2N-(CH3)2Cl. Substanţele superficial active de acest tip au o largă aplicaţie la
rezolvarea diferitelor probleme legate de udare: hidroliza suprafeţelor, formarea şi distrugerea
emulsiilor, dispersarea cernelurilor, etc.
Surfactanţii neionici, cum rezultă şi din denumirea lor, nu sunt electroliţi. În moleculele lor ca
şi în moleculele altor surfactanţi ca: alcool-polietoxilaţii.

b. Obţinerea în condiţii neindustriale

Materiale: 4 kg grasimi, 350 g lesie, 750 ml apă, 500 ml suc de lămîie, 7,5 ml aromatizanţi
(mirodenii, ierburi uscate) – opţional.

104
 1. Daca folosim o grăsime pură cum ar fi uleiul de nucă de cocos sau de masline se poate de
trecut la pasul 5. Uleiul de nucă de cocos produce un sapun fin care face spumă repede. Uleiul de
masline şi de alte vegetale produce un săpun fin care nu este complet tare.
2. Taiaţi grăsimea în bucăţi şi puneţi-le într-un vas mare, încalzindu-le la foc mic pîna se
topeşte.
3. Încalzim pîna la punctul de fierbere al apei. Adaugăm apa egală cu volumul grasimii.
Fierbem amestecul. Acoperim şi stingem focul. Lasăm grăsimea în vas o noapte.
4. Scoatem grăsimea din vas.
5. Masurăm 2,75 kg. Tăiem sub forma unor cuburi şi punem grăsimea la foc într-un vas mare,
adăugînd treptat şi lesia.
6. Asezşm vasul într-o zonă ventilată.
Optional: Putem adăuga uleiuri, ierburi uscate sau mirodenii pentru un miros special.
Precauţii: Pentru a evita incidentele neplăcute: folosim mănuşi; lingură de lemn; vase care nu
sunt făcute din metal; depozităm săpunul într-o zonă ventilată. [9]

c. Obţinerea în condiţii industriale

În industrie, săpunul se obţine prin încălzirea grăsimii cu vapori de apă la 1000C, introduşi
direct în grăsime. Apoi se adaugă treptat soluţie de hidroxid de sodiu.
Săpunul rezultat este separat de apa care conţine glicerină, prin adăugarea de sare (NaCl).
În soluţia concentrată de clorură de sodiu, săpunul este insolubil şi se separă la suprafaţă, iar
la fund rămâne un reziduu care conţine glicerină.
Pentru a da săpunurilor o consistenţă mai bună, se adaugă în masa de săpun, încă lichidă,
diferite materiale de umplutură ca: talc, colofoniu, etc.
Pentru întrebuinţări speciale se fabrică săpunuri cu anumite adaosuri, substanţe colorate,
parfumuri etc.

e. Comparaţie între diverse procese de obţinere a săpunului

Saponificarea directă a grăsimilor este bine cunoscută, are avantajele unui echipament simplu
şi al unor costuri de operare mici. Dezavantajele metodei sunt date de randament scăzut de
recuperare a glicerinei, necesitatea materii prime de calitate pentru obţinerea unui săpun bun,
flexibilitate scăzuta la variaţii ale materiei prime.
Procesul de hidroliză/neutralizare este mult mai flexibil faţă de utilizarea diverselor materii
prime, permite hidrogenarea parţială a acizilor graşi şi obţinerea de formulări complexe de
săpunuri.

105
Totuşi acest proces necesită echipament specializat (coloana de hidroliză, sisteme de hidrogenare
şi neutralizare) şi are consumuri energetice mult mai mari.
Materia primă pentru procedeul prezentat este etilena şi oxigenul. Etilena trebuie să aibă un
conţinut de monoxid de carbon, sulf şi acetilenă suficient de scăzut pentru a putea fi compatibilă
cu acest procedeu. Ea poate conţine metan care nu deranjează procesul. De cost ridicat totuşi
oxigenul este preferat aerului deoarece utilizarea lui evită pierderile de etilenă prin antrenarea cu
azot la nivelul gazelor de purja. Drept catalizator se utilizează argintul depus pe suport cu
adaosuri de promotori care sunt pe baza de oxizi ai metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase.
Reactorul de oxidare, de tip tubular cu catalizatorul plasat în tevi, este operat în urmatoarele
condiţii: temperatura 200-3000C, presiune între 10-30 bari, timpul de contact cu catalizatorul
între 1-4 secunde.
Selectivitatea oxidării etenei la etilen-oxid depinde de condiţiile de lucru şi în special de
temperatura de reacţie. Astfel, selectivitatea creşte cu scăderea temperaturii, dar există totuşi un
domeniu optim de temperatură determinat de consideraţii economice.
Datorită reacţiilor succesive de oxidare a produsului principal în produşi de oxidare completă,
selectivitatea scade cu creşterea conversiei hidrocarburii. De aceea, pentru obţinerea unei
conversii generale mai ridicate, procesul se realizeaza la conversii mici.
Separarea oxidului de etilenă format de etena nereacţionată se face prin absorbirea în apă,
într-o coloană cu umplutură. Pentru a uşura dizolvarea etilenei în apă coloana lucrează sub
presiune. Etena nereacţionată se recirculă.
Oxidul de etilenă se separă din soluţia apoasă cu ajutorul unei coloane de desorbţie. Apa
separată se recirculă la adsorbtie. Purificarea oxidului de etilenă se realizeaza prin distilare
utilizînd o coloană cu talere.

8.2. CONCLUZII

1. Din sursele examinate s-a constatat că săpunurile au o diversitate mare după compo-
ziţie şi destinaţie, şi majoritatea din ele au un anumit impact negativ asupra mediului
şi stării fiziologice a omului.
2. Tehnologiile, utilajul şi tehnicile de producere a săpunurilor sunt diverse, de la cele
mai simple neindustriale pînă la tehnologii sofisticate industriale.
3. În condiţiile economico-ecologice şi sociale actuale se conturează necesitatea elabo-
rării a noi tehnologii de producere şi noi săpunuri: mai ieftine, ecologic inofensive şi
accesibile.

106
 4. Pentru ameliorarea calităţilor săpunului componenta tensio-activă poate fi substituită
cu STA (substanţe tensio-active) vegetale cum ar fi saponinele triterpenice şi
steroidice.

8.3. BIBLIOGRAFIE

1. Florescu. S, Leca M, „Detergenţi şi detergenta”, Editura Academiei Române, Bucureşti 2003,

pag. 165-168.
2. Costin D. Nenitescu „Chimia organică”, Vol.1.
3. Dan I, Lupu A, Geana F, Drimus I, Petrescu C, Tîrnovan A „Tehnologia fabricării şi
prelucrării produselor specifice Industriei chimice organice şi petrochimice”, Editura didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1991, pag. 369-370

107