Pancreas-ul este un organ din aparatul digestiv şi endocrin care îndeplineşte două funcţii majore:

exocrină ( produce sucul pancreatic care conţine enzime digestive) şi endocrină ( produce mulţi
hormoni importanţi,incluzând şi insulina).
Pancreasul este format din:
1. coada pancreasului
2. corpul pancreasului
3. canal pancreatic principal
4. canal accesor

Topografie şi funcţii

Este o glandă situată sub stomac, de formă

alungită, cu o greutate de circa 70 g. Are atât
o secreţie externă (exocrină) necesară digestiei,
cât şi o secreţie internă (endocrină) necesare în
reglajul glicemiei. Secreţia externă numită şi suc
pancreatic, se varsă în intestinul subţire. Acţiunea
lui influenţează în special substanţele adipoase.
Este bogat în enzime: amilaza (care transformă
glucidele în glucoză), maltaza (maltoza, în
glucoză), tripsina (care scoate aminoacizii pe rând
din protide şi peptide), lipaza (grăsimile cu acizi
graşi şi glicerina), carbonaţi şi bicarbonaţi de Na,
care dau alcalinitatea sucului pancreatic. Secreţia
internă este insulina, care reglează cantitatea de
zahăr din sânge, reţinând surplusul de glucoză sub
formă de glicogen, la nivelul ficatului. Lipsa
insulinei duce la o boală foarte gravă, numită
diabet zaharat. Pancreasul secretă enzime vitale pentru organism. În caz că se consumă multe
alimente prelucrate industrial, se solicită dirijarea unui număr mare de enzime în stomac şi intestin.
În felul acesta, este compromisă imunitatea, prin scăderea aportului enzimatic al funcţiilor
imunitare. Enzimele au multiple roluri: de rupere a alimentelor în bucăţi mai mici; determină lanţul
reacţiilor chimice care duc la nutrienţi; sintezInsulina este un hormon, secretat de insulele lui
Langerhans, ce participă la metabolismul glucidelor. Insulina are o acţiunea antagonistă
glucagonului.

Structura insulinei

Insulina este un hormon, ce este compus din 2 lanţuri peptidice, formate din 20 - 30 aminoacizi,
unite între ele prin 2 legături bisulfidice. Moleculele de insulină sunt asemănătoare la mamifere,
astfel încât mulţi bolnavi de diabet sunt trataţi cu insulină extrasă de la porci. Aceste molecule tind
să formeze dimeri în soluţie.

Insulina este o proteină mică cu masa de 5734 daltoni şi cuprinde 51 resturi aminioacidice.Este
alcătuită din două lanţuri, un lanţ A (cu 21 resturi aminoacidice) şi unul B (cu 30 resturi
aminoacidice) legate prin două punţi disulfurice (A7-B7 şi A20-B19); o a treia legătură disulfurică
leagă restul Cys-A6 cu Cys-A11.Insulinele altor specii diferă de cea umană.Diferenţa cea mai mică
există între insulina umană şi cea de porc, acesta deosebindu-se numai prin natura restului C-
terminal al lanţului B.La om este treonina, la porc alanina.Insulina de porc din care s-a detaşat
treonina terminală este practic lipsită de antigenicitate şi este folosită în tratamentul diabetului.Prin
tehnologia ADN recombinant s-a obţinut insulina umană pentru uz terapeutic. Insulina formează cu
ionii Zn2+ agregate, dimeri, tetrameri, hexameri.În pancreas insulina se află sub formă de
hexameri.Forma activă circulantă este probabil monomerul.

Sinteza insulinei

Insulina este sintetizată în insulele lui Langerhans, pancreas, de către celulele-beta. Sinteza acesteia
cuprinde câteva etape:

1. După gena insulinei, aflată în cromozomul al 11-lea, se formează ARN-ul corespunzător;

2. după mARN-ul dat (ARN mesager), este translat un lanţ peptidic, care introdus în reticulul
endoplasmatic, se transformă în proinsulină;
3. după expunerea proinsulinei la unele endopeptidaze, apare forma matură a insulinei.

Insulina, ca şi alte proteine secretorii, este sintetizată sub forma unui precursor, pre-pro-
insulină.Segmentul N-terminal, pre, cu 23 aminoacizi, peptidul semnal hidrofob are rolul de a
conduce polipeptidul născând în cisternele reticulului endoplasmatic unde este îndepărtat.
Proinsulina, polipeptid cu 86 resturi aminoacidice, cuprinde lanţurile A şi B ale moleculei virtuale
de insulină legate prin punţi disulfurice.

Capătul N-terminal al lanţului A este legat de capătul C-terminal al lanţului B prin intermediul unui
peptid de legătură.

Proinsulina este transportată din reticulul endoplasmatic în aparatul Golgi unde este transformată în
insulină. Prelucrarea proinsulinei are loc sub acţiunea unei endopeptidaze care rupe două legături
peptidice flancate de resturi aminoacidice bazice.Rezultă trei fragmente asupra cărora acţionează o
carboxipeptidază care detaşează resturile de arginină şi lizină de la capătul C-terminal al lanţului B
(din insulină) şi la peptidului de legătură. Complexitatea structurală a proinsulinei este necesară
stabilirii corecte a punţilor disulfurice din insulină. Lanţurile A şi B separate nu se pot organiza
spontan în molecula activă a insulinei.

Insulina, peptidul C şi o cantitate mică de proinsulină sunt încorporate în granule secretorii şi sunt
eliberate împreună în circulaţie.

Reglarea secreţiei
Reglarea secretiei de insulina se face prin doua mecanisme:
- UMORAL(mecanismul principal) se realizeaza prin feedback: cresterea concentratiei de
glucoza sangvina mareste secretia de insulina, iar insulina determina transportul glucozei in ficat,
muschi, diverse cellule.
- NERVOS(mecanismul secundar) este declansat de variatii ale glicemiei care stimuleaza
chemoreceptorii din sistemul vascular.
Acestia transmit impulsuri la centrii glicoreglarii din hipotalamus, de unde pornesc comenzi spre
centrii parasimpatici ce stimuleaza secretia de insulina.
- secretia de insulina este reglata si de alti hormon cum ar fi: *adrenalina si noradrenalinao
inhiba
*secretina, colecistokinina, gastrina, glucagonulo stimuleaza
*STH, cortizolul, progesteronul si estrogeniicresc secretia de insulina
Glicemia este factorul reglator principal al secreţiei de insulină.Glicemia à jeun (80-100 mg/dl) este
suficientă pentru a declanşa secreţia de insulină.

Eliberarea insulinei creşte odată cu glicemia, răspunsul maxim obţinându-se la 300-500 mg/dl.

În afară de glucoză mulţi alţi factori influenţează secreţia de insulină:

- alte monozaharide uşor metabolizabile ca fructoza, manoza au efect stimulator;

- aminoacizii, în special arginina, lizina şi leucina, stimulează puternic secreţia de insulină;
- agoniştii α-adrenergici inhibă secreţia de insulină; adrenalina prin α-recepţie este un inhibitor
fiziologic al secreţiei de insulină;
- somatostatina, produsă de celulele D din pancreas, prin acţiune paracrină, inhibă secreţia de
insulină;
- GIP (Gastric Inhibitory Polypeptide), polipeptid eliberat de mucoasa duodenală şi jejunală la
ingestia de glucoză, stimulează eliberarea de insulină; acţiunea GIP explică constatarea mai veche
că glucoza administrată oral este un secretagog mai puternic pentru insulină decât glucoza
administrată intravenos.

Metabolism insulinei

Timpul de înjumătăţire al insulinei este de 3-5 minute.Insulina este inactivată în principal în ficat,
prin două mecanisme:

a) desfacerea legăturilor disulfidice interlanţ printr-o reacţie de schimb cu glutation, catalizată de

glutation-insulin transhidrogenază.Lanţurile A şi B sunt degradate rapid prin proteoliză;
b) o protează specifică atacă molecula de insulină ce atare.

Functii

Metabolismul glucidelor

* Insulina este cel mai important hormon în metabolismul glucidelor. Insulina contribuie în
primul rând la micşorarea concentraţiei glucozei în sânge. Aceasta măreşte permeabilitatea
membranei celulare pentru glucide.
* Insulina de asemenea participă la transformarea glucozei în glicogen (substanţă de rezervă), şi
la depozitarea glicogenului în ficat.
* Hipersecereţia insulinică care are loc pe cale vagală, duce la o creştere a consumului tisular
periferic de glucoză. Din această cauză în citoplasmă are loc o sinteză excesivă de lipide.
Cunoscându-se acest efect se bazează administrarea terapeutică de doze mici şi repetate de insulină
pentru a se obţine un efect hiperponderal.[1]

Metabolismul lipidelor

Insulina participă la sinteza acizilor graşi în ficat, stimulând lipogeneza. Aceasta de asemenea poate
inhiba descompunerea lipidelor din ţesutul adipos, prin inhibarea lipazei intracelulare.

Metabolismul proteinelor

Insulina are un rol important în sinteza proteinelor, prin creşterea transportului de aminoacizi în
cadrul celulelor. Poate astfel accelera sinteza proteinelor în cadrul muşchilor.

Alte funcţii

* Poate stimula creşterea organismelor.

Hipo- si hiperglicemie

Concentraţia normală de glucoză în sângele omului trebuie să se menţină între 70 şi 110 mg/dl.
Dacă concentraţia este mai mică de 70 mg/dl, atunci este hipoglicemie. Dacă concentraţia se află
între 110 - 180 mg/dl, atunci concentraţia se menţine în limite relativ normale, şi poate semnifica că
persoana dată a consumat de curând produse bogate în glucide. Dacă însă concentraţia de glucoză
este peste 180 mg/dl, atunci este un caz evident de hiperglicemie.a unor substanţe; determină
aglomerarea de atomi în molecule etc.

Hormonii

Hormonii se pot defini ca substante organice de natura endogena, secretate in

cantitati extrem de mici de glande endocrine sau de alte tesuturi specializate, care patrund prin
circuitul sanguin in tot organismul si au proprietatea de a stimula si coordona functionarea unor
organe sau tesuturi-tinta, procese metabolice sau activitatea intregului organism. Deci hormonii isi
manifesta actiunea asupra unor organe si tesuturi mai indepartate de locul secretiei, fara a exclude
posibilitatea lor de a actiona si asupra unor celule si tesuturi foarte apropiate de locul de
secretie(cazul testosteronului). Actiunea inalt specializata a hormonilor nu este receptionata decat
de formatiuni celulare caracteristice si capabile de a intercepta actiunea unui hormon, care are o
anumita structura chimica.
Cuvantul hormon provine din limba greaca(hormao= a excita, a stimula, a activa, a pune in
miscare) si a fost introdus in stiinta de catre Ernest Henry Starling (1866-1927) in anul 1905.
Necesitatea introducerii unui termen stiintific cu caracter de generalizare s-a ivit imediat dupa ce au
fost cunoscute substante biologic-active care isi manifesta actiunea biostimulatoare mai departe de
locul secretiei. In acest sens se poate exemplifica descoperirea secretiei de catre Bayliss si Starling
(1902), hormon care stimuleaza secretia pancreasului( secretina fiind un hormon tisular produs de
mucoasa duodenala).
Cel care intuieste pentru prima data existenta unor secretii interne a diferitelor organe este
medicul francez Theofile de Bordeu (1775),ce poate fi conjsiderat un premergator al
endocrinologiei. Karl Adolf won Basedow(1799-1854) si predecesorii sai Caleb Ilillier Parry si
Robert James Graves descriu hipertiroidismul(1825-1840). Observatii asupra functionarii glandelor
suprarenale Thomas Addison (1793-1860) care, in 1855, a descris insuficenta corticosuprarenala,
cunoscuta sub numele de boala lui Addison.
 In anul 1855, filozoful francez Claude Bernard (1813-1878) a introdus termenul “secretie
interna”, facand diferenta inter secretiile glandulare externe si interne, putand fii considerat un
pionier al endocrinologiei. El a pus in evidenta functia glicogenetica a ficatului si rolul pancreasului
in digestia grasimilor, facand dovada secretiei interne a unui organ.
Unul dintre fondatorii acestei discipline stiintifice pe plan mondial si intemeietorul scolii
romanest de endocrinologie este savantul Constantin I. Parhon(1874-1969) care impreuna cu M.
Goldstein au publicat la Paris(1909) prima carte din lume ce trateaza probleme de endocrinologie
cunoscute la acea vreme, intitulata : Les Secretion Internes (Pathologie et Physiologie).
Glandele sunt organe existente in corpul uman si animal unde au rol de a elabora si secreta
anumite substante, unele biologic-active.
Dupa mediul in care isi expulzeaza secretia, glandele se clasifica in glande exocrine sau cu
secretia externa si glande endocrine sau cu secretia interna. Din prima categorie fac parte glandele
salivare, stomacale, intestinale, mamare, sudoripare si altele. Din cea de a doua categorie fac parte
alte glande care sunt lipsite de o conducta de eliminare, produsele lor de secretie patrunzand direct
in sange, deci intr-un mediu din interiorul organismului(endo-inauntru si crincin-a elimina). Unele
glande au caracter mixt, de exemplu pancreasul, ovarele.
Existenta unor organe cu rol major in coordonarea proceselor biologice a fost observata inca
din antichitate : Hipocrat din Kos(460-375 i.e.n), Galenus (130-200 sau 210)
Glandele endocrine prezinta cateva proprietati particulare si anume o structura histologica
proprie, fiind alcatuite din celule in care se produce biosinteza hormonilor care, dupa secretie,
patrund direct in sange. Celulele secretoare sunt specializate, ele avand proprietatea de a produce
compusi biologic-activi, care au o anumita structura chimica. Cantitatea de hormon secretata este
variabila, activitatea glandei fiind reglabila. Exista o stransa legatura intre functionarea glandelor
endocrine si produsele biologic-active secretate de ele, adica hormonii secretati pot interveni
stimuland sau inhiband activitatea de secretia a altor glande.
Se cunosc mai multe criterii de clasificar a hormonilor :
a) Dupa glanda in care sunt elaborati : hormoni tiroidieni, suprarenali, sexuali, epifizari si ai
glandei timus. Se observa ca, dupa aceasta clasificare, hormonii au structuri chimice si
proprietati biologice diferite.
b) Dupa structura chimica a moleculei :
-hormonii derivati din aminoacizi (tiroxina, adrenalina, noradrenalina si alti)
-hormoni peptidici si proteici avand moleculele formate prin incatenarea aminoacizilor prin
legaturi peptidice. Ca exemple de hormoni peptidici : hormonii pancreatici (insulina si
glucagonul) si ai hipofizei posterioare (ocitocina si vasopresina) etc. Hormonii proteici au
molecula alcatuita dintr-un numar mare de aminoacizi incatenati de asemenea prin legaturi
peptidice, formand macromolecule proteice : hormonul paratiroidian (parathormonul), hormonii
hipofizei anterioare (hormonul de crestere, hormonul adrenocorticotrop etc), hormonii hipofizei
intermediare. Hormonii cu structura proteica se numesc si preteohormoni ;
-hormoni steroizi, derivati ai sterolilor : hormoni cortico- suprarenali si sexuali (hormonii
ovarieni si testiculari).
c) Se poate considera si un al treilea criteriu de clasificare a hormonilor, acela al proceselor
biologice asupra carora ctioneaza hormonii : hormoni cu actiune metabolica, hormonii cu actiune
morfogenetica, hormoni cu actiune endocrina, deci care actioneaza asupra functiei altor glande.

PANCREASUL, asezat in spatele partii inferioare a stomacului, a fost descris pentru prima
oara in 1642 de catre medicul bavarez Wirsung. Pancreasul poate fi regasit la toate animalele
vertebrate. La om, el are o forma alungita, putandu-se deosebi trei parti ale organului: capul, corpul
si coada pancreasului. Greutatea sa oscileaza intre 70 si 160 g la omul adult.
 Din punct de vedere functional, pancreasul reprezinta o glanda mixta, avand o secretie
externa si una interna. Ca organ exocrin, glanda produce si varsa in duoden, prin canalul lui
Wirsung, sucul pancreatic, format dintr-o serie de fermenti si avand un rol important in procesele de
digestie intestinala ale glucidelor, lipidelor si proteinelor. Sucul pancreatic este produs de tesutul
acinar al glandei. In afara de acini, pancreasul contine formatii celulare raspandite printre tesutul
acinar, frecvente in special in regiunea cozii organului, denumite insulele lui Langerhans, dupa
numele autorului care le-a descris pentru prima oara in 1869. Laguesse (1895) a pus in evidenta
rolul endocrin al insulelor lui Langerhans, a caror secretie a fost numita (1909) de catre
Meyer “insulina”,denumire sugerand provenienta. Insulele lui Langerhans sunt alcatuite
din celule diferite :
celule α, mai voluminoase, in proportie de 20-25%,care secreta glucagonul ;
celule β,mai mici,in proportie de 65%, care secreta insulina ;
celule γ,in proportie de circa 5%, care secreta vagotonina si urme de gastrina ;
celelalte tipuri de celule, in proportie de 5%, sunt celule δ sau inca alte doua tipuri de
celule ;dintre acestea, celulele δ par sa aiba o modesta functie endocrina, elaborand un polipeptid
numit somatostatina,care are o viata scurta ;este eliberat si de hipotalamus.
O data importanta in istoria studiului pancreasului este anul 1889, cand Mering si
Minkowski au obtinut la caini sindromul de diabet zaharat prin extirparea totala a glandei.Aceasta
experienta a contribuit hotarator la stabilirea originei unei boli cunoscute de milenii si a deschis
calea catre descoperirea activitatii endocrine a pancreasului.
Cu studiul pancresului s-a ocupat si fiziologul roman Nicolaie
Paulescu(1869-1931), care a obtinut pentru prima data (10 aprilie 1921) un extract pancreatic cu
actiune hipoglicemianta, pe care l-a numit  “pancreanina”. Putin mai tarziu (1922), insulina a fost
izolata de catre Banting si Best, cercetatori canadieni, care au prelucrat pancresul bovinelor. Abel si
colaboratorii au reusit sa obtina insulina sub forma cristalina(1926).

GLUCAGONUL este un hormon proteic format din 29 de aminoacizi ce secreta si el sub forma
unor precursori.
Efectele sale se exercita asupra:
1. metabolismului glucidic:
- stimuleaza glicogenoliza la nivel hepatic
- stimuleaza glucogeneza hepatica
- creste extragerea aminoacizilor din sange de catre hepatocite
2. metabolismul lipidic:
- efect lipolitic si determina cresterea nivelului plasmatic al acizilor grasi si glicogerolului
- este essential in cetogeneza() datorita oxidarii acizilor grasi
3. metabolismul proteic
- efect proteolitic la nivel hepatic
- efect antianabolic prin inhibarea sintezei proteice

In cantitati foarte mari, glucagonul determina crestera fortei de contractie a cordului, crestera
secretiei biliare, inhibarea secretiei gastrice.
Reglarea secretiei de glucagon glicemia este cel mai imp factor de control al secretiei de
glucagon, astfel ca in hipoglicemie el este secretat in cantitati mari si determina cresterea eliberarii
de glucoza hepatica, corectand nivelul glicemiei.
Efortul fizic intens cresc secretia de glucagon.
Insulina si acizii grasi circulanti inhiba eliberarea de glucagon.
 Structura chimica si proprietati ale insulinei
Prin cercetari foarte laborioase interprinse de E. Sanger, Tuppy si Thompson, s-a putut
stabili structura chimica a insulinei, ca fiind un polipeptid alcatuit din 51 resturi de
aminoacizi.Molecula insulinei contine doua catene polipeptidice : A si B. Prima este alcatuita din
21 resturi de aminoacizi, are caracter acid si este spirala dreapta, iar catena B are 30 de resturi de
aminoacizi, este bazica si spirala stanga.
Cele doua catene polipeptidice sunt unite prin punti disulfurice –S-S- ;exista doua astfel de
punti, foarte sensibile la oxidare cand, in prezenta de acid performic, se transforma in grupe
sulfonice (-SO3H).S-au identificat 17 aminoacizi diferiti in structura insulinei, unii dintre ei
repetandu-se, de exemplu :glutamina, asparagina, leucina, cisteina, glicina, tirozina, fenilalanina,
alanina.
S-a precizat ca legatura disulfurica intre cele doua catena se stabileste intre cisteina 7 din
catena A si cisteina 7 din catena B, iar cea de a doua punte se stabileste intre cisteina 20 din catena
A si cisteina 19 din catena B. Mai exista si o a treia punte disulfurica, care nu este intercatenara, ci
intracatenara, stabilita intre cisteina 6 si cisteina 11, apartinand catenei A ;de aceste doua molecule
de cisteina mai sunt legati inca patru aminoacizi, formand un ciclu, molecula de cisteina 7 din acest
ciclu contribuind la reticularea celor doua catene A si B. S-a stabilit secventa aminoacizilor in
molecula insulinei, care in cazul cand aceasta provine din pancreasul bovinelor are greutatea
moleculara 5734 si poate fi reprezentata in felul urmator :

_____
1 789  21
catena A H-(GIVEQCCTSICSLYQLENYCN)-OH
 
1  30
catena B H-(FVNQHLCGSHLVEALYLVCGERGFFYTPKT)-OH

A Ala G Gli N Asn V Val

B Asx H His P Pro W Trp
C Cis I Ile Q Gln X ?
D Asp K Lis R Arg Y Tir
E Glu L Leu S Ser Z Glx
F Phe M Met T Tre

Desi pe cale analitica rezulta existenta a 51 resturi de aminoacizi in structura chimica a

insulinei, asa cum rezulta si din formula polipeptidica de mai sus, se poate interpreta totusi ca exista
numai 48, deoarece se poate admite ca cele trei punti disulfurice sunt cistinice, ele apartinand unui
singur aminoacid (cisteina), care este singurul ce poate lega covalent, reticuland, cele doua catene
polipeptidice.
 Insulina e prezinta sub forma de pulbere alba, care se topeste la 233ºC,are masa moleculara
relativa in jur de 6000 uam, pHi =5.4.Este solubila in mediu slab acid, la pH=5-6, in solutii alcaline
diluate, in alcool de 90%, in glicerina, in fenol. Este insolubila in alcool absolut, cloroform, eter,
acetona, benzen. Fermentii proteolitici o distrug, motiv pentru care insulina ca medicament nu poate
fi introdusa in organism pe cale orala. In mediu alcalin, are proprietatea de a forma asociatii
moleculare de diferite marimi, avand masa moleculara de la 36000 la 48000, asociatii determinate
de cationii metalici. In organism ea se gaseste complexata cu cationi de zinc.
Biosinteza insulinei
Fiind un compus protidic, biosinteza insulinei are loc la nivelul ribozomilor din reticulul
endoplasmatic din constitutia celulelor β ale insulelor Langerhans. Se admite ca, mai intai, are loc
sinteza unui compus polipeptidic, cu greutate moleculara mai mare decat a insulinei, numit
proinsulina.La randul ei proinsulina ar rezulta prin hidroliza enzimatica din alt compus, cu greutate
moleculara si mai mare, numit preproinsulina, dupa schema :

Preproinsulina → Proinsulina → Insulina

Proinsulina care apare la nivelul ribozomilor este transformata in insulina, in cursul trecerii
ei spre complexul Golgi.
Descoperirea proinsulinei a rezultat din studiul adenomului insular secretor de insulina. La
probe in vivo, proinsulina prezinta numai 15-20% din activitatea insulinei. Ea contamineaza
produsele uzuale de insulina si reactioneaza cu antiserurile folosite in radioimunoanaliza (RIA), dar
nu reactioneaza identic cu serurile antiinulina purificata.
S-a pus in evidenta de catre Chance, care a izolat proinsulina din pancreasul porcinelor, ca
aceasta este alcatuita din 84 resturi de aminoacizi.
Proinsulina se diferentiaza de insulina printr-un peptid format din 33 resturi de aminoacizi.
Este de remarcat ca acest polipeptid care se detaseaza nu se gaseste la unul din capetele catenei
polipeptidice a proinsulinei si nici nu contine aminoacizi cu sulf (cisteina) ; el face legatura intre
cele doua catene A si B ale insulinei si este numit peptid de legatura. Este eliminat prin actiunea
hidrolitica a unei enzime protolitice de tipul tripsinei, care scindeaza legatura peptidica , din pozitia
32-33 si 62-63, iar sub influenta unei carboxipeptidaze se pun in libertate trei molecule arginina
(pozitiile 31, 32 si 63) si o molecula de lizina (pozitia 62).
Se obtine industrial prin extractie din pancreasul animal si prin biosinteza cu bacterii sau
drojdii manipulate genetic. Foarte bune sunt si insulinele bovina si porcina, care difera doar prin
succesiunea aminoacizilor 8-10 din catena A. La bovine aceasta succesiune este ASV (si 30T este
inlocuita cu 30A ), la ovine AGV, lacabaline TGI. La insulina porcina si cea de iepure, foarte
asemanatoare celei umane, succesiunea este aceeasi (TSI) dar, ca si la bovine, apare Ala in locul
30
Tre. Prin scindarea cu tripsina a alaninei finale rezulta desalanino-Ins porcina, inca mai
asemanatoare ca proprietati celei umane. In urmatorul tabel se dau pozitiile si resturile de
aminoacizi prin care difera diversele insuline.
Specie Catena A Catena B
4 8 9 10 1 3 29 30
Homicide E T S I F N K T
Porcine E T S I F N K A
Bovine E A S V F N K A
Ovine E A G V F N K A
Cabaline E T G I F N K S
Sobolan D T S I F K M S

Obtinerea insulinei se face prin procesul extractiv din pancresul porcin sau/si bovin sau prin
biosinteza cu folosirea bacteriilor manipulate genetic.
Prcesul clasic de obtinere a insulinei se mai aplica inca (?) la Biofarm-Bucuresti, sectia
“opoterapice”, unitate in care se obtin si alte preparate de extractie din tesuturi animale si vegetale
utile terapeutic. Este format din etapele de extractie, debalastare de proteine, debalastare de lipide,
precipitere a produsului brut si recristalizari multiple pana la o concentratie de 24 UI/mg proteina
(fata de un etalon international care in 1982 mai era de 22,1 UI/mg proteina).
Se prelucreaza amestecul 1:3 de pancreas bovin (mult) si porcin (bun) refrigerat la -20ºC in
abatoare pentru conservare, depozitare si transport. Modul de conservare se apreciaza prin indicii de
alterare (indicele de formol<5).
Procesul se bazeaza pe solubilitate in mediu acid, in mediu alcalin si in alcool 90%,
insolubilitate in acetona, scaderea solubilitatii la salefiere si solubilitatea minima la pH=6.1
(izoelectric) a complexului cu zinc a amestecului de insulina porcina si bovina. Se exploateaza
stabilitatea in mediu acid si se evita mediul alcalin, in care insulina este instabila. Se aplica
metodele de precipitare cu solvent, la pHi si in mediu salin si se utilizeaza proprietatile amfotere ale
proteinelor.
Amestecul de pancreas se macina fin si se extrage 3 ore cu etanol 93% acidulat cu acid
clorhidric la pH=2-3. Se centrifugheaza si turta de tesut se mai extrage o data timp de 2 ore cu
alcool acidulat. Dupa filtrare tesutul epuizat se arunca. Filtratele, eventual filtrate inca o data, se
aduc cu solutie amoniacala la pH=7-7.5, cand o parte din balastul proteic precipita si se
centrifugheza (se trece la recuperarea alcoolului). Aceasta operatie se face rapid pentru a evita
inactivarea in mediu slab bazic. Filtratul se aduce cu acid sulfuric la pH=3.7-4.3 cand precipita alt
balast proteic, care se indeparteaza prin filtrare.

Solutia alcoolica diluata se concentreaza la maxim 30ºC/30 torr la 1/10 din volum, cand se
recupereaza majoritatea alcoolului folosit. Ramane un concentrat apos de insuline brute, in care
lipidele nu mai sunt solubile. Pentru a nu se pierde insulina, se aduce cu acid sulfuric la pH=2.2-
2.5 , unde insulina este stabila si solubila, apoi la cald se filtreaza un balast lipidic. Solutia limpede
se satureaza cu sare, solutia salina se raceste la 5-10ºC, cand precipita insulina bruta, care se ridica
la suprafata saramurii ca o turta compacta. Se colecteaza manual. Din saramura si depozitul de sare
se recupereaza resturile de insulina bruta. Prin diluare cu apa la 20%NaCl depozitul de sare se
solubilizeaza si se recupereaza resturile.
Pentru purificare se apeleaza la pH-ul izoelectric al complexului Zn.I. Acesta este distrus in
mediu acid, in care I este stabila si solubila, iar in mediu alcalin ionul de zinc se elimina fie ca ZnO
fie ca si complex [Zn(NH3) 2]2+. In pH=6.1 , relizat cu tamponul acid citric/citrat de amoniu,
solubilitatea este minima si produsul precipita sau cristalizeaza functie de viteza de insolubilizare.
 Toate operatiile in continuare se executa in camera frigorifica pentru a preveni inactivarea I
la pH≥7, iar aducerea la 6.1 se face totdeauna din mediu acid.
Pentru aceasta produsul brut se solubilizeaza la t=5ºC in solutie apoasa acetonica cu AcOH,
apoi cu amoniac se aduce la pH=6.1. I ramane solubila in schimb impuritati proteice precipita si se
indeparteaza prin filtrare. Prin introducere de acetat de zinc la solutia tamponata la 6.1 precipita
Zn.Ins purificata si precipitatul floconos amorf se filtreaza dupa pastrare 24 de ore la 0-5ºC.
O forma mai pura rezulta la cristalizarea acestuia in aceleasi conditii. Precipitatul se solva in
solutie apoasa acida (acid clorhidric si acid citric) se reduce constanta dielectrica cu acetona si se
adauga sare de zinc pentru stabilizarea Zn.Ins. Se aduca la pH=7-7.5 cu amoniac , apoi la 6.1 cu
acid citric, cand incepe sa precipuite insulina. Dupa doua zile la 0C se centrifugheaza o forma
cristalizata , care se spala si se usuca la 20C la aer.pentru purificare avansata cele 15 g produs,
obtinut din 150 kg amestec de pancreas,se recristalizeaza in laborator dupa acelasi tipic (dizolvare
in mediu acid, tratare cu acetona si sare de zinc filtrarea impuritatilor, trecerea la pH=7.5 cu
amoniac apoi la pH 6.1 cu acid citric si critalizare 1-2 zile la 0C).Dupa cele doua recristalizari si
uscare se ajunge la insulina de 24 UI/ml cu randament de 60% fata de Ins purificata cristalizata.
Insulina cristalizata mai contine cateva componente , unele alergene.Prin gel-cromatografie
pe Sephandex s-au putu separa trei fractii: una are M20 000, contine proteine pancreatice si fractii
insulinice cu potential alergent; o a doua contine proinsulina si insuline modificate (Arg-
Ins,desamido-Ins) si a treia cu continut de insulina, esteri ai sai si unii derivati. Prin cromatografie
pe ioniti, din ultima se obtine produsul pur, insulina “Sanger” sau monocomponente (MC). Insulina
bovina , cu trei aminoacizi diferiti este mai antigenica decat cea porcina , cea amorfa mai mult decat
cea cristalizata , formele insolubilizate mai mult decat cele instant. Cele mai multe preparate MC
retard sunt constituite din 30% insulina porcina amorfa si 70% bovina cristalizata. Este necesara
HuIns pura.
Insulina umana nu se poate obtine in cantitati industriale prin procesul extractiv din
pancreas. Ea s-a putut obtine doar ca urmare a aparitiei ingineriei genetice. In 1978 80% din piata
insulinei era condusa de Ely-Lilly Co. si valora cam 150 milioane dolari, astfel incat dupa grefarea
genei insulinei umane in E.coli la Genentechn, Ely-Lilly Inc. a incheiat un contract pe termen lung
cu aceasta si se construieste rapid o instalatie in valoare de 40 milioane dolari pentru producerea
insulinei umane. Din 1980 se putea produce deja si proinsulina, care este mai stabila si su poate
sinda enzimatic sau cu bromcian la insulina.
Cum era cuoscuta succesiunea aminoacizilor din HuIns, sa apelat la sinteza pe cale chimica
a genelor din cele doua lanturi in locul cautarii acestora in ARNm din tesutul animal. In plus,
produsele apar in cantitatile si puritatile dorite, intr-un proces controlabil usor prin metodele
chimice traditionale, mult maiieftine si simple decat cele din chimia ARN. Cunoscuta fiind
succesiunea nucleotidelor, s-a construit prin metoda blocurilor de pentameri si decameri cele doua
gene avand la extremitati situs-uri de scindare cunoscute. Pentru lantul A, s-a adaugat la capatul
aminic formil-metionina, semnal de capat de catena, si grupa de nucleotide caracteristice recristazei
EcoRI, iar la capatul carboxilic codoni de finalizare si secventa pentru Bam I. Pentru lantul B se
procedeaza in mod similar, folosind aceleasi secvente terminale pentru enzime de restrictie.
 1 21
catena A H-(GIVEQCCTSICSLYQLENYCN)-OH
1 21
EcoRI fMet Gli Ile Val………Asn Tir Cis Asn Stop Stop BamHI
        
        
gena A 5’AATTC ATG GGG ATC GTT……TTA TGC AAT TGA TAA  3’
3’ GTAC CCC TAG CAA……AAT ACG TTA ACT ATT CTAG 5’

1 30
catena B H-(FVNQHLCGSGLVEALYLVCGERGFFYTPKT)-OH
1 30
EcoRI fMet Phe Val Asn Glu……Pro Lis Tre Stop Stop BamHI
       
       
gena B 5’AATTC ATG TTC GTC ………CCT AAG ACT TAA TAG  3’
3’ GTAC AAG CAG………GGA TTC TGA ATT ATC CTAG 5’

Ideea este sa se obtina prin biosinteza (in vivo) cele doua catene si sa se realizeze cele doua
punti cistinice prin oxidare ulterioara cu aer in vitro. Cele doua gene sa fie introduse in acelasi
vehicul. Drept vehicul s-a ales plasmida pBR 322 bine cunoscuta, studiata si aplicata. Cum aceasta
contine segvente de scindare pentru Eco RI si Bam HI s-au constituit aceste secvente si la capetele
5’ ale genelor sintetizate chimic. Prin scindare plasmidei cu Eco RI si Bam HI rezulta capete
adezive 5’ AATTC si 5’ CTAG. Acestea s-au grefat pe cele doua gene chimice pentru a ingloba in
pRB 322 noua informatie.
Introdusa in E.coli, aceasta noua plasmida va putea sintetiza o serie de polipeptide care vor
contine si secventa de aminoacizi a lantului A si B. Cum fiecare lant incepe cu formil-metionina
produsul de biosinteza se va trata cu BrCN care ataca doar metionina si cliveaza lanturile diverselor
polipeptide hidride, precursoare la nivelul acestora. In HCl 0.1N sau acid formic, la 20C, are loc
degajare de izociantat de metil volatil si hidroliza catenei cu formarea unei lactone homoserinice
(Hsl) terminale si eliberarea capatului aminic (η=80-90%).
BrCN
XXX M lant A M lant B XXX  XXX Hsl + lant A + lant B + XXX
H2O/H
[O]
lant A + lant B  HuIns

Problema in aceasta tehnica este ca randamentul de producere a acestor doua catene este
altul pentru fiecare din ele si nic din totalul de proteine sintetizate de E.coli astfel tratate. In plus,
noul caracter al tulpinilor obtinute se pierde in timp.
Toate tehnologiile de biosinteza care folosesc microorganisme manipulate genetic au
probleme cu stabilitatea mutantului. Toti mutantii sunt instabili. Dupa un numar de multiplicari
revin la forma parentala, mai naturale, mai salbatica, mai stabila (revertanti), prin eliminarea din
gena a materialului nonself. Este o problema generala a geneticii: genomul mai “salbatic” castiga in
competitia cu cel “artificializat”.
Se constata la E.coli RR I ca pastreaza noua plasmida pBR 322 doar cca. 60 cicluri de viata,
60 de generatii dupa care calitatiile de producator de insulina dispar. Dar aceasta este suficient sa
produca din o celula 12 000 l de mediu de cultura cu un continut de biomasa de 10 g/l. Aceasta
densitate de celule suficienta ca in ultimele 24 de ore, sau mai putin , sa genereze HuIns, interferoni
sau hormoni de crestere. Calitatea de inalt producator se pierde odata cu pierderea plasmidei, si
aceasta odata cu pierdera rezistentei la antibiotice pe care pBR 322 o induce. E bine asa, pentru ca
astfel am invada lumea cu bacterii rezistente. In cateva ore se sensibilizeaza la loc la antibiotice. De
aici necesitatea unui stoc de cultura pura de bacterie manipulata-inalt productuva, ce se foloseste
pentru fiecare initiere a fiecarei sarje.
Problema stabilitati devine esentiala cand se lucreaza cu volume mari sau in flux continuu.
Scaderea costurilor impune folosirea unor tulpini cu mai multe copii ale plasmidei in genom, care sa
ramana inalt prductivi mai mult timp.
Nu trebuie uitat ca in bioreactor concentratia de proteine utila depinde de continutul
intracelular si extra celular, pe de o parte, si de cantitatea produsa si cea pierduta prin hidroliza din
cauza proteazelor proprii celulei, pe de alta ( Cfin=Ctot - Chidr ). Apar doua aspecte: viteza de hidroliza
depinde de accesibilitatea proteinelor si de reactivitatea proteazelor.
Proteinele mici sunt solubile in citoplasma si rapid hidrolizate de proteaze. Daca sunt
excretate , ele au un timp de injumatatire de 10 ori mai mari. Pentru HuProIns, o proteina mica,
timpul de injumatatiree este de cca. 2 min in citoplasma celulara si de 20-25 de min in periplasma
de unde va fi excretata. Cu cat molecula e mai mica cu atat instabilitatea ei e mai mare. Proteinele
de masa moleculara mare sunt insolubile sau putin solubile si mai putin susceptibile atacului cu
proteaze celulare, care are loc doar in solutia apoasa. Din aceasta cauza, solutia sintezie lantului A si
B individuale nu e cea mai buna. La asocierea cu o proteina mai mare, viteza de degradare
hidrolitica a proteinei utile este mai mica din cauza solubilitatii mici a noii proteine “himera”. Se
procedeaza la asociera cu β-galactozidaza. Proteinele himera β-gal-lant A sau β-gal-proinsulina se
cumuleaza in celula si, din cauza concentratiei mari, se insolubilizeaza ca depuneri (incluziuni)
citoplasmatice. Pentru recuperarea lor este necesara o eficienta dezagregare a peretilor celulari prin
forfecarea in omogenizator la presiune inalta.
O a doua posibilitatet este de protejare a continutului de proteina intracelulara prin mutanti
cu activitate proteolitica diminuata. De aici necesitatea maririi masei moleculare a proteinelor
sintetizate de bacteriile manipulate si folosirea de mutanti deficienti in proteaze.
O marire a randamentului de producere a celor doua lanturi se realizeaza printr-o varianta
ceva mai “naturala” (mai putin artificiala). In loc sa se forteze introducerea celor doua gene in pBR
322 apartinand E.coli se utilizeaza doua tulpini diferite, fiecare va fi dopata cu o plasmida cotinand
gena pentru un singur lant. Pentru selectarea mai usoara a tulpinilor ce contin aceasta gena
recombinata si marirea caracterului de “natural” se asociaza gena cu cea a β – galactozidazei
(operonul lac) sau operonul sintezei triptofanului. Legatura se face prin intermediul unei metionine,
care sa permite scindarea ulterioara. Se amplifica si identificarea celulelor purtatoare a noii gene.
Coloniile bacteriilor producatoare de β – galactozidaza se coloreaza in albastru.
Separarea celor doua lanturi se face prin procedeele conventionale (Goeddel 1979, Riggs
1981). La sfarsitul biosintezei proteina β – gal –A (β- gal-B) atinge pana la 20% din proteina
celulara, sub forma insolubila in corpusculi citoplasmatici. Prin distrugerea peretilor celulari
omogenizatoare eficace si centrifugarea fazei solide se obtine un concentrat cu peste 50%
concentratie (aparitia incluziunilor intracelulare coincide cu acumularea proteinei himere). Acesti
corpusculi-incluziuni contin compusi in care catena A , catena B si proinsulina sunt legate de β –
galactozidaza (operonul lac), de operonul triptofonului sau de portiuni din acesti operoni. Urmeaza
sa se separe himerele prin precipitarea, apoi lanturile utile sa se obtina prin clivare cu bromcian, in
acid formic 70%, la temperatura camerei, in 12 ore. Lanturile A si B s-au transformat in derivat S.
sulfonat, care s-a putut purifica prin cromatografie pe ioniti si prin gel-cromatografie. Dupa
purificare, cele doua catene se cupleaza prin oxidare cu aer.

1 BrCN
cultura 1  XXX-β gal – M (A)-XXX  A 
2 Sep.
3 Purif. [O]
 Hulns

1 BrCN
cultura 2  XXX-β gal – M (B)-XXX  B 
2 Sep.
3 Purif.

Bineanteles ca reactia nu este selectiva si se vor obtine mai multe produse de oxidare diferite
prin modul de asamblare prin puntile cistinice (AOB,HSA  BHS,AOB,HSA  ASH,HSA  B 
BSH etc.) dar in care produsul util, HuIns (AOB), este prezent in proportie de 80%. Prin A si B s-au
figurat cele doua catene in pozitie inversa, iar prin  si  puntile cistinice. Aceste 20% de produse
secundare se recupereaza, se reduc la catenele initiale si se recircula la oxidare.

A+B  A Ο B + A Ο B + HSA  BSH + HSA  B  BSH

In acest procedeu, proteinele ce contin precersorii β –gal-A si β-gal-B formeaza abia 20% din
totalul proteinelor aflate in mediul de cultura, ceea ce este foarte putin, desi mult mai mult decat
precursorii obtinuti pri metoda anterioara.

O varianta a procesului este biosinteza proinsulinei. Aceasta nu are efecte terapeutice, dar se
scindeaza usor la HuIns in vivo la nivelul pancreasului sau in vitro cu tripsina. Avantajul este ca se
poate scurta tehnologia de purificare a HuIns prin aceea ca din biosinteza rezulta un precursor care
urmeaza sa fie scindat, enzimatic de exemplu. Practic se lucreaza doar cu jumatate din etapele
tehnologice si procesul e finalizat odata cu purificarea produsului clivat. HuIns revine la un pret mult
mai scazut decat cel al procesului cu doua tulpini si oxidare finala.
H2O
Proinsulina  HuIns + lantul C
enz
Clivarea este usurata de faptul ca legatura intre lantul C si celelalte doua se fac prin resturi de
aminoacizi puternic bazici : Arg si Lis. Ori aceasta sugereaza ca hidroliza enzimatica sa se faca de ex.
cu tripsina. Inevitabil va rezulta si Arg- Ins, cu un rest pastrat la un capat carboxilic al lantului B, care
se elimina prin acelasi tratament cu tripsina sau cu o proteaza activa asupra capatului carboxilic.
De interes doar academic se bucura biosinteza pre-proinsulinei de sobolan (Ulrich,1977).
Aceasta este atasata de un pre-peptid suplimentar de 20 de aminoacizi, la capatul aminic al
proinsulinei: H-(prepeptid)-(catena B)-(lant C)-(catena A)-OH. S-a separat mARN ppIns din celulele
pancreatice si s-a sintetizat gena corespunzatoare cu revers-transcriptaza virusului mieloblastozei
aviare, careia mARN i-a servit drept matrita. Din sinteza rezulta hibridul ARNm – ADNc, din care se
elimina cu alcalii 0.3M polinucleotidul ARN, se re foloseste revers-transcriptaza pentru sinteza ADN
bicatenar cu cADN matrita, iar scurta secventa monocatenara se elimina cu exonucleaza S l. La
capetele drepte ale acestei gene s-au adaugat cu AND-ligaza T4 secvente de scindare (5’- CCA 
AGCTTGG-3’) pentru HindIII, apoi cu aceasta restrictaza s-au constituit capetele adezive. Vehicolul
s-a ale a fi plasmida pBM9, si ea posesoare a unui situs pentru HindIII. Amestecul din noua gena si
plasmida pMB9 deschisa cu HindIII, s-a tratat cu AND- ligaza T4, drept care a rezultat o plasmida
purtatoare a genei preproinsulinei de sobolan. Introdusa in E.coli χ1776, aceasta a produs peptidul
corespunzator, care se poate scinda biochimic sau chimic.
O varianta de obtinere a insulinelor este sinteza chimica prin metoda blocurilor de 2-7
aminoacizi condensati in scurte secvente utile. Este o metoda eleganta, de rafinament stiintific dar
care nu poate ramane decat una academica, fara aplicatii practice. Etapele multiple, in care fiecare
aminoacid se protejeaza, activeaza, condenseaza, desacileaza este foarte laborioasa. Sunt cunoscute
cateva sinteze (de ex. Maienhofer 1963), care au fost necesare pentru confirmarea structurii si
studierea activitatii similariilor de sinteza.

Zincul este un microelement esential pentru organismele vii. Zincul (Zn) se afla ca
bioconstituent al unor metalo-enzime: carboxipeptidaza, fosfataza alcalina, lactic-dehidrogenaza,
glutamic-dehidrogenaze, aminopeptidaze, DNA-polimeraza, RNA-polimeraza, Zn-Cu superoxid-
dismutaza precum si cofactor in sensul de “efector metabolic” cu rol activator al unor altor unzime:
arginaza, enolaza, oxalacetic-decarboxilaza, izomeraza, aldolaza. De asemenea, intervine in actiunea
unor hormoni: insulina (in structura acesteia aflandu-se cca. 0.153% Zn),hormoni gonadotropi
hipofizari, favorizand fecundatia.