CONCL

"Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să

trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri,
câţiva dintre oamenii tineri ai lumii, să vină acolo pentru a se elibera de
tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din
afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să
pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva ? de mărturisit ceva ?
Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar
mijlocitori între ei şi ei înşişi... Dar nici asta nu trebuie să le fie spus"
(Constantin Noica)
O şcoală în care dascălul nu învaţă e o absurditate. Ce nu ştiu
pedagogii şi ştie bunul-simţ românesc : “Nu da povaţă celui care nu ţi-o
cere, căci nu te ascultă .” Pune-l în situaţia de a ţi-o cere şi pe urmă spune-i,
dacă ai de spus ceva.
Şcoala nu reprezintă doar o instituţie unde copiii şi tinerii vin să
primească informaţii, ci un loc unde trebuie să înveţe toţi cei care lucrează.
Până acum dascălul era principala " bază de cunoştinţe" despre o anumită
disciplină. Datorită democratizării accesului la cunoştinţe, rolul dascălului ca
bază de cunoştinţe se reduce dramatic, el devenind o călăuză, un ghid care
spune ce e relevant, valoros şi ce nu din oceanul de informaţii. Dascălul va
oferi mai degrabă experienţe de învăţare, trăiri emoţionale intense despre
miracolul descoperirilor. Se reconsideră astfel rolul dascălului, acesta
devenind " antrenor ".
Noul dascăl-antrenor are misiunea de a stimula dorinţa de învăţare,
adică de a face din ştiinţă o enigmă şi de a cultiva enigma cu bună ştiinţă,
dezideratul fiind să-l înveţi pe elev să înveţe. Învăţarea devine astfel un
proiect personal al elevului asistat de către dascălul-antrenor ( organizator,
animator, manager) al situaţiilor de învăţare eficientă, iar şcoala - un
ansamblu de ateliere diversificate.
Problemele cu care ne confruntăm zi de zi atunci când suntem în faţa
catedrei sunt aceleaşi: interesul tot mai scăzut al elevilor pentru învăţătură,
„gustul” lecturii care a dispărut cu desăvârşire, vocabularul copiilor -
insuficient dezvoltat, cunoştinţe tot mai sărace, multe greşeli de exprimare şi
chiar incapacitatea sau teama de a se exprima.
Am decis că elevii „trebuie învăţaţi cum să înveţe”, să gândească
critic, să aibă curajul de a-şi spune opiniile şi de a şi le susţine, pe scurt, de
a se exprima corect şi coerent în limba lor maternă.
Promovând ideea angajării efortului elevilor în actul cititilui, în vederea
însuşirii instrumentelor muncii cu cartea, trebuie subliniat faptul că nu orice
exerciţiu în sine este suficient pentru ca elevii să-şi însuşească aceste
instrumente. Simpla exersare a actului cititului nu poate asigura formarea
capacităţii elevilor de a se orienta într-un text, dacă nu se are în vedere, în
acelaş timp, înţelegerea mesajului unei creaţii literare, ştiinţifice sau de altă
natură, înţelegere realizată pe baza analizei complexe a textului. [3, p.156]