 Din punct de vedere structural, articulaţia reprezintă

ansamblul elementelor moi prin care se unesc două

sau mai multe oase învecinate, aceste elemente
fiind capsula articulară, ligamentele, tendoanele,
muşchii şi capetele osoase implicate.

 Din punct de vedere funcţional, articulaţia reprezintă

spaţiul virtual dintre capetele osoase. Pornind de la
această definiţie, toate celelalte structuri (epifize,
ligamente, meniscuri, tendoane) se individualizează
structural şi funcţional.

 Articulaţia are două funcţii majore:

- permite mişcarea scheletului şi a unui segment faţă
de altul
- transmite forţe de la un segment la altul
 Este articulaţia
care leagă
centura
scapulară de
membrul superior
liber.

 Suprafeţele
articulare sunt
reprezentate de
cavitatea
glenoidă a
scapulei şi de
capul humeral.
 Este o articulaţie
complexă fiind alcătuită
din 3 articulaţii:
 articulaţia humero-ulnară
(între trohleea humerală şi
incizura trohleară a
cubitusului);
 articulatia humero-radială
(între capitulum şi
cupuşoara radială);
 articulatia radio-cubitală
proximală (între
circumferinţa articulară a
capului radial şi incizura
radicală a cubitusului).
 Este articulaţia dintre
epifiza distală a radiusului şi
oasele carpiene din rândul
proximal.

Suprafeţele articulare sunt:

- suprafaţa articulară a epifizei
distale a radiusului. Este
orientată inferior, carpian şi
este concavă;
- suprafaţa articulară a
oaselor carpiene din primul
rând. Privite în totalitate au
o suprafaţă convexă.
 Craniul se articulează cu
coloana vertebrală prin
intermediul a două articulaţii:
una superioară, numită
articulaţia atlanto-occipitală
şi alta inferioară, numită
articulaţia atlanto-axoidiană
(aceasta este articulaţia între
atlas şi axis).

 Articulaţiile coloanei
vertebrale se pot clasifica în:
- Articulaţiile corpilor vertebrali;
- Articulaţiile apofizelor
articulare;
- Articulaţiile lamelor vertebrale
- Articulaţiile apofizelor
transverse
- Articulaţiile apofizelor spinoase
 Se clasifică în:
 articulaţii costo-
vertebrale;
 articulaţii costo-
transversare;
 articulaţii costo-
condrale;
 articulaţii
condro-sternale.
 ARTICULAŢIILE SACRO-
ILIACE
Sunt semimobile şi în număr
de două, respectiv
dreaptă şi stângă.
Suprafeţele articulare sunt
faţa auriculară a
coxalului şi faţa
auriculară a sacrului. Ele
sunt perfect congruente.
Mijloacele de unire sunt
reprezentate de :
- capsula fibroasă
- ligamente.

 SIMFIZA PUBIANĂ
Este o articulaţie semimobilă
şi reprezintă articulaţia
anterioară a coxalelor.
Această articulaţie leagă membrul inferior liber
de coxal.
 Articulaţia
genunchiului este
formată din:
articulaţiile femuro-
tibială și femuro-
patelară.
 Articulaţia femuro-
tibială şi articulaţia
femuro-patelară au o
singură capsulă
articulară şi funcţional
se comportă ca o
singură articulaţie.

Articulaţia genunchiului
este cea mai mare
articulaţie din corpul
uman.
 Deoarece suprafeţele
articulare sunt
incongruente, apar două
meniscuri: un menisc
extern, de forma literei
„O”şi un menisc intern, de
forma literei „C”.

Mijloacele de unire în
articulaţia genunchiului
sunt:
 capsula articulară
 tendonul rotulian
 ligamentul popliteu
 ligamentul colateral
 ligamentul colateral al
genunchiului
 ligamentele încrucişate.
Sinoviala articulaţiei
genunchiului este groasă şi
foarte bine vascularizată.
 Suprafeţele sale articulare sunt reprezentate de faţa
articulară a scoabei tibio-peroniere şi faţa articulară
superioară, laterală şi medială a corpului astragalului.
 Mijloacele de unire sunt:
 capsula articulară
 ligamentul medial sau deltoidian
 ligamentul lateral