SISTEMUL OSOS

1. Clasificarea articulaţiilor

În funcţie de gradul de mobilitate, articulaţiile se împart în:

* SINARTROZE= articulaţii fixe. Tipuri:

● Sincondroza - articulaţii in care între cele două oase există ţesut cartilaginos
(exemplu, simfiza pubiană);

● Sindesmoza – articulaţii in care între cele două oase există ţesut conjunctiv fibros
(exemplu, art. sacro-iliacă);

● Sinostaza – articulaţii care se formează prin osificarea la adult a sindesmozelor şi

sincondrozelor.

* AMFIARTROZE = articulaţii semimobile. Prezintă mobilitate redusă. Între oasele care se

articulează se interpune o formaţiune fibro-cartilaginoasă (exemplu, art. corpurilor vertebrale).

* ARTRODII = articulaţii mobile sau adevărate. Amfiartrozele şi artrodiile formează

diartrozele.
Artrodii
Sunt mobile. Se mai numesc şi articulaţii sinoviale.
Elementele componente ale artrodiilor au o structură şi un rol funcţional particular.
Acestea sunt:
• extremităţile osoase – sunt sferice (capul humerusului), concave (cavitatea glenoidă
a scapulei), etc;
• cartilajul articular;
• capsula articulară – leagă capetele oaselor ca un manşon. Conţine ţesut fibros şi este
căptuşită de membrana sinovială (membrană seroasă, bogat vascularizată şi inervată).
Protejează suprafeţele articulare şi facilitează mişcările.
• ligamentele – unesc cele două extremităţi osoase, se opun mişcărilor exagerate.
• sinoviala – este stratul intern al capsulei articulare ce resoarbe lichidul sinovial din
cavitate şi umple spaţiile goale care apar in timpul mişcărilor.
• lichidul sinovial – se găseşte in interiorul cavităţii articulare; Mişcarea reprezintă
principalul stimul în producerea de lichid sinovial. Rolurile lichidului sinovial sunt:
→ de nutriţie a cartilajului articular;
→ de curăţire – lichidul sinovial înglobează detritusurile celulare din cavitatea articulară.
Sinoviala resoarbe lichidul sinovial împreună cu aceste detritusuri celulare;
 → de lubrifiere – lichidul sinovial „unge” suprafeţele articulare, respectiv cartilajul
hialin ce le acoperă, favorizând alunecarea acestora, faţă de cealaltă, prin scăderea forţei de
frecare dintre ele.
• Muşchii periarticulari – menţin activ suprafeţele articulare in contact atat in poziţia de
repaus, cât şi in timpul mişcării.
• Discurile şi meniscurile – formaţiuni fibro-cartilaginoase ce apar atunci când suprafeţele
articulare nu se adaptează perfect una la alta.
• Discurile sunt rotunde şi apar inart. intervertebrale, iar meniscurile sunt semilunare,
de exemplu in art. genunchiului.
Atât meniscurile, cât şi discurile reprezintă formaţiuni cu rol de a amortiza şocurile dintre
cele două suprafeţe articulare.
• Bureletul fibrocartilaginos. Unele articulaţii nu au suprafeţe articulare egale ca
întindere, de exemplu: articulaţia scapulo-humerală şi articulaţia coxo-femurală. Pentru
compensarea acestei inegalităţi, există o formaţiune fibrocartilaginoasă, cu numele de burelet
fibrocartilaginos

EMBED Word.Picture.8

Clasificarea articulaţiilor
În funcţie de gradul de libertate, raportat la cele trei planuri ale spaţiului, sunt:
* UNIAXIALE (cu un grad de libertate) – mişcările se fac într-un singur plan şi in jurul
unui ax. Sunt:
●de tip cilindric- mişcare in axul longitudinal al osului;
- exemplu: art. radio-cubitală, mişcare de pronaţie-supinaţie.
●de tip trohlear - una dintre suprafeţe este o trohlee;
- mişcare in axul transversal;
- exemplu: art. cotului, mişcare de flexie-extensie.
* BIAXIALE (cu două grade de libertate) – mişcările se fac in două planuri şi in jurul a
două axe. Sunt:
●de tip elipsoid (ovoid) - exemplu: art. radio-carpiană (flexie-extensie/înclinare
laterală-medială);
● in şa – feţe articulare concave şi convexe; ex: art carpo-metacarpiană;
 * TRIAXIALE - cel mai mobil tip de articulaţie. Cuprinde articulatia de tip sferic;
exemplu: scapulo-humerală, coxo-femurală.

2.Articulaţiile capului

Articulaţiile capului sunt de tip sinartrotic (fixe), fiind denumite suturi.

EMBED Word.Picture.8

Singura articulaţie mobilă a capului este articulaţia temporo-mandibulară, determinantă

pentru procesul de masticaţie.

EMBED Word.Picture.8

Se clasifică în:

● art. corpurilor vertebrale – amfiartroze (semi-mobile). Datorită incongruenţei

pieselor vertebrale, intre ele se interpun discuri intervertebrale. Discul este alcătuit din inel
fibros (alcătuit din lamele conjunctive), iar in centru din nucleu pulpos. Rolul discurilor
intervertebrale este multiplu:

→ menţinerea curburilor coloanei vertebrale;

→ conferă o mai mare elasticitate coloanei vertebrale;

 → repartizează uniform forţele de presiune, care apar între cele două corpuri vertebrale;

→ amortizează şocurile primite de coloana vertebrală.

EMBED Word.Picture.8

EMBED Word.Picture.8

3.Articulaţiile coloanei vertebrale

• art. apofizelor articulare;● art. lamelor vertebrale - lamelele prezintă mişcare una
faţă de cealaltă datorită interpunerii ligamentelor galbene (ligamentum flavum).

● art. apofizelor spinoase - mişcările sunt condiţionate de prezenţa ligamentelor

interspinoase şi supraspinos.

● art. apofizelor transverse - sunt unite prin ligamentele intertransversare.

 EMBED Word.Picture.8

4. Articulaţiile toracelui

Cuprind:
- Art. costo-vertebrale – între capetele costale şi corpurile vertebrale;
- Art. costo-transversale – între tuberozităţile costale şi apofizele transverse;
- Art. costo-condrale – sunt fixe, între coaste şi cartilajele costale;
- Art. condro-sternale – între cartilajele costale şi feţele articulare ale sternului, numite
„incizuri costale”.

5.Articulaţiile centurii scapulare

Membrele superioare se leagă de scheletul toracic prin două oase, omoplatul (scapula)
şi clavicula, ce formează centura scapulară. Aceasta cuprinde articulaţiile:
● sterno-claviculară - denumirea corectă este de articulaţie sterno-costo-claviculară,
deoarece la alcătuirea ei participă suprafeţele articulare ce aparţin sternului, claviculei şi
cartilajului primei coaste;
● acromio-claviculară acromionul este componenta scapulei ce se articulează;
● scapulo-toracică - nu este o articulaţie propriu-zisă, dar este denumită aşa, de unii
autori, datorită importanţei funcţionale deosebite a spaţiului dintre scapulă şi torace, care
joacă rolul unei adevărate articulaţii. Este reprezentată de spaţiul anatomic care se găseşte
între faţa anterioară a scapulei şi faţa postero-laterală a peretelui costal, între coasta II-VII.
 EMBED Word.Picture.8

6. Articulaţiile membrului superior

Articulaţia umărului (scapulo-humerală)

Leagă centura scapulară de membrul superior liber.

Suprafeţele articulare sunt:

* cavitatea glenoidă a scapulei;

* capul humeral.

Articulaţia cotului

Este o articulaţie complexă, fiind alcătuită din 3 articulaţii:

● humero-ulnară;

● humero-radială;

● radio-ulnară proximală.

Membrana interosoasa a antebraţului – se întinde între radius şi ulnă, la nivelul 1/3

medii şi 1/3 distale ale celor două oase.

Articulaţia radio-ulnară distală ;

 Articulaţia radio-carpiană –

Suprafeţele articulare sunt:

* epifiza distală a radiusului – concavă;

* carpienele primului rand – convexă.

Articulaţiile intercarpiene ;

Articulaţiile carpo-metacarpiene ;

Articulaţiile metacarpo-falangiene;

Articulaţiile interfalangiene.

7. Articulaţiile bazinului

1. Simfiza pubiană = articulaţia anterioară a coxalelor;

2. Articulaţiile sacro-iliace, dreaptă şi stângă.

8. Articulaţiile membrului inferior

Articulaţia şoldului (coxo-femurală)

Suprafeţele articulare sunt:

* capul femural - sferic;

* acetabulum – cavitate hemisferică, ce prezintă facies lunata – locul de contact cu

capul femural.

Articulaţia genunchiului
 Este complexă, fiind alcătuită din articulaţiile: femuro-tibială şi femuro-patelară (într-
o singură capsulă articulară). Suprafeţele articulare sunt:

* condilii şi trohleea femurală;

* epifiza superioară a tibiei.

Deoarece nu se suprapun perfect, apar 2 meniscuri intraarticulare,la periferia

condililor femurali. Este cea mai mare articulaţie din corpul uman.

Articulaţia tibio-fibulară

Suprafeţele articulare sunt:

* capul fibulei;

* condilul lateral al tibiei.

Articulaţia gleznei (talo-crutală) Suprafeţe articulare:

* scoaba tibio-peronieră;

* corpul astragalului.

Articulaţiile intertarsiene Se realizează între cele 7 oase ale tarsului.

Articulaţiile tarso-metatarsiene;

Articulaţiile metatarso-falangiene;

Articulaţiile interfalangiene.