ARTROLOGIA

Artrologia este ramura anatomiei ce studiază articulațiile.

Pentru a îndeplini funcția de locomoție și de susținere a corpului, oasele se
leagă între ele în diferite moduri. Totalitatea elementelor prin care se unesc două
sau mai multe oase alcătuiesc o articulație. În funcție de mobilitate, articulațiile
se clasifică în 2 categorii: sinartroze și diartroze.

SINARTROZELE

Sunt articulații fixe, în care oasele articulate nu se pot mișca sau mișcările
sunt extrem de reduse.
Țesutul ce leagă oasele articulate poate fi: țesut cartilaginos, țesut
conjunctiv fibros sau țesut osos. În funcție de țesutul de legătură, sinartrozele
sunt clasificate în 3 tipuri: sincondroze, sindesmoze și sinostoze.
Sincondroza este o articulație fixă, realizată cu ajutorul țesutului
cartilaginos și prin urmare are un grad de elasticitate.
Rezistența articulație este asigurată de faptul că periostul ce acoperă cele
două oase este continuu, înglobând astfel cartilajul între cele două oase.
Exemple: unele articulații ale bazei craniului, articulația primei perechi de
coaste cu sternul.
Sindesmoza este o articulație fixă , realizată cu ajutorul țesutului
conjunctiv fibros. Există 2 tipuri de sindesmoze:
Sindesmoza propriu-zisă: legătura dintre oase se face prin ligamente inter-
osoase: articulațiile dintre coxale și sacrum, articulația dintre epifizele inferioare
ale tibiei și peroneului.
Suturile sunt articulații în care legătura se face printr-un strat subțire de țesut
conjunctiv fibros, numit ligament sutural. Sunt de 3 tipuri:
- sutura dințată: marginile oaselor articulate sunt dințate și se îmbină între
ele. Exemple: articulațiile bolții craniene;
- sutura solzoasă: marginile de legătură se suprapun asemenea unor solzi.
Exemplu: articulația temporo-parietală;
- sutura armonică: marginile oaselor sunt liniare. Exemple: articulațiile
oaselor palatine și nazale.
Sinostoza: la persoanele vârstnice țesutul cartilaginos și conjunctiv din
sincondroze și sindesmoze se osifică, dând naștere sinostozei.

DIARTROZELE

Sunt articulații mobile. Sunt constituite din următoarele elemente:

- suprafețele articulare ale oaselor
- capsula articulară
- cavitatea articulară.
1
 După gradul de mobilitate se clasifică în: articulații mobile (artrodii) și
semimobile (amfiartroze).

Articulațiile mobile (artrodii, articulații sinoviale) sunt articulații cu

grad mare de mobilitate.
Sunt alcătuite din elemente ce au rol în funcționarea și protejarea lor:
suprafețele articulare, capsula articulară, cavitatea articulară, ligamentele
intraarticulare, bureletele articulare și oasele sesamoide.
Suprafețele articulare au forme variate (sferice, ovoidale, de trohlee),
conforme mișcărilor ce se realizează la acest nivel. Sunt formate din țesut osos
compact foarte rezistent.
Capsula articulară este un manșon fibros, ce se fixează pe marginile
suprafețelor articulare. Este alcătuită din 2 straturi:
- extern, fibros, format din numeroase benzi fibroase (ligamente periarticulare),
ce asigură rezistența capsulei.
- intern, sinovial, este subțire, bogat în vase sangvine și căptușește tot interiorul
articulației cu excepția cartilajelor articulare. Secretă un lichid incolor, vâscos,
ce facilitează alunecarea suprafețelor articulare.
Cavitatea articulară este un spațiu virtual, închis ermetic.
Cartilajele articulare acoperă fiecare suprafață articulară. Sunt formate din
țesut cartilaginos hialin și are rol de protecție a suprafețelor articulare și de
facilitare a mișcărilor articulare.
Cartilajele intraarticulare au formă lenticulară și există la nivelul cavității
articulațiilor ce au suprafețe ce nu se potrivesc perfect (articulația temporo-
mandibulară, genunchiul). Împart cavitatea articulară în două segmente.
Ligamentele intraarticulare sunt mănunchiuri de fibre conjunctive situate
între cele două suprafețe articulare, în interiorul cavității articulare. Se găsesc la
nivelul articulațiilor mari și au rolul de a fixa oasele în anumite poziții și de a
limita anumite mișcări.
Bureletul articular este un inel fibrocartilaginos, situat pe marginile
suprafețelor articulare, mărind suprafața articulară. Există la nivelul articulației
umărului și șoldului.
Oasele sesamoide sunt oase situate în tendoanele periarticulare. (rotula)

Tipuri de artrodii
Mișcările articulației depind de forma suprafețelor articulare. În majoritatea
articulațiilor, o suprafață este concavă (fosa articulară), iar cealaltă convexă
(capul articular). În mișcare o suprafață rămâne fixă, iar cealaltă se mișcă.
În funcție de forma suprafețelor articulare și de mișcările articulare,
artrodiile se împart în:
- articulații uniaxiale: mișcările se fac într-un singur plan, în jurul unui ax.
Exemple: articulațiile radio-cubitale și articulația humero-cubitală.
- articulații biaxiale: mișcările se fac în două planuri, în jurul unui ax.

2
 Exemple: articulațiile carpo-metacarpiană, radio-carpiană.
- articulații pluriaxiale: mișcările se pot face perpendicular între ele, în mai
multe planuri și în jurul mai multor axe.

Articulațiile semimobile (amfiartroze) au mobilitate redusă. Suprafețele

articulare sunt plane sau ușor concave. Exemple: articulațiile dintre corpii
vertebrali.

Simfiza este o formă intermediară între articulațiile fixe și cele mobile.

Exemple: simfiza pubiană și sacro-coccigiană.

Din punct de vedere topografic, articulațiile se împart în patru grupe:

articulațiile craniului, articulațiile coloanei vertebrale, articulațiile toracelui și
articulațiile membrelor.

I. ARTICULAȚIILE CRANIULUI

Majoritatea oaselor bolții craniului se articulează între ele prin suturi, iar
cele ale bazei prin sincondroze.
Singura articulație mobilă este articulația temporo-mandibulară, dintre
mandibulă și oasele temporale.

Articulația temporo-mandibulară se realizează între cavitatea glenoidă și

tuberculul articular a temporalului și condilul mandibulei. Între acestea există un
cartilaj articular (menisc) de formă biconcavă. Articulația are o capsulă și 4
ligamente: lateral, stilo-mandibular, sfeno-mandibular și pterigo-mandibular.
Are rol important în masticație și vorbire.

II. ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

Coloana prezintă toate tipurile de articulații.

Articulațiile corpilor vertebrali (articulații semimobile)
Corpii vertebrali sunt articulați între ei prin discuri articulare și ligamente.
Discurile articulare se situează între vertebre și sunt constituite dintr-un inel
fibros, la periferie și un nucleu central, alcătuit dintr-o substanță gelatinoasă,
elastică.
Ligamentele se întind de-a lungul coloanei vertebrale, pe fața anterioară și
pe cea posterioară. Se numesc ligamente longitudinale comune: anterior și
posterior.

Articulațiile arcurilor vertebrale

Arcurile vertebrale sunt legate prin ligamente:
- ligamentele galbene unesc lamele a două vertebre vecine.

3
- ligamentele interspinoase leagă apofizele spinoase a două vertebre vecine.
- ligamentul supraspinos se întinde peste vârfurile apofizelor spinoase, de la
vertebra C7 până la osul sacru.
- ligamentele intertransversale leagă apofizele transverse a două vertebre vecine.
- ligamentul cervical posterior se întinde de la protuberanța occipitală externă
până la apofiza spinoasă a vertebrei C7; se continuă cu ligamentul supraspinos.
Articulația sacro-coccigiană este o articulație semimobilă, între vârful
sacrumului și baza coccisului. Este alcătuită dintr-un disc fibrocartilaginos și
ligamente anterioare și posterioare.
Articulațiile atlanto-axoidiene
Sunt patru articulații mobile, 2 laterale între fațetele articulare, 1 anterioară
între apofiza odontoidă a axisului și arcul anterior al atlasului și 1 posterioară
între apofiza odontoidă și ligamentul transvers al atlasului.
Articulațiile occipito-atlantoidiene
Atlasul este articulat cu occipitalul prin articulații biaxiale. Sunt alcătuite
din suprafețele articulare (condilii occipitali și fețele articulare superioare ale
atlasului), capsula articulară și ligamentele anterioare și posterioare.
Axisul este legat de occipital prin:
- membrana tectoria, ligament lat, situat în canalul vertebral
- ligamentele alare ce unesc apofiza odontoidă și condilii occipitali.
- ligamentul apical între apofiza odontoidă și gaura occipitală.

III. ARTICULAȚIILE TORACELUI

Articulațiile costo-vertebrale se realizează între capătul coastelor și corpul

vertebral, dar și între tuberculul costal și apofiza transversă.
Articulațiile dintre capătul posterior (capul) al coastelor și corpul vertebral
sunt mobile. Capul coastei se articulează cu 2 corpuri vertebrale vecine (cea cu
același număr și cea de deasupra). Coastele I, XI și XII se articulează doar cu o
singură vertebră. Articulațiile au capsulă și ligament radiar.
Articulațiile dintre tuberculul costal și apofiza transversă a vertebrei
corespunzătoare se fac prin capsula articulară și ligamentele costo-transverse.
Lipsesc la coastele XI și XII.
Articulațiile sterno-costale
Cartilajele coastelor adevărate, cu excepția primei perechi, se articulează cu
sternul prin articulații mobile.
Articulațiile prezintă capsulă, ligament sterno-costal, ligament costo-
xifoidian (numai la coasta VII) și ligament intraarticular.
Articulațiile intercondrale se realizează între cartilajele coastelor vecine.
Există între cartilajele coastelor V, VI și VII. Coastele VIII, IX și X se
articulează cu sternul prin intermediul cartilajului coastei VII.
Articulațiile sternale sunt:

4
- articulația manubrio-sternală, între manubriu și corpul sternului, este
cartilaginoasă și e învelită de o membrană fibroasă.
- articulația xifo-sternală, între apendicele xifoid și corpul sternului; inițial este
cartilaginoasă, ulterior se osifică (la 15-16 ani).

IV. ARTICULAȚIILE MEMBRELOR

IV.1. ARTICULAȚIILE CENTURII SCAPULARE ȘI ALE
MEMBRELOR SUPERIOARE

ARTICULAȚIILE CENTURII SCAPULARE

Articulația sterno-claviculară se realizează între extremitatea sternală a

claviculei, manubriu și cartilajul primei coaste. Articulația prezintă disc
intraarticular, capsulă articulară și 3 ligamente: sterno-clavicular, costo-
clavicular și interclavicular.
Articulația acromio-claviculară se realizează între extremitatea acromială a
claviculei și acromion. Se descriu capsula articulară și 2 ligamente: acromio-
clavicular și coraco-clavicular.

ARTICULAȚIILE MEMBRELOR SUPERIOARE

Articulația scapulo-humerală (umărul)
Se articulează cavitatea glenoidă a omoplatului și capul humerusului.
Cavitatea articulară este mărită printr-un burelet articular inelar. Suprafețele
articulare sunt fixate prin capsula articulară și ligamentul coraco-humeral.
Capsula este subțire și permite mișcări accentuate și variate.
Ligamentul coraco-humeral este lat și se inseră pe apofiza coracoidă și pe
capsula articulară.
Articulația e străbătută de tendonul ramurii lungi a bicepsului, învelit într-o
prelungire a sinovialei.
Umărul este o articulație pluriaxială, cea mai mobilă din organism,
permițând mișcări de abducție, adducție, flexie, extensie și circumducție.

Articulația cotului
Este o articulație complexă între humerus, cubitus și radius. Practic sunt 2
articulații: humero-cubitală și humero-radială, cuprinse în aceeași capsulă
articulară. În capsulă se află și articulația radio-cubitală proximală.
Articulația humero-cubitală se realizează între trohleea humerusului și
incizura semilunară a cubitusului, cu participarea fosetei olecraniene și a celei
coronoide a humerusului și a olecranului și a apofizei coronoide a cubitusului.
Articulația humero-radială se realizează între condilul humeral și
cupușoara radială.
Cotul permite mișcări de flexie și extensie.

5
Articulațiile antebrațului
Articulația radio-cubitală superioară se realizează între capul radiusului,
incizura radială a cubitusului și ligamentul inelar ce fixează cele două oase.
Articulația radio-cubitală inferioară se realizează între extremitățile
inferioare ale radiusului și cubitusului, respectiv capul cubitusului și cavitatea
sigmoidă a radiusului, cu ajutorul unui disc articular și a două ligamente radio-
cubitale.
În cele două articulații se fac doar mișcări de rotație a radiusului în jurul
axului longitudinal al antebrațului (pronație și supinație).
Membrana interosoasă a antebrațului unește radiusul și cubitusul în partea
mijlocie și inferioară și oferă suprafață de inserție mușchilor. În partea
superioară oasele sunt unite prin coarda oblică.

Articulațiile mâinii
Articulația radio-carpiană unește extremitatea inferioară a radiusului cu
oasele carpiene proximale (scafoidul, semilunarul și piramidalul). Cubitusul nu
participă la această articulație, fiind separat prin discul articular. Articulația e
întărită de o capsulă și de 4 ligamente radio-carpiene: anterior, posterior,
colateral radial și cubital. Este o articulație biaxială în care se fac mișcări de
flexie, extensie, adducție și abducție.
Articulațiile intercarpiene sunt 3 grupe: articulațiile dintre carpienele
rândului I, articulațiile dintre carpienele rândului II și articulațiile dintre cele
două rânduri de oase carpiene (mediocarpiană).
Sunt articulații mobile, cu capsulă subțire, oasele fiind legate prin
ligamente interosoase dorsale și palmare. Mișcările sunt de alunecare, în general
reduse ca amplitudine.
Articulațiile carpo-metacarpiene se realizează între carpienele distale
(trapez, trapezoid, osul mare, osul cu cârlig) și baza oaselor metacarpiene.
- articulația carpo-metacarpienă a policelui unește osul trapez cu primul
metacarpian; are capsulă groasă, dar laxă; mișcările sunt variate: flexie, extensie,
adducție și abducție.
Flexia e însoțită de rotație și determină opozabilitatea policelui.
- articulația carpo-metacarpienă a degetelor II-V au capsule articulare întărite de
ligamente interosoase, palmare și dorsale; mișcările sunt reduse.
Articulațiile intermetacarpiene se realizează între extremitățile superioare
ale metacarpienelor II, III, IV și V. Fațetele articulare sunt legate de ligamente
interosoase, palmare și dorsale.
Articulațiile metacarpo-falangiene sunt realizate între extremitățile
inferioare ale metacarpienelor și extremitățile superioare ale primelor falange.
Fiecare articulație are capsulă proprie, întărită de 3 ligamente: palmar și 2
ligamente colaterale. Mișcările sunt de flexie, extensie, adducție și abducție,
fiind mai accentuate în articulația degetului mare.

6
 Articulațiile interfalangiene se realizează între extremitățile falangelor
fiecărui deget. Au capsulă articulară întărită prin 3 ligamente: palmar și 2
colaterale. Permit mișcări de flexie și extensie.

IV.2. ARTICULAȚIILE CENTURII PELVINE ȘI ALE

MEMBRELOR INFERIOARE

ARTICULAȚIILE CENTURII PELVINE

Articulația sacro-iliacă
Oasele coxale se articulează posterior cu sacrumul, prin suprafețele
articulare ale celor două oase. Articulația are o capsulă articulară, întărită de 3
ligamente sacro-iliace (anterior, posterior și interosos) și 3 ligamente ce leagă
coxalul de coloana vertebrală (ilio-lombar, sacro-tuberos, sacro-spinos).
Articulațiile sacro-iliace sunt articulații semimobile, mișcările la nivelul lor
fiind extrem de reduse.

Simfiza pubiană
Coxalele se articulează anterior prin simfiza pubiană. Aceasta este o
articulație cartilaginoasă și se realizează între fațetele articulare pubiene, cu
ajutorul următoarelor elemente:
- discul fibrocartilaginos interpubian, lamă fibrocartilaginoasă ce leagă fațetele
articulare ale oaselor pubiene;
- ligamentele pubiene superior și inferior.

ARTICULAȚIILE MEMBRELOR INFERIOARE

Articulația șoldului (coxofemurală)

Face legătura între scheletul membrului inferior și centura pelvină. Este o
articulație pluriaxială, realizată între cavitatea cotiloidă a coxalului și capul
femurului.
Cavitatea cotiloidă este mărită printr-un burelet articular. Suprafețele
articulare sunt sferice și sunt acoperite cu cartilaje articulare.
Capsula articulară are forma unui manșon și se fixează pe marginea
cavității cotiloide și pe gâtul femurului. Este întărită de 4 ligamente:
- ligamentul ilio-femural (anterior)
- ligamentul pubo-femural (anterior)
- ligamentul ischio-femural (posterior)
- ligamentul rotund (ligamentul capului femural, intraarticular).
Articulația permite mișcări de flexie, extensie, abducție, adducție și rotație.

7
Articulația genunchiului
Este alcătuită din 3 articulații:
- 2 articulații între femur și tibie și
-o articulație între femur și rotulă.
În articulațiile tibio-femurale, suprafețele articulare sunt condilii femurului
și cavitățile glenoide ale tibiei. Între acestea se află meniscurile
fibrocartilaginoase intern și extern; au formă semicirculară, fiind mai groase pe
margini și mai subțiri pe mijloc.
În articulația dintre femur și rotulă, suprafețele articulare sunt trohleea
femurală și suprafețele articulare ale feței posterioare a rotulei.
Articulația genunchiului cuprinde și următoarele elemente:
Capsula articulară se fixează superior pe extremitatea inferioară a femurului, iar
inferior pe extremitatea superioară a tibiei. Are formă de manșon și este
întreruptă în partea anterioară (unde se fixează pe rotulă) și în partea posterioară
(e înlocuită de ligamentele încrucișate).
Membrana sinovială prezintă prelungiri, ce se numesc burse sinoviale.
Ligamentul rotulian are formă de lamă și se fixează superior pe vârful rotulei,
iar inferior pe tuberozitatea anterioară a tibiei. Este puternic și include în
interiorul său rotula.
Ligamentele încrucișate anterior și posterior sunt așezate în incizura
intercondiliană și se fixează pe tibie și pe condilii femurali. Sunt poziționate sub
formă de X. Completează capsula articulară în partea posterioară.
Ligamentele colaterale tibial (intern) și peroneal (extern)sunt așezate pe părțile
laterale ale articulației.
Mișcările din articulația genunchiului sunt: flexie, extensie și rotație.

Articulațiile gambei
Tibia și peroneul sunt articulate în partea superioară și inferioară prin
articulațiile tibio-peroniere superioară și inferioară. Diafizele lor sunt unite
printr-o membrană interosoasă.
Articulația tibio-peronieră superioară este o articulație mobilă realizată
între condilul extern al tibiei și capul femurului. Articulația are o capsulă întărită
prin 2 ligamente: anterior și posterior. Articulația permite mișcări reduse de
alunecare.
Articulația tibio-peronieră inferioară se realizează între extremitățile
inferioare a tibiei și peroneului. Suprafețele articulare sunt menținute în contact
cu ajutorul capsulei articulare și a 3 ligamente: anterior, posterior și interosos.
Este practic imobilă.
Membrana interosoasă crurală se fixează pe marginile celor două oase,
ocupând aproape complet spațiul dintre ele.

8
Articulațiile piciorului
Articulația gleznei
Se realizează între oasele gambei și astragal.
Extremitatea inferioară a tibiei, împreună cu maleolele formează o
suprafață articulară cu concavitatea inferioară. Aceasta se articulează cu trohleea
și cu fețele laterale ale astragalului. Capsula articulară este întărită de 2
ligamente laterale: intern și extern.
În articulație se realizează mișcări de flexie și extensie a piciorului pe
gambă, de adducție și abducție, cât și de rotație a piciorului.
Articulațiile intertarsiene
Unesc oasele tarsiene și sunt clasificate în 3 grupe:
- articulația astragalo-calcaneană, este o articulație mobilă, între fața inferioară a
astragalului și fața superioară a calcaneului; oasele sunt unite prin 3 ligamente:
interosos și calcaneo-astragalian extern și posterior. Mișcările articulației sunt:
adducție, abducție și rotație a piciorului.
- articulația mediotarsiană se realizează între primul și al doilea rând de oase
tarsiene. Este alcătuită din 2 articulații distincte: calcaneo-scafoidă și calcaneo-
cuboidă. Fiecare articulație are 2 ligamente proprii: dorsal și plantar și un
ligament comun. Mișcările posibile sunt puțin ample, de rotație și de alunecare a
oaselor articulate.
- articulațiile oaselor tarsiene din primul rând: cuboido-scafoidiană, scafoido-
cuneiformă, cuboido-cuneiformă și intercuneiformă. Articulațiile sunt mobile,
permitând mișcări de alunecare. Oasele sunt legate între ele prin ligamente:
interosoase, plantare și dorsale.
Articulația intermetatarsiene
Unesc bazele metatarsienelor II, III, IV și V prin ligamente interosoase,
plantare și dorsale. Permit mișcări de alunecare.
Articulațiile tarsometatarsiene
Se realizează între bazele oaselor metatarsiene și oasele tarsiene distale.
Metatarsienele I, II și III se articulează cu oasele cuneiforme, iar ultimele
metatarsiene cu osul cuboid. Oasele sunt solidarizate prin 3 capsule articulare:
una pentru metatarsianul I, a doua pentru metatarsienele II și III și alta pentru
metatarsienele IV și V. Capsulele sunt întărite prin ligamente interosoase,
plantare și dorsale. Permit numai mișcări de alunecare.
Articulațiile metatarsofalangiene
Se realizează între capetele metatarsienelor (de formă convexă) și bazele
falangelor proximale (cavități glenoide). Fiecare articulație are capsulă
articulară, 2 ligamente colaterale și un ligament plantar. Toate aceste articulații
sunt unite de ligamentul transvers al metatarsului. Mișcările în aceste articulații
sunt: flexie, extensie, abducție, adducție și rotație.
Articulațiile interfalangiene unesc falangele. Au capsulă articulară, 2
ligamente colaterale și un ligament plantar. Mișcările principale sunt flexia și
extensia, dar se pot realiza și abducție, adducție rotație.