Fracturile maleolare

aArticulaţia gleznei este alcatuita din extremitatea distală a tibilei şi maleola

peronieră.

Aceste două elemente cuprind corpul astragalului care nu are însă o suprafaţă
articulară egalăanterior şi posterior. Partea anterioară este mai lată în vreme ce
partea posterioară este mai îngustă,diametrul variind în funcţie de poziţia
de talus sau echin.

Etiopatogenie
În poziţia de echin articulaţia nu are o stabilitate bună. Pentru a permite totuşi
o contenţie perfectă
a astragalului scoab
a trebuie să fie variabilă, variabilitatea dată de maleola peroniera care
împreuna cuperoneul face mişcari de rotaţie în jurul axului longitudinal al
peroneului. Prin această mişcare scoaba
tibio-
peronieră se adaptează la corpul astragalului.
Deci pentru
o funcţie normală a articulaţiei gleznei, sindesmoza dintre tibie şi peroneu
trebuiepăstrată. Blocarea acestei sindesmoze duce la rigiditatea articulaţiei
care va avea ca şi consecinţa
artroza.
Alt element care trebuie reţinut este importanţa deosebită a ligamentelor în
aceasta articulaţie.
Watson-
Jones a arătat că între fractura unimaleolară peronieră cu ruptură de
ligament deltoid şifractura bimaleolară nu există decât o singură deosebire
anatomo
-
patologică dar din punct de vedereclinic terapeutic şi a evoluţiei ele sunt
identice.

Articulaţia gleznei este o articulaţie care are un singur grad de libertate

respectiv miscarile de flexieşi extensie.

Este exclusă deci din acest punct de vedere producerea fracturilor maleolare. În
timpul
traumatismului însa ceea ce duce la fractura
maleolelor sunt mişcările de o amplitudine mai crescută înalte articulaţii când
piciorul printr
-
o contractură musculară reflexă se transformă într
-
o singură piesăosoasă şi mişcările din celelalte articulaţii : supinaţia,
pronaţia, adducţia, abducţia se transmit la gleznă,supunând maleolele la
mişcări de inversiune si eversiune.Mişcarea de inversiune este compusă din
supinaţie şi adducţie.

Mişcarea de eversiune este compusă din pronaţie şi abducţie.