GLANDA EPIFIZĂ

Glanda epifiză, cunoscută și sub denumirea de glandă Pineală este localizată la nivelul sistemului nervos
central. Rolul endocrin al glandei epifize este realizat de către celule specifice denumite pinealocite.
Aceste celule reprezintă neuroni modificați cu proprietăți secretoare. Glanda epifiză se dezvoltă ca
organ după naștere și are tendință de calcificare de-a lungul vieții.

Glanda epifiză secretă hormonii Melatonină (MLT) și 5-metoxitriptofol. Ambii hormoni au activitate
antigonadotropică, dar mecanismul de acțiune este incomplet elucidat. A sugerată inhibarea sintezei de
FSH și LH la nivelul glandei hipofize.

Melatonina reprezintă hormonul principal secretat de glanda pineală, iar sinteza acestui hormon este
stimulată de întuneric și inhibată de lumină. Această interacțiune dintre mediu și organism participă la
reglarea ritmului circadian și a perioadelor fotodependente ale ciclului estral pentru anumite specii.
Scăderea temperaturii duce la creșterea concentrației de melatonină nocturnă, ceea ce sugerează din
nou prezența unei conexiuni strânse între secreția acestui hormon și particularitățile de reproducere la
unele specii de animale.

Receptorii pentru lumină sunt localizați la nivelul retinei, unde stimulează nervii senzitivi și determină
sinteza de hormon la nivelul glandei pineale. Totodată, o cantitate redusă de melatonină este sintetizată
în celulele vizuale precum și alte celule din structura retinei. Rolul melatoninei sintetizate la acest nivel
este de a potența activitatea fotoreceptoare a celulelor vizuale în timpul nopții.

Alte roluri asociate melatoninei:

- Protecție împotriva degenerării neuronale

- Reglarea procesului de osificare
- Stimularea sistemului imun și medierea schimbărilor periodice ale funcției imune
- Antioxidant
- Anticarcinogen
- Protector vascular
- Etc.
 PANCREASUL

Pancreasul este un organ complex cu funcție dublă. Pancreasul exocrin este responsabil de producerea
și eliberarea sucului pancreatic cu rol în derularea funcției digestive. Pancreasul endocrin are rol în
sintetizarea unui număr important de hormoni cu rol predominant în reglarea metabolismului.

Celulele secretoare ale pancreasului endocrin sunt localizate la nivelul insulelor Langerhans. Au fost
identificate 4 tipuri de celule secretoare:

- β – secretă insulină, Peptidul C, Amilină

- α – secretă glucagon
- δ – secretă somatostatin (sintetizat și de hipotalamus și celulele D din glandele gastrice)
- F sau PP – secretă polipeptid pancreatic

Insulina

Hormon proteic sintetizat de către celulele beta ale insulei Langerhans. Este stocată la nivelul veziculelor
secretorii și eliberată odată cu creșterea concentrației plasmatice de glucoză. Insulina are un timp de
înjumătățire de aproximativ 10 minute și este metabolizată la nivelul rinichilor și ficatului.

Insulina are rol principal anabolic și are ca efect scăderea concentrației plasmatice de glucoză, acizi grași
și aminoacizi prin favorizarea realizării rezervelor intracelulare de glicogen, trigliceride și proteine.
Această proprietate duce la stimularea proliferării și diferențierii celulare.

Interacțiunea dintre glucoză și insulină

Rolul principal asociat insulinei este de a crește cantitatea de glucoză în celulele organismului. Toate
celulele organismului au receptori pentru insulină dispuși pe suprafața celulară. Densitatea acestor
receptori este diferită în funcție de consumul energetic al fiecărui tip celular. Cea mai mare densitate de
receptori este întâlnită pe hepatocite și adipocite.

Insulina plasmatică se leagă de receptorii specifici de pe membrana celulară a celulei țintă și activează
deschiderea canalelor pentru glucoză. Glucoza de la nivelul plasmei pătrunde în celulă, iar efectul va fi
de scădere a concentrației de glucoză din plasmă. Prin urmare, insulina are efect hipoglicemiant.
Glicemia reprezintă cantitatea de glucoză din plasmă (sânge).
Efectele insulinei

- Hepatocite – glicogenoliză, inhibarea gluconeogenezei

- Adipocite – lipogeneză, inhibă lipoliza
- Mușchi scheletici – stimulează sinteza de glicogen și proteine, inhibă catabolismul proteic
- Inhibă secreția de glucagon (hormon cu efect opus insulinei)
- SNC – participă la reglarea apetitului
- Celule endoteliale – vasodilatație, inhibă secreția factorilor de adeziune endotelială
- Macrofage – inhibă generarea radicalilor liberi de oxigen și generarea speciilor reactive de
oxigen (ROS), ceea ce va duce la inhibarea eliberării moleculelor pro-inflamatoare

Sinteza insulinei este reglată în principal de modificarea cantității de glucoză din plasmă. Secreția de
insulină este stimulată de producerea hiperglicemiei și într-o măsură mai mică de creșterea
concentrației plasmatice de acizi grași liberi și aminoacizi. Sinteza insulinei este inhibată de către
glucagon.

Peptidul C

Reprezintă un produs secundar rezultat din sinteza insulinei la nivelul celulelor beta din insula
Langerhans. Peptidul C este sintetizat în proporție de 1:1 cu insulina și este stocat și eliberat odată cu
aceasta.

Datorită stabilității crescute în plasmă și a caracteristicilor de sinteză și eliberare, peptidul C reprezintă

un factor de monitorizare pentru pacienții diabetici, cu o relevanță mai mare decât dozarea cantității
plasmatice de insulină.

Rolurile atribuite peptidului C sunt legate de creșterea cantității de calciu intracelular, rol antiinflamator,
citoprotectiv, anti-apoptotic, precum și de inhibare a formării ROS.

Amilina

Reprezintă un hormon sintetizat, stocat și eliberat odată cu insulina și peptidul C. Amilina mai este
sintetizată în cantități reduse în sistemul gastro-intestinal și hipotalamus. La unele specii precum găina,
aceste localizări secundare reprezintă sursa principală a acestui hormon.
Rolul principal al amilinei este de a menține nivelul plasmatic al glucozei. Scade secreția postprandială
de glucagon, întârzie golirea stomacului, reglează starea de sațietate, reglează presiunea sângelui prin
interacțiunea cu sistemul renină-angiotensină.

Glucagonul

Hormon proteic sintetizat de celulele alfa ale insulelor Langerhans. Este stocat la nivelul veziculelor
secretoare și este eliberat odată cu căderea concentrației plasmatice de glucoză. Are efecte opuse
insulinei, și este un hormon hiperglicemiant. Timpul de înjumătățire al acestui hormon este de 4 – 7
minute și este metabolizat la nivelul ficatului și rinichilor.

Secreția de glucagon este stimulată de scăderea concentrației plasmatice de glucagon și creșterea

postprandială a cantității de aminoacizi din plasmă.

Rolurile glucagonului sunt atribuite în principal antagonizării insulinei la nivel hepatic, deoarece celula
țintă pentru acest hormon este hepatocitul. Glucagonul stimulează conversia glicogenului în glucoză
(glicogenoliză) și sinteza de glucoză (gluconeogeneză). Totodată, inhibă descompunerea glucozei
(glicoliză) și formarea glicogenului (glicogeneză). Efectul general este de a crește sinteza hepatică de
glucoză.

Alte roluri:

- Stimulează lipoliza și inhibă lipogeneza la nivelul ficatului

- Stimulează descompunerea aminoacizilor (gluconeogeneză)
- Scade aportul de hrană și reduce senzația de foame
- Crește consumul de energie
- Participă la reglarea frecvenței cardiace și a contractilității

Somatostatina

Hormon sintetizat de celulele delta ale insulei Langerhans. O cantitate importantă de somatostatină este
sintetizată și de hipotalamus.

Eliberarea de somatostatină de la nivelul pancreasului endocrin este stimulată de glucagon. Rolurile

asociate somatostatinei sunt legate de inhibarea altor hormoni precum:

- GH
 - Insulină
- Glucagon
- Gastrină
- Peptidul vasoactiv intestinal
- TSH

Polipeptidul pancreatic

Este un hormon produs de celulele PP sau F de la nivelul insulei Langerhans. Eliberarea acestui hormon
este reglată de ingestia alimentelor, în principal proteine și lipide și într-o măsură mai mică glucide. Alți
factori care participă la reglarea sintezei acestui hormon sunt stimularea vagală, hipoglicemia insulino-
dependentă și unii hormoni gastro-intestinali.

Rolurile acestui hormon sunt legate de activitatea sistemului digestiv și presupun reglarea secrețiilor
digestive printr-un efect stimulator sau de inhibare, precum și creșterea motilității intestinale și
favorizarea golirii stomacului.

GLANDELE PARATIROIDE

Glandele paratiroide intră în alcătuirea glandei tiroide și sunt reprezentate de aglomerări de celule
secretoare (celule parafoliculare). Majoritatea speciilor au 2 perechi de glande paratiroide localizate la
polii glandei tiroide. O excepție poate fi întâlnită la suine, specie la care întâlnim o singură pereche de
glande paratiroide.

Celulele glandei paratiroide produc hormon paratiroidian (PTH), un hormon proteic care spre deosebire
de hormonii tiroidieni (T4 și T3) este stocat în celula secretoare în vezicule secretoare și este eliberat
printr-un proces de exocitoză. Timpul de înjumătățite al PTH este de 5 – 10 minute, după care hormonul
este metabolizat la nivelul ficatului și rinichilor.

Principalul factor ce reglează secreția PTH este scăderea concentrației plasmatice de calciu.
Rolurile hormonului paratiroidian sunt legate de reglarea metabolismului calciului în organism. PTH
facilitează sinteza de calcitriol la nivelul rinichiului și împreună cu acesta reglează metabolismul calciului
și fosforului.

PTH stimulează eliberarea calciului din oase, iar la nivelul rinichiului stimulează reabsorbția calciului și
scade reabsorbția fosforului. Această interacțiune dintre calciu și fosfor are o importanță deosebită în
organism deoarece ionii de fosfat formează săruri insolubile cu calciul, ceea ce va duce la scăderea
concentrației plasmatice de calciu.

La nivelul intestinului subțire, PTH stimulează activitatea vitaminei D și are rol în creșterea absorbției de
Ca la nivel intestinal.

Vitamina D

Cunoscută și sub denumirea de calciferol, reprezintă o moleculă cu structură steroid-like (sau

asemănătoare hormonilor steroizi). Vitamina D poate fi considerată hormon deoarece este sintetizată
într-un țesut, apoi transportă prin sânge până la celulele țintă, unde determină producerea unui efect.

Celulele epiteliale din structura pielii sintetizează molecula 7-dehirocolesterol care sub acțiunea luminii
ultraviolete este transformată în calciferol (forma inactivă a vitaminei D). La animalele domestice, cea
mai mare parte din cantitatea de calciferol este preluată din alimentație.

Forma inactivă a vitaminei D suferă două procese de metabolizare (hidroxilare) până la obținerea unei
forme active din punct de vedere biologic. Prima metabolizare are loc la nivelul ficatului, unde
calciferolul este transformat în calcidiol. Această formă a vitaminei D este cea care se poate doza pentru
determinarea cantității plasmatice de Vitamina D. A doua metabolizare a vitaminei D este realizată la
nivelul rinichiului, unde se obține forma activă a vitaminei D, denumită calcitriol.

Sinteza de Vitamina D este controlată în principal de PTH. Acest hormon stimulează sinteza unei enzime
la nivelul rinichiului, iar această enzimă are rol în hidroxilarea vitaminei D cu producerea calcitriolului,
respectiv a formei active a vitaminei D.
Totodată, vitamina D are un sistem de reglare proprie a sintezei. Astfel, creșterea concentrației
plasmatice de calcitriol inhibă activitatea enzimatică în rinichi și reduce activarea vitaminei D.

Rolul principal atribuit calcitriolului este de a crește absorbția calciului la nivelul intestinului. La acest
nivel va favoriza atât transportul activ, cât și transportul pasiv al calciului. La nivelul oaselor, vitamina D
crește densitatea osoasă prin supresia resorbției osoase. Totodată, vitamina D crește excreția renală de
fosfat și are activitate imunosupresivă.

RINICHIUL

Acest organ face parte din sistemul excretor, iar rolurile principale sunt asociate cu formarea urinei.
Totodată, rinichiul are și rol endocrin prin sinteza unor hormoni cu roluri diverse în organism.

Eritropoietina

Reprezintă un hormon sintetizat de țesutul renal și are rol de stimulare asupra celulelor stem ale
măduvei osoase hematogene pentru producerea de hematii noi. După cum sugerează și numele, acest
hormon participă la reglarea procesului de eritropoieză.

Sinteza și eliberarea eritropoietinei (EPO) este influențată de presiunea parțială a oxigenului (PO2),
respectiv, gradul de încărcare al sângelui, sau mai bine spus a hemoglobinei din hematii, cu oxigen.
Scăderea cantității de oxigen în plasmă (fie prin modificarea capacității pulmonare, scăderea numărului
de hematii, scăderea cantității de hemoglobină din hematii, sau numeroase alte cauze) va duce la
creșterea reflexă a sintezei și eliberării de eritropoietină.

Renina

Este o enzimă/hormon sintetizată de către rinichi, cu rol în controlul presiunii arteriale. Eliberarea
reninei din celulele renale este reglată prin mai multe mecanisme. În primul rând, este controlată sub
acțiunea stimulatoare a sistemului nervos simpatic, la nivelul receptorilor beta-adrenergici. Un alt
mecanism este cel de autocontrol, astfel creșterea cantității plasmatice de renină va inhiba sinteza de
renină în celulele renale. Totodată, eliberarea de renină este inhibată de creșterea presiunii arteriale, de
către angiotensina II și creșterea concentrației intracelulare de calci. Acest ultim aspect reprezintă un
paradox în fiziologie deoarece calciul intracelular are rol în favorizarea migrării veziculelor secretoare
către membrana celulară și realizarea procesului de exocitoză cu eliberarea extracelulară a conținutului.

Rolul reninei este de a transforma angiotensinogenul în angiotensină I.

Sistemul Renină – angiotensină – aldosteron

Această interacțiune reprezintă un mecanism de reglare a presiunii arteriale. Scăderea presiunii sângelui
va determina eliberarea reninei de la nivel renal. Renina are rol de a transforma (prin activitatea sa
enzimatică) angiotensinogenul în angiotensina I. Apoi, angiotensina I este clivată de enzima convertoare
de angiotensină în angiotensină II (forma activă a hormonului).

Angiotensinogenul este proteină sintetizată în cea mai mare parte de către ficat sub controlul unor
hormoni precum estrogeni, glucocorticoizi, hormoni tiroidieni și angiotensina II.

Angiotensina II este responsabilă de producerea vasoconstricției în arteriole, stimularea reabsorbției

sodiului la nivel renal, creșterea eliberării de noradrenalină în SNV simpatic, precum și de stimularea
eliberării de aldosteron. Aldosteronul (vezi curs 10) are ca efect retenția sodiului la nivel renal, iar
împreună cu vasoconstricția produsă de angiotensină și acțiunea SNV simpatic, duc la creșterea presiunii
sângelui.

Un alt rol atribuit angiotensinei este de creștere a senzației de sete și de stimulare a eliberării de ADH la
nivelul hipotalamusului.

Grelina

Denumit și „hormonul foamei”, are rol în stimularea apetitului și este sintetizat în principal la nivelul
stomacului, și secundar în organe precum pancreas, placentă, rinichi și glanda pituitară. Secreția de
grelină scade postprandial și este inhibată într-o proporție mai mare de către carbohidrați.

Rolurile principale atribuite acestui hormon sunt de stimulare a secreției de GH - posibil prin controlul
eliberării hipotalamice de GHRH, precum și de reglare a greutății corporale. Totodată, grelina crește
contractilitatea stomacului și favorizează golirea acestui organ.
 Leptina

Denumită și „hormonul sațietății”, are rol în supresia apetitului. Este sintetizată în principal la nivelul
adipocitelor, iar la femele mai este sintetizată și în țesutul mamar și placentă.

La femele, estrogenul are rol stimulator asupra secreției de leptină, iar la masculi, androgenii scad
secreția de leptină.

Țesuturile principale asupra cărora acționează acest hormon sunt reprezentate de SNC și hipotalamus,
unde stimulează centrii nervoși responsabili de interpretarea răspunsului la sațietate și recompensă.

Leptina reprezintă principalul indicator al rezervelor lipidice, astfel, scăderea cantității de țesut adipos va
duce la scăderea concentrației plasmatice de leptină.

PROSTAGLANDINELE

Sunt molecule cu activitate similară hormonilor, dar spre deosebire de aceștia, nu sunt sintetizate în
glande endocrine, ci în diferite celule în organism. Sunt sintetizate din acid arahidonic și au natură
lipidică.

Prostaglandinele participă la menținerea homeostaziei, inițierea parturiției și generarea răspunsului

inflamator. Prostaglandinele sunt reprezentate de:

- PGE2 – prostaglandina E2
- PGI2 – prostaciclina
- PGD2 – prostaglandina D2
- PGF2α – prostaglandina F2α

Organele țintă, funcțiile, precum și mediatorii implicați în generarea răspunsului au fost ilustrate în
tabelul de mai jos. TXA2 – tromboxan A2 (moleculă cu activitate asemănătoare prostaglandinelor)
Țesut/organ Mediatori Funcții
Organe reproducătoare (femelă) PGI2, PGF2α Contracția uterului, acțiune oxitocică
Organe reproducătoare (mascul) PGI2, PGF2α Fertilitate
Sistem cardiovascular TXA2, PGI2 Agregare plachetară, tromboză
TXA2 Permeabilitate vasculară
PGE2, PGI2 Vasodilatație arterială
TXA2, PGF2α Vasoconstricție venoasă
PGF2α, PGI2 Menținerea deschisă a canalului Botallo la făt
Sistemul respirator PGE2 Bronhodilatație
TXA2, PGF2α Bronhoconstricție
Sistemul renal PGE2, PGI2 Reglarea fluxului sangvin renal și a ratei de
filtrare glomerulare
PGE2, PGI2 Eliberarea de renină
PGE2 Inhibarea ADH
Sistemul gastro-intestinal PGE2, PGI2 Efect citoprotectiv
Sistemul imun PGE2, PGI2 Inhibă activarea și proliferarea LT și LB
SNC PGE2 Febră
PGD2 Somn
PGE2, PGI2 Durere